Sfântul Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov
“Dobândeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mântui”
“Cand Sfantul Serafim din Sarov a fost intrebat daca lipsea crestinilor din vremea lui vreo
conditie pentru ca acestia sa dea aceleasi roade de
sfintenie care erau atat de abundente in trecut, el a
raspuns: nu lipseste decat o singura conditie -
hotararea“.
(la: Vl. Lossky, Teologia mistica a Bisericii de

Rasarit).
“Desi scarbele, nenorocirile si nevoile de tot felul

sunt nedespartite de viata noastra pe pamant, totusi
Domnul Dumnezeu n-a vrut si nu vrea ca noi sa
traim numai in scarbe si napaste, de aceea ne si
porunceste prin apostoli sa purtam sarcinile unii
altora, prin aceasta implinind legea lui Hristos.
Insusi Domnul Iisus Hristos ne da aceasta porunca, de
a ne iubi unul pe altul si consolandu-ne intre noi cu
aceasta dragoste frateasca, sa ne usuram calea cea
dureroasa si ingusta a calatoriei noastre catre patria
cereasca“.
Despre donatiile facute Bisericii/manastirilor: “Tine minte o data pentru totdeauna … ca nu

orice suma de bani este placuta Domnului si Sfintei Sale Maici - nu tot ce vrea lumea sa-mi
dea, va intra in manastire. Exista unii care nu pretind decat sa li se dea, ei primesc totul. Insa
Imparateasa Cerului nu primeste tot ce i se ofera. Exista bani si bani. Adesea ei sunt fructul
violentei, al lacrimilor [produse altora - n.n.] si al sangelui. Noi nu avem ce face cu acesti
bani. Nu trebuie sa-i primim“.
“Nu trebuie sa-ti deschizi inima in fata altora fara trebuinta. Dintr-o mie se poate gasi numai
unul care ar fi in stare sa pastreze taina ta. Si cand noi insine n-o pastram in sufletul nostru,
putem nadajdui ca ea ar putea fi pastrata de altii? Cu omul simplu trebuie sa vorbesti despre
lucrurile omenesti, iar cu omul inzestrat cu intelepciune duhovniceasca trebuie sa vorbesti
despre cele ceresti“.
“Vazand clar mila acordata tie de Dumnezeu instiinteaza despre aceasta pe oricine doreste sa
se mantuiasca. “Caci secerisul e mult dar lucratorii sunt putini” zice Domnul. Iata, si pe noi
ne-a chemat Domnul la lucru si ne-a dat darurile harului Sau, ca recoltand spicele mantuirii
semenilor nostri printr-un numar cat mai mare al celor adusi de noi in Imparatia lui
Dumnezeu, sa-i aducem roade - fie 30 , fie 60 , fie 100. Sa ne pazim insa sa nu fim pedepsiti
impreuna cu sluga cea vicleana si lenesa care a ingropat talantul sau in pamant ci sa ne
straduim sa urmam pe slugile cele bune si credincioase ale Domnului care au adus Stapanului
lor: una, in loc de doi - patru, iar alta, in loc de cinci - zece“.
1
“Asa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai sa fie spre
slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru ca si spre folosul aproapelui El tot
slavei Sale il atribuie, de aceea zice: “Tot ce ati facut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ati
facut”. Deci sa nu aveti nici o indoiala ca Domnul va indeplini cererile voastre numai ca ele sa
fie indreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul si indrumarea sufleteasca a
aproapelui. Insa chiar daca ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes
oarecare chiar si pentru aceasta tot asa de grabnic ascultator este Domnul Dumnezeu si
binevoieste sa indeplineasca cererea, numai sa vina din trebuinta si necesitate extrema fiindca
Domnul pentru toti este bun si toate le da (…). Totusi de un lucru sa te pazesti, iubitorule de
Dumnezeu: sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie“.
“In ziua de azi, din pricina racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in
Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale
Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat
se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se
par acum de neinteles (…) Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am
indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o
asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni
se par
aproape de neconceput.(…) Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat

interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul
Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in
sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in
inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa“.
“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului
inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“.
“Virtutea nu este o pară pe care s-o inghiti dintr-o data. Căci nu este usor ca cineva sa
biruiasca desertaciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur si incercat numai dupa ce, cu
ajutorul rugaciunii, suporta numeroasele ispite ce-i vin fara voia lui. Rabdarea este sarguinta
sufletului in lucrarea lui“.
“Totdeauna sa te cercetezi pe tine insuti sa vezi daca te afli in Duhul lui Dumnezeu sau nu. Sa
nu te lasi pana ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfant, Cel cautat nu va fi aflat si va petrece iarasi
impreuna cu noi prin harul Sau”.
“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn,
cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati”” (Matei 25:9). Dar dupa ce au
cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca
lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune
in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor
faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o
stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred ca ceea ce le lipsea
lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in
ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand
fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul
Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu
2
atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti: “Exista o
alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adacul iadului.”
“Orice fapta buna facuta intru Hristos ne aduce harul Duhului Sfant, dar mai mult decat
oricare ne aduce rugaciunea, pentru ca ea este oarecum la indemana noastra ca o arma pentru
dobandirea Duhului Sfant”.
“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima,
chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie: Cand, la
rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise,
inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre
Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si
jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea
nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat
din morti”.
“Rugaciunea, postul, privegherea si alte fapte crestinesti, oricat de bune ar fi prin ele insele,
totusi nu numai in indeplinirea lor consta scopul vietii noastre crestinesti, desi ele slujesc
drept mijloace necesare pentru realizarea lui. Adevaratul scop al vietii duhovnicesti este
dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu“.
“Procedeaza ca in afacerile negustoresti: principalul nu este sa faci negot si atata tot, ci sa

castigi mai mult; tot asa si in lucrarea vietii crestinesti nu trebuie sa-ti pui toata silinta numai
in aceea ca sa te rogi sau sa faci oricare alta fapta buna.(…) Daca vom cugeta bine asupra
poruncilor Mantuitorului Hristos si a celor apostolesti vom vedea ca datoria noastra
crestineasca nu consta atat in sporirea numarului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace
scopului nostru crestin, ci si din a scoate din ele cel mai mare folos, adica in castigarea celor
mai imbelsugate daruri ale Sfantului Duh. De pilda, simti ca te invrednicesti de mai mult dar
dumnezeiesc prin rugaciune si priveghere, privegheaza si te roaga; aduce mai mult duh
dumnezeiesc postul,posteste; aduce mai mult milostenia, fa milostenie si tot asa cugeta despre
fiecare fapta buna facuta pentru Hristos“.
“Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va
amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat
zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Imi zice:
Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din
ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci
“blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10)”.
“Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne

facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe
calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre
sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora.
Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre. (…) Nu
oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de
tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca,
sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi,
trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz
mamanca suficient, la cina fii moderat. Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala
3
trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de
timp“.
“Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la
jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii
Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.
Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla
intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii
ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept
mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: “si
pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre
intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu
rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie
sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne
privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face
lacas al lui Dumnezeu insusi. Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa
incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait“ (Ps.
76, 4). Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe
altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca trebuie evitata acedia si sa te straduiesti
a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu
putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar
din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de
desfranare, schimbare permanenta a locului. Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire
pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice
conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale
si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos
din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu
umilinta la intrebarile ce i se pun. Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in
curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul.
Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa
puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate,
trandavie si graire in desert”.
“Pentru acest motiv se numeste Maica Domnului “rana dracilor“, fiindca nu poate satana sa
piarda pe om, atata timp cat omul nu inceteaza sa alerge la ajutorul Maicii Domnului”.
preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro
Posted in Citate | No Comments »
In plina actiune
January 10th, 2008
Istorii de femei exasperate? In manastire ele n-au fost interpretate astfel. Gesturile, in aparenta
bizare, a unor nebuni pentru Hristos, devin lesne de inteles, daca vrem sa-i credem ca ei
pornesc razboi impotriva duhurilor intunericului, avand insusirea sa vada, inca de pe pamant,
demonii ca si ingerii. Vasili Blajenii, se stie ca arunca cu pietre in peretii bisericilor, de care
se agatau demonii cei alungati de la Sfanta Liturghie, in timp ce tot el saruta pragul caselor de
desfranare, unde plangeau ingerii pazitori pentru cei ce se gaseau inauntru. Incercarea lui Ivan
4
Tihonovici de a o plasa pe “creatura” sa, sora Lucheria, in locul maicii actuale ca sa conduca,
prin mijlocirea ei, comunitatea, nu putea fi explicata altfel, decat printr-un asalt al celui rau
asupra gradinii Maicii Domnului. Iar reprezentantele Staretului, “nebunele”, au reactionat.
Toate mergeau din rau in mai rau. Episcopul a declarat ca a doua zi, dupa liturghie, se va trage
la sorti. “Daca soarta va cadea pe sora Lucheria, cele care vor refuza s-o accepte ca egumena
vor fi date afara”.
Cum era si de asteptat, soarta cazu pe Lucheria. In asistenta s-a produs invalmaseala. S-au
auzit plansete. O femeie a cazut lesinata. Se soptea ca cele trei bilete, prezentate episcopului,
contineau toate acelasi nume. Iata pentru ce se grabise sa puna in buzunar cele doua ramase.
La plecare, episcopul o vazu pe fericita Pelaghia Ivanovna pe marginea drumului, rostogolind

niste oua de Pasti, un joc indragit in Rusia de copii. Episcopul a oprit trasura si a coborat.
- Iata, roaba lui Dumnezeu, o prescura pentru liturghia ce urmeaza sa se savarseasca.
Ea si-a intors capul.
- El trebuia sa inteleaga si sa plece, povestea Benedict. Dar nu! Episcopul s-a apropiat din alta
parte si, din nou, i-a intins prescura. Ridicandu-se dintr-odata, zvelta si subtire, amenintatoare
si infricosatoare, nebuna a urlat, dandu-i episcopului o palma zdravana:
- De ce te amesteci?
Episcopul isi intoarse si celalalt obraz.
- Iti este de ajuns una, raspunse cu dispret Pelaghia Ivanovna si, asezandu-se din nou pe
marginea drumului, reincepu sa rostogoleasca ouale de Pasti.
Ne putem inchipui ce zarva a produs aceasta intamplare.
- Vei fi arestata, inchisa intr-o casa de nebuni, ii ziceau Pelaghiei.
- N-am fost niciodata acolo, nici nu voi fi vreodata, a raspuns Pelaghia Ivanovna.
Intr-adevar, intamplarea n-a avut, pentru fericita Pelaghia, nicio urmare neplacuta. Intors la
episcopia din Nijni-Novgorod, Vladica Nectarie i-a trimis de mai multe ori binecuvantarea sa,
cerandu-i intotdeauna rugaciunile ei. Se gandea oare la psalmul care zice: “Loveasca-ma cel
drept: pogoramant este pentru mine; pedepseasca-ma” (Ps.66, 5)? Odata, prin mijlocirea unui
pelerin i-a trimis chiar un cadou.
Cat despre fericita Parascheva Ivanovna, aceasta n-a mai trait decat noua zile dupa plecarea
episcopului. Asistata de parintele Vasili, inarmata cu cea din urma Impartasanie, ea s-a stins
linistita, cum ii prezisese Staretul.
Libertatea fiilor lui Dumnezeu a triumfat asupra Institutiei“.
5
Posted in "Viata,învataturile si profetiile Sf.Serafim de Sarov" | No Comments »
Parascheva Ivanovna
January 10th, 2008
Intr-o alta aripa a cladirii, batrana Parascheva Ivanovna, sora micutei Maria, preferata
Staretului, era ea insasi in “prada” unei nebunii profetice.
Ajutand-o intr-o zi sa coboare dintr-un car cu fan, Staretul ii zise: “Tu stai pe un loc mai inalt
decat mine. Catre sfarsitul vietii tale, tu vei fi nebuna pentru Hristos. Cand vei vedea izvorul
tulburandu-se, vei sti ca a sosit momentul. Atunci sa n-ai teama. Spune adevarul. Striga cat te
tine gura: “Antihristul ! Antihristul!” Apoi vei muri“. Ducandu-se la Sarov pentru a se ruga la
mormantul Staretului, cu cateva zile inainte de venirea episcopului, Parascheva a mers la
izvor sa scoata apa. Izvorul care intotdeauna era limpede, deodata s-a tulburat. Proiectate
parca de o putere nevazuta, firicelele de nisip si pietricele se ridicau de la fund la suprafata.
Speriata, batrana calugarita privi in jurul ei ca sa inteleaga cauza acestui fenomen neobisnuit,
cand o zari pe sora Lucheria, adepta plina de ravna a lui Ioasaf, coborand la izvor. Batrana a
inteles. Venise deci clipa de a spune adevarul. Parascheva si-a amintit cuvintele Staretului:
“Apoi tu vei muri“.
- Adio, Ilie, zise ea unui frate din Sarov, care venise la izvor. Nu te voi mai vedea.
La adunarea care a urmat, in prezenta tuturor surorilor si a lui Ivan Tihonovici, Parascheva,
imbracata intr-o piele de oaie intoarsa pe dos, i-a spus tot adevarul episcopului, facand un
taraboi intr-a ei, in timp ce Pelaghia “se razboia” in chilia ei.
“Feriti-va de prorocii mincinosi care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi
rapitori. Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Mt.8, 15-16).
Nebunie pentru Hristos

January 10th, 2008
“O, de mi-ati ingadui putina nebunie!” - suspina Sfantul Apostol Pavel (II Cor. 11, 1).
Sfantul Serafim de Sarov era oare un nebun pentru Hristos? Indignati, traditionalistii vor
striga: “Nu! Parintele Serafim a fost un exemplu de calugar, un fiu supus al Bisericii, asta a
fost el!” Dar, ca si nebunii intru Hristos, Parintele Serafim dispretuia confortul cel mai
elementar, manca buruieni si se deda uneori la niste amuzante si inofensive excentricitati
care-i exasperau pe confratii sai din manastire.
Cu toate acestea, punctul sau de vedere cu privire la nebunia pentru Hristos era unul dintre
cele mai severe. “Cei care iau asupra lor nebunia pentru Hristos, fara o chemare speciala din
partea lui Dumnezeu, alearga direct
6
spre pierzanie. Printre astfel de nebuni (iurodivie) care, simuland nebunia se tarasc dintr-un
sat in altul, cu greu ai putea gasi macar unul care sa nu fie dus in ispita de diavolul si sa nu
piara. Parintii din vechime nu ingaduiau nimanui sa se joace de-a “nebunii”. In vremea mea
unul singur a voit sa incerce - si in timpul slujbei a inceput sa miaune ca o pisica. Parintele
Pahomie a poruncit sa fie scos afara imediat, mai intai din biserica, apoi din curtea manastirii.
Sunt trei cai pe care nu le putem urma fara a avea o chemare speciala: a pustniciei, a staretiei
si a nebuniei pentru Hristos“.
Deci se vede ca Sfantul Serafim de Sarov ii inalta pe acesti nebuni pentru Hristos pe culmile
cele mai inalte. El insusi fiind prooroc, Parintele Serafim se slujea de acesti “mici prooroci”
pentru ca, atunci cand el nu va mai fi, ei sa poata lucra in locul sau.
Ca si cei din Vechiul Testament, acesti din urma profeti trebuiau sa uluiasca imaginatia
populara prin diferite procedee iesite din comun. Isaia, se stie, s-a plimbat cu totul gol timp de
trei ani; Ieremia a purtat un jug pe umerii lui pentru a prezice robia lui Israel; Iezechiel a facut
o spartura in zidul casei sale, ca sa iasa din ea, purtand o boccea, pentru a arata locuitilor din
Ierusalim ceea ce-i astepta, “caci Eu am facut o pilda din tine pentru casa lui Israel” (Isaia 20,
2-4; Ierem.25; Iez.13, 1-7). Casatoria nenorocita a lui Osea n-a fost decat o pilda a casatoriei
lui Iahve cu poporul sau necredincios.
Cuvintele tainice ale nebunilor pentru Hristos, actiunile lor simbolice, cat si darul lor de a
povesti viitorul apartine profetilor. Nu numai ca trebuiau sa faca cunoscuta voia lui
Dumnezeu, ci chiar ei insisi erau “un semn“. Ca si confratii lor biblici, ei aratau uneori
viitorul in figuri, mimandu-l. sub un chip respingator, luat de bunavoie, ei ascundeau darurile
Duhului Sfant pe care ei singuri le tradau prin claritatea ochilor si prin limpezimea
extraordinara a privirii.
Noul Ierusalim
January 10th, 2008
Printre numeroasele activitati ale “pictorului” Ivan Tihonovici, Letopisetul manastirii

Serafimo-Diveevski aminteste la capitolul XXVIII: “Despre presupusa oranduire in apropiere
de manastirea Serafimo-Diveevski a unui schit deosebit”. Ivan Tihonovici, dupa cum este
cunoscut, a avut intentia de a construi la trei verste de manastirea Diveevo, in directia Pustiei
Sarovului, un schit dupa exemplul Preacuviosilor Antonie si Teodosie de la Pecerska, si aici
sa fie manastirea parintelui Serafim si alui, cu 12 porti, dupa asemanarea schiniei ceresti.
In 1850 el a construit acolo o chilie pentru sora econoama Tatiana Burjumova, in manastirea
careia isi petrecea tot timpul, insa egumena Ladijenskaia a hotarat ca aceasta chilie nu este
folositoare si a daramat-o.
Din materialele adunate de cercetatori, in legatura cu ancheta inceputa de Sfantul Sinod, s-a
vazut ca constructia acestui schit a fost recunoscuta de persoane intelepte si experimentate in
viata duhovniceasca ca nefolositoare. In afara de aceasta, nicaieri in Biserica Ortodoxa, nici in
Rasarit, nu a fost permisa oranduirea unui schit de femei.
7
Proiectul oranduirii acestui schit, dupa cum se vede din ancheta, ii apartine propriu-zis lui
Ivan Tihonovici (parintele Ioasaf), dar nu-i este strain nici episcopului de Nijegorodsk.
In vederea tuturor acestor ratiuni Sfantul Sinod hotaraste:
1) a-l obliga pe p. Ioasaf prin iscalitura cu preintampinare aspra sa inceteze orice amestec in
treburile manastirii Diveevo;
2) a instala o supraveghere vigilenta asupra lui Ioasaf
3) a instiinta conducerea eparhiala din Nijegorodsk ca Sfantul Sinod nu aproba si nu

binecuvinteaza oranduirea unui schit osebit langa manastirea Diveevo.
Mitropolitul Serafim (Ciceagov), autorul Letopisetului manastirii Serafimo-Diveevski

conchide ca “a construi o cetate cu 12 porti, dupa asemanarea Ierusalimului Ceresc, este un
vis in afara judecatii sanatoase“.
(In lumina ultimelor profetii ale Sfantului Serafim descoperite o data cu cea de-a doua aflare
minunata a moastelor sale, putem vedea ca Ivan Tihonovici a incercat sa discrediteze lucrarea
Maicii Domnului si a Sfantului Serafim de la Diveevo. In timpurile noastre construirea unor
temple de tip “Noul Ierusalim” a luat un avant nemaipomenit. Organizatia americana Templul
Intelegerii Reciproce, aparuta in 1960 ca Asociatie a Religiilor Unite, isi propune drept tel
“construirea unui templu simbolic in diferite parti ale globului”- in perfecta concordanta cu
doctrina franc-masonica. De atunci a fost construit un templu dupa asemanarea schiniei
ceresti in Florida, langa Disneyland, in Polonia de catre vizionarul Karol, in Coreea de Sud si,
probabil, in alte locuri. La Konakovo, o suburbie a Moscovei, se construieste Ierusalimul Alb.
In Romania avem, dupa cum se stie, Noul Ierusalim de la Pucioasa-Glodeni, dar si manastirea
Vladimiresti, care pretinde la rolul de Diveevo al Romaniei.) [Nota red.]
Elisaveta incerca sa se descurce din aceasta situatie grea. Calma, ordonata, blanda cu surorile,
ea se bucura de dragostea si respectul tuturor. La Diveevo surorile au inceput sa respire mai
usor, cand alta stire ingrijoratoare s-a abatut asupra bietei comunitati: noul episcop de Nijni-
Novgorod, despre care se zvonea ca este de partea lui Ioasaf, va veni in curand la Diveevo ca
sa primeasca fagaduintele egumenei cu prilejul transformarii, decretata prin Sfantul Sinod, a
vechii comunitati mixte intr-o manastire regulamentara.
Era in luna mai, la mai putin timp dupa Pasti. Vladica a venit noaptea, pe timp de furtuna.
Dimineata, chiar inainte de a merge la biserica, a convocat-o pe Elisaveta Usakova, dandu-i
ordin sa paraseasca manastirea si sa mearga ca egumena la manastirea Davidovo.
Mirata, Elisaveta tacea.
- Pentru ce taceti?
- Nu va inteleg, Prea Sfintite.
- Va spun ca trebuie sa parasiti Diveevo si sa mergeti la manastirea Davidovo, care este

dezorganizata. Veti face ordine acolo.
- Imposibil, raspunse calm Elisaveta.
8
Vladica se supara rau de tot. Razboiul era declarat. Elisaveta a fost socotita nebuna.
Vizitatorul din afara

January 10th, 2008
Dar novicele Ivan Tverdoseev, canonarhul manastirii Sarovului, nici nu se gandea sa renunte
la planurile lui privitoare la obstea de la Diveevo.
Domnul l-a avut pe Iuda. (…) Sfantul Serafim de Sarov - pe Ivan Tihonovici. Din ce in ce mai
des el incepuse s-o viziteze pe verisoara sa, o monahie din obstea Kazanskaia, ale carei surori
nu erau asa de apropiate de Staretul Serafim, ca cele din obstea infiintata mai tarziu. Inzestrat
cu o putere de convingere, bun vorbitor, avand o oarecare cultura, stiind sa picteze icoane si
sa cante la biserica, el s-a impus in fata acestor femei simple si, in cele din urma, si-a facut
printre ele multe simpatizante. Dimpotriva, in obstea surorilor de la moara, impotrivirea la
avansurile lui a fost imediata si unanima. Surorile i-au spus deschis ca Parintele Serafim le-a
interzis orice relatie cu el. Infuriat peste masura, el striga: “Jur ca nu voi avea odihna pana
cand nu voi sterge de pe fata pamantului pana si amintirea obstii surorilor de la moara. Ma voi
preface in sarpe, dar tot voi patrunde acolo“.
Trufia l-a pierdut pe Lucifer. Tot ea l-a pierdut si pe Ivan Tihonovici, canonarhul Sarovului.
In incercarea lui disperata de a trece drept succesorul duhovnicesc al Staretului Serafim,
“pictorul din Tambov” era lipsit cu totul de orice masura. Cum insa calugarii din Sarov
vorbeau de rau cu totii felul lui de a se purta, el a parasit Pustia Sarovului (cu toate ca
Parintele Serafim ii interzisese acest lucru, zicandu-i ca, daca va parasi Sarovul, nu va vedea
in veci fata Parintelui in Imparatia Cerurilor), a intrat in alta manastire, obtinand acolo
hirotonia cu numele de Ioasaf.
S-a apucat sa scrie cu o pana agera “Viata Parintelui Serafim”, care i-a adus succes la Sankt-
Petersburg si l-a facut sa fie prezentat Imparatesei. Avand de aici inainte acces la Curte, el a
crezut ca toate ii sunt permise.
Ivan Tverdoseev afirmase ca scopul lui era sa distruga sistematic tot ceea ce Parintele Serafim
dorise si implinise la Diveevo. Staretul voia sa pastreze cele doua comunitati separate. Ioasaf
a obtinut contopirea lor.
Comunitatea Kazanskaia isi pierdea pravila sa, iar cea infiintata de Parintele Serafim nu mai
era alcatuita doar din fecioare. Staretul tinea la bisericile lui? Parintele Ioasaf le-a inchis, a
stins candelele, a oprit citirea Psaltirii, a mutat moara si a daramat chiliile. Staretul visa sa
construiasca pe un teren pe care il achizitionase, cu o mare suma de bani, o catedrala.
Realizarea acestui proiect trebuia sa fie impiedicata. Mihail Manturov detinea actele care
legalizau cumpararea terenului. Cum insa el refuza sa se desparta de ele, fiindca Staretul ii
interzisese in mod expres acest lucru, Ioasaf il vorbi de rau pe Mihail in fata generalului
Kuprianov. Fara sa-i plateasca intendentului sau simbria pe care i-o datora, militarul infuriat,
la intoarcerea lui din Polonia, l-a alungat de pe terenurile pe care, in lipsa lui, le administrase
atat de bine. Pe jos, lipsiti de orice mijloace, Mihail si Ana, cersetori de buna voie s-au la
9
Diveevo. Parintele Vasili le-a dat 70 de ruble, pe care le economisise cu greu, ca sa-si
construiasca o cocioaba.
Timp de 29 de ani, citim in Letopisetul manastirii Serafimo-Diveevski, comunitatea a suferit

amestecul in treburile sale si tutela lui Ivan Tihonovici. Surorile obstii de la moara, ramase
orfane, au dus o lupta neincetata, de-a lungul acestor ani, impotriva dusmanului neamului
omenesc, aparand invataturile si poruncile lasate de ctitorul si Parintele lor. Trebuia sa fii cu
totul lipsit de intuitie ca sa nu vezi in evenimentele de la Diveevo acest gen de lupta. Vechiul
letopiset are dreptate. Lupta pe care Staretul, in timpul intregii sale vieti a dus-o contra
diavolului, a continuat si dupa sfarsitul sau pamantesc. “Nu veti trai pana la venirea lui
antihrist, dar vremurile lui le veti trai“, le-a prezis el orfanelor. Putem sa presupunem, fara sa
ni se para ceva de necrezut, ca “vremile de restriste” (Velikaia smuta) de la Diveevo
prefigureaza vremurile tragice si tulburi prin care Biserica Rusa urma sa treaca in curand.
Totul ne face sa credem ca Staretul le intelegea anume in acest chip.
Diveevo, pamantul Maicii Domnului, va fi amenintat de fortele intunericului, ca si insusi

pamantul rus. “Vizitatorul strain” (sau “din afara“), cum scrie cronicarul - Ivan Tihonovici,
cel cu “inima rece”, mergea intre timp din victorie in victorie. In timpul sarbatorilor prilejuite
de incoronarea Imparatului Alexandru II, el a hotarat sa ceara, prin intermediul unei
domnisoare de onoare a Imparatesei, autorizatia de a transforma comunitatea mixta de la
Diveevo intr-o manastire regulamentara, cu intentia vadita de a pune mana pe conducere.
Sosise timpul pentru ultimul act al dramei.
Dupa o lunga perioada de interimat, o noua egumena urma sa fie aleasa de obste. Iesita dintr-o
familie de dvoreni, Elisaveta Usakova era inteligenta, echilibrata si avea o fire hotarata. Timp
de mai multi ani, ea a indeplinit la Diveevo sarcina ingrata de iconoama si cunostea bine
situatia in care se gasea manastirea. Banii pe care Ivan Tihonovici ii colecta la Sankt-
Petersburg, prin mijlocirea surorilor pe care le trimitea in capitala sa invete pictura, dispareau
fara sa ajunga vreodata la destinatie. Cheltuielile nechibzuite pe care le facea “vizitatorul
strain” impovarau bugetul. Nu numai ca nu avea bani, ci mai facuse si datorii. Adesea
surorilor le lipsea chiar si painea.
Presentimente triste
January 10th, 2008
“Propria sa moarte se apropia. Staretul fusese instiintat. Se simtea imbatranit. Multimile, care
in numar mereu crescand inundau Sihastria si il urmareau in padure, il oboseau. Apasatoare
era, de asemenea, atmosfera de dusmanie din partea egumenului Nifon si a majoritatii
calugarilor, fata de lucrarea sa preferata - obstea de la Diveevo.
Dar mai rau ca orice il apasa purtarea nesincera si lingusitoare a celui care s-a adeverit mai
apoi inamicul numarul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din orasul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (in trad. - Gat-tare), frate
incepator la Sarov inzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasa, nu era lipsit nici de
10
calitati, nici de farmec. Lumea ii zicea “pictorul“. Oare Staretul se inselase de data aceasta? Il
facuse pe tanar confidentul sau? Amintirile pe care acesta din urma le-a publicat mai tarziu ne
indreptatesc sa credem ca nu.
Inteligent si ambitios, el a hotarat sa-si faca o cariera prezentandu-se, dupa moartea Staretului
ca ucenicul sau preferat si succesorul sau la Diveevo. Cand mergeam la Sarov, scrie in
depozitiile lui Mihail Manturov, raportate in “Letopisetul manastirii Serafimo-Diveesvki“, “n-
am remarcat nimic rau in Ivan Tihonovici. Desi nu-mi era simpatic, intram totusi la el, cand
ma invita la un ceai. Intr-o zi, Parintele m-a intrebat de unde veneam. Am baut un ceai la
pictorul din Tambov, i-am raspuns. “Of, bucuria mea, sa nu te mai duci niciodata acolo. Va fi
in dauna ta. Caci Ivan nu te invita cu inima curata, ci ca sa te spioneze”. Dupa aceasta mi-am
intrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Parintele stia totul dinainte si cum ne pazea de tot
raul”.
Parintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
- Bucuria mea, ii spunea el maicii Eudoxia, eu v-am nascut duhovniceste si nu va voi parasi.
Ivan Tihonovici pretinde ca dupa moartea mea sa va dau lui. Nu, eu nu va voi da! Inima lui si
inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci fata de voi. El zice: “Tu esti batran, Parinte, da-mi
fiicele tale!”, dar el le cere cu o inima rece. Tu sa-i zici, maica, in numele meu, ca voi nu
sunteti opera lui”.
Ceea ce la timpul potrivit s-a facut.
“O inima rece”, repeta Staretul cu neliniste. Ivan Tihonov va avea o inima rece. Pentru ca
aceasta frica a marelui Staret in fata racelii falsilor ucenici? Pentru ca diavolul este rece, el,
care este tatal minciunii.
Sora Ana povesteste ca se gasea intr-o zi aproape de izvorul miraculos impreuna cu Parintele
care, aplecat deasupra apei, la un moment dat ii zise: “Vad cum se tulbura apa, se agita…”. Si
plin de frica, intreba: “Ce inseamna asta?”. In aceeasi clipa l-am vazut pe Ivan Tihonovici
coborand panta. Parintele arata spre el: “El este care va tulbura toate. El m-a tulburat pe mine,
sarmanul Serafim, precum si izvorul, si tot el va tulbura lumea intreaga“.
Stareta Parascheva Ivanovna (mai tarziu monahia Serafima) depune marturie, in ce relatii era
Parintele Serafim cu poslusnicul Ivan Tihonovici pana la moartea sa. “In anul mortii sale,
povesteste ea, eram la el, la manastire, in pridvorul chiliei sale, unde se afla cosciugul. Am
discutat multa vreme pe teme duhovnicesti: Parintele vorbea atat de placut si de mangaietor!
Deodata, schimbandu-se la fata, indispus, cu scarba si parca temator, a exclamat: “Vine!
Vine!” M-a indepartat dupa usa si a inchis-o pe jumatate. “Cine-o fi, Parinte?”, am intrebat eu
speriata. “Pictorul!”, a raspuns el.
A intrat monahul Ivan Tihonovici. Parintele Serafim, i-a spus ceva incet, dupa care acela a
plecat imediat.”
Despre acesta Sfantul Serafim a spus ca este “antihrist“. Chiar din propriile amintiri publicate
ulterior (pe care fratii de la Sarov evitau sa le includa in cartile lor, de altfel pline de exagerari
si laudarosenie, in care el aparea in mod invariabil ca erou principal), putem vedea cum era el
11
tratat de Parintele Serafim, dupa principiul “bate saua sa se priceapa iapa“. Drept exemplu, ne
pot servi urmatoarele pasaje:
“Eu am fost martor in viata Parintelui Serafim, spunea el despre o intamplare, prin care s-a
aratat cum iubeste Dumnezeu pe cei ce-i slujesc Lui in adevar. Odata, venind la “pustia din
apropiere” a Parintelui, l-am gasit la izvorul sau, langa care avea niste straturi sadite cu
propriile sale maini. Era intr-o stare sufleteasca putin cam tulburata. Tinea vreo patru-cinci
cartofi in mana si, uitandu-se cum i-a ros cartita, murmura mereu cu o usoara intristare: “Iata,
vezi, n-au nicio indreptatire sa infulece ostenelile straine”. Mie mi-a venit a mirare, dar in
acelasi timp imi parea rau sa ma uit la cartirea lui copilareasca, caci, pe cand, alta data nu
alunga de la sine nicio insecta, acum se intrista pentru cinci cartofi mancati de cartita.
Desigur, Parintele Serafim hranea din osteneala lui pe orfanele de la Diveevo si pe saracii de
la arhondaricul manastirii Sarov. Dar, in sfarsit, numai Domnul singur stie de ce si pentru ce
se intrista acum. Intre timp am ajuns pe neobservate la celalat capat al straturilor, graind
despre diferite lucruri folositoare pentru suflet. De-abia ne-am asezat noi jos si am vazut nu
departe de noi o cartita, alergand printre straturi. Parintele Serafim, distrandu-se oarecum, s-a
ridicat de cateva ori de la locul sau si a mers incolo si incoace. Si nu mult s-a pitit el, cand
deodata, nu stiu de unde a aparut o pasare mare, ca si vulturul, care s-a napustit pe neasteptate
asupra ei, apoi s-a inaltat in vazduh. Imi vine greu sa spun cu ce multumire copilareasca
privea Parintele Serafim la tot ceea ce se petrecea. “O, o, iata, asa patesc cei ce mananca
ostenelile altuia, repeta el”. Milostivul Dumnezeu vorbea parca prin cuvinte omenesti in
aceasta intamplare, aratand cat de mult iubeste pe duhovnicescul parinte si ostenelile lui”. De
aici se vede clar cine era cartita.
In alta parte el povesteste cum a venit odata la Parintele Serafim sa-i ceara sfatul daca se cade
a purta verigi (lanturi) si camasa de pocainta: “Citind Vietile Sfintilor si dupa pildele ce se
gaseau acolo, m-am hotarat sa port si eu ceva pe trupul meu pentru omorarea patimilor, care
inca se ma razvrateau impotriva sufletului meu. Si astfel, in curs de trei ani de la intrarea in
manastire, m-am straduit din toate puterile sa capat de la oarecare parinti duhovnicesti mult
doritele lanturi si camasa de pocainta. Acestea le spun insa, nu din slava desarta sau din
mandrie, ci pentru a arata eu singur orbirea mea si lipsa de experienta in viata duhovniceasca.
Capatand, in sfarsit, mult doritele instrumente de pocainta, am fost ranit de cugetul slavei
desarte, care s-a furisat pe neobservate ca un sarpe in adancul sufletului meu, si m-am hotarat
cu tot dinadinsul sa merg la Parintele Serafim si sa iau de la el blagoslovenie pentru aceasta
noua osteneala ce voiam s-o incep, presupunand ca dorinta si ravna mea ii vor fi placute. Si
asa, venind eu la chilia lui si facand obisnuita rugaciune, Parintele Serafim mi-a deschis usa si
dupa ce m-a binecuvantat, m-a asezat cu bunatate pe buturuga de lemn, ce-i slujea drept
scaun, apoi inchizand usa cu carligul, s-a asezat in fata mea, zambind usor. Iar eu indata am
vrut sa incep vorba si sa cer binecuvantarea pentru noua mea nevointa. Dar abia am apucat eu
sa deschid gura, ca el mi-a si astupat-o cu mana si a inceput sa-mi vorbeasca asa, fara sa
inceteze a zambi:
“Iata ce-ti voi spune. Vin la mine mereu fetele de la Diveevo, cerandu-mi sfatul si
binecuvantarea mea, unele ca sa poarte lanturi, iar altele camasi de pocainta. Ia spune si tu,
cum ti se pare dorinta lor, este ea oare dupa calea cea buna?” Eu, insa, ca unul ce eram inca
orb duhovniceste, neintelegand ca el vorbeste indirect chiar despre mine si, nestiind cine sunt
acelea, fetele de la Diveevo, am raspuns: “Parinte, nu stiu daca le poate fi de folos sau nu!”
Dar, amintindu-mi deodata ca tocmai pentru asta venisem si eu, i-am spus: “Parinte, si eu am
venit la tine tot pentru acelasi lucru”. Si i-am povestit cat de mult am dorit si ce greu am
capatat am capatat aceste unelte de pocainta. Parintele Serafim m-a ascultat cu rabdare si apoi
12
cu acelasi zambet de mai inainte mi-a zis: “Cum dar nu intelegi? Eu despre asta iti vorbesc”.
Atunci parca a incetat orbirea mea sufleteasca si am cunoscut cu groaza puterea harului ce
locuia in el. Dupa acestea, in timp ce eu continuam sa tac din cauza spaimei ce m-a cuprins,
Parintele Serafim deodata a ridicat asupra mea mana dreapta, voind parca sa ma loveasca
peste obraz cu toata puterea sa, dar nu m-a lovit, ci numai s-a atins de urechea mea si mi-a zis:
“Iata, de te va lovi cineva asa, acesta va fi cel mai greu lant duhovnicesc”. Dupa aceea,
strangand scuipat in gura si voind parca cu tot dinadinsul sa ma scuipe in fata, a adaugat: “Iar
daca te va scuipa cineva in acest fel, iata aceasta va fi camasa de pocainta cea mai
mantuitoare, numai ca trebuie sa le rabzi cu multumire! Si sa stii ca aceste lanturi si aceasta
camasa duhovniceasca de pocainta, sunt cu mult mai presus de toate acelea, despre care socoti
tu si pe care voiesti sa le porti. Este drept ca multi dintre Sfintii Parinti au purtat lanturi si
camasi de pocainta, dar ei erau barbati intelepti si desavarsiti si toti faceau acest lucru din
dragoste de Dumnezeu si pentru desavarsita umilire a trupului si omorarea patimilor lui. Asa,
de pilda: Teodosie de la Pecerska, fericitul Vasili s.a. Dar noi suntem inca niste copii in cele
duhovnicesti si patimile imparatesc in trupul nostru, impotrivindu-se legii si voii lui
Dumnezeu. Asa ca, ce ne va folosi noua ca ne vom imbraca in lanturi si camasa de pocainta,
dar in schimb vom dormi, vom manca si vom bea cat vom pofti! Si afara de aceasta noi nu
putem rabda cu barbatie nici cea mai mica suparare, pe care ne-o face vreun frate, iar dintr-un
singur cuvant poruncitor si de dojana, cadem in manie si intristare, asa incat, ne ridicam cu
zavistie impotriva celorlalti frati ai nostri, care sunt vazuti bine in fata egumenului, si luam
toate poruncile lui drept jignire, lipsa de atentie si rea-vointa fata de noi. Si acum socoate si tu
singur, numai din aceasta, cat de slaba este temelia vietii noastre calugaresti, daca nu cumva
chiar lipseste cu totul. Iar asta vine de acolo ca noi luam prea usor aceasta viata si nu ne
supunem randuielilor ei””.
Desigur, acestea le spunea Parintele Serafim pentru altii (si, in special, pentru Ivan
Tihonovici, de unde putem vedea ca acesta n-a dus lipsa de sfaturi si indrumare parinteasca,
chiar de la inceputul vietii sale calugaresti), care erau inca cu adevarat neincercati in viata
duhovniceasca si care, in dorinta lor de desavarsire, nu trebuie sa inceapa astfel de nevointe
iesite din comun, ci cu altele, mai usoare pentru a se inalta treptat. Insa el insusi, dupa alte
marturii, ca unul ce facea parte dintre acei barbati intelepti si desavarsiti, cum numea pe altii,
purta la gat, sub camasa o cruce mare de fier, de 22 cm, legata cu o sfoara groasa iar camasa
de pocainta n-a purtat niciodata”.
Serafim de Sarov - carbunele inflacarat

January 10th, 2008
Serafim de Sarov - carbunele inflacarat
Carbunele Inflacarat
” Si a fost trimis catre mine un serafim si in mana sa avea un carbune aprins, pe care il luase
cu clestele de pe jertfelnic…” (Isaia 6, 6)
13
Biserica Rusa praznuieste astazi un centenar de la sfarsitul pamantesc al marelui ales al lui
Dumnezeu, vestitorul cerurilor, Preacuviosul Serafim de Sarov. Precum serafimul ceresc din
vedenia proorocului Isaia, care s-a atins de inima omeneasca cu clestele si carbunele aprins de
pe jertfelnicul ceresc, tot asa si acest Serafim pamantesc se atinge de inimi, doar se vor
inflacara si ele de la carbunele ceresc…
Preacuviosul Serafim este aproape contemporanul nostru, apropiat si inrudit noua prin patria
terestra, prin limba si prin toate datinile. Minunat si insemnat este faptul ca, in vremurile
noastre, s-a dovedit posibila aparitia lui - dupa cum si el invata totdeauna, prevenind de la
parerea gresita ca numai in vremurile indepartate, din vechime, puteau sa apara cuviosii lui
Dumnezeu. Nu numai prin cuvant, ci prin sine insusi el ne incredinteaza ca Dumnezeu in toate
timpurile isi arata harul Sau celor ce doresc sa-L primeasca prin fapte de credinta si dragoste,
prin stradania inimii si a vointei.
In diferite perioade din viata sa el savarseste mari si numeroase fapte de nevointa: monah -
pustnic, eremit desavarsit, dar si staret plin de iubire, stalpnic si nevoitor - parea ca a intrecut
orice limita omeneasca pe toate caile urcusului sau ascetic, iar vietuirea lui era o neintrerupta
ruga, cugetare, contemplare si calauzire catre Dumnezeu. Ca si proorocii din vechime in
mijlocul semintiilor lor - Amos pastorul, Ioil, fiul lui Petuel sau preotii Iezechiel si Ieremia si
ceilalti - asa si Preacuviosul, in mijlocul poporului sau, a devenit asemenea unui prooroc al
Noului Testament, vestind Imparatia lui Dumnezeu. Misiunea proorocilor se vadeste nu atat
in prevestirea viitorului sau a demascarii si propovaduirii, ci mai inainte si mai presus de toate
- in descoperirea lui Dumnezeu prin om. Nu acela e prooroc, care este capabil sa
teologhiseasca, ci acela ce prin sine insusi il propovaduieste pe Dumnezeu in aceasta viata si
prin a carui gura vorbeste Dumnezeu. Prin aceasta, marele Staret, prin sine afirmandu-L pe
Dumenzeu pe pamant, devine partas al slujirii profetice.
Inaintea unor cumplite si neinchipuite incercari pentru credinta, nemaivazute vreodata, trimis-
a Domnul patriei noastre [Rusia] pe proorocul Sau, ca prin exemplul sau sa-i intoarca pe
oameni la credinta si rugaciune, sa-L arate lor pe Dumnezeu Cel Viu din cer. Ce poate fi acum
mai trebuincios si ce este in acelasi timp mai anevoios pentru un crestin? Ceea ce din afara
pare cel mai simplu si parca de la sine inteles: credinta si rugaciunea…
Nu cuvintele de invatatura despre pravila monahala, trebuincioasa doar unui mod de vietuire
manastiresc, si nici invatamintele comune, notate din memorie, ci acest chip viu al credintei
inflacarate si al rugaciunii cutezatoare care invinge totul este comoara noastra nesecata. Si
daca a fost vazut inaltandu-se in chip miraculos de la pamant in rugaciune si facand minuni
prin ea, apoi cea mai mare minune a fost el insusi, cu inima sa inflacarata de iubire! Aceasta
vedenie, plina de lumina si bucurie, strabate pana si intunericul iadului in care ne scufundam
noi in prezent.
Prin cea mai anevoioasa asceza, Preacuviosul Serafim a dobandit harul Sfantului Duh, despre
a carui agonisire propavaduia - ca fiind scopul principal al vietii crestine - si aceasta izbanda a
fost incununata de Cer, fiindca dintru inceput Preacuviosul a fost alesul sau deosebit.
Istoria cunoaste mari cuviosi al caror eroism a fost ascuns intru Dumnezeu, ei ramanand
neincoronati in viata pamanteasca; altii trec prin lume cu mesajul lor acuzator, in profetica lor
slujire, parasind lumea fara a-si lua rasplata; asa au fost marii nevoitori ai Pustiei si chiar
profetii, marele Ieremia si cel mai mare dintre cei nascuti din femeie - Sf Ioan Inainte-
Mergatorul. Dar nu acesta a fost sa fie destinul Preacuviosului, pentru ca el, “sarmanul
14
Serafim”, stia cat de mare este la Dumnezeu si cat de puternica este mijlocirea sa inaintea
Domnului. In el s-au aratat puterea si triumful ortodoxiei in preajma maretelor incercari care
urmau sa se abata asupra ei (perioada ateista, comunista).
Acestui ales i-au foat descoperite dumnezeiestile taine ceresti si pamantesti. Inca tanar diacon
fiind, chiar la inceputul caii monahale, L-a vazut pe Domnul Iisus cu ceata sfintilor Sai, in
timpul vohodului mic la liturghie; asemenea marelui apostol Pavel si a intaiului mucenic
Stefan, in repetate randuri i-a vazut pe locuitorii cerului - puterile ceresti care slujesc nevazut
impreuna cu noi. I-a fost dat sa se ridice in lacasurile ceresti, in cerurile cerurilor, in puterea
minunatului Pavel. I-a fost dat sa cunoasca aratarea Sfantului Duh in stralucirea slavei
dumnezeiestei si chiar sa-L faca accesibil “slujitorului” (prietenului) sau Motovilov. Acea
lumina a Taborului prin care Dumnezeu Si-a manifestat slava Sa ucenicilor prin lucrarea
Sfantului Duh o descopera Dumnezeu si alesilor Sai. Iar Preacuviosul Serafim a avut puterea
s-o arate prietenului sau duhovnicesc - caruia i-a infatisat chipul preschimbarii lumii, noua
faptura, noul cer si noul pamant, prin lucrarea Sfantului Duh, aici pe pamant.
Preacuviosul - insusi purtator de Duh - a devenit alesul deosebit al Purtatoarei de Duh,

Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Ea insasi a dat de stire ca el este ” din neamul Meu” si
s-a aratat lui impreuna cu Sf Ioan Inainte-Mergatorul , cu primii apostoli Petru si Ioan, cu
mucenicii si cuviosii, de 12 ori in decursul vietii sale - cat nu a aparut Ea nici unui alt sfant.
Lui i-a impartasit Ea vointa sa, iar el a indeplinit-o in proiecte le pamantesti, lucrand intocmai
dupa poruncile Ei. Maica Domnului Insasi a coborat pe pamant pentru el, “piciorusele
Imparatesei Cerurilor” au pasit pe pamant.
Traind pe pamant, fericitul Staret era in acea comuniune cu lumea de sus si cu cei primiti
acolo, care este fagaduita celor ce vor imparati cu Hristos dupa prima inviere, precum era in
comuniune si cu lumea naturala, locuia “impreuna cu fiarele” ( Marcu 1, 13) si fiarele il
ascultau.
Sfantul a dobandit darul iubirii de oameni - dar nu al sentimentalismului uman, fiindca iubirea
omeneasca adeseori poate fi neputincioasa, oarba, partinitoare - ci al iubirii duhovnicesti,
ravnitoare. Si in acesta iubire i s-a descoperit revelatia despre om, cum l-a iubit si l-a cinstit
Dumnezeu pe acesta, dandu-i chipul Sau si suprema bucurie a Intelepciunii Sale, care ramane
in fiii omenesti ( Ioan 9,31).
Intrezarind chipul lui Dumnezeu in fiecare om, minunatul Staret il intampina cu cereasca
salutare: “Bucuria mea!” - bucurandu-se de el. Aceste paradisiace, umile si luminoase cuvinte
tainuiesc in sine o intreaga invatatura despre om, ele vadesc dumnezeiasca dragoste si
dumnezeiasca bucurie fara de creatie. “Homo hominis lupus este” sustine intelepciunea
demonica; “omul pentru om este bucurie” spune intelepciunea crestina!
In ajunul celei mai cum plite profanari a chipului dumnezeiesc in om , a celei mai mari silnicii
si injosiri a fiintei umane [ perioada bolsevica, atee], Preacuviosul l-a proslavit pe om , l-a
iluminat cu razele iubirii sale, binecuvantandu-l, parca, pentru patimile ce aveau sa vina.
El singur a devenit pentru rusi “bucuria noastra” si cum sa nu se aprinda inima de bucurie la
gandul despre Staretul alb, “sarmanul Serafim” imbracat in alb, cu crucea la gat si cu mana
dreapta pe inima…
15
Adevarata viata a Preacuviosului Serafim este ascunsa in culmile duhului sau. Ea se inalta ca
in pisc inzapezit, invaluita de nori si inaccesibila, descoperita oamenilor doar in unele aspecte.
Nu totdeauna si nu toti au inteles aceasta taina - chiar si celor mai vrednici si renumiti
contemporani ai lui ea le-a ramas necunoscuta.
Dupa masuratorile omenesti, viata Preacuviosului a decurs intr-un mediu rusesc obisnuit,
dupa randuiala manastirilor retrase si asezamintele monahismului rus pe care si el dorea sa le
pastreze si sa le inmulteasca, straduindu-se mai ales pentru obstea de calugarite de la Diveevo,
“al patrulea Pamant al Maicii Domnului in univers”. Potrivit cugetarii omenesti, aceste
bastioane pareau statornice si neclintite. Dar a trecut timpul statorniciei pe pamant si a venit
epoca unei alte statornicii - a celei duhovnicesti, nepamantesti. Preacuviosul a prevazut in duh
ingrozitoarele destine ce aveau sa vina asupra patriei si a Bisericii, precum si slava lor
viitoare, in timpul de fata inca nedezvaluita (1933).
Aceste presmititi clarvazatoare il faceau uneori sa planga si sa rosteasca cuvinte enigmatice,

incoerente, de neinteles pentru ceilalti. Dar putem noi oare sa ne impotrivim vointei lui
Dumnezeu, silind evenimentele? Dumnezeu a ingaduit sa se savarseasca ceea ce s-a savarsit.
Si totusi, raman adevarate cuvintele proorocului, ca si ideea cuprinsa in ele. Cu adevarat
“piciorusele Maicii Domnului”, atingand acest pamant, l-au sfintiti si acesta este neamul Ei
ales pe pamant , sub cereasca indrumare a Preacuviosului, si aceasta credinta nu ne-o vor rapi
distrugatorii.
Pe inaltimi inaccesibile se afla cetatea sfintilor, de unde se revarsa izvorul viitoarelor inspiratii
si bucurii, a noii vieti si creatii. Si chiar daca in aceasta noua Rusie nu vor ramane zidurile si
pietrele de mai inainte, chiar daca mediul si randuiala in care a decurs viata pamanteasca a
Preacuviosului au fost distruse, cu toate acestea va ramane in lume acea lumina taborica a
Duhului Sfant, care a fost revelata prin el pamantului rusesc. Ea ne cheama si ne calauzeste
catre o noua viata si noi aspiratii…
“Cand nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu… Vorbiti cu mine ca si cum as fi
viu, pentru ca eu sunt pururea viu pentru voi.” Acest legamant rasuna in inima noastra. Insusi
Preacuviosul a dorit sa fie calauzitorul nostru si lui putem sa-i vorbim pe limba noastra despre
necazurile zilelor noastre.
SERGHEI BULGAKOV
Predica adresata poporului rus in 1933, la implinirea a 100 de ani de la trecerea in vesnicie a
Preacuviosului Serafim de Sarov. Din exilul sau nevolnic, din indepartatul Paris, parintele
Serghei Bulgakov s-a adresat catre toate inimile rusesti in care nu se stinsese inca flacara
luminoasa a ortodoxiei.
Strabatand pana la capat drumul pocaintei, fericitul Staret era preaplin de acea pace pe care
Mantuitorul a lasat-o ucenicilor Sai: “Pacea Mea las voua, pacea Mea dau voua” (Ioan 14,
27). “Dobandeste duh pasnic si mii se vor mantui in jurul tau”, ii invata el pe cei din jur, din el
insusi revarsandu-se aceasta pace. Preacuviosul a cunoscut acea bucurie cereasca pe care
Hristos a lasat-o ucenicilor Sai: “Bucuria Mea sa fie cu voi si bucuria voastra sa fie deplina”
(Ioan 15, 11)
El a infatisat lumii chipul credintei crestine biruitoare, bucuria vesnica. Aceasta bucurie
crestina este bucuria pascala.
16
Pe parcursul intregului an bisericesc, sfantul Serafim ii intampina pe toti cei ce veneau la el cu
salutarea pascala “Hristos a inviat!”. Acea bucurie in Duhul Sfant pe care ne este dat sa o
simtim in noaptea de Pasti ilumina sufletul sau si canta cantarea sa pascala, ca si in timpul
inaltarii sale dupa moarte, in fata poporului rus, la proslavirea sa de la Sarov.
Aratarea sa a fost alba precum vesmintele albe ca neaua ale ingerilor invierii: “Biruitorului…
voi da o pietricica alba” (Apoc. 2.17) De sub mantia monahala cernita a chipului ingeresc se
zareau aripile ingeresti.
Preacuviosul ne-a aratat implinirea primei porunci: de a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul,
din tot cugetul, indeplinind insa si a doua porunca, asemanatoare celei dintai, de a iubi pe
aproapele, dezvaluind cu adevarat “identitatea” launtrica si nedespartita a celor doua porunci.
Savarsind plinatatea ascezei pustnicesti, Preacuviosul se intoarce la slujirea aproapelui, devine

prietenul tuturor: staret, inchinator, tamaduitor, mangaietor, prooroc, caci din muntele Sinai s-
a coborat la oameni , iar fata lui era straluminata de lumina dumnezeiestii slave.
Posted in Serafim de Sarov - carbunele inflacarat | No Comments »
Manastirea Sarov
May 17th, 2007
Manastirea Sarov se afla in Eparhia Tambov din judetul Temnicov, la 38 de verste (o versta =
1.068 km) de orasul Temnicov, la hotarul judetelor Nijegorodsk si Tambov. Manastirea e
situata la o distanta de 400 de verste de orasul Mosciva, 60 de verste de orasul Arzamas, 170
de verste de orasul Nijnii si 120 de verste de orasul Muron din eparhia Vladimir. Ea este
situata pe un deal, într-o padure, între doua râuri – Sarovka si Latis – ce se unesc între ele
chiar sub aceasta manastire. Cea mai apropiata localitate se afla la o distanta de cinci verste de
manastire.
Asezarea geografica a manastirii Sarov este pitoreasca si încânta sufletul oricarui pelerin.
Aici regimul monahal era strict. Slujbele religioase se savârseau continuu si se slujea conform
regulamentului monahal din Muntele Athos. Cântarile religioase din cadrul slujbelor ce se
savârseau aici continuu iti umpleau sufletul cu o putere inexplicabila si îti transmiteau o stare
de evlavie fata de vietuitorii acestui lacas, care se proslaviau prin faptele si nevointele lor
întru Domnul.
Despre aceasta manastire se poate spune ca a fost cu adevarat o manastire pilduitoare si
renumita datorita frumusetii exterioare, cât si a celor interioare. S-a proslavit prin viata,
nevointele si învataturile cuviosilor ei parinti precum : întîistatatorul ieromonah Ioan;
succesorul acestuia – staretul Dimitrie; cuviosul staret Efrem; virtuosul parinte Pahomie;
smeritul Isaia; râvnitorul parinte Pitirim; cuviosul Ioachim; dreptul egumen Nifon; pustnicul
egumen Nazarie; ieroshimonahil Dorotei; schimonahul Marcu; ieroschimonahil Serafim si
Ilarion; ierodiaconul alexandru si multi nevoitori demni de amintire. Faptele si învataturile
acestor barbati virtuosi au lasat urme adânci în sufletele multor crestini evlaviosi.
Vietuitorii acestei manastiri au fost statornici în credinta si slujirea lor lui Dumnezeu. Ei au
trait si s-au nevoit pentru mântuire si pentru înfrumusetarea duhovniceasca a sufletelor lor si a
lacasului în care si-au petrecut viata pamânteasca. Cuviosii parinti si-au închinat întreaga lor
viata slujind cu trupul si cu sufletul lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp exemplu demn de
urmat atât pentru succesorii lor, cât si pentru crestinii evlaviosi. S-au nevoit în tacere, au trait
în rugaciune continua si fiind înzestrati cu har dumnezeiesc au avut o cunoastere precisa si
17
înteleapta a sufletului omenesc. Ca niste candele aprinse au ars cu flacara curata, împrastiind
învataturile lui Hristos celor care s-au apropiat prin ei de Dumnezeu, aratându-le fiecaruia în
parte drumul drept ce duce la mântuire.
O, câte virtuti au dobândit sufletele lor! O, câta vitejie duhovniceasca au avut trupurile lor. Au
fost în credinta statornici, în rabdare neclintiti, în dragoste pentru Dumnezeu si aproapele
desavârsiti, în rugaciune neobositi, în înfrânare curajosi, chiar si în lupta dureroasa a
despartirii sufletului de trup au fost puternici si vioi.
Evlaviosi parinti, arzând de o credinta statornica, cu rugaciune fierbinte si-au dat sufletele în
mâinile Dumnezeului Celui viu. De aceea este spre folosul sufletelor noastre sa ne amintim de
acesti cuviosi parinti, sa retinem învataturile lor îndrumatoare pe care ni le-au lasat ca un
testament pecetluit cu dragoste. Se cuvine sa cinstim faptele lor mântuitoare savârsite spre
folosul lor duhovnicesc si al sfintei manastiri Sarov.
Posted in Manastirea Sarov | No Comments »
Invataturi catre monahul începator

May 17th, 2007
Dupa ori influenta altora sau în orice alt chip ai venit tu în aceasta manastire, nu te mâhni, este
o cercetare dumnezeiasca. De vei pazi cele ce-ti voi spune tie, te vei mântuipe tine însuti si pe
cei ce sunt în jurul tau si pentru care te îngrijesti. Prorocul zice „N-am vazut pe cel drept
parasit, nici samânta lui cerând paine” (Ps. 36,25). Traind în manastirea aceasta, sa pazesti
poruncile, stând în biserica sa fii atent la toate slujbele si sa cunosti toata rânduiala bisericii,
adica cele 7 Laude bisericesti – sa le înveti, sa le tii minte. Daca te afli în chilie si nu ai
„rucodelie” (lucru de mâna), atunci citeste din cartile sfinte, mai ales din Psaltire. Straduieste-
te sa repeti de mai multe ori un verset ca sa tii minte totul. Daca te cheama la ascultare, de-te
si spune si rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine,
pacatosul”.
In rugaciune aduna-ti mintea si o uneste cu sufletul.
La început o zi, doua si chiar mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, fiind atent la
fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încalzi Domnul inima ta cu caldura harului Sau
si o va uni întru tine cu însasi suflarea ta într-un duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în
fiinta ta fara încetare si va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te si hranindu-te. Aceasta este
însasi acea prezicere a prorocului Isaia: „Caci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia
26,19). Iar daca vei stapâni întru sine aceasta hrana sufleteasca, adica necontenita fraire cu
Insusi Domnul, atunci pentru ce sa mai umbli prin chilia fratelui, chiar daca ai fi chemat de
careva dintre ei ?
Caci daca nu te întelegi pe tine însuti, oare vei putea întelege despre ce sa înveti si pe altii ?
Taci, taci necontenit si pomeneste otdeauna prezenta lui Dumnezeu si numele Lui. Nu te duce
la nimeni ca sa stai de vorba, dar pazeste-te în toate chipurile sa nu judeci pe cei care stau de
vorba mult si râd. Fii în acest caz surd si mut si lasa sa treaca toate pe lânga urechile tale. Poti
sa iei exemplu pe Stefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugaciune neîncetata,
obiceiul blând, gura tacuta, inima smerita, saracia adevarata si neagoniseala pustniceasca,
ascultarea fara cârtire, supunere vrednica, lucrul cu rabdare si cu osteneala si cu râvna.
Sezand la masa, nu te uita si nu judeca cine si cât manânca, ci ia aminte la sine, hranindu-ti
sufletul cu rugaciunea. La prânzmanânca, iar la cina înfrâneaza-te.
In fiecare noapte sa dormi neaparat patru ceasuri
18
; daca esti obosit, sleit de puteri, poti dormi putin ziua. Aceasta s-o tii neschimbata pâna la
sfârsitul vietii, caci îti este necesara pentru linistea capului tau. Si eu am tinut din tinerete
aceasta cale. Nu ne rugam întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastra sufleteasca.
Daca te vezi pe tine asa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sanatos si vesel. Iti spun adevarat ca daca
te vei purta asa, atunci vei ramâne în manastire pâna la sfârsitul vietii tale.
Smereste-te si Domnul îti va ajuta sa scoti la lumina dreptatea ta si judecata ta ca lumina ta
peste oameni (cf. Matei 5,16).
Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »
Despre tristete
May 17th, 2007
Când duhul rau al mâhnirii pune stapânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare si
suparare, neputând sa se roage cu staruinta cuvenita si neputând sa se îndeletniceasca cu
citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste
si blândete in comunicare cu fratii obstii, capatând o repulsie fata de tot ce-l înconjoara.
Sufletul cuprins de tristete si mâhnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca
linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blândete la întrebarile adresate.
Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerându-i vinovati de
tulburarea sa si nu întelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla în interiorul sau.
„Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut.”
Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si înalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si
nici sa savârseasca o rugaciune curata, înflacarata.
Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele
mâhnirii.
Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel împatimit este cercetat
si stapânit de tristete.
Cine iubeste pacea, aceluia îi este aproape imposibil sa se întristeze, iar cel care uraste pacea
întotdeauna este trist.
Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.
Despre izolare si tacere

May 17th, 2007
Sfântul Ambrozie al Mediolanului spunea: „Prin tacere multi s-au mântuit, iar prin vorba
multa si fara folos nici unul”.
Un sfânt parinte spunea: „Tacerea este taina veaculuiviitor, iar vorbaria – arma judecatii
viitoare”.
Tu sa stai in chilia ta cu atente si în tacere, straduindu-te cu orice pret sa te apropii de
Dumnezeu prin rugaciune. Caci Dumnezeu este dornic sa te faca din om înger. Domnul zice :
”Il voi întari pe cel blând, tacut, smerit, pe care-l înfioara cuvintele mele”. Când calugarul se
afla în stare de tacere, atunci dusmanul neamului omenes nu reuseste sa faca nimic rau inimii
ascunse a acestuia.
Daca nu se poate sa stai întotdeauna în tacere deplina si izolat de lume, fiindca traiesti în
19
manastire si trebue sa faci ascultare, atunci macar putinul timp ce-ti mai ramâne sa-l petreci
într-un mod izolat si în tacere. Ca si pentru acest putin, Dumnezeu nu te va uita, ci va trimite
asupra ta bogata Lui mila.
Tacerea si izolarea dau nastere blândetii si umilintei, a caror actiune, în inima calugarului,
poate fi asemanata cu apa lina a Siloamului.
Aflarea în chilia izolata într-o stare de tacere, practicând rugaciunea si citind zi si noapte
scrierile dumnezeiesti, îl face pe calugarul evlavios mai dornic de a înainta pe drumul ales.
Precum spun Sfintii Parinti: „Chilia calugarului este precum o pestera a Babilonului” în care
vei primi harul dumnezeiesc.
Calugarul, dupa spusele Sfântului Efrem Sirul, nu va ramâne mult timp într-un loc daca nu va
îngradi în primul rând tacerea si înfrânarea. Tacerea te ajuta sa-ti limpezesti cugetul si sa te
aduni la rugaciune, iar înfrânarea te învata sa devii linistit.
In sfârsit, cel care le-a dobândit pe acestea are parte de o stare pasnica.
Despre neosândirea aproapelui

May 17th, 2007
Nu trebue sa judecam pe nimeni, chiar daca l-am vedea cu proprii nostri ochi gresind sau
petrecând în continua încalcare a poruncilor lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfânta Scriptura:
„Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7,1). „Tu cine esti de judeci pe sluga straina?
Domnului sau sta sau cade, dar se va scula însa, caci puternic este Domnul ca sa-l ridice”
(Rom. 14,4). Cu mult mai bine este sa ne amintim de cuvintele apostului: „Cui i se pare ca
sta sa ia seama sa nu cada” (I Cor. 10, 12), fiindca nu se stie câta vreme vom putea ramâne în
fapta cea buna, dupa cum spune prorocul cel instruit din propria sa experienta: „Iar eu am zis
întru îndestularea mea, nu ma voi clatina în veac, dar când Ti-am întors fata Ta eu m-am
tulburat” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui,
adica împotrica aceluia care dintru început a înselat pe om si l-a izgonit din rai, împotriva
diavolului. Ne-a poruncit sa purtam dusmanie împotrica duhurilor celor necurate ale
desfrânarii si a tuturor faptelor rusinoase, care seamana în cugete necurate si întinate.
Despre datoria subalternilor fata de superiorii lor

May 17th, 2007
„Fii smerit, fa ascultare, supue-te si te vei mântui”, spune Preacuviosul Varsanufie. Si nu cârti
niciodata: „Ce este aceasta si la ce foloseste?” etc. Dar fiismerit si supus, mai ales fata de avva
al tau, care se roaga lui Dumnezeu pentru tine si caruia ii este încredintata mantuirea
sufletului tau.
„Cine doreste sa fie ucenicul lui Hristos, aceala nu are nici o putere asupra sa si nu poate sa
faca nimic de la sine”, spune acelasi povatuitor. Fiindca cine face ceva dupa cugetul sau nu
este bineplacut lui Dumnezeu, chiar daca pare a fi bine.
Daca cineva cunoastea cele necesare pentru sufletul sau mai bine decât avva, atunci de ce se
mai numeste ucenicul aceluia?
Taie-ti pripria voie si fii smerit în toata viata ta, si atunci te vei mântui.
20
Smerenie si ascultarea dezradacineaza toate patimile si înradacineaza toate virtutile.
Cel supus trebue sa moara vietii trecatoare, lumesti, ca sa dobândeasca viata vesnica.
Precum înalbitorul curata si înalbeste postavul, facându-l alb ca zapada, asa si ascultatorul,
rabdând umilintele, jignirile, defaimarile, se curata, facându-se stralucitor precum aurul
purificat de foc. Subalternii nu trebue sa fie interesati de treburile superiorilor si nici sa-i
judece, caci altfel Il supara pe Dumnezeu. Care le-a dat puterea de conducere, caci puterea
adevarata de la Dumnezeu izvoraste.
Superiorii nu trebue sa se împotriveasca puterii savarsirii binelui, ca sa nu pacatuiasca
înaintea lui Dumnezeu si sa nu încalce poruncile Lui.
Supusul multe agoniseste pentru mantuirea sufletului sau prin ascultare; el întelege rostul
faptelor mântuitoare si astfel se smereste.
Despre gânduri si miscarile trupesti

May 17th, 2007
Daca noi ne unim cu gândurile cele rele, aduse în minte de diavol, atunci ne aflam savârsind
pacatul, iar daca ne luptam cu ele si le respingem, ne aflam facând binele. Aceasta este
„zgomotul” cugetelor, iar duhul cel necurat are influenta mare nu numai asupra celor
pamantesti dar si fata de cei ce s-au curatat de patimi isi dezlantuie atacurile numai în parte
sau dinafara.
Este posibil ca omul tânar sa nu se aprinda si sa nu se tulbure de cugete trupesti, dar trebue sa
se roage Domnului Dumnezeu ca sa stinga scânteia patimilor necurate, chiar la început, si
atunci nu va creste în flacara patimilor.
Despre vorbirea multa

May 17th, 2007
Cei care din fire sunt foarte vorbareti tulbura de multe ori linistea interioara si surpa
capacitatea de concentrare a celor din jur.
Dar mai grav este faptul ca, prin multa vorbire fara rost, se poate stinge acea flacara ce a fost
aprinsa in inimile oamenilor de catre Domnul hristos când a venit pe pamânt.
Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt ce i-a luminat sufletul in inima
calugarului,decât vorbirea multa si vorbirea fara rost.
Calugarul trebue sa se fereasca mai ales de comunicare cu femei, caci ca o lumânare de ceara,
fie si neaprinsa, dar asezata între cele aprinse, se topeste; asa si inima calugarului, prin
comunicare cu femei, se moleseste, precum spune si Sfântul Isidor Pelusiotul : „Discutiile rele
distrug obiceiurile bune: discutia cu femei, sie si buna, este periculoasa pentru calugar, fiindca
farmecul feminin da cugetului calugarului ganduri necurate. Si astfel, într-un trup curat va
salaslui un suflet necinstit”. De aceea, ca sa fii tare si curat ca piatra atinsa de o apa cristalina,
fii întotdeauna prevazator si, dezigur, vei învinge. Pentru a putea sa-ti mentii linistea launtrica,
trebue sa te abtii si sa eviti discutiile si vorbaria multa.
Intelept este cel care traieste în tacere deplina.
21
Cugetari duhovnicesti
May 15th, 2007
“Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să
se afunde în adevărurile din Sfânta Scriptură şi să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea
omul se încălzeşte tot şi se umple de daruri duhovniceşti care bucură mintea şi inima mai tare
decât orice alt cuvânt.”
“Dumnezeu e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile trupului nostru. De aceea,
când simţim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci
trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile noastre cu o dragoste
pură nu numai faţă de El ci şi faţă de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din
faţa căldurii Lui.”
“Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit
de boli, pentru că numai aşa slăbesc patimile şi ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori
bolile trupului sunt cauzate de patimile sale.” — Sfaturi duhovniceşti.
“Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minţii
închinată Mântuitorului şi să o rostească neîncetat: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”!
“Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de

lumina credinţei, să spunem vrăjmaşului cu curaj: “Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat de
la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poţi atinge pentru că Hristos,
Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă
Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap.”
Posted in Cugetari duhovnicesti | No Comments »
Despre rugaciune
April 29th, 2007
Cei ce s-au hotarât sa-I slujeasca cu adevarat lui Dumnezeu trebuie sa se îndeletniceasca cu
pomenirea neîncetata a Numelui Sau în inima lor si cu rostirea continua a rugaciunii câtre
Iisus Hristos, repetând în sinea lor: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-
ma pe mine, pacatosul !…”.
Iar dupa-amiaza, aceasta rugaciune se poate zice astfel: ,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluiete-ma pe mine,
pacatosul”. Sau poti sa o chemi direct pe Maica Domnului, zicând: ,,Preasfânta Nascatoare de
Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Poti sa spui si cântarea îngereasca: ,,Nâscatoare
de Dumnezeu Fecioara, bucurate…”. Astfel ferindu-ne de împrastierea gândurilor si
pastrându-ne constiinta în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim eu El. Caci,
spune Sfântul Isaac Sirul, , “în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia
de Dumnezeu” (Omilia 69).
22
In biserica e bine sa tinem ochii închisi, pentru a ne feri de împrastierea gândurilor, si,
pastrându-ne constiina în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim cu El. Caci
spune Sfântul Isaac Sirul, ,”în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia
de Dumnezeu” (Omilia 69).
In biserica e bine sa tinem ochii închisi pentru a ne feri de imprastierea atentiei. Ochii sa-i
deschizi doar când te încearcâ somnul, atunci indreapta-ti ochii asupra unei icoane sau a unei
lumânari aprinse în fata ei.
Daca în timpul rugaciunii ni se întâmpla sa fim furati de gânduri, atunci trebuie sa ne smerim
si sa-i cerem iertare lui Dumnezeu caci, dupa cum zice Sfântu1 Macarie, “vrajmaul nazuieste
decât sa întoarca gândul nostru de la Dumnezeu, de la frica si de la iubirea Lui” (Omilia 2,
15).
Când însa mintea si inima sunt unite în rugâciune si când sufletul nu este tulburat de nimic,
atunci inima se va încalzi de caldura duhovniceasea în care straluceste lumina lui Hristos si va
umple de pace si bucurie întreaga fiinta launtrica a omului. Pentru toate suntem datori sa-I
multumim Domnului si sa ne incredintâm pe noi însine voii Lui. Trebuie, de asemenea, sa-I
punem dinainte toate gândurile, cuvintele si faptele noastre, straduindu-ne ca toate sa-I
slujeasca numai bunei Lui placeri.
Despre pastrarea pacii sufletesti

April 10th, 2007
Trebuie sa ne straduim din toate puterile sa ne pastrâm pacea sufleteasca si sa nu ne tulburam

când altii ne ocarasc. Pentru aceasta se cuvine sa ne abtinem de la orice mânie si sa ne pazim
mintea si inima de orice miscare nechibzuita.
Pentru a ne pastra pacea sufletului trebuie, de asemenea, in tot chipul sa ne ferim a-i osândi pe
altii. Prin virtutea neosândirii si a tacerii se pâstreaza pacea sufletului. Când omul petrece in
asa stare, el se învredniceste a primi descoperiri dumnezeiesti. Ca sa ne izbâvim de osândire,
sa luam aminte la sinele nostru sa nu primim de la nimeni gânduri straine si sa fim ca niste
morti. O pilda de cumpatare ne-a dat Sfântu1 Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei,
praznuit la 17 noiembrie).
Acostat într-o piata publica de o femeie de moravuri usoare, care ii cerea plata pentru ca s-ar
fi culcat eu ea, sfântul, în loc sa se mânie, i-a zis linistit însotitorului sâu: ,,Da-i ceea ce cere”.
Ea, primind banii, câzu doborâta la pamânt de un diavol. Dar sfâtul goni diavolul prin
rugaciune.
Daca nu e cu putiinta sa te supui, ar fi bine, cel putin, sa-ti tii limba în frâu. Ca sa ne pastram
pacea, trebuie sa alungam tristetea si sa încercam sa fim veseli… Caci un om care nu are ce-i
trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu sa-si învinga descurajarea.
Trebuie sa intri in tine însuti si sa te întrebi: unde ma aflu? Trebuie sa priveghem cu simturile
noastre, mai ales eu vazul, sa nu ne împrastie. Caci darurile duhului nu le pot avea decât cei
care se roaga si au grija de sufletul lor.
Despre pacea sufleteasca

April 10th, 2007
23
Scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândeste pacea launtrica si mii de
suflete se vor mântui in jurul tau.
Totul este subordonat agonisirii acestei paci, alipirea de Biserica, adevarata nadejde,
îndepartarea de patimi, iertarea greselilor, neosândirea aproapelui, tacerea launtrica.
Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos. prin care sunt respinse navalirile durerilor
celor rele, din vazduhuri si de pe pamânt.
Caci lupta noastra nu este împotriva trupului si a sângelui, ci impotriva începatoriilor,
împotriva stâpâniilor, împotriva stapînitorilor intunericului acestui veac, împotriva duhurilor
rautatii, care sunt in vazduhuri (Efeseni 6, 12).
Un om intelept îsi indreapta duhul înauntrul sau si îl coboara in inima sa. Atunci harul lui
Dumnezeu îl lumineazâ si el se afla într-o stare de liniste suprapamânteasca, adica, având
constiinta împacata, caci el contempla harul Sfântului Duh în interiorul sau, dupa cuvântul lui
Dumnezeu: ,,Unde este pace, acolo salaslueste El”.
Cel care merge în pace aduna ca si cu o lingura darurile harului.Când un om dobândeste
pacea, atunci poate revarsa si asupra altora lumina sufletului sau…
Domnul nostru Iisus Hristos a lasat aceasta pace ucenicilor Sai înainte de moartea Sa ca pe o
comoara nepretuita, zicând: Pacea Mea dau voua, pacea Mea las voua (Ioan 14, 27).
Apostolul vorbete de asemenea despre accasta pace: …si pacea lui Dumnezeu, care cavârseste
orice minte, sa pazeasca inimile voasre si cugetele voastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 7).
Si astfel se cuvine ca noi sa ne îndreptam toate gândurile, dorintele si faptele spre dobândirea
pacii lui Dumnezeu, strigând totodata impreuna cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru,
pacea Ta da ne-o noua… (Isaia 26, 12).
Cu ce trebuie sa ne înzestram sufletul?

April 10th, 2007
Trebuie sa ne înzestram sufletul cu cuvântul lui Durnnezeu, câci cuvântul lui Dumnezeu, dupa
cum spune Sfântul Grigone Teologul, este pâinea îngerilor cu care se hranesc sufletele
flamânde de Dumnezeu.
Sa ne inzestrâm sufletul si cu citirea Noului Testament si a Psaltirii, stând in picioare, ca sa se

produca luminarea mintii.
Trebuie sa ne înzestrâm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în asa fel încât mintea sa ,,se
scalde” parca în Legea Domnului, conform careia omul trebuie sa traiasca. Când omul îsi va
înzestra sufletul sâu cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci va înte1ege si va face diferenta între
bine si rau.
Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie sa se produca în tacere si izolare, ca toata mintea
cititorului sa se adânceasca în adevarul scrierilor sfinte si sa primeasca de la Dumnezeu acea
caldura ce în izolare provoaca lacrimi si cu care omul se incalzeste si se umple cu daruri
duhovnicesti, desfata mintea si sufletul mai mult decât cu orice cuvânt.
Despre grija de suflet
24
April 10th, 2007
Corpul omenesc e asemenca ueci lumânâri. Lumânarea se sfarseste arzând, iar omul – murind.
Dar sufletul este nemuritor si se cuvine sa ne ingrijim de sufletul nostru mai muit decât de
trup. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga ,,iar sufletul sau il va
pierde? Sau ce-ar putea da omul in schimb pentru sufletul lui? (Matei 16, 26).
,,Noi credem ca sufletul este mai pretios decât orice, zice Macarie cel Mare, pentru ca
Dumnezeu n-a binevoit sa Se uneasca cu nici o alta faptura decât cu omul, pe care l-a iubit
mai mult decât toate creaturile.”
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Chiril
al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al Mediolanulul si altii, din tinerete si pâna la sfârsitul vietii
lor, au fost feciorelnici. Toata viata ei si-au închinat-o slujirii pentru mântuirea sufletului si n-
au slujit trupului.
Se cuvine deci sa ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul sa-l întarim în masura în care ne
este de ajutor la intarirea duhulul.
Daca ne vom omorî trupul de buna voie într-atât incât sa ne afectam si sufletul, atunci aceasta
osteneala va fi fara judecata dreapta, doar daca am face aceasta pentru dobândirea virtutilor.
Daca Domnul va voi ca omul sa treacâ prin boli si suferinte, tot El îi va da si puterea rabdarii.
Despre luarea aminte de sine

April 3rd, 2007
Cel care urmeaza calea luarii aminte de sine nu trebuie sa se încreada numai în propria sa
putere de întelegere, ci trebuie sa cerceteze Scripturile si sa compare miscarile inimii sale si
viata sa cu viata ascetilor care au trait mai înainte. E mult mai usor în acest fel sa ne pazim de
cel rau si sa vedem limpede adevarul.
Cugetul unui om atent, veghetor este întocmai ca o straja neadormita.

Sa veghem deci ca sa nu fim atrasi catre lucruri straine, sa ne gândim si sa vorbim despre ele
cum spune David: Nu va grai gura mea lucruri omeneti (Ps. 16, 4), ci sa ne rugam Domnului:
De cele ascunse ale mele curateste-ma si de cele straine fereste pe robul Tau (Ps. 18, 13-14).
Omul trebuie sa fie vigilent de la inceputul si pâna la sfarsitul vietii sale, ele, cele din mijloc,
cu tot ce au ele placut ori neplacut, fiind indiferente.
Ca sa-ti pastrezi cugetul curat, închide-te în sine, precum spune Mântuitorul: si pe nimeni sa
nu salutati pe cale (Luca 10, 4), si fara folos sa nu vorbesti.
Pe staret si pe frati sa-i saluti, închinându-te lor respectuos, iar ochii mintii sa-i ai mereu
închisi.
Despre tacere
April 3rd, 2007
25
Preacuviosul Varsanufie ne învta ca precum corabia pe mare înfrunta furia valurilor si a
furtunilor si ajungând la tarrmul linitit nu mai este supusa pericolului, ramânând nevatamata,
tot asa si câlugarul, cât se afla printre oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri
suparatoare, iar când staruie în tâcere, n-are de ce se terne.
Tacerea deplina este crucea pe care calugarul trebuie sa-si râstigneasca patimile, placerile,
gândurile. Adu-ti aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri si defaimari a îndurat inainte de a
fi râstignit pe Cruce. Asa si noi, fiind doar în tacere deplina, dar nesuferind precum a suferit
Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinteniei desavârsite. Caci spune Apostolul: Cu El
vom suferi si cu El ne vom preamari.
Alta cale nu exista.
Cel care a ales starea tacerii depline trebuie sa stie cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca
inima lui sa nu se abata câtre altceva.
Despre lepadarea de lume

April 3rd, 2007
Frica lui Dumnezeu se dobândete atunci când omul, întorcându-se dinspre lume si tot ce este
în lume, îi concentreaza gândurile si simamintele sale asupra Legii dumnezeieti si se adâncete
cu totul in contemplarea lui Dumnezeu si in ateptarea fericirii fgaduite sfintilor. Noi nu fugim
de oameni, care sunt de aceeai fire cu noi si poarta acelasi nume al lui Hristos, de crestini, ci
fugim de pacatele facute de ei, cum i s-a spus Marelul Antonie: « Fugi de lume si te mântuiete
».
Nu poti sa te afli in starea contemplarii de Dumnezeu cât timp te afli în lume. Pâna când
patimile nu se vor linisti, nu poti dobândi pacea sufleteasca. Iar patimile nu se linistesc atâta
timp cât suntem înconjurati de lucruri ce stârnesc patimile din noi. Ca sa ajungi la starea
desâvârsirii si sa capeti o liniste deplina a sufletului, trebuie sa starui muit in rugaciune si
contemplare de Dumnezeu. Lasa-ti sufletul sa se înalte catre Dumnezcu prin rugâciune
inflacârata, depârtându-te de patimile lumii acesteia. Nedepârtându-te de lune, sufletul nu
poate sa-L iubeasca sincer si în totalitate pe Durnnezeu.
Proorocirile Sfântului Serafim

March 17th, 2007
Proorocirile Sfantului Serafim de Sarov
Dintre toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte, de o statura
duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. Ascet, apostol si prooroc al neamului sau,
in 1902, cand a fost canonizat, toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind
procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte de aur si nestemate,
26
daruite chiar de Imparat. Cei care au participat la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din
piepturile celor de fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor: “Hristos
a inviat din morti”. Sfantul insusi proorocise toate acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina
vara, se vor canta imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi de
scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme de aproape un veac. Viata va
va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.”
Plin de neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800, zilele infricosatoare
care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge mult sange, din cauza ca unii se vor rascula
impotriva Tarului si a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci
raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit. Rauri de sange vor inrosi
pamantul rusesc. Vor fi omorati multi nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana
la capat si nu va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui apropiat,
mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred, tatucule, ca a opta mie de ani va trece.
Cred ca va trece! Si iata ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate
manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo, va continua sa se
savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile Invierii”.
Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar
vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.
“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”
O anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi cinstit, asa cum se intampla
la manastirea Rusicon din Athos, in icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o
puzderie de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si rubine purpurii.
Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in singuratatea padurii, la adapostul unei case
modeste din barne, cu o icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de scaun.
Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-
a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima
s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita
bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de
moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-
adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile
orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie
torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand
icoana, s-a tamaduit pe loc.
Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor - cum ii
era numele de botez - traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte.
La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie,
fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este
primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de
slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei
liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se
retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu
totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si
l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat
duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am
intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus
Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri,
arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea
de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu
27
aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu
cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos,
nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa.
Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau:
“Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din
maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.
Ursii, lupii si iarba caprei
A trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi de cativa metri si inalti
precum catargele celor mai mari corabii. Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof.
Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul
padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si
jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum
dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif,
“vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea
din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat
din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista
parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind, parintele i-a raspuns ca tot
ce e de pret e putin si tot ce e putin e mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare,
un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins
fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti. Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim
credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se
aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar
pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea.
Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor.
Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea,
cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba
numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si
o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar
fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui
de mancarea mea.”
O mie de zile in genunchi pe o piatra
Intarit de rugaciune si post, Sfantul Serafim a petrecut trei ani precum stalpnicii de odinioara.
Timp de o mie de zile s-a rugat in genunchi pe o piatra de granit, iar cand, spre sfarsitul vietii,
cineva a gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a stat 47 de ani in picioare
pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am facut eu?”.
Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii.
Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva
in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand
trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana.
Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o
bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica
urmatoare.
Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre
Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins
acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii
crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp
28
indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava
lui Dumnezeu.
De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata.
Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile
lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa
anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de
post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a
ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns.
Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in
intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare - sa revina in lume si sa renunte la
linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din
salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea
mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri
dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de
pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale
patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i
marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu
Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor
al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care
doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.
Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva
despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea
lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa
te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme
n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele
Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce
si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei
spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui
despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.
Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea
se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”,
spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o
prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire
ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul
si viata lui. Intr-o dimineata, in jurul orei sase, Parintele Serafim a fost gasit in chilia sa in
genunchi, in fata icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care
obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Isi avea mainile incrucisate pe piept, iar fata lui era linistita si
senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In
genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.
Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce
nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice
ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe
pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum
imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.
Posted in Proorocirile Sfântului Serafim | No Comments »
Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov

March 17th, 2007
29
Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov
Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si rugaciunea! Iar noi nu
numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa
rabdam orice necaz care ar veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.
Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa
practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din
aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare.
Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin
care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si
inimii dincolo de orice inchipuire.
Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au
cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie
intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari,
Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.
Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si
aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.
In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa
deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai.
Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.
Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne

facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe
calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre
sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora.
Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.
In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca
te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la
sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din
tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul
noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.
Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine
de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca,
sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi,
trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz
mamanca suficient, la cina fii moderat.
Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat,
hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.
30
Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile
venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti
aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.
Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla
intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii
ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept
mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si
pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre
intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu
rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie
sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne
privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face
lacas al lui Dumnezeu insusi.
Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba,
dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra
pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a
pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu
trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul
intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie,
furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta
a locului.
Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate
fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii,
crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se
afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in
pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.
Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este
smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune,
abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui
Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.
Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si

din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul.
A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie,
asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare
de intristare, nu este deloc un pacat.
Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul
acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat
scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va
mai creste.
Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci
cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine
normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si
boala va pleca.
31
Despre dobandirea sfantului duh

March 17th, 2007
Despre dobandire sfantului duh
INTRODUCERE
Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini
ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost
tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din
Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in
manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand
dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele
dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii
din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.
La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In
acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce
inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si
citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la
manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.
In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest
atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a
merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte,
timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in
genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand “Doamne, miluieste-ma pe mine,
pacatosul”. Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii
Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in
rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca,
Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina
pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale
“Hristos a Inviat!”. Ii numea pe toti “bucuria mea”. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure,
unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul
Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a
raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.
O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi
cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit
cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si
publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:
32
Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu
este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii
Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii
crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de
suprafata a “nevointelor ascetice”, descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat
extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. “Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta”,
spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, “ci prin intermediul tau, este data intregii
lumi!” Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era
deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta
impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o
decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea
proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.
Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.
S. A. Nilus
SCOPUL VIETII CRESTINE
“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri;
fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput
conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului
Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac
pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.
“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta
de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti
despre acesta”.
Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am
intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de
unde sa fie stiut de batran.
“Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi
la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune - acesta este
scopul vietii crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea
curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depasesc”. Dar nu v-au explicat
asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.
“Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii
noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea
acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui
Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de
dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele,
numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot
ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici
rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus
Hristos a zis: “Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi
numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi
33
socotita buna. Scriptura spune: “In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este
drept este primit la El” (Fapte 10:35).
“Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului.
Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept
si cu frica lui Dumnezeu, si graindu-i: “Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se
numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin care te vei mantui tu si cei ai
casei tale”. Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui
unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce
va sa vina. Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta
in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei
pacatosi si care, prin dobandirea de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre
Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea binecuvantarilor vietii ce va veni.
Dar primirea de catre Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos
se limiteaza la aceasta: Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face sa vieze (cf. Evrei 6:1).
Sta in puterea omului a le face sa traiasca sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: “Daca ati
fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra”
(Ioan 9:41). Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale
bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea
fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu
are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor. Acest lucru
nu se petrece niciodata atunci cand binele este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat
fapta buna pentru El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar si in
aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a zis: “Dumnezeu nu da Duhul cu
masura” (Ioan 3:34-35).
“Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este adevaratul scop al
vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragostea
de Hristos, sunt doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant.”
“Ce intelegeti prin dobandire?” l-am intrebat pe Sfantul Serafim. “Cumva, nu prea pricep.”
“Dobandirea este acelasi lucru cu luarea in posesie”, mi-a raspuns el. “Stiti ce inseamna a
dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a
dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune
sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte
recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un
capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum
sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul,
Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe
pamant, o numeste negot. El spune tuturor: “Negutatoriti pana ce voi veni” ( Luca 19: 13),
“rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele.” ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai
mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri
pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce
pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra.”
“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn,
cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati.” (Matei 25:9). Dar dupa ce au
cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca
lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune
34
in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor
faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o
stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune.
“Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste
fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina
consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu,
dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe
facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in
cartile Sfintilor Parinti. “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adacul
iadului.”
“Antonie cel Mare, in scrisorile sale catre monahi, spune despre asemenea fecioare: ”Multi
calugari si fecioare nu au stiinta despre feluritele vointe care lucreaza in om, si nu stiu ca
suntem influentati de trei voi: prima este voia Domnului cea a-tot-desavarsita si a-tot-
mantuitoare; a doua este voia noastra omeneasca care, chiar daca nu este distrugatoare, nu
este nici mantuitoare; si a treia vointa este cea a diavolului - pe de-a-ntregul distrugatoare.”
Aceasta a treia vointa, a vrajmasului, il indeamna pe om sa nu faca fapte bune, sau sa le faca
din mandrie, sau doar de dragul virtutii, decat de dragul lui Hristos. A doua, propria noastra
vointa, ne indeamna sa facem totul pentru a ne satisface patimile, sau ne invata ca si
vrajmasul, sa facem lucruri bune doar de dragul binelui si nu pentru harul care este astfel
dobandit. Dar prima, vointa a-tot-mantuitoare a Domnului, consta in a face bine doar pentru
dobandirea Duhului Sfant, ca o comoara vesnica si nesfarsita, de nepretuit. Se poate zice, intr-
un fel, ca dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au
fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant,
fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit, caci: “Prin Duhul Sfant fiecare suflet este
inviorat, iar prin curatire este transfigurat si luminat de Sfinta Treime, intr-o Sfanta taina.”
“Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci
aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul
noptii. Impreuna cu El, au putut intra in camara de nunta
a bucuriei. Insa cele nebune, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins
candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra;
usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea
omeneasca; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor; untdelemnul nu este
fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele
dintr-o stare la cealalta - de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din intuneric la
lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de
minte si ca fiarele salbatice) in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei
bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor
noastre.
“Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe
care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20),
intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea,
iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce
va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul.
35
“Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va
putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati
si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa va lipsiti de Duhul lui
Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau.
“Desigur, fiecare fapta buna, facuta din dragoste pentru Hristos, ne daruieste harul Duhului
Sfant, dar rugaciunea ne da acest har in mod deosebit, pentru ca intotdeauna este la indemana,
ca o unealta de dobandire a harului Duhului Sfant. De pilda, ai vrea sa mergi la biserica, dar
nu afli nici o biserica sau slujba s-a terminat; ai vrea sa dai de pomana unui cersetor, dar nu
este nici unul sau nu ai ce sa ii dai; ai vrea sa-ti pastrezi fecioria, dar nu ai puterea sa o faci din
pricina firii tale sau din pricina tariei vicleniilor vrajmasului, carora nu te poti impotrivi
datorita slabiciunii tale omenesti; ai dori sa faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici
nu ai taria sau iti lipseste prilejul. Acestea, cu siguranta nu se aplica rugaciunii. Rugaciunea
este la indemana oricui, bogat ori sarac, nobil ori umil, puternic ori slab, sanatos ori bolnav,
drept ori pacatos.”
“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima,
chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie. Cand, la
rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise,
inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre
Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si
jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea
nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat
din morti.
“Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugaciunii, iar ea aduce indeosebi Duhul
lui Dumnezeu, si este cel mai usor de savarsit pentru toata lumea. Vom fi fericiti intr-adevar
daca Domnul Dumnezeu ne afla pazindu-ne si plini de darurile Sfantului Sau Duh. Atunci
putem nadajdui plini de incredere ca “vom fi rapiti… in nori ca sa intampinam pe Domnul in
vazduh” (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine “cu putere multa si cu slava” (Marcu 13 :26) “sa
judece vii si mortii” (1 Petru 4:5) si “va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16:27).
“Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoiesti a crede ca este o mare bucurie sa vorbesti cu

sarmanul Serafim, socotind poate ca nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai
putea spune despre Insusi Domnul, obarsia fara de cadere a fiecarei binecuvantari, cereasti si
pamantesti? Intr-adevar, in rugaciune ni se ingaduie sa vorbim cu El, cu Insusi Dumnezeul si
Mantuitorul nostru cel plin de har si de datator de viata. Dar chiar si aici, trebuie sa ne rugam
numai pana cand Dumnezeu Duhul Sfant se pogoara asupra noastra, cu harul Sau ceresc, in
masura cunoscuta de El. Si cand El binevoieste sa ne viziteze trebuie sa ne oprim din
rugaciune. Pentru ce ar trebui atunci sa ne rugam Lui, “Vino si Te salasluieste intru noi si ne
curateste pre noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”, cand El deja a
venit la noi sa ne mantuiasca, pe cei ce ne incredem Lui, si Il chemam cu adevarat cu Numele
Sau cel sfant, ca sa-L putem primi cu smerenie si dragoste pe Mangaietorul, in casa sufletelor
noastre, flamanzind si insetand dupa venirea Sa?
“Voi explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pilda. Inchipuiti-va ca m-ati chemat in
vizita si ca, in urma acestei invitatii, am venit sa stam de vorba. Dar continuati sa ma chemati,
spunandu-mi: “Intra, te rog! Hai intra!” Atunci eu voi fi silit a cugeta: “Care este problema
lui? Este nebun?”
36
“Asa, si cu Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh. De aceea se spune: “Opriti-va si
cunoasteti ca eu sunt Dumnezeu; Inaltat voi fi intre neamuri. Inaltat voi fi pe pamant”
(Psalmul 45[46]:10). Adica voi aparea si voi continua sa apar tuturor celor care cred in Mine
si Ma cheama, si voi vorbi cu ei precum am grait odata catre Adam in Rai, catre Avraam si
Iacov si alti slujitori de-ai Mei, Moise si Iov, si cu cei asemenea lor.
“Multi explica ca aceasta tacere se refera numai la problemele lumesti; cu alte cuvinte, ca in
timpul rugaciunilor in care vorbesti cu Dumnezeu trebuie “sa fii linistit” in ceea ce priveste
problemele lumesti. Dar iti voi spune, in numele Domnului, ca nu este numai necesar sa fii
mort fata de acestea la rugaciune, ci cand prin puterea nemasurata a credintei si a rugaciunii
Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant se indura sa ne viziteze, si vine la noi in intregimea
bunatatii Sale nespuse, trebuie sa fim morti si fata de rugaciune.
“Sufletul vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie sa ramanem
intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vietii vesnice
pe care El se va milostivi atunci sa ni le spuna. Sunt trebuitoare atat trezvia eplina a sufletului
si a duhului, cat si neprihanirea feciorelnica a trupului. Aceleasi cerinte au fost facute la
Muntele Horev, cand israilitilor li s-a spus ca nici macar sa nu isi atinga nevestele, vreme de
trei zile, inainte de aparitia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Caci Dumnezeul nostru este un
foc ce arde tot ce este necurat, si nimeni cu trupul sau duhul intinat nu poate intra in partasie
cu Dansul.”
DOBANDIREA HARULUI
“Da, parinte, dar alte fapte bune, savarsite din dragoste pentru Hristos, in scopul dobandirii
Duhului Sfant? Ati vorbit numai de rugaciune.”
“Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos.
Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange
capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care
iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla
duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea
iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din
duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare
virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.
“Acum va voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de negutatori din
Kursk. Astfel, pe cand nu eram inca in manastire, obisnuiam sa facem negot cu bunurile care
ne aduceau cel mai mare castig. Fa astfel, fiul meu. Si asa cum in afaceri scopul de capatai nu
este nici pe departe cel de a face negot, ci obtinerea a pe cat se poate mai mult castig, astfel si
in “afacerea” vietii crestine scopul principal nu este, nici pe departe, rugaciunea sau savarsirea
unor alte fapte bune. Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17),
totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa
invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune:
“Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia
Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult,
o face cu cinstire, caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de
seama” (Ieremia 48:10). Iar lucrul Domnului este: credinta in Dumnezeu si in Acela pe care
37
L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 14:1; 6:29). Daca noi intelegem poruncile lui Hristos si ale
Apostolilor asa cum trebuie, afacerea noastra ca si crestini consta nu in sporirea numarului
faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de indepartare a scopului vietii crestine, ci in
obtinerea castigului cel mai mare de pe urma lor, adica dobandirea darurilor celor mult bogate
ale Duhului Sfant.
“Cat doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca insiva sa puteti dobandi aceasta sursa nesfarsita a
harului dumnezeiesc, si sa va puteti intreba mereu: Sunt intru Duhul Domnului ori nu? - nu
este nici o pricina pentru a jeli. Sunteti pregatit sa va infatisati de indata la infricosatoarea
judecata a lui Hristos. Caci “In ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca.” Dar daca nu
suntem in Duhul, trebuie sa aflam de ce nu suntem si ce pricina l-a facut pe Domnul
Dumnezeul nostru Duhul Sfant sa ne paraseasca. Trebuie sa-L cautam iar si trebuie sa
continuam cautarea, pana ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant este aflat si este iarasi cu
noi, prin bunatatea Lui. Trebuie sa atacam vrajmasii care ne indeparteaza de El, pana ce si
tarana lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David, “Urmari-voi pe vrajmasii mei si-i voi
prinde pe dansii si nu ma voi intoarce pana ce se vor sfarsi. Ii voi zdrobi pe ei si nu vor putea
sa stea, cadea-vor sub picioarele mele.” (Psalmul 17:41-42[18:38-39]).”
„Aceasta este, fiul meu. Asa trebuie sa faci negot duhovnicesc intru virtute. Imparte darurile
harului Duhului Sfant celor care au trebuinta de ele, asa cum o lumanare aprinsa ce arde cu
foc pamantesc da lumina si aprinde alte lumanari, pentru a-i lumina pe toti cei din alte locuri,
fara a-si slabi lumina ei. Daca astfel este cu focul pamantesc, ce vom spune despre focul
harului Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu? Pentru ca bogatia pamanteasca, impartind-o -
scade, dar bogatiile ceresti ale harului lui Dumnezeu cu cat sunt impartite, cu atat mai mult
sporesc intru cel ce le imparte. Astfel, Domnul Insusi s-a bucurat a-i grai samaritencei:
“Oricine bea din aceasta apa va inseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu,
nu va inseta in veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa, care curge spre
viata vesnica.” (Ioan 4:13-14)”.
PREZENTA DUHULUI SFANT IN ISTORIE
“Parinte”, am spus eu, “imi vorbiti mereu despre dobandirea harului Duhului Sfant ca scop al
vietii crestine. Dar cum si unde il pot vedea? Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfant poate
fi vazut? Cum pot sti daca El este sau nu cu mine?”.
“In ziua de azi”, raspunse batranul, “datorita racelii noastre aproape universale fata de sfanta
noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile
Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de
departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei
Scripturi ni se par acum de neinteles; cand, de pilda, prin gura lui Moisi, Duhul Sfant
glasuieste: “Si Adam L-a vazut pre Domnul Dumnezeu umbland prin Rai” (cf. Facerea 3:8),
sau cand citim cuvintele apostolului Pavel: “Am mers in Ahaia, si Duhul Domnului nu a mers
cu noi; ne-am intors in Macedonia, si Duhul Domnului a venit cu noi.” Infatisarea lui
Dumnezeu catre om este mentionata de mai multe ori, in alte pasaje ale Sfintei Scripturi.
“De aceea unii oameni spun: “Aceste pasaje sunt de neinteles. Este intr-adevar cu putinta ca
oamenii sa il vada pe Dumnezeu atat de limpede?” Dar nu este nimic de neinteles aici.
Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea
38
cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat
lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de
neconceput. Chiar si intr-o convorbire obisnuita, ideea aparitiei lui Dumnezeu printre oameni
nu parea ciudata. Astfel, cand prietenii l-au certat pe Iov pentru hula impotriva lui Dumnezeu,
el le-a raspuns: “Cum poate fi asa cand eu simt Duhul Domnului in suflarea mea?” (cf. Iov
27:3). Adica, “Cum as putea sa Il hulesc pe Dumnezeu cand Duhul Sfant sta cu mine? Daca l-
as fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfant s-ar fi departat de la mine; dar priviti! Ii simt suflarea in
narile mele.”
“Se zice ca Avraam si Iacov L-au vazut pe Domnul si au stat de vorba cu El in acelasi fel, si
ca Iacov chiar s-a luptat cu El. Moisi si toti oamenii care erau cu el L-au vazut pe Dumnezeu
atunci cand a primit de la El tablele legii, in muntele Sinai. Un stalp de nori si un stalp de foc,
sau cu alte cuvinte, harul vadit al Duhului Sfant, i-au calauzit pe oamenii Domnului in pustie.
Oamenii nu l-au vazut pe Dumnezeu si harul Duhului Sau Sfant in timp ce dormeau, in vise,
sau in inflacararea unei imaginatii dezordonate, ci in realitate si trezvie.
“Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe
alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in
mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu
avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care
flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa.”
Multi talcuiesc versetul din Biblie “Dumnezeu a suflat suflare de viata in fata lui Adam”,
intaiul-zidit, cel ce a fost facut de El din tarana, cum ca pana in acel moment nu era nici suflet
omenesc, nici duh in Adam, ci exista doar trupul facut din tarana. Aceasta talcuire este gresita,
pentru ca Domnul l-a zidit pe Adam din tarana, asa cum descrie Sfantul Apostol Pavel:
“Intreg duhul vostru, si sufletul, si trupul sa se pazeasca, fara de prihana, intru venirea
Domnului nostru Iisus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23). Si toate acesta parti ale firii noastre au
fost facute din tarana, si Adam nu a fost zidit mort, ci o fiinta lucratoare, ca toate fapturile
Domnului ce vietuiesc pe pamant.
Important este lucrul ca daca Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat dupa aceea in fata sa, aceasta
suflare de viata - adica harul Domnului Dumnezeului nostru Sfantul Duh, Care purcede din
Tatal, sade in Fiul si este trimis in lume de dragul Fiului - Adam ar fi ramas fara Sfantul Duh
in el. Sfantul Duh e Cel care L-a inaltat pe Adam la demnitatea dumnezeiasca. Desi
desavarsit, el a fost facut si superior celorlalte fapturi ale Domnului, ca o incununare a zidirii
pe pamant; el ar fi fost ca toate celelalte fapturi, care desi au un trup, suflet si duh, fiecare
dupa felul sau, nu au pe Sfantul Duh intr-insele. Dar cand Domnul Dumnezeu a suflat in fata
lui Adam suflarea de viata, atunci, dupa cuvintele lui Moisi: “Adam s-a facut fiinta vie”
(Facerea 2:7), adica plinit si asemenea lui Dumnezeu in toate felurile, si ca El, pururea
nemuritor. Adam era imun la actiunea elementelor, in asa masura, incat apa nu il putea ineca,
focul nu il putea arde, pamantul nu il putea inghiti in adancurile sale, si vazduhul nu ii putea
face rau in nici un fel. Toate ii erau supuse, el fiind cel iubit de Dumnezeu, ca imparatul si
stapanul zidirii, si toate il priveau ca pe incununarea desavarsita a fapturilor Domnului. Adam
a fost facut atat de intelept de aceasta suflare de viata, care a fost suflata in fata sa de buzele
ziditoare a lui Dumnezeu, Facatorul si Stapanitorul a toate, incat nu a existat si probabil nu va
mai exista om mai intelept si mai inteligent decat el, vreodata pe pamant. Cand Domnul i-a
poruncit sa dea nume tuturor fapturilor, el a dat fiecareia un nume care-i exprima pe deplin
toate calitatile, puterile si insusirile daruite de Dumnezeu atunci cand a zidit-o.
39
“Ca rezultat al acestui dar, al harului dincolo de fire al lui Dumnezeu, care i-a fost daruit prin
suflarea de viata, Adam putea sa Il vada, sa Il inteleaga pe Dumnezeu umbland in Rai, sa Ii
priceapa vorbele, sa inteleaga convorbirile sfintilor ingeri, limbile tuturor fiarelor, pasarilor si
reptilelor si tot ceea ce ne este acum ascuns, noua fapturilor cazute si pacatoase. Toate acestea
ii erau foarte vadite lui Adam, inainte de caderea sa. Domnul Dumnezeu i-a dat si Evei
aceeasi intelepciune, tarie, putere nemarginita si toate celelalte insusiri bune si sfinte. El nu a
zidit-o din tarana, ci din coasta lui Adam, in Edenul incantarii, Raiul pe care El l-a asezat in
mijlocul pamantului.
“Pentru ca ei sa poata mereu sa pastreze cu usurinta insusirile nemuritoare, dumnezeiesti si
desavarsite ale acestei suflari de viata, Dumnezeu a asezat in mijlocul gradinii pomul vietii, cu
roade inzestrate de intreaga esenta si plinatate a suflarii Sale dumnezeiesti. Daca nu ar fi
pacatuit, Adam si Eva, precum si toti urmasii lor, ar fi putut sa manance mereu din roadele
pomului vietii si, astfel, sa pastreze de-a pururea puterea datatoare de viata a harului
dumnezeiesc.
“Ei ar fi putut, de asemenea, sa-si pastreze pururea toate puterile trupului, sufletului si duhului
lor intr-o stare de nemurire si tinerete vesnica, si ar fi putut continua, in aceasta stare a lor de
nemurire si fericire, pentru totdeauna. In prezent, insa, ne este greu chiar si sa ne inchipuim un
asemenea har.
“Dar prin gustarea din pomului cunostiintei binelui si a raului – care a fost inainte de vreme si
impotriva poruncii lui Dumnezeu – ei au invatat osebirea dintre bine si rau si au fost supusi
tuturor consecintelor de dupa nerespectarea poruncii Domnului. Apoi, au pierdut acest dar
nepretuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru ca, pana la venirea in lume a lui
Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, “inca nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese
preaslăvit” (Ioan 7:39).
“Totusi aceasta nu inseamna ca Duhul lui Dumnezeu nu era in lume deloc, ci doar ca prezenta
Sa nu era atat de vadita. Se manifesta doar exterior, si doar semnele prezentei Sale in lume au
fost cunoscute de oameni. Astfel, de pilda, multe taine legate de mantuirea ce va veni a
neamului omenesc i-au fost descoperite atat lui Adam cat si Evei, dupa caderea lor. Lui Cain,
in ciuda lipsei de cinstire si a neascultarii sale, i-a fost usor sa inteleaga vocea care purta harul
si dumnezeirea, in cuvintele acuzatoare. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a vazut pe
Dumnezeu si ziua Sa si s-a bucurat (in Ioan 8:56). Harul Duhului Sfant lucrand exterior se
mai reflecta in toti proorocii Vechiului Testament si in sfintii Israilului. Dupa aceea, iudeii au
intemeiat scoli prorocesti anume, in care fii proorocilor erau invatati sa deosebeasca semnele
manifestarii lui Dumnezeu sau a Ingerilor, si sa distinga lucrarile Duhului Sfant de
fenomenele naturale obisnuite, ale vietii pamantesti lipsita de har. Simeon, care L-a tinut pe
Dumnezeu in bratele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim si Ana, si nenumarati alti slujitori ai lui
Dumnezeu au avut parte mereu de diferite aparitii dumnezeiesti, descoperiri, si au auzit voci,
care au fost insotite de intamplari minunate vadite. Cu toate ca nu cu aceeasi tarie ca la
poporul lui Dumnezeu, prezenta Duhului lui Dumnezeu a lucrat totusi si in paganii care nu-L
cunosteau pe adevaratul Dumnezeu, pentru ca, chiar si printre acestia, Dumnezeu a gasit
oamenii alesi. De pilda, au existat fecioarele-prorocite pe nume sibile, care si-au inchinat
fecioria unui Dumnezeu necunoscut, dar lui Dumnezeu, Ziditorul lumii, atotputernicul
ocarmuitor al universului, asa cum era conceput El de pagani. Cu toate ca filosofii pagani au
ratacit si in intunericul necunoasterii lui Dumnezeu, totusi, ei au cautat adevarul, care este
iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei cautari placute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de
Duhul Domnului. Se spune ca neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu indeplinesc din fire
cerintele legii si fac ceea ce este placut Lui (cf. Romani 2:14). Domnul lauda astfel adevarul,
40
caci spune El insusi despre acesta, prin Sfantul Duh: “Adevarul din pamant a rasarit si
dreptatea din cer a privit.” (Psalmul 84:12[85:11]).
“Deci vezi, iubitorul de Dumnezeu, atat la sfantul popor iudeu, un popor iubit de Dumnezeu,
cat si la paganii care nu-L cunosteau pe Domnul, s-a pastrat o cunostinta despre Dumnezeu –
astfel, fiul meu, cu o intelegere limpede si rationala a felului in care lucreaza Domnul
Dumnezeul nostru Sfantul Duh in om, si cu ajutorul simtamintelor noastre launtrice si
exterioare, ne putem incredinta ca aceasta este cu adevarat lucrarea Duhului, si nu o amagire a
vrajmasului. Astfel a fost, de la caderea lui Adam, pana la venirea in lume a Domnului nostru
Iisus Hristos, in trup.
“Fara aceasta constientizare perceptibila a lucrarilor Sfantului Duh, care a fost pastrata mereu
in firea omeneasca, oamenii nu ar fi putut sti cu siguranta ca rodul samantei femeii, care
fusese fagaduit lui Adam si Evei, a venit in lume sa zdrobeasca capul sarpelui. (Facerea 3:15).
“La urma, Sfantul Duh i-a prevestit Sfantului Simeon, care avea atunci 65 de ani, taina
zamislirii fecioresti si a nasterii lui Hristos din prea-curata si pururea Fecioara Maria. Dupa
aceea, dupa ce a trait prin harul Sfantului Duh al Domnului vreme de trei sute de ani, in cel
de-al 365-lea an al vietii sale, el a grait deschis in templul Domnului: stia cu siguranta,
datorita darului Sfantului Duh, ca acesta este cu adevarat Hristos, Mantuitorul lumii, a Carui
zamislire si nastere dincolo de fire, din Sfantul Duh, i-a fost prezisa de un inger, cu 300 de ani
inainte.
Si mai a fost si Sfanta Ana, o proorocita, fiica lui Fanuil, care de la vaduvie I-a slujit
Domnului Dumnezeu, in templul Sau, vreme de 80 de ani, si care era cunoscuta ca o vaduva
dreapta, o slujitoare curata a lui Dumnezeu, prin darurile deosebite ale harului pe care le-a
primit. Si ea a anuntat ca El este cu adevarat Mesia, Care fusese fagaduit lumii, adevaratul
Hristos, Dumnezeu si Om, Imparatul lui Israil, Care a venit sa mantuiasca pe Adam si
intreaga omenire.
“Dar cand Domnul nostru Iisus Hristos a implinit intreaga lucrare a mantuirii, dupa Invierea
Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viata pe care o pierduse Adam, si le-a
dat lor acelasi har al Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta
nu a fost tot. Le-a mai spus ca este mai bine, pentru ei, ca El sa mearga la Tatal, pentru ca
daca nu s-ar duce, Duhul n-ar mai veni in lume. Dar daca El, Hristosul, se duce la Tatal, Il va
trimite pe Acesta in lume, si El, Mangaietorul, ii va indruma pe ei si pe toti ceilalti ce le vor
urma invataturile intru deplinatatea adevarului, si le va aminti tot ce le-a spus El pe cand era
inca in lume. Ce a fost apoi fagaduit a fost “har peste har” (Ioan 1:16).
“Apoi, in ziua Rusaliilor, El le-a trimis in mod solemn, intr-un vant puternic, Sfantul Duh, in
chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat intru ei si i-au umplut
de puterea arzatoare a harului dumnezeiesc, care sufla ca si cu roua si lucreaza cu bucurie in
sufletele care iau parte la puterile si faptele sale (Fapte 2). Si acest har arzator al Sfantului
Duh, care ne este dat noua tuturor, celor credinciosi in Hristos, prin Taina Sfantului Botez,
este pecetluit prin Taina Mirungerii pe partile osebite ale trupului nostru, dupa cum este
randuit de catre Sfanta Biserica, pastratoare vesnica a acestui har. Se spune: “Pecetea darului
Sfantului Duh.” Pe ce ne punem noi pecetea, Inaltimea ta, daca nu pe vasele care contin niste
comori foarte pretioase? Dar ce poate fi mai important si mai pretios pe pamant, decat darurile
Sfantului Duh, care ne sunt trimise de sus, in Taina Sfantului Botez? Acest har al botezului
este atat de mare si atat de indispensabil, atat de trebuitor pentru om, incat nici chiar un eretic
41
nu este lipsit de acesta pana la moarte; adica, pana la sfarsitul perioadei hotarate de pronia
dumnezeiasca, ca o incercare de-o viata a omului pe pamant, pentru a se vadi ce va putea
savarsi acesta (in timpul acestei perioade care i-a fost daruita de Dumnezeu) cu mijloacele
puterii harului, care i-a fost dat de sus.”
“Si daca nu am pacatui niciodata dupa botez, ar trebui sa ramanem pentru totdeauna sfinti ai
Domnului, sfintiti, neprihaniti si liberi de toata necuratia trupului si a sufletului. Dar problema
este ca noi crestem in statura, dar nu crestem in har si in cunoasterea lui Dumnezeu, asa cum a
sporit Domnul nostru Iisus Hristos; din contra, ajungem incetul cu incetul din ce in ce mai
ticalosi si pierdem harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, devenind pacatosi in diferite
grade, si oameni foarte pacatosi. Dar daca un om este starnit de intelepciunea lui Dumnezeu
Carele cauta mantuirea noastra si imbratiseaza totul, si daca reuseste sa-si inchine cele dintai
ceasuri ale zilei lui Dumnezeu si sa se pazeasca pentru a-I gasi mantuirea vesnica, atunci, in
ascultarea glasului sau, trebuie sa se zoreasca a darui o pocainta adevarata, pentru toate
pacatele sale, si trebuie sa lucreze virtutile ce se opun pacatelor faptuite. Atunci, prin virtutile
faptuite pentru Hristos, va dobandi Sfantul Duh Care lucreaza intru noi si aseaza intru noi
Imparatia lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu nu spune in zadar: “Imparatia lui Dumnezeu
este inauntrul vostru.” (Luca 17:21) si ca “se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe
ea.” (Matei 11:12). Acestia sunt oamenii care, in pofida legaturilor pacatului care ii
incatuseaza si (prin violenta lor si impingandu-i spre noi pacate) ii impiedica sa vina la El,
Mantuitorul nostru, cu pocainta desavarsita, spre a se intelege cu El, se straduiesc sa-si rupa
aceste legaturi, sfidand toata puterea lanturilor pacatelor – asemenea oameni apar la sfarsit
inaintea fetei Domnului, fiind prin harul Sau mai albi decat zapada. “Veniti sa ne judecam,
zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum este purpura, ca zapada le voi albi.” (Isaia 1:18).
“Astfel de oameni au fost vazuti odata de sfantul prooroc Ioan Teologul imbracati in
vestminte albe (adica, in vestminte ale dreptatii) si avand in mana ramuri de finic (ca semn al
biruintei), cantandu-i Domnului o cantare minunata: Aliluia. Si nimeni nu putea imita
frumusetea cantarii lor. Un Inger al Domnului a spus despre ei: “Acestia sunt cei ce vin din
stramtorarea cea mare si si-au spalat vestmintele lor si le-au facut albe in sangele Mielului.”
(Apocalipsa 7:9-14). Au fost spalate cu suferintele lor si au fost facute albe, prin impartasirea
cu Tainele preacurate si datatoare de viata, ale Trupului si Sangelui Mielului celui prea-curat
si fara de pata – Hristos – Care a fost jertfit mai inainte de toti vecii, din propria Sa voie, spre
mantuirea lumii, si Care este jertfit si impartit pana in ziua de azi, si nu se sfarseste niciodata
(in Taina Impartasaniei). Prin Sfintele Taine ni se da mantuirea vesnica si nebiruita ca o
incredintare spre viata vesnica, ca un raspuns bun la infricosatoarea Sa Judecata si ca un
inlocuitor de pret dincolo de intelegerea noastra, pentru acel rod al Pomului Vietii de care ar fi
vrut sa o lipseasca potrivnicul omenirii, Lucifer, cel cazut din ceruri. Desi vrajmasul si
diavolul a amagit-o pe Eva, si Adam a cazut impreuna cu ea, totusi Domnul nu numai ca le-a
dat un Mantuitor in rodul samantei femeii, Care a calcat cu moartea pe moarte, dar ne-a si dat
tuturor in femeie, Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, care zdrobeste capul sarpelui
in ea si in toata omenirea, o pururea mijlocitoare catre Fiul ei si Dumnezeul nostru, precum si
o rugatoare nebiruita si neincetata chiar si pentru cei mai deznajduiti pacatosi. De aceea Maica
Domnului este numita „Rana a Diavolilor”, caci nu este cu putinta pentru un diavol sa
distruga un om, atata vreme cat omul insusi a cerut ajutorul Maicii Domnului.
HARUL ESTE LUMINA
42
“Si trebuie sa explic mai departe, Inaltimea ta, deosebirea intre lucrarile Sfantului Duh, Care
salasluieste in chip tainic in inimile celor cred in Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru
Iisus Hristos, si lucrarile intunecimii pacatului, care la propunerea si indemnul diavolului, se
faptuiesc pradalnic in noi. Sfantul Duh ne aminteste cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos
si intotdeauna lucreaza biruitor cu El, bucurandu-ne inimile si calauzindu-ne pasii pe calea
pacii, in timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucreaza in felul opus Domnului, iar lucrarile sale
in noi sunt razvratite, incapatanate si pline de pofta carnii, pofta ochilor si mandria vietii.”
“Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul
Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii
omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun pacat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna,
ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos “Care ia pacatul lumii” (Ioan 1:29), si
daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii
intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: “Intru El era viata si viata era lumina
oamenilor.” (Ioan 1:4); si mai apoi: “Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a
cuprins-o niciodata.” (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la
botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in
pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu
lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui
Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre
Tatal: “Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii
sale).” Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului
din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut
din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am
explicat, iubitorule de Dumnezeu.
“Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu,
cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt
luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta
Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: “Faclie
picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele.” (Psalmul 118:105), si “De n-ar fi fost
legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu.” (Psalmi 118:92). Cu alte
cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului,
este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu
atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat
in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu
imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe
cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?”
“De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh
lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de
Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o
lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un
voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor.
O lumina mare L-a inconjurat “si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca
zapada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moisi si Ilie
I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului
dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui
Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea
sa.”
43

Sfântul Serafim de Sarov

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfântul Serafim de Sarov

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfântul Serafim de Sarov

“Dobândeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mântui”

(la: Vl. Lossky, Teologia mistica a Bisericii de

“Desi scarbele, nenorocirile si nevoile de tot felul

Despre donatiile facute Bisericii/manastirilor: “Tine minte o data pentru totdeauna … ca nu

aproape de neconceput.(…) Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat

“Procedeaza ca in afacerile negustoresti: principalul nu este sa faci negot si atata tot, ci sa

“Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne

Posted in Citate | No Comments »

La plecare, episcopul o vazu pe fericita Pelaghia Ivanovna pe marginea drumului, rostogolind

- Iata, roaba lui Dumnezeu, o prescura pentru liturghia ce urmeaza sa se savarseasca.

Ea si-a intors capul.

Episcopul isi intoarse si celalalt obraz.

Ne putem inchipui ce zarva a produs aceasta intamplare.

- Vei fi arestata, inchisa intr-o casa de nebuni, ii ziceau Pelaghiei.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu a triumfat asupra Institutiei“.

Posted in "Viata,învataturile si profetiile Sf.Serafim de Sarov" | No Comments »

Nebunie pentru Hristos

Posted in "Viata,învataturile si profetiile Sf.Serafim de Sarov" | No Comments »

Printre numeroasele activitati ale “pictorului” Ivan Tihonovici, Letopisetul manastirii

In vederea tuturor acestor ratiuni Sfantul Sinod hotaraste:

2) a instala o supraveghere vigilenta asupra lui Ioasaf

3) a instiinta conducerea eparhiala din Nijegorodsk ca Sfantul Sinod nu aproba si nu

Mitropolitul Serafim (Ciceagov), autorul Letopisetului manastirii Serafimo-Diveevski

Mirata, Elisaveta tacea.

- Nu va inteleg, Prea Sfintite.

- Va spun ca trebuie sa parasiti Diveevo si sa mergeti la manastirea Davidovo, care este

- Imposibil, raspunse calm Elisaveta.

Posted in "Viata,învataturile si profetiile Sf.Serafim de Sarov" | No Comments »

Vizitatorul din afara

Timp de 29 de ani, citim in Letopisetul manastirii Serafimo-Diveevski, comunitatea a suferit

Diveevo, pamantul Maicii Domnului, va fi amenintat de fortele intunericului, ca si insusi

Posted in "Viata,învataturile si profetiile Sf.Serafim de Sarov" | No Comments »

Parintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:

Ceea ce la timpul potrivit s-a facut.

Posted in "Viata,învataturile si profetiile Sf.Serafim de Sarov" | No Comments »

Serafim de Sarov - carbunele inflacarat

Serafim de Sarov - carbunele inflacarat

Preacuviosul - insusi purtator de Duh - a devenit alesul deosebit al Purtatoarei de Duh,

Aceste presmititi clarvazatoare il faceau uneori sa planga si sa rosteasca cuvinte enigmatice,

Savarsind plinatatea ascezei pustnicesti, Preacuviosul se intoarce la slujirea aproapelui, devine

Posted in Serafim de Sarov - carbunele inflacarat | No Comments »

Posted in Manastirea Sarov | No Comments »

Invataturi catre monahul începator

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre izolare si tacere

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre neosândirea aproapelui

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre datoria subalternilor fata de superiorii lor

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre gânduri si miscarile trupesti

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre vorbirea multa

“Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de

Posted in Cugetari duhovnicesti | No Comments »

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre pastrarea pacii sufletesti

Trebuie sa ne straduim din toate puterile sa ne pastrâm pacea sufleteasca si sa nu ne tulburam

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre pacea sufleteasca

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Cu ce trebuie sa ne înzestram sufletul?