Combaterea Ereziilor Mariologice Profesa

Theologica
Combaterea ereziilor mariologice profesate

de Bonosus de Sardica şi Helvidius
din Roma în secolul IV. Sinodul de la Capua (391)
VASILE ROJNEAC
Î n cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, Biserica avea să traverseze o perioadă ex-
trem de dificilă, din cauza răspândirii ereziilor lui Arie (256-336) şi Macedonie (351-360),
care negau dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh, provocând o serie de tulburări doctrinare,
în multe zone ale Imperiului Roman. Tot în această perioadă cunoaştem, din documentele
vremii, că episcopul Bonosus de Sardica şi ereticul Helvidius din Roma, au negat pururea
fecioria Maicii Domnului, susţinând că Maria, Maica Domnului, nu a rămas „fecioară” şi
după naşterea lui Iisus Hristos (post partum), ci a mai avut copii împreună cu Iosif, aceştia
fiind fraţii şi surorile Domnului, despre care se vorbeşte în Evanghelii. Adepţii episcopului
Bonosus au primit numele de „bonosieni”, iar cei ai lui Helvidius de „helvidieni”, şi sunt
menţionaţi în documentele Bisericii până în timpul pontificatului papei Grigorie cel Mare
(590-604).
În cele ce urmează, vom încerca să aflăm câteva lucruri legate de viaţa şi de activitatea
episcopului Bonosus de Sardica şi ale lui Helvidius din Roma, precum şi despre condamnarea
definitivă a învăţăturii lor eretice, prin care tăgăduiau pururea fecioria Maicii Domnului.
Episcopul Bonosus de Sardica (c. 369)
Se cunosc foarte puţine date referitoare la acest episcop. Ştim că la sfârşitul secolului al
Tabor, nr. 3, martie, 2017
IV-lea ocupa scaunul episcopal din Sardica (Sofia de azi), provincie situată la sud de Dunăre,
în Dacia Mediterranea1. Numele său a fost asociat cu cel al ereticului Helvidius din Roma,
deoarece amândoi negau pururea fecioria Maicii Domnului. De la episcopul Bonosus nu ni
s-a păstrat nicio scriere teologică, însă există foarte multe mărturii prin care învăţătura sa a
1
VASILE PÂRVAN, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Editura Atelierele Grafice SOCEC
& Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1911, p. 52; ARTHUR EVANS, Ancient Illyria: An Archaeological Exploration,
introduction by John J. Wilkes, edited by Bejtullah Destani, London: I. B. Tauris, 2006, p. 239.
25
Vasile Rojneac
fost combătută şi anatematizată, în cele din urmă fiind condamnat pentru erezie şi depus din
Theologica
treapta episcopală2.
Cele mai multe informaţii despre el le avem de la Sfântul Ambrozie al Mediolanului
(339-397), de la papa Syriciu (384-399) şi de la papa Inocenţiu I (401-417). Însă, trebuie
să vedem: ce anume l-a determinat pe episcopul Bonosus să nege pururea fecioria Maicii
Domnului şi cum a ajuns să fie condamnat şi depus din treaptă. Între scrisorile Sfântului
Ambrozie al Mediolanului se regăseşte şi o Scrisoare a papei Syriciu către Biserica din
Mediolanum, expediată, cam pe la sfârşitul anului 389, către episcopul Ambrozie, prin care îl
înştiinţa de măsurile luate împotriva lui Iovinianus şi a susţinătorilor acestuia, fiindcă atacau
monahismul şi tăgăduiau pururea fecioria Maicii Domnului. Toţi aceştia sunt condamnaţi
de către papa Syriciu, după cum reiese din scrisoarea sa: „Aşadar, într-o adunare de preoţi
bătrâni, învăţătura acestor eretici a fost judecată şi osândită. Iar pe ei, urmând învăţătura
apostolică, fiindcă propovăduiau altceva decât ceea ce am primit noi, i-am înlăturat din obştea
noastră [Gal. 1, 8]. Să ştiţi, aşadar, că a fost hotărârea noastră a tuturor, atât a duhovnicilor
şi a diaconilor, cât şi a întregului cler, ca Iovinianus, Auxentius, Genialis, Germinator, Felix,
Prontinus Martianus, Ianuarius şi Ingeniosus, care au fost găsiţi ca răspânditori fruntaşi ai noii
erezii şi blasfemii, să rămână în afara Bisericii, osândiţi pe veci prin hotărârea dumnezeiască
şi prin judecata noastră”3.
Papa Syriciu va primi, în acelaşi an, un răspuns din partea episcopului Ambrozie şi a
tuturor clericilor din Episcopia Mediolanului, prin Scrisoarea XLII, în care sunt condamnaţi
toţi membrii ereziei iovinianiste şi doctrina lor. Conţinutul acestei scrisori este foarte
important pentru înţelegerea doctrinei acestor ereziarhi, cu care, practic, se începe, în mod
oficial, condamnarea celor care negau pururea fecioria Maicii Domnului. Sfântul Ambrozie
îi combate prin argumente scripturistice, dovedind beneficiile fecioriei precum şi cele ale
căsătoriei şi apărând pururea fecioria Maicii Domnului, pe care aceştia o puneau la îndoială.
Vom reda câteva pasaje şi din această scrisoare.
Cu privire la căsătorie şi la starea de feciorie, Ambrozie al Mediolanului spune: „Ei se
prefac că îngăduie căsătoria. Dar oare poate fi lauda căsătoriei dacă nu există pentru ei nicio
slavă a fecioriei? Nici noi nu tăgăduim că a fost sfinţită căsătoria de către Domnul Hristos
care a spus cu glasul Său dumnezeiesc: «Vor fi amândoi un trup» [Mt. 19, 5] şi un duh. Dar,
mai întâi, am fost născuţi şi apoi făcuţi, şi este cu mult mai de preţ taina lucrării dumnezeieşti
decât leacul slăbiciunii omeneşti. Pe drept este lăudată o soţie bună, dar mai presus este
socotită o fecioară evlavioasă, precum spune apostolul: «Cel care-şi mărită fecioara bine face;
dar cel care n-o mărită şi mai bine face; căci aceasta cugetă la cele ce sunt ale lui Dumnezeu,
iar aceea la cele ce sunt ale lumii» [I Cor. 7, 38]. Aceea este legată cu lanţurile căsătoriei,
aceasta e fără lanţuri; aceea e sub lege, aceasta sub har. Căsătoria este bună, pentru că prin ea
se lasă urmaşi ai neamului omenesc. Dar fecioria este mai bună, fiindcă prin ea se dobândeşte
moştenirea împărăţiei cereşti şi a harului ceresc. Prin femeie vine grija, prin fecioară se capătă
mântuirea”4.
Mai apoi, episcopul Ambrozie insistă asupra fecioriei Maicii Domnului, înainte de naştere
şi după naştere: „Deci Hristos în chip deosebit a ales darul fecioriei, a înfăţişat neprihana şi
S-a făcut pe Sine ceea ce a fost mama Sa. Câtă nebunie de vorbe nelegiuite din partea celor ce
2
HENRY WACE, WILLIAM C. PIERCY, A Dictionary of Christian Biographi and Literature, London, 1911, pp. 135-136;
REMUS RUS, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Editura Lidia, Bucureşti, 2003, p.
116; Frank Leslie CROSS, The Oxford Dictionary of the Christian Church, University Press, Oxford, 2005, p. 227.
3
PAPA SYRICIU, Epistola VII, în PL 13, col. 1168-1172. Vezi traducerea acestei epistole la AMBROZIE AL MEDIOLANU-
LUI, Scrisoarea XLI. Scrisoarea papei Syriciu către Biserica din Mediolanum, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
vol. 53, Traducere şi note de Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994, pp. 200-201.
4
AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Scrisoarea XLII, 3, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 53, p. 202.
26
Combaterea ereziilor mariologice profesate de Bonosus de Sardica şi Helvidius...
susţin că Hristos n-a putut să Se nască din Fecioară, deşi spun că rămân şi fecioare, cu toate
Theologica
că odraslele omeneşti se nasc din femei! Deci dă altora Hristos ceea ce, precum zic ei, n-a
putut să-şi dea Lui? Dar El deşi S-a întrupat, deşi S-a făcut om, ca să-l răscumpere pe om şi
să-l întoarcă de la moarte, totuşi, ca Dumnezeu, a venit pe pământ pe un drum neobişnuit,
precum spune: «Iată că Eu fac un lucru nou» [Is. 43, 19], pentru ca să se nască din Fecioară
neprihănită şi, precum a fost scris, pentru ca să fie crezut Dumnezeu cu noi. Dar de pe calea
stricăciunii sunt duşi să spună: A zămislit ca fecioară, dar n-a născut ca fecioară. A putut,
aşadar, Fecioara să zămislească, dar n-a putut Fecioara să nască, fiindcă întotdeauna este
înainte zămislirea, iar naşterea urmează? Dar dacă nu se crede în învăţătura preoţilor atunci
să se creadă în prevestirile lui Hristos, să se creadă în cuvintele îngerilor care spun: «Că la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» [Lc. 1, 37]. Să se creadă în Simbolul Apostolilor, pe
care întotdeauna îl păzeşte şi-l păstrează neatins Biserica Romană”5. Scrisoarea lui Ambrozie
se încheie astfel: „Să ştii că toţi cei osândiţi de Sanctitatea Ta: Iovinian, Auxenţiu, Germinator,
Felix, Plotin, Genialis, Martian, Ianuarie şi Ingeniosus, sunt osândiţi şi de noi, după judecata
ta”6.
Informaţiile papei Syriciu şi ale episcopului Ambrozie al Mediolanului, cu privire la
condamnarea acestor eretici, sunt extrem de importante, deoarece, cel mai probabil, doctrina
lor i-a influenţat pe episcopul Bonosus şi pe Helvidius din Roma, chiar dacă aceştia, încă, nu
sunt amintiţi ca eretici sau, probabil, nu apucaseră să adere la această nouă sectă. Însă, tot
papa Syriciu, va face lumină şi în cazul episcopului Bonosus, care, dovedit ca eretic, va fi
condamnat într-o primă fază la Sinodul de la Capua7 din anul 391, iar, mai apoi, de episcopii
macedonieni.
Sinodul de la Capua şi condamnarea

ereziei episcopului Bonosus de Sardica
Până în anul 391 episcopul Bonosus nu este pomenit deloc. Însă, dintr-o scrisoare a
papei Syriciu8, adresată mitropolitului Anysius al Tesalonicului şi tuturor episcopilor din
Illyricum, care se păstrează şi între documentele Sfântului Ambrozie al Mediolanului, aflăm
câte ceva despre lucrările Sinodului de la Capua şi despre condamnarea ereziei episcopului
Bonosus.
Din cuprinsul acestei scrisori aflăm că episcopul Bonosus de Sardica a fost învinuit de
episcopii învecinaţi cu el, mai ales de cei macedonieni, de erezie, pentru că nega pururea
fecioria Maicii Domnului. În anul 391, când împăratul Teodosie cel Mare (347-395) a hotărât
convocarea unui sinod la Capua, pentru a se pune capăt schismei din Antiohia, părinţii
adunaţi la sinod au fost înştiinţaţi, printre altele şi de erezia episcopului Bonosus de Sardica.
În unanimitate, membrii sinodali au hotărât, atunci, ca Bonosus să fie judecat de către
mitropolitul Tesalonicului şi de către episcopii macedonieni în jurisdicţia cărora se afla. Papa
Syriciu explică în scrisoarea sa această decizie: „Dar fiindcă în Sinodul de la Capua s-a hotărât
să se dea lui Bonosus şi acuzatorilor lui judecători din apropiere, mai ales macedonieni, care
împreună cu episcopul de Tesalonic au cunoştinţă de faptele şi de scrierile lui, bag de seamă
că nu poate fi de competenţa mea forma de judecată”9.
5
6
7
Capua, localitate situată în sudul Italiei (Campania).
8
Papa SYRICIU, Epistola IX. Ad Anysium Thessalonicencem aliosque Illyrici episcopos, în PL 13, col. 1176-1178.
9
Scrisoare despre procesul lui Bonosus, care trebuie judecat potrivit hotărârii date de Sinodul de la Capua, 1, în
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 53, p. 236.
27
Vasile Rojneac
Într-o primă fază, prin hotărârile Sinodului de la Capua, episcopului Bonosus i s-a dat interdicţie
Theologica
de a mai intra în biserică, fiindu-i suspendate drepturile sacerdotale, până când va fi judecat de
către episcopii macedonieni. Aflat în această situaţie, Bonosus a cerut sprijinul lui Ambrozie, care îl
sfătuieşte, împreună cu papa Syriciu, „să nu încerce nimic nechibzuit, ci să suporte totul cu măsură
şi răbdare”10, până când cazul său va fi soluţionat de episcopii desemnaţi să-l judece.
Tot din această scrisoare aflăm câte ceva din tezele eretice ale episcopului Bonosus, pe
care papa Syriciu le combate, apărând pururea fecioria Maicii Domnului. Întrucât nu ni s-a
păstrat nici o scriere de la acest episcop, considerăm că este necesar să expunem, aici, tot
fragmentul din scrisoarea papei Syriciu, care face referire la erezia episcopului Bonosus:
„De bună seamă, nu pot spune că n-a fost pe drept învinuit în legătură cu fiii Mariei şi că nu fără
pricină a fost supărarea sfinţiilor voastre, cum că din acelaşi pîntece de Fecioară din care S-a în-
trupat Hristos s-ar mai fi născut şi alţi copii. Căci Domnul Iisus n-ar fi ales să Se nască din Fecioa-
ră dacă ar fi judecat-o atît de nestăpînită, încît acel sălaş de naştere trupească a Domnului, acel
palat al împărăţiei veşnice să-l murdărească primind sămînţă omenească. Cine afirmă aceasta nu
afirmă altceva decît necredinţa iudeilor, care spun că Iisus nu S-a putut naşte dintr-o fecioară.
Iar dacă se răspîndeşte această învăţătură de la preoţi, că Maria a născut mai mulţi copii, se atacă
şi mai puternic adevărul credinţei. Într-adevăr, aşa cum este scris, zice Domnul către Mama Sa
despre Ioan evanghelistul: «Femeie, iată fiul tău!» (In. 19, 26) şi, de asemenea, către Ioan despre
Maria: «Iată mama ta!» (In. 19, 27). Dar ce vrea să însemneze altceva decît că a vorbit şi despre
nevinovăţia mamei Sale, atunci cînd Domnul, răstignit pe cruce, ridica păcatul lumii. Sau ce
altceva se spune decît ca necredinţa să-şi închidă gura şi să amuţească, să nu îndrăznească să
aducă Maicii Domnului vreo ocară? Aşadar, martor este acelaşi judecător fără părtinire, acelaşi
doveditor al cinstei feciorelnice, că ea a fost logodită numai cu Iosif şi că totuşi nici cu acesta n-a
fost împreună prin dreptul de căsătorie (Mt. 1, 18). Căci nici n-ar fi voit s-o despartă de tovărăşia
cu Iosif, dacă ar fi urmat să aibă fii cu el.
Dar dacă este puţin acest lucru, evanghelistul adaugă o altă mărturie cînd zice: «Ucenicul a lu-
at-o la sine» (In. 19, 27). Dar de ce a făcut această despărţire? De ce a luat-o şi a despărţit-o de
bărbat? Cine citeşte această Evanghelie de ce se clatină, de ce-şi pierde cumpătul ca un împot-
molit? Aşadar, fiindcă există această mărturie a Fiului despre desăvîrşirea Mamei, aceasta este
o vrednică moştenire a cinstei întregi a Mariei, acesta este ţelul oricărei desăvârşiri. Aceasta a
zis El şi «Şi-a dat duhul» (In.19, 30), închizînd toată taina în hotarul adevăratei evlavii. Aces-
tea am avut de răspuns despre cele scrise de voi de la care am aflat şi despre faptul că Senecio
a fost dat fratelui şi episcopului nostru Bassus, pentru ca împreună cu acesta să conducă Bise-
rica, precum şi despre celelalte asupra cărora aşteptăm măsura părerii voastre”11.
Condamnarea definitivă a episcopului Bonosus
Acuzaţiile aduse episcopului Bonosus erau destul de grave pentru a nu fi condamnat.

Cu siguranţă, condamnarea sa definitivă s-a produs pe fondul neretractării tezelor sale,
prin care nega pururea fecioria Maicii Domnului, prin aceasta făcându-se vinovat de erezie
10
Scrisoare despre procesul lui Bonosus, care trebuie judecat potrivit hotărârii date de Sinodul de la Capua, 2,
în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 53, p. 236.
11
Scrisoare despre procesul lui Bonosus, care trebuie judecat potrivit hotărârii date de Sinodul de la Capua, 3-7,
în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 53, pp. 236-237. Pentru mai multe informaţii despre desfăşurarea Sinodului
de la Capua şi despre condamnarea episcopului Bonosus, a se vedea CHARLES JOSEPH HEFELE, A History of the Coun-
cilis of the Church, from the original documents, vol. II, (A.D. 326 to A.D. 429), Edinburgh, 1876, p. 394 şi JACQUES
ZEILLER, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’empire romain, Roma, 1967, p. 349.
28
şi de sacrilegiu. Însă, din păcate, nu s-au păstrat documentele oficiale din care reiese clar
Theologica
condamnarea sa de către episcopii macedonieni. Într-adevăr, în anul 392, Sfântul Ambrozie
al Mediolanului, în lucrarea intitulată De Institutione Virginis et Sancta Maria virginitate
perpetua, aminteşte de un episcop care s-a făcut vinovat de „sacrilegium”, tăgăduind fecioria
Mariei. Majoritatea cercetătorilor au considerat că Ambrozie a făcut referire, aici, la episcopul
Bonosus, care fusese deja condamnat de episcopii macedonieni şi izgonit din episcopia sa12.
După cum vom vedea, condamnarea definitivă a episcopului Bonosus reiese foarte clar din
două epistole ale papei Inocenţiu I (401-417): Epistola XVI, scrisă în anul 404, adresată episcopului
Martianus de Naissus (sec. V) şi Epistola XVII, scrisă în anul 414, adresată mitropolitului Rufus
al Tesalonicului (sec. V). Ambele epistole fac referire la situaţia clericilor hirotoniţi de episcopul
Bonosus şi la validitatea hirotoniei lor. În acest sens, pentru a se evita orice compromis, papa
Inocenţiu I îi sfătuieşte pe episcopii mai sus amintiţi, ca pe acei preoţi şi diaconi, care au fost
hirotoniţi de episcopul Bonosus, înainte de condamnarea sa, să-i reprimească în Biserică numai
dacă se dezic de erezia bonosiană13. Considerăm că, în acest caz, papa Inocenţiu I a ţinut cont de
succesiunea apostolică. Cum episcopul Bonosus a fost condamnat definitiv ca eretic, hirotoniile
de după condamnarea sa nu mai erau valide din punct de vedere canonic. Aşadar, aflăm că la
începutul secolului al V-lea, episcopul Bonosus nu mai făcea parte din Biserică, însă, erezia sa a
continuat să existe prin susţinătorii lui, numiţi „bonosieni”.
Este foarte interesant faptul că episcopul Niceta de Remesiana (366-414), care se
învecina cu Bonosus, nu-l pomeneşte deloc în scrierile sale şi nici nu face vreo referire la
învăţăturile lui. Însă, ştim că Sfântul Niceta a accentuat în operele sale dogmatice pururea
fecioria Maicii Domnului, numindu-o „Sfânta şi Neprihănita Fecioară Maria”, din care a luat
trup omenesc Domnul nostru Iisus Hristos14. Acelaşi autor aminteşte, în lucrarea De Symbolo,
despre existenţa unor „aşa-zise biserici” care s-au îndepărtat de la adevăr, însă bonosienii nu
sunt menţionaţi: „Căci sunt şi altele aşa-zise biserici, dar tu nu ai nimic cu ele, ca de pildă
ale maniheilor, catafriguarilor, marcioniştilor ori ale celorlalţi eretici sau schismatici, căci
acestea nu mai sunt biserici sfinte de vreme ce, stăpânite de învăţături diavoleşti, cred altfel,
făptuiesc altfel de cum a poruncit Domnul Hristos, altfel de cum au lăsat apostolii”15.
Chiar dacă Sfântul Niceta nu-i menţionează şi pe „bonosieni”, din cele spuse de el,
putem înţelege principiul sinodal care funcţiona în Biserică: păstrarea adevărului curat al
dogmelor bisericeşti. Oricine se îndepărta de la acest adevăr devenea eretic sau schismatic,
aflându-se în afara Bisericii lui Hristos. Considerăm că, în virtutea acestui principiu, a fost
condamnat şi izgonit din Biserică şi episcopul Bonosus, fiindcă nega fecioria Maicii Domnului,
un lucru deosebit de grav pentru ceea ce numim noi astăzi hristologie şi mariologie. Se
ştie că, dintotdeauna, Maica Domnului a fost nedespărţită de taina întrupării Logosului
dumnezeiesc, curăţia ei trupească, înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere, fiind
dovada concretă a dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu. Aceasta reiese foarte concret şi din ceea
ce va afirma, mai târziu, Fericitul Augustin (354-430), într-o omilie rostită la data de 25
decembrie 411/412, la sărbătoarea Naşterii Domnului: „Maria [a fost] fecioară înainte de a
zămisli [şi a rămas] fecioară după naştere. Departe să fie [de noi gândul] ca în acest pământ,
adică în acest trup, din care a răsărit adevărul, să piară fecioria”16.
12
AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, De institutione virginis et Sancta Maria virginitate perpetua, Cartea I, V, 35, în PL
16, col. 328 C; R. RUS, Dicţionar enciclopedic de literatură ..., p. 117; IOAN G. COMAN, Patrologie, Editura Sfânta
Mănăstire Dervent, 2000, p. 153.
13
PAPA INOCENŢIU I, Epistola XVI, în PL 20, col. 519-521; Epistola XVII, în PL 20, col. 526-537.
14
NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 4, în vol. Opere, Traducere din limba latină, introducere şi note de Lect. Dr.
Ovidiu Pop, Editura Sophia, 2009, p. 89.
15
NICETA DE REMESIANA, De Symbolo, 10, pp. 99-101.
16
FERICITUL AUGUSTIN, Predica 191. La Naşterea Domnului, 2, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 13, SN, Tra-
ducere din limba latină şi studiu introductiv de Corneliu Clop, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti,
29
Vasile Rojneac
În anul 431, scriitorul bisericesc Marius Mercator Marcellus (390-451), în Disertaţia sa

Theologica
împotriva lui Nestorie, îl aminteşte pe episcopul Bonosus de Sardica ca fiind un susţinător
al ereziei lui Ebion. Acelaşi autor ne mărturiseşte că episcopul Bonosus a fost condamnat
de către papa Damasus (366-384) pentru erezie şi izgonit din episcopia sa17. Toate aceste
mărturii atestă condamnarea definitivă a episcopului Bonosus şi a susţinătorilor săi, pentru
că negau pururea fecioria Maicii Domnului.
O altă mărturie deosebit de importantă o deţinem de la preotul Ghenadie de Marsilia
(492-505). Acest scriitor bisericesc, în Liber de ecclesiasticis dogmatibus, îi aminteşte,
printre alţi eretici şi pe „bonosiani”, care aveau nevoie să fie rebotezaţi pentru a fi primiţi
în comuniunea Bisericii, deoarece ei nu au fost botezaţi „in nomine Patris et Filii et Spiritus
Sancti”18. Datorită răspândirii sale în Biserică, învăţătura eretică a episcopului Bonosus a fost
condamnată şi în timpul pontificatului papilor Ghelasius I (492-496)19, Virgilius (537-555)20
şi papa Grigorie cel Mare (590-604)21, toţi aceştia apărând pururea fecioria Maicii Domnului
şi rolul major pe care aceasta l-a avut în iconomia mântuirii.
Acestea sunt cele mai importante informaţii care s-au păstrat despre episcopul
Bonosus de Sardica, care a fost condamnat definitiv, pentru că nega pururea fecioria Maicii
Domnului, împreună cu ereticul Helvidius din Roma. În cele ce urmează, vom încerca să
aflăm câteva lucruri şi despre Helvidius din Roma, care a fost combătut de către Fericitul
Ieronim (347-420) în lucrarea intitulată, Adversus Helvidium, de perpetua virginitate
Beate Mariae.
Ereticul Helvidius din Roma (sec. IV)
Despre cine a fost Helvidius din Roma şi despre erorile sale dogmatice ne informează
trei scriitori bisericeşti de limba latină: Ghenadie de Marsilia, Fericitul Ieronim şi Fericitul
Augustin. El a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în timpul pontificatului papei
Damasus (366-384), fiind ucenic al episcopului arian Auxentius de Milan (355-374). Despre
el se ştie că nu era cleric şi nici măcar monah, ci un simplu credincios, care a îndrăznit să nege
pururea fecioria Maicii Domnului, provocând multe tulburări printre clericii şi credincioşii
din Roma22. În istoria Bisericii a rămas cunoscut sub apelativul de „ereticul Helvidius din
Roma”, condamnat şi el pentru blasfemie şi erezie.
Ghenadie de Marsilia, în lucrarea De viris illustribus, îl caracterizează astfel: „Helvidius,
discipol al lui Auxentius şi imitator al lui Symmachus, a scris, într-adevăr cu râvnă pentru
religie, dar cu puţină ştiinţă, o carte care nu este elegantă nici în limbaj, nici în raţionamente,
o lucrare unde a încercat din greu să modifice semnificaţia Sfintei Scripturi după perfidia sa,
astfel încât a cutezat să afirme, pe baza Scripturii, că Iosif cu Maria, după naşterea Domnului,
au avut copii care se numeau fraţii Domnului. Pentru a răspunde acestei perfidii, Ieronim a
publicat o carte împotriva lui, foarte bine întemeiată pe dovezi scripturistice”23.
2014, p. 135.
17
MARIUS MERCATOR MARCELLUS, Dissertatio I. de heresi et libris Nestorii, IV, § II, în PL 48, col. 1126 D.
18
GHENADIE DE MARSILIA, Liber de ecclesiasticis dogmatibus, 52, în PL 58, col. 993 D.
19
PAPA GHELASIUS I, Concilium Romanum I. Decreta, în PL 59, col. 180.
20
PAPA VIRGILIUS, Epistola 15. Enciclica ad Universam Ecclesia, în PL 69, col. 58 B.
21
PAPA GRIGORIE CEL MARE, Epistolarum, lib. XI. Epistola 67, în PL 77, col. 1206.
22
H. WACE, W. C. PIERCY, A Dictionary of Christian Biographi ..., pp. 442-443; R. RUS, Dicţionar enciclopedic de
literatură ..., p. 347.
23
GHENADIE DE MARSILIA, De viris illustribus, 32, în PL 58, col. 1077 B.
30
Theologica
Fericitul Ieronim şi apărarea pururea
fecioriei Maicii Domnului
Cele mai multe informaţii despre Helvidius le deţinem de la Fericitul Ieronim care,
în anul 383, îl combate pentru tezele sale împotriva fecioriei Maicii Domnului, în tratatul
intitulat Adversus Helvidium, de perpetua virginitate Beate Mariae24. De la Fericitul Ieronim
aflăm că a fost nevoit să dea „un răspuns împotriva tratatului unui oarecare Helvidius”25, care
susţinea că Fecioara Maria, după naşterea lui Iisus, a avut şi alţi copii împreună cu Iosif,
menţionaţi în Sfânta Scriptură ca fiind „fraţii” şi „surorile” Domnului (cf. Mc. 3, 31-32; Mt.
13, 55-56; Lc. 8, 20; In. 2, 12).
Ieronim îl ironizează pe Helvidius, numindu-l „un ignorant care abia s-a deprins să scrie”
şi care îndrăzneşte „să-şi proclame părerile în întreaga lume, ca şi cum s-ar afla pe un piedestal”.
În apărarea fecioriei Maicii Domnului, Fericitul Ieronim simte nevoia de a invoca Sfânta Treime:
„Aşadar, trebuie să chem pe Duhul Sfânt ca să păzească prin gura mea taina fecioriei Sfintei Maria.
Trebuie chemat Domnul Iisus ca să apere locaşul pântecelui sfânt – al cărui locuitor a fost timp de
zece luni – de orice suspiciune trupească. Trebuie rugat Însuşi Dumnezeu-Tatăl să arate că Maica
Fiului Său a fost Fecioară după naştere şi Mamă înainte de nuntă”26.
Întreaga pledoarie prin care Ieronim apără pururea fecioria Maicii Domnului are la bază
Sfânta Scriptură. El ţine să-i demonstreze lui Helvidius că a înţeles şi a interpretat greşit
unele texte din Scriptură. Pentru Helvidius, textul din Matei 1, 18-20 era o dovadă concretă
că Fecioara Maria nu a fost numai logodnica lui Iosif, ci a devenit şi soţia lui de drept.
„Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, mai înainte de a fi fost ei împreună, s-a aflat având în
pântece de la Duhul Sfânt. Însă Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o
lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife,
fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, nevasta ta. Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul
Sfânt” [Mt. 1, 18-20].
Interpretarea lui Helvidius: „Iată, ai cuvântul «logodită», nu «încredinţată», după cum
afirmi tu, şi negreşit nu putea fi logodită, dacă nu se va fi căsătorit cândva. Şi nici evanghelistul
nu ar fi spus «fără să fi fost ei înainte împreună», dacă ei nu se vor fi căsătorit. Apoi, este
numită de înger «soţie» şi vorbeşte ca şi cum ar fi căsătorită cu Iosif. Acum să ascultăm ce
spune Scriptura:
«Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat
la el pe soţia sa. Şi nu a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul său» [Mt. 1, 24-25]”27.
Interpretarea lui Ieronim: Prepoziţia «înainte» nu presupune întotdeauna o acţiune
gândită mai înainte, atunci când altceva a intervenit să împiedice acţiunile planificate. Ca
24
FERICITUL IERONIM, Adversus Helvidium, de perpetua virginitate Beate Mariae, în PL 23, col. 193-216. De-
spre existenţa acestui tratat ne mărturiseşte chiar Fericitul Ieronim în două epistole ale sale: Epistola XXII,
22 şi Epistola XLIX, 18, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 9, SN, Traducere din limba latină de Dan-
Nicolae Negrescu şi Ştefan Cucu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 179, 332. De
asemenea, acest tratat a fost tradus recent şi în limba română, în vol. Trei vieţi de monahi. Împotriva lui
Helvidius, despre pururea fecioria Maicii Domnului. Epistole, introducere, traducere şi note de Constantin
Răchită şi Ioana Costa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2011, pp. 142-184.
Menţionăm că în continuare ne vom folosi de această traducere.
25
FERICITUL IERONIM, Împotriva lui Helvidius, despre pururea fecioria Maicii Domnului, 1, p. 142.
26
27
31
Vasile Rojneac
şi în cazul lui Iosif, el ar fi dorit să se căsătorească cu Fecioara Maria, dar zămislind ea de la

Theologica
Duhul Sfânt, acest lucru nu s-a mai întâmplat. „Totuşi, nu urmează, spune Fericitul Ieronim,
după cum vedem din citatele de mai sus, că ar fi fost împreună cu Sfânta Maria după naştere,
de vreme ce dorinţa sa a fost stinsă de zămislirea pântecelui”28.
Autorul nostru răspunde şi la o altă întrebare: „De ce Fecioara a născut fără logodnicul ei sau fără
soţul ei? Acest lucru s-a întâmplat din trei motive: primul, ca să se arate şi originea Sfintei Maria,
care făcea parte din neamul lui Iosif; al doilea, ca să nu fie considerată adulteră şi ucisă cu pietre de
către popor, potrivit Legii lui Moise; al treilea, ca să aibă parte în drum spre Egipt mai degrabă de
sprijinul unui tutore decât cel al unui soţ. Căci în acea vreme, spune Ieronim, cine ar fi crezut-o pe
Sfânta Fecioară că a zămislit de la Duhul Sfânt, că a sosit la ea îngerul Gavriil şi i-a vestit porunca lui
Dumnezeu? Mai curând ar fi fost condamnată în unanimitate ca adulteră, precum în cazul Susanei.
[...] Astfel, în afara lui Iosif, a Elisabetei, a Mariei însăşi şi a câtorva oameni, care presupunem că
au aflat toate acestea de la ei, toţi socoteau că Iisus este fiul lui Iosif. Atât de răspândită era aceas-
tă opinie, încât chiar şi evangheliştii, care exprimă părerea poporului, l-au numit pe Iosif «tatăl
Mântuitorului»”29.
Interpretând argumentele lui Helvidius şi ale Fericitului Ieronim, Pr. Prof. Ioan G.
Coman arată că expresia «n-a cunoscut-o până ce a născut pe Fiul ei primul-născut» nu
implică necesar că faptul împreunării conjugale s-a petrecut după aceea, iar termenul de
«primul-născut» înseamnă că înainte de Iisus Fecioara n-a avut alţi copii30.
Fericitul Ieronim insistă, în tratatul său, asupra acestor doi termeni: „a cunoscut-o” şi
„până”, demonstrând că au două înţelesuri total diferite în interpretarea textului sacru. Pe de
o parte, expresia „a cunoscut-o”, se referă la unirea trupească, iar pe de altă parte, termenul
face referire la cunoaştere. În ceea ce priveşte adverbul „până”, Ieronim spune că uneori el
poate desemna un timp finit, alteori însă un timp nedefinit31. Prin urmare, rezultă că Fecioara
Maria nu a fost cunoscută de către soţul său până la naştere, dar evanghelistul ne lasă să
înţelegem mai degrabă că Maria nu a fost cunoscută nici după naştere de către dreptul Iosif,
deoarece el s-a abţinut, fiindcă atunci ar fi putut să se înşele în privinţa visului său, când l-a
auzit pe înger spunând: „Ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” [Mt. 1, 20]32.
După ce îl combate pe Helvidius printr-o exegeză desăvârşită, atât din punct de vedere
teologic cât şi din punct de vedere filologic, Fericitul Ieronim continuă, prin dovezi evidente,
să apere pururea fecioria Maicii Domnului. Afirmaţiile sale dogmatice sunt deosebit de
importante pentru creionarea teologiei mariologice de la sfârşitul veacului al IV-lea. Practic,
Ieronim, nu face altceva decât să afirme ceea ce s-a crezut dintotdeauna în Biserică despre
Maica Domnului şi rolul pe care l-a avut în iconomia mântuirii.
«Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, soţia ta!» [Mt. 1, 20]
„I-a fost cu neputinţă să o părăsească, spune Fericitul Ieronim, ca să nu fie socotită o soţie adulteri-
nă. Nu se înţelege oare că a stat departe de soţia sa, mai ales după ce a fost atenţionat să nu o pără-
sească? Şi îndrăznea un om drept să se apropie de soţia sa după ce a auzit că în pântecele ei era Fiul
lui Dumnezeu? Bravo! Ar putea, aşadar, cel care a crezut atât de mult într-un vis, încât nu s-a atins
de soţia sa, să facă acest lucru după ce a aflat din gura păstorilor că îngerul Domnului s-a pogorât
din ceruri şi le-a spus: «Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru
tot poporul. Căci vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David» [Lc. 2,
28
FERICITUL IERONIM, Împotriva lui Helvidius, despre pururea fecioria Maicii Domnului, 4, pp. 145-146.
29
30
Ioan G. COMAN, „Şi Cuvântul Trup S-a făcut”. Hristologie şi Mariologie Patristică, Editura Mitropoliei Banatu-
lui, Timişoara, 1993, p. 365.
31
32
32
10-11]?. Ar fi îndrăznit după ce a aflat că împreună cu îngerul oastea cerească a adus laude: «Slavă
Theologica
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» [Lc. 2, 14], după ce l-a
văzut pe dreptul Simeon cu pruncul în braţe spunând: «Acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne,
după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta» [Lc. 2, 29-30], după ce a văzut-o pe
proorociţa Ana, magii, steaua, pe Irod, îngerii? Cine – spun eu –, martor fiind la atâtea minuni, ar
îndrăzni să se atingă de Templul Domnului, sălaşul Duhului Sfânt, de Maica Stăpânului său?”33.
O altă problemă dezbătută şi soluţionată de Fericitul Ieronim este cea legată de fiii
Mariei, deoarece Helvidius susţinea că Maria a născut şi alţi fii, sprijinindu-se pe următorul
citat scripturistic:
«Şi s-a suit şi Iosif în cetatea lui David ca să se înscrie împreună cu Maria, soţia sa, care era însăr-
cinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Întâiul-
Născut» [Lc. 2, 4-7].
Potrivit raţionamentului lui Helvidius, un copil nu se poate numi «întâi-născut» dacă
nu ar mai avea şi alţi fraţi. Din aceasta rezultă că, după naşterea lui Iisus Hristos, Maria
împreună cu Iosif, ar mai fi avut şi alţi fii34. Însă şi de această dată, Fericitul Ieronim îşi
dovedeşte calităţile sale de exeget. El arată că orice «singur născut» este «întâi născut»;
însă nu orice «întâi născut» este şi «singurul născut», deoarece «întâi născut» se numeşte
nu doar cel după care vin şi alţii, ci şi cel înaintea căruia nu mai există niciunul35. Aşadar,
concluzionează Fericitul Ieronim: „Mii de cuvinte dacă mi s-ar spune, nu ar putea să mă
convingă că greşesc atunci când spun că întâiul-născut este cel care deschide pântecele, nu
cel care mai are fraţi”36.
În ceea ce priveşte problema legată de „fraţii Domnului”, Helvidius îi socotea fraţii
naturali ai Mântuitorului Iisus Hristos, născuţi din Fecioara Maria şi dreptul Iosif, pe care
Evangheliile îi menţionează în următoarele împrejurări:
«Iată mama Sa şi fraţii Săi stăteau afară, căutând să vorbească cu El» [Lc. 8, 20].
«După aceasta S-a coborât în Capernaum, El şi mama Sa şi fraţii Săi» [In. 2, 12].
«Au zis deci către El fraţii Lui: Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să
vadă lucrurile pe care Tu le faci» [In. 7, 3].
«Pentru că nici fraţii Lui nu credeau atunci în El» [In. 7, 5].
«Şi venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are
El înţelepciunea aceasta şi puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama
lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?»
[Mt. 13, 54-55; Mc. 6, 1-3].
Interpretarea lui Helvidius: „Iată – spune el – Iacov şi Iosif, fiii Mariei, au fost numiţi
fraţi de către iudei. Iată, Maria este mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosif”37.
Interpretarea lui Ieronim: Dar Fericitul Ieronim consideră că aceste exemple nu sunt
concludente pentru a susţine şi a dovedi că aceştia erau fraţii naturali ai Mântuitorului.
Dimpotrivă, el ţine să arate că, în limbajul evreilor, cuvântul frate poate însemna, atât frate
de sânge cât şi frate vitreg, nepot sau văr: „De acum înainte vei şti că în Sfintele Scripturi sunt
patru motive pentru care oamenii sunt numiţi fraţi: din pricina naşterii, a neamului, datorită
înrudirii sau dragostei”38. Prin urmare, fraţii lui Iisus sunt verişorii lui, copiii unei surori a
33
34
35
36
37
38
33
Vasile Rojneac
Maicii Domnului, identificată în Evanghelii ca fiind Maria lui Cleopa: „Una a fost Maria lui
Theologica
Cleopa, şi alta Maria lui Iacov şi a lui Iosif, după cum este limpede că Maria, mama lui Iacov
şi Iosif, nu este aceeaşi persoană cu Maica Domnului”39.
În final, Fericitul Ieronim concluzionează: „Ei au fost numiţi «fraţii Domnului» în acelaşi
mod în care Iosif a fost numit «tatăl Lui»40”, deşi nu era. Pe de altă parte, fecioria Maicii
Domnului a fost şi va rămâne un adevăr de necontestat în Biserică. Ieronim îi aminteşte
lui Helvidius de mărturiile rămase de la Ignatie Teoforul, de la Policarp al Smirnei, de la
Irineu de Lyon şi de la Iustin Martirul şi Filosoful. Toţi aceşti teologi au apărat în operele lor
pururea fecioria Maicii Domnului, încă din primele veacuri creştine41.
De exemplu, Ignatie Teoforul (70-107), despre care Fericitul Ieronim ne spune că a fost
al treilea episcop al Bisericii din Antiohia şi care L-a cunoscut după înviere pe Mântuitorul
Hristos şi pe Sfinţii Apostoli42, fiind unul din cei mai vechi adversari ai ereticilor gnostici şi
docheţi, mărturireşte în Epistola către Efeseni: „Dumnezeul nostru Iisus a fost zămislit de
Maria, după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânţa lui David şi din Duhul Sfânt; S-a născut
şi a fost botezat, ca prin patima Lui să curăţească apa. Stăpânitorul veacului acestuia n-a
cunoscut fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului”43.
Mărturiile pot continua cu Policarp, episcopul Smirnei (70-156), care, conform mărturiei
lui Ieronim, a fost discipol al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan şi i-a cunoscut pe mulţi
dintre apostoli şi pe cei care avuseseră parte de vederea Domnului44. În Epistola către
Filipeni, episcopul Policarp afirmă: „Oricine nu mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup,
este antihrist”45. Această afirmaţie trebuie pusă în legătură cu Epistola către Smirneni a lui
Ignatie Teoforul, în care aceştia sunt lăudaţi pentru credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos,
„Care cu adevărat este «din neamul lui David după trup» [In. 7, 42; Rom. 1, 3], dar Fiu al lui
Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioară”46.
De asemenea, fecioria Maicii Domnului este susţinută şi de către episcopul Irineu de
Lyon (115/140-177/178), care a fost ucenicul Sfântului Policarp al Smirnei47. Acesta, tâlcuind
profeţia mesianică a lui Isaia: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema
numele lui Emanuel» [Is. 7, 14], spune în lucrarea Adversus haereses:
„Căci L-a numit Emanuel şi născut din Fecioară şi a arătat unirea dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi
lucrul mâinilor Sale, spunând că Cuvântul Se va face trup şi Fiul lui Dumnezeu Fiul omului. Căci Cel
singur curat a deschis cu curăţie acel pântec curat, care L-a născut om pe Dumnezeu şi pe care El
Însuşi l-a făcut curat. Fiindcă făcându-Se ceea ce suntem noi, El, Care este puterea lui Dumnezeu, a
avut o naştere din Fecioară mai presus de cuvânt”48.
Iar într-un alt loc, acelaşi autor spune: „Căci El, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, fiind Cuvântul
Tatălui şi Fiul omului, S-a întrupat şi a devenit om din Maria (care era o fiică a omenirii şi era o
persoană umană), ca să devină Fiul omului. Şi, prin Aceasta, Domnul Însuşi ne-a dat un semn, atât
39
40
41
42
FERICITUL IERONIM, Despre bărbaţii iluştri, XVI, Introducere, traducere şi note de Dan Negrescu, Editura Paideia,
Bucureşti, 1997, p. 31.

43
IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Efeseni, XVIII-XIX, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 1, Traducere, note şi
indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1979, p. 163.
44
FERICITUL IERONIM, Despre bărbaţii iluştri, XVII, p. 32.
45
POLICARP AL SMIRNEI, Epistola către Filipeni, VII, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 1, p. 211.
46
IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Smirneni, I, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 1, p. 182.
47
FERICITUL IERONIM, Despre bărbaţii iluştri, XXXV, p. 40.
48
IRINEU DE LYON, Adversus haereses, IV, 33, 11, în PG 7, col. 1080.
34
pentru noi, cei de jos, cât şi pentru puterile cereşti, fără să-l întrebe pe om. Fiindcă omul nu s-ar fi
Theologica
aşteptat niciodată ca o Fecioară să nască sau că e posibil să rămâi Fecioară dar totuşi să naşti un Fiu,
şi că Cel ce Se va naşte Se va chema: Dumnezeu cu noi”49.
Un alt apărător al fecioriei Maicii Domnului a fost marele apologet Iustin Martirul şi Filosoful
(100-165/166), despre care Fericitul Ieronim spune că „a trudit nespus de mult pentru religia lui
Hristos”50. Acesta, în lucrarea intitulată Dialogul cu iudeul Trifon, ne oferă numeroase mărturii
despre fecioria Maicii Domnului. Potrivit acestui scriitor bisericesc, Iisus Hristos „s-a născut din
Fecioara cea din neamul lui Avraam şi din tribul lui Iuda şi David, căci în neamul lui Avraam
despre nimeni nu se zice că s-a născut dintr-o Fecioară, decât numai acest Hristos al nostru”51.
„Iar fiindcă Iosif, cel care era logodit cu Maria, se gândea mai întâi să îndepărteze pe
logodnica lui, Maria, socotind că ea fusese însărcinată din unire bărbătească, adică din
desfrânare, printr-o viziune i s-a poruncit să nu-şi îndepărteze femeia, căci îngerul care i s-a
arătat lui i-a spus, că ceea ce are în pântece, este de la Duhul Sfânt”52. Şi, pe bună dreptate,
n-a îndepărtat-o, deoarece Iosif a înţeles că Maria va naşte „pe cel Care a fost mai înainte
de luceafăr şi mai înainte de lună şi Care a binevoit, întrupându-Se, să Se nască din această
Fecioară din neamul lui David, pentru ca prin iconomia aceasta, şarpele cel plin de vicleşug
de la început şi îngerii care s-au asemănat lui să fie nimiciţi şi moartea să fie dispreţuită”53.
Iustin Martirul subliniază faptul că naşterea lui Iisus din Fecioară a fost un semn: «Iată
Domnul Însuşi va da semn: iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu» [Is. 7, 14]. Prin
urmare, dacă Hristos avea să se nască printr-o împreunare carnală la fel ca toţi cei născuţi,
unde ar mai fi fost semnul? „Dar, spune exegetul nostru, ceea ce este cu adevărat un semn şi
care trebuia să devină pentru neamul omenesc un motiv de încredere, este că dintr-un sân
fecioresc, Cel întâi născut dintre toate creaturile a devenit cu adevărat trup, S-a născut copil
şi că, ştiind lucrul acesta de mai înainte, El l-a prezis prin Duhul profetic. [...] Aşa că voi nu
trebuie să socotiţi că este cu neputinţă ca Dumnezeu să poată toate câte voieşte”54.
Aceste argumente erau suficiente pentru ca Helvidius să înţeleagă taina întrupării Logosului
dumnezeiesc şi, mai mult, să creadă că Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere, în
timpul naşterii şi după naştere ea a rămas fecioară. De aceea, spre sfârşitul tratatului, Fericitul
Ieronim îi spune lui Helvidius: „Dacă le-ai fi citit cândva, acum erai mai înţelept”55.
Vrând să încheie acest subiect legat de pururea fecioria Maicii Domnului, Fericitul Ieronim îşi ex-
primă pentru ultima dată poziţia sa: „Tu spui că Maria nu a rămas fecioară; în ceea ce mă priveşte,
eu afirm cu tărie chiar mai mult decât atât: însuşi Iosif a fost neprihănit datorită Mariei, astfel încât
un Fiu neprihănit S-a născut dintr-o căsătorie feciorelnică. Căci, dacă dorinţa trupească nu se în-
tâlneşte la un om sfânt, iar despre el nu se scrie că a avut o altă soţie, ba mai mult, s-a spus că a fost
mai degrabă protectorul decât soţul Mariei, reiese că Iosif, cel care este vrednic să fie numit «tatăl
Domnului», a rămas el însuşi neprihănit alături de Maria”56.
Cu siguranţă că, răspândind şi susţinând astfel de erezii, Helvidius a fost şi el excomunicat
din Biserică, fiindcă se făcea vinovat de blasfemii împotriva Sfintei Fecioare Maria. În jurul
anului 428, Fericitul Augustin (354-430), în lucrarea De haeresibus, îl menţionează pe
49
IRINEU DE LYON, Adversus haereses, III, 19, 3, în PG 7, col. 941.
50
FERICITUL IERONIM, Despre bărbaţii iluştri, XXIII, p. 35.
51
IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialogul cu iudeul Trifon, XLIII, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 2, Traducere,
introducere, note şi indici de Teodor Bodogae, Olimp Căciulă şi Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pp. 138-139.
52
IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialogul cu iudeul Trifon, LXXVIII, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 2, p. 184.
53
IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialogul cu iudeul Trifon, XLV, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 2, p. 141.
54
IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialogul cu iudeul Trifon, LXXXIV, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 2, p. 192.
55
56
35
Vasile Rojneac
Helvidius şi pe „helvidieni” ca fiind eretici, deoarece negau pururea fecioria Maicii Domnului
Theologica
şi susţineau că împreună cu Iosif ar mai fi avut şi alţi fii57, iar Epifanie de Salamina (315-403),
în lucrarea Ancoratus, îi numeşte atât pe „bonosieni” cât şi pe „helvidieni” „antidicomarianiţi”
– adică „cei care sunt împotriva Mariei”58.
Concluzii
Din cele expuse până acum, am putut constata că începând cu a doua jumătate a
veacului al IV-lea, persoana Sfintei Fecioare Maria, cea care L-a născut după trup pe Fiul lui
Dumnezeu, va ocupa un rol important în învăţătura Bisericii şi în discursurile teologice ale
părinţilor şi ale scriitorilor bisericeşti. Întreaga lor atenţie s-a concentrat pe taina întrupării
Fiului lui Dumnezeu şi pe a pururea fecioriei Maicii Domnului, adevăruri de credinţă păstrate
şi mărturisite dintotdeauna în Sfânta Biserică.
În acest context, nu trebuie să ne mirăm dacă un Ambrozie al Mediolanului, care se bucura
de multă stimă în Occident sau, un exeget eminent ca Ieronim, care ocupa funcţia de secretar
al papei Damasus şi care a tradus în limba latină întreaga Sfântă Scriptură, au luat atitudine
împotriva lui Iovinianus, Bonosus şi Helvidius, pentru că tăgăduiau pururea fecioria Maicii
Domnului. Atitudinea lor se justifică prin aceea că, orice sacerdot, fie el episcop, preot sau
diacon, este dator să păstreze nealterate adevărurile de credinţă mărturisite în Biserică, aşa
cum le-au primit de la Sfinţii Apostoli şi cum s-au păstrat peste veacuri în Sfânta Tradiţie.
De aceea, numeroşi teologi au accentuat în operele lor pururea fecioria Maicii Domnului
şi rolul pe care aceasta l-a avut în iconomia mântuirii. Reflecţiile teologice ale acestor
scriitori bisericeşti, întemeiate pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, converg într-o
singură direcţie: Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii şi după
naştere. Tocmai acest lucru a făcut posibilă taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, de care
Maica Domnului nu poate fi despărţită niciodată. Prin urmare, a nega pururea fecioria Maicii
Domnului, înseamnă a nega însăşi taina întrupării şi dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu,
Care de bunăvoie a ales să se sălăşluiască în pântecele ei cel pururea fecioresc, pentru ca să
mântuiască întreaga umanitate.
Abstract
VASILE ROJNEAC, Mariological heresy professed by Bonosus of Sardica and Hevidius from Rome
in the fourth century. Council of Capua (391)
The aim of the present paper is to emphasize the doctrinal debates on the perpetual virginity of the
Mother of God disputed in the second half of the fourth century by Bonosus, the bishop of Sardica
and the heretic Helvidius of Rome. In this sense, I largely exposed the doctrine of these two her-
esiarchs and the reasons that led the Holy Fathers to condemn and to excommunicate them from
the Church.
KEYWORDS: Bonosus of Sardica, Helvidius of Rome, heresy, blasphemy, the perpetual virginity of
the Mother of God, the Council of Capua (391)
57
FERICITUL AUGUSTIN, De haeresibus, LXXXIV, în PL 42, col. 46.
58
EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, 13, Traducere şi note de Oana Coman, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 83.
36
Evocări

Combaterea Ereziilor Mariologice Profesa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Combaterea Ereziilor Mariologice Profesa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Theologica

Combaterea ereziilor mariologice profesate

Episcopul Bonosus de Sardica (c. 369)

Sinodul de la Capua şi condamnarea

că nu poate fi de competenţa mea forma de judecată”9.

Condamnarea definitivă a episcopului Bonosus

Acuzaţiile aduse episcopului Bonosus erau destul de grave pentru a nu fi condamnat.

În anul 431, scriitorul bisericesc Marius Mercator Marcellus (390-451), în Disertaţia sa

Ereticul Helvidius din Roma (sec. IV)

şi în cazul lui Iosif, el ar fi dorit să se căsătorească cu Fecioara Maria, dar zămislind ea de la

Bucureşti, 1997, p. 31.

S-ar putea să vă placă și