Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea din Pitești- Facultatea de Științe, Educație fizică și Informatică- Master Kinetoterapia la

persoanele cu dizabilități

ASISTENŢA COMUNITARĂ A
PERSOANELOR CU DIZABILITĂŢI

PROF: Prof. Univ. Dr. Ciucurel Constantin

Student: Balan Vladut- Constantin

Pitești- 2021
ASISTENTA SOCIALA A
PERSOANELOR CU HANDICAP
Ce este dizabilitatea? Unde putem sa o intalnim? Aceste intrebari par extrem de banale.
Raspunsul bazat pe simtul comun sugereaza ca majoritatea oamenilor apreciaza ca dizabilitatea
ar desemna situatiile in care mintea si corpul nu functioneaza corespunzator. De exemplu, o
persoana care este paralizata prezinta dizabilitate. In reprezentarile obisnuite, dizabilitatea
continua sa sa fie perceputa din perspectiva unor deficiente (lipsa vederii, paralizia) sau ca forma
de asistenta (bastonul alb sau cainele pentru nevazatori, fotoliul rulant pentru cei cu dificultati de
deplasare). Un astfel de „model” al dizabilitatii presupune ca aceasta ar fi un eveniment tragic
care afecteaza o minoritate de persoane. O astfel de acceptiune are influenta asupra tratamentului
medical, social si educational al persoanelor cu dizabilitati. In aceeasi masura, apar influente
asupra structurii mediului (sisteme de transport, constructii si institutii, diferite forme de
organizare).

Incercarile de explicare a dizabilitatii ca diferenta nu sunt noi; aceasta a constituit dintotdeauna o


caracteristica marcanta a unor indivizi. Pe de alta parte, studiul sistematic al acestui fenomen este
de data relativ recenta. Conceptele de baza ale acestei discipline au fost imprumutate din alte
domenii ale stiintelor umane. In consecinta, discursul privnd dizabilitatea a fost dominat de
asocierea cu limbajul medicinei, psihologiei si sociologiei.

Asistenta comunitara cuprinde un ansamblu integrat de programe si servicii medico-sociale


centrate pe nevoile individuale ale omului sanatos si bolnav.

Programele si serviciile de asistenta comunitara se realizeaza in concordanta cu politicile,


strategiile si recomandarile Ministerului Sanatatii, Ministerului Muncii si Protectiei Sociale si
Autoritatea Nationala de Protectie a Copilului si Adoptii.

Persoanele cu dizabilități sunt foarte sensibile la conotațiile negative ale unor expresii.

Unele persoane fără dizabilități ar putea privi ca improprie această preocupare pentru limbaj

totuși limbajul conferă mesaje puternice și poate duce la o etichetare care dezumanizează sau

minimalizează. Terminologia este importantă, deoarece cuvintele reflectă atitudinile si


credințele noastre.

Clasificări ale dizabilității

În literatura de specialitate sunt utilizate mai multe clasificări sau tipizări ale dizabilității.

Asistentul socială, pentru a organiza o intervenție eficientă, trebuie să cunoască aceste

tipologii ale dizabilității și caracteristica lor generală. Acest lucru va elimina riscuri posibile

de intervenții nereușite și va determina alegerea celor mai apropiate și eficiente metode de

lucru cu beneficiarii.

Clasificările cu privire la dizabilități se bazează pe principiul deficienței primare. De cele mai

multe ori, sunt utilizate 6 tipuri de dizabilitate:

 Deficiență mintală;
 Deficiențe comportamentale și neurologice;
 Deficiență senzorială;
 Deficiență fizică;
 Deficiență somatică;
 Dificultăți de însușire, comunicare și limbaj.

DIZABILITATE/DEFICIENȚĂ MINTALĂ – este înțeleasă ca o deficiență globală care

influențează semnificativ adaptarea socioprofesională, gradul de competență și autonomie

personală și socială, afectînd întreaga personalitate: structură, organizare, dezvoltare

intelectuală, afectivă, psihomotrice, adaptiv-comportamentală. Statisticile OMS demonstrează

că aproximativ 3-4 % din populația infantilă, avînd diferite grade de intensitate și variate

forme de manifestare clinică.


Există 4 nivele ale dizabilității mintale:

- deficiență mintală ușoară (IQ 52 - 66) – pot asimila educația școlară de bază, iar

adulții pot duce o viață independentă în societate;

- deficiență mintală moderată (IQ 36 - 51) – sunt capabili să însușească și să practice

anumite meserii, pot dobîndi o oarecare autonomie, pot comunica eficient cu ceilalți,

pot asimila anumite reguli sociale și tehnici simple, dar nivelul lor școlar este scăzut;

- deficiență mintală gravă (IQ 20 - 35) – necesită o supraveghere continuă și strictă,

dar sub această rezervă ei sunt capabili de oarecare autonomie, putînd îndeplini sarcini

simple de autodeservire;

- deficiență mintală profundă (IQ sub 19) – necesită o îngrijire și supraveghere continuă

și strictă, deși unii dintre ei sunt capabili să execute acțiuni elementare ale vieții

cotidiene.

DEFICIENȚE COMPORTAMENTALE ȘI NEUROLOGICE. Tulburările de comportament

reprezintă dezordini relativ stabile în sfera comportamentală a individului, ele fiind generate

de factori interni ce țin de structura sa neuropsihică, fie de mediul extern în care trăiește.

Tulburările de comportament includ în sfera lor: comportamente aberante, generate de

deficiențe și maladii neuropsihice; comportamentele deviante, prin care sunt desemnate

abaterile subiectului de la normele sociale ale comunității în care trăiește; comportamentele

delicvente, care presupun încălcare legii penale.

Tipuri ale deficienţelor comportamentale şi neurologice: boala Alzheimer, tublurari de


personalitate şi de comportament datorate bolii,

leziunii şi disfuncţiei cerebrale, schizofrenie, tulburări de dispoziţie, stări de depresie şi


anxietate.

DEFICIENŢELE SENZORIALE sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul

principalilor analizatori (vizual și auditiv), cu implicații majore asupra desfășurării normale a

vieții, de relație cu factorii de mediu, dar și a proceselor psihice a persoanei, avînd o

rezonanță puternică în conduita și modul de existență a acesteia.

DIZABILITĂȚI/DEFICIENŢE FIZICE/MOTORII reprezintă categoria tulburărilor care


afectează

în special componentele motrice ale persoanei, avînd o serie de consecinţe în planul imaginii

de sine și în modalităţile de relaţionare cu factorii de mediu sau cu alte persoane.

Clasificarea deficienţelor fizice şi/sau neuromotorii este făcută în special prin raportare la

factorii etiologici. Astfel, pot fi identificate următoarele categorii majore de tulburări:

1. Tulburări genetice şi congenitale:


 Malformaţii ale aparatului locomotor şi ale membrelor superioare: amelii –

lipsa totală a unui membru; ectromelii – lipsa parțială a unui membru; etc.

2. Tulburări ale procesului de creștere: inegalitatea membrelor; malformații ale coloanei

vertebrale.

3. Sechele postraumatice – paraplegia posttraumatică (infirmitate severă, care schimbă

total cursul vieții persoanei), etc.;

4. Deficiențe osteoarticulare: traumatisme musculo-tendinoase – contuzii și rupturi

consecutive unor traumatisme sau a unui tablou clinic mai complex.


DEFICIENȚE SOMATICE – boli somatice acute și cronice (ulcer, tuberculoză, cardiopatii,

disfuncții respiratorii, boli oncologice, boli imunologice anemie) sau dereglări ale unor

funcții specifice.

Prezenţa unei persoane cu dizabilităţi în familie necesită schimbarea completă a stilului de viaţă
pentru întreaga familie. Se dezechilibrează ordinea, va fi nevoie de o persoană care este liberă 24
de ore pe zi pentru îngrijirea persoanei dezavantajate. În acest fel, efectuarea sarcinilor zilnice
devine mai dificilă. Scopul programelor pentru persoane cu dizabilităţi este scutirea parţială a
familiilor de la supravegherea persoanei cu dizabilitate, totodată acesta se poate îmbogăţi cu
experienţe pozitive prin evenimentele organizate pline de culoare: concerte, tabere, cursuri de
gătit etc.

Etiologia dizabilităţii

Cauzele ce provoacă dizabilitatea sunt complexe şi diverse. Cauzele/factorii care provoacă

dizabilitatea pot fi incluse în următoarele categorii:

 Factori endogeni (Ereditare) – legate de bolile care se transmit prin gene. Pînă în

prezent sunt responsabili de apariția a aproximativ 2000 de eredopatii metabolice,

constituind una dintre problemele majore ale medicinei și bioingineriei genetice.

De exemplu: deficiențele mintale prin anomalii cromozionale – anomalii ale numărului și

morfologiei cromozomilor.

 Factori exogeni au o influență cu atît mai mare cut cît acționează mai timpuriu în

viața copilului (în perioada intrauterină sau în primii trei ani de viață). În funcție de

etapa în care acționează cauzele exogene asupra dezvoltării și evoluției biopsihice a


copilului, distingem mai multe categorii de factori:

- Factori progenetici cu acțiune asupra condițiilor și proceselor de apariție și

dezvoltare a gameților: iradierii cu radiații; procese involutive la nivelul ovarului

(apar frecvent o dată cu înaintarea în vîrstă a mamei); afecțiuni cronice ale

părinților, în special ale mamei (diabet zaharat); șocuri psihice grave suportate de

părinți;

- Factori embriopatici – acționează în primele trei luni de sarcină și pot produce o serie

de modificări ale metabolismului mamei și embrionului, nutriției, din următoarele

cauze: fizio-chimice (iradieri cu raze X, substanțe radioactive, intoxicații cu diverși

compuși chimici – oxid de carbon, mercur, plumb); boli infecțioase virotice (rubeolă, rujeolă,
gripă); traumatisme ale mamei în timpul sarcinii, incompabilitate

Rh între mamă și făt; consumul unor medicamente teratogene care pot acționa încă

din primele zile, fie prin afectarea embrionului, fie prin apariția unor mutații

genetice și trulburări metabolicie;

- Factori fetopatici – intervin asupra dezvoltării intrauterine a fătului, între luna a patra

și a noua de sarcină, favorizînd apariția unor procese necrotice, inflamatorii,

tulburări vasculare, respiratorii, distrofii. Cauzele care pot conduce la apariția

fetopatiilor sunt: intoxicații cu alcool, mercur, plumb sau alte substanțe toxice;

carențe alimentare, avitaminoze; traumatisme fizice; infecții materne;

- Factori perinatali intervin în timpul nașterii. Principalul indicator care oferă

informații cu privire la starea clinică a nou-născutului este scorul Agpar care se

apreciază la un minut, 5 minute și 10 minute după naștere. Simptomele urmărite


pentru aprecierea acestui scor se referă la culoarea pielii, tonusul muscular,

respirație, frecvența cardiacă, răspunsul la stimuli, iar informațiile culese pentru

stabilirea scorului final au și o semnificație prognostică pentru nou-născut.

Principalele cauze care determină tulburări perinatale sunt: prematuritatea nounăscutului –


greutate la naștere egală sau mai mică de 2500 gr.; postmaturitatea

nou-născutului – determină hipoxia cronică a fătului, cu efecte asupra structurilor

nervoase superioare concretizate în sechele encefalopatice care se manifestă prin

retard mintal și psihomotor, tulburări comprtamentale, convulsivitate accentuată;

traumatisme obstetricale – pot fi clasificate în două categorii: traume mecanice prin

aplicare de instrumentar medical în timpul sarcinii și operația cezariană care pot

produce leziuni ale scoarțe ale scoarței cererbrale; hipoxia în timpul nașterii

determinată de prelungirea excesivă a nașterii, compresiunea cordonului ombilical,

ruptură de placentă, cotracții uterine foarte slabe, fătul prea mare, etc; toate acestea

favorizează scăderea aportului de oxigen la nivelul țesuturilor nervoase;

- Factorii postnatali pot fi de mai multe tipuri: boli inflamatorii cerebrale - encefalite

(întîlnite în rujeolă, rubeolă); boli infecțioase cu complicații – gripă, hepatită

epidemică, tuse convulsive; intoxicații acute și cronice cu plumb, oxid de carbon;

traumatisme cranio-cerebrale; tulburări de nutriție (mai ales în perioada 0 – 3 ani)

– carențe prelungite de vitamine, alimentație hipoproteică, putînd culmina cu stări

de distrofie; factori psihosociali – relații intrafamiliale, mediul și condițiile

economice ale familiei, carențele afective ale familiei.

Cauzele dobîndite pe parcursul vieții sunt de natură: fizică (traume, leziuni),


psihică/psihologice (în urma unei traume a sistemului nervos central și periferic), socială

(condiții precare de train) și economică (condiții nocive de muncă).

În Republica Moldova, invaliditatea, apariția și cauzele ei sunt stabilite de către Consiliile de

Expertiză Medicală a Vitalității (CEMV) în baza Instrucțiunilor cu privire la stabilirea

invalidității și tipurilor de asistență socială în Republica Moldova aprobată prin Hotărîrea

Guvernului Republicii Moldova din 1 iunie 1993, nr. 315. La luarea unei decizii despre

determinarea persoanei ca invalid sunt luați în considerare următorii factori clinici, psihici, de

mediu și profesionali:

 Caracterul îmbolnăvirilor și urmările ei;


 Gradul deficienței;
 Eficiența tratamentului și a activităților de reabilitare;
 Starea mecanismelor compensatorii;
 Pronosticul clinic și de muncă;
 Posibilitarea adaptării sociale;
 Necesitatea de diferite tipuri de susținere socială;
 Condițiile concrete și specificul muncii;
 Nivelul pregătirii profesionale;
 Varsta.

Amploarea fenomenului dizabilităţii. Ponderea copiilor cu dizabilități

în structura dizabilității.

 Aproximativ 10% din populaţia lumii are o dizabilitate, aproximativ 650 milioane de

oameni. Persoanele cu dizabilităţi reprezintă cea mai mare minoritate a lumii.

 Banca Mondială estimează aproximativ 20% din cei mai săraci oameni din lume au o

anumită dizabilitate şi sunt priviţi în comunitatea lor drept cei mai dezavantajaţi.
 În conformitate cu datele expuse de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,

80% din persoanele cu dizabilităţi locuies în ţările în curs de dezvoltare.

 Studiul comparativ al legislaţiei cu privire la dizabilitate demonstrează faptul că doar

45 de ţări au dezvoltată legislaţie anti-discriminare şi alte legi în suportul persoanelor

cu dizabilităţi.

Programele si serviciile integrate de asistenta comunitara sunt derulate de urmatoarele


categorii profesionale:

a) asistentii sociali

b) asistentul medical comunitar

c) mediatorul sanitar

d) asistentul medical comunitar de psihiatrie

e) furnizorii de servicii de ingrijiri la domiciliu

Obiectivele generale ale serviciilor integrate de asistenta comunitara sunt:

a) implicarea comunitatii in identificarea problemelor medico-sociale ale acesteia;

b) definirea si caracterizarea problemelor medico- sociale ale comunitatii;

c) dezvoltarea programelor de interventie adaptate nevoilor comunitatii;

d) monitorizarea si evaluarea programelor si actiunilor adresate comunitatii;

e) asigurarea eficacitatii actiunilor si a eficientei utilizarii resurselor.

Atributiile furnizorilor de servicii integrate de asistenta comunitara sunt:


a) educarea comunitatii pentru sanatate;

b) promovarea sanatatii reproducerii si a planificarii familiale;

c) promovarea unor atitudini si comportamente favorabile unui stil de viata sanatos;

d) educatie si actiuni directionate pentru asigurarea unui mediu de viata sanatos;

e) activitati de prevenire si profilaxie primara, secundara si tertiara;

f) activitati medicale curative, la domiciliu, complementare asistentei medicale primare,


secundare si tertiare;

g) activitati de consiliere sociala si medicala;

h) rezolvarea cu prioritate a problemelor sociale ale populatiei dintr-o anumita comunitate, pe


masura ce acestea sunt identificate sau solicitate;

i) dezvoltarea serviciilor de ingrijire la domiciliu a gravidei, nou-nascutului si mamei, a


bolnavului cronic, a bolnavului mental si a batranului;

j) activitati de recuperare si reinsertie sociala.


Concluzii

 Tinand cont de cele relatete mai sus reiese ca persoanele cu dizabilitai se integreaza mult
mai greu in viata sociala, isi gasesc mai greu un loc de munca si uneori chiar devin o
“povara” pentru cei din jur.
 Persoanele cu dizabilități sunt foarte sensibile la conotațiile negative ale unor expresii.

Bibliografie

1. Asociația pentru promovare a asistenței sociale Asistența socială în contextul

transformărilor sociale din Republica Moldova. - Chișinău 2008

2. Danii A., RAcu S., Neagu M., Ghid de termini și noțiuni. Psihopedagogie specială,

asistență socială, terminologie medicală, legislație și reglementări specifice – Chișinău:

Pontos, 2006

3. Gherguţ, Alois – Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de

educaţie integrată. - Editura POLIROM, Iaşi, 2001.

4. Racu A. Asistența socială a persoanelor cu dizabilități. – Chişinău, Pontos, 2007.

S-ar putea să vă placă și