Descoperirile geografice:

de la Marco Polo la Cristofor Columb

Descoperirile geografice reflectă percepția și modul de raportare a

diverselor popoare (cel mai adesea europenii) la cunoașterea lumii
înconjurătoare. În evul mediul timpuriu, în secolele VIII—IX, un rol de seamă
în descoperirile maritime l-au jucat normanzii („oamenii din nord”). Pornind de
pe ţărmurile lor, normanzii navigau şi făceau incursiuni în toate direcţiile.
Înaintând spre răsărit, ei străbăteau marea Baltică, pătrundeau în golfurile Riga
şi Finic şi, folosind vechile căi comerciale ruseşti, ajungeau pe fluviile Europei
răsăritene până în Marea Neagră, iar prin Marea Neagră în Bizanţ. În nord, ei au
ocolit peninsula scandinavică şi au ajuns până în marea Albă. Spre vest, au fost
primii care au traversat Oceanul Atlantic, au colonizat Islanda și s-au așezat în
Groenlanda. Plecat din Groenlanda, Leif cel Fericit, fiul lui Erik cel Roşu a
mers spre sud şi, după un drum lung, a descoperit un pământ nelocuit, fără
păduri şi acoperit cu uriaşe stânci netede, pe care l-a numit Helluland (Ţara
pietroasă). Acesta era, se pare, ţărmul nordic al insulei Terra Nova, sau ţărmul
răsăritean al peninsulei Labrador. Spre sud, Leif a debarcat acolo şi a denumit
ţinutul Markland (Ţara pădurilor). În funcţie de drumul pe care l-a urmat Leif (şi
pe care nu-l cunoaştem), aceasta putea să fie, sau coasta sudică a insulei Terra
Nova, sau insula Cape Breton, sau peninsula Noua Scoţie. După alte două zile
de drum, corabia sa a ancorat la gura unui râu pe malurile căruia creştea din
abundenţă viţă de vie sălbatică. Leif a denumit această ţară Vinland (Ţara
vinului). După toate indiciile, istoricii recunosc aproape în unanimitate că locul
ultimei debarcări a normanzilor a fost o porţiune de pe litoralul nord-estic al
Americii de nord în dreptul paralelei de 40°.
În cunoașterea Asiei și Africii, un rol important l-au avut arabii. Ei au
descoperit în zona apuseană a Oceanului Indian insulele Comore şi s-au instalat
temeinic aici. În jurul secolului al IX-lea, au descoperit Madagascarul şi au
stabilit relaţii comerciale cu populaţia malaieză locală. Mai târziu au înfiinţat o
factorie comercială pe mica insulă Mozambic, situată în dreptul ţărmului african
al strâmtorii largi care desparte Madagascarul de continent. Mozambicul a
devenit punctul cel mai sudic ocupat de arabi în Africa. Cel mai mare geograf și
călător arab a fost Ibn Battuta (1304 - 1377), berber de origine, născut la Tanger
(Africa de nord-vest). El a călătorit în Africa de nord și centrală (Niger), Arabia,
Persia, India, Ceylon (Sri Lanka), China, Indonezia ajungând până în Spania.
 Descoperirea lumii de către europeni în sec. XIII

Începând cu prima cruciadă, grupuri numeroase de creştini din Europa

apuseană au intrat în contact direct cu Levantul (Orientul apropiat) musulman şi
creştin. Tocmai în această perioadă, pe la mijlocul secolului al XII-lea a apărut
în Europa apuseană legenda despre puternicul rege-preot creştin Ioan („preotul
Ioan” menţionat în cronicile creştine din evul mediu). În secolele XIII — XIV
legenda despre regele-preot a determinat în mare măsură organizarea şi
trimiterea unor solii catolice în ţările din Asia centrală şi de sud, iar în secolul al
XV-lea ea a jucat un rol însemnat în istoria descoperirilor geografice
portugheze. Papa Inocenţiu al IV-lea a folosit în acest scop pe cei mai instruiţi
călugări cerşetori din ordinele organizate cu puţin timp înainte: dominican şi
franciscan. Franciscanii au dat dovadă de mai multă abilitate diplomatică decât
dominicanii şi au prezentat dări de seamă mai interesante despre solia lor.
Franciscanii trimişi de papă în frunte cu Plano Carpini au călătorit spre
Karakorum, capitala mongolilor, prin nord. Ei au plecat din oraşul francez Lyon
în 1245, au străbătut Europa centrală, teritoriile ruseşti ocupate în acea vreme de
mongolii din Hoarda de aur, stepele din regiunea mării Caspice şi o parte din
Asia centrală. Ei au ajuns la Karakorum în momentul când din toate regiunile
Asiei cucerite de mongoli soseau la reşedinţa noului mare han solii din partea
popoarelor sedentare şi a triburilor nomade supuse. Circa 4.000 de soli adunaţi
acolo au depus jurământ de credinţă stăpânului lor. Plano Carpini şi tovarăşii săi
de drum au profitat de această împrejurare excepţional de favorabilă pentru a
strânge date despre Imperiul mongol şi popoarele care îl locuiau. Solii papali au
văzut aici pentru prima oară chinezi. Carpini laudă firea lor blândă şi măiestria
meşteşugarilor chinezi. În primăvara anului 1247, franciscanii au pornit înapoi
pe acelaşi drum nordic şi s-au întors cu bine la Lyon. Plano Carpini a prezentat
papei un raport amănunţit despre moravurile mongolilor, felul lor de trai, religia
şi organizarea lor de stat.
Curând după Carpini, în anul 1249, a sosit la Karakorum călugărul
franciscan Andre de Longjumeau, sol al regelui cruciat francez Ludovic al IX-
lea „cel Sfânt”. Darea de seamă despre călătoria lui nu s-a păstrat, ci este numai
pomenită în relatările contemporanilor săi, printre altele în povestirile lui
Rubruquis. Date geografice importante au fost strânse de o altă misiune
franciscană trimisă la Karakorum, şi anume cea a flamandului Willem von
Ruysbroeck, mai cunoscut sub numele francez Guillaume Rubruquis. Misiunea
a fost trimisă de Ludovic al IX-lea din oraşul Acra (Palestina de nord), după o
cruciadă nereușită în Egipt. Regele spera să afle în marele han mongol un aliat
împotriva musulmanilor. În iarna anului 1252—1253 Rubruquis a traversat
marea Neagră debarcând în portul Soldaia (astăzi Sudak) din Crimeea. Din
Soldaia el a plecat spre răsărit în mai 1253, iar după două luni, mergând în
căruţe trase de boi, a ajuns la gurile Volgăi. Mai departe, însoțit de mongoli,
Rubruquis a sosit la Karakorum.
 Călătoriile călugărilor franciscani au adus creat noi perspective pentru
cunoașterea Asiei. După reprezentanții sfântului Scaun, spre finalul secolului al
XIII-lea, cei mai importanți călători europeni care au ajuns în Asia au provenit
din famila venețiană Polo, dintre care cel mai cunoscut a fost Marco. Tatăl său
Niccolo şi unchiul său Maffeo au traversat Asia de trei ori, din care de două ori
de la apus la răsărit şi o dată în direcţie inversă. În 1271, frații Polo, împreună cu
Marco, care avea atunci 17 ani, au plecat în Palestina. Au traversat partea
centrală a Asiei mici şi podişul Armeniei, de unde au cotit spre sud, în
Kurdistan, şi — pe valea Tigrului, prin Mosul şi Bagdad — au coborât până la
Basra. După toate probabilităţile veneţienii s-au îndreptat către nord, spre
Tebriz, iar apoi au traversat Iranul în direcţia sud-est, prin Kerman, până la
Ormuz, sperând să ajungă pe mare în India, iar de acolo în China. călătorii au
pătruns în Badaghşan — o regiune muntoasă de mare altitudine — şi au ajuns la
poalele Pamirului. De aici s-au deplasat spre Mongolia și China, unde au rămas
circa 15 ani în serviciul marelui han Kublai. Veneţienii au hotărât, prin 1291, să
se întoarcă în patrie pe mare, în jurul Asiei de sud şi prin Iran. Cu această ocazie
au vizitat Sumatra, Ceylon (Sri Lanka). De abia în jurul anului 1295 Marco Polo
a ajuns acasă, ulterior scriind o carte despre toate călătoriile sale. A murit în anul
1324. În secolele XIV—XV, „Cartea” lui Marco Polo a fost unul dintre
îndreptarele folosite pentru întocmirea hărţilor geografice ale Asiei.
Nomenclatura sa geografică este repetată în mare măsură pe harta catalană a
lumii din 1375 şi într-o serie de alte hărţi cunoscute, printre care planisferul
lumii din 1459 al lui Fra Mauro.
După Marco Polo diverși misionari catolici și comercianți au mai vizitat
Asia centrală și Extremul Orient contribuind la lărgirea orizontului geografic al
Europei medievale.

Marile descoperiri geografice

În secolele XIV-XV Europa a trecut printr-o serie de schimbări sociale,

politice și economice. Emergența Otomanilor în Orientul apropiat și Africa de
nord a oprit expansiunea europeană către Asia centrală și Extremul Orient. În
aceste condiții, statele europene cu ieșire la oceanul Atlantic au preluat rolul de
deschide noi rute comerciale și găși noi căi de comunicare cu Orientul (India și
China) Vizate erau în primul rând condimentele aduse din acele zone, care prin
interpuși ajungeau în Europa la prețuri exorbitante. Primii care au încercat
deschiderea unor rute spre Orientul Îndepărtat au fost portughezii, în special în
timpul lui Henric Navigatorul. El a trimis diverse expediții spre coastele Africii,
expediții care au revenit cu aur, sclavi, animale și plante exotice. Cu această
ocazie au fost descoperite coastele vestice ale Africii până la ecuator. După
moartea sa (1460), corăbiile portugheze au navigat spre sudul continentului
african, în 1487-1488 o expediție sub comanda lui Bartolomeo Diaz descoperind
capul Bunei Speranțe (Africa de sud).
De căutarea căilor maritime de sud spre „Indii” se ocupa numai Portugalia.
Celorlalte ţări de pe malul Atlanticului le rămânea deschisă, spre sfârşitul
secolului al XV-lea, numai calea spre apus, prin oceanul necunoscut. Ideea că
există un asemenea drum a luat naştere în Europa în epoca Renaşterii, datorită
răspândirii teoriilor antice cu privire la sfericitatea pământului. În 1469, regina
Isabella a Castiliei s-a căsătorit cu Ferdinand, moştenitorul tronului Aragonului.
Peste zece ani acesta a devenit rege al Aragonului, şi astfel, în 1479 s-au unit, de
fapt, cele mai mari state din peninsula Iberică — Castilia şi Aragonul — şi a luat
fiinţă Spania, ca stat unitar, cu deschidere spre Oceanul Atlantic.
Noile descoperiri în domeniul navigației maritime și al construcției de
corăbii (celebrele caravele), au contribuit esențial la succesul marilor
descoperirilor geografice din secolul al XV-lea. Apogeul acestor descoperiri
urma să fie dat de expedițiile lui Vasco da Gama și Cristofor Columb.

Călătoria lui Vasco da Gama

În 1497 a fost echipată o escadră pentru explorarea drumului pe mare din
Portugalia — în jurul Africii — spre India. În fruntea noii expediţii n-a fost
numit un explorator cunoscut ci un curtean tânăr de origine nobilă, care nu se
remarcase prin nimic până atunci, pe nume Vasco da Gama. La dispoziţia lui
Vasco da Gama au fost puse trei vase: două corăbii grele cu o deplasare de 100
—120 de tone fiecare — „Sâo Gabriel” şi „Sâo Raphael” și un vas uşor şi rapid
„Berrio”. În iulie 1497 flotila a părăsit portul Lisabona, îndreptându-se spre
insulele Capului Verde. După ce a înconjurat Capul Bunei Speranțe, în
februarie 1498 flotila a ajuns în portul Mozambic, pe coasta de răsărit a Africii,
unde portughezii au intrat în contact cu negustorii arabii. Cu ajutorul unui șeic
arab stabilit în Africa, portughezii au traversat Oceanul Indian și în mai 1498 au
ajuns pe coastele Indiei și au acostat la Calcutta. După doi ani de la plecare,
Vasca da Gama s-a întors în Portugalia (1499), unde a ajuns cu două dintre
vasele cu care plecase.
Descoperirea căii maritime spre India de către europeni a constituit unul
dintre evenimentele cele mai de seamă din istoria nu numai a comerţului
portughez, ci şi a comerţului mondial. Din acel moment şi până la deschiderea
canalului Suez (1869), comerţul Europei cu ţările situate pe ţărmurile Oceanului
Indian şi cu China s-a desfăşurat în cea mai mare parte, nu prin marea
Mediterană, ci prin Oceanul Atlantic, ocolindu-se capul Bunei Speranţe.
Portugalia, care deţinea „cheia navigaţiei spre răsărit”, a devenit în secolul al
XVI-lea o mare putere maritimă, acaparând monopolul comerţului cu Asia de
sud şi de est; ea a deţinut acest monopol timp de 90 de ani, până la nimicirea
„Invincibilei Armade” (1588).
Cristofor Columb și descoperirea Americii
Datele biografice despre Columb sunt extrem de puţine şi de aceea o serie
de momente importante din istoria vieţii şi activităţii lui stârnesc până astăzi
îndoieli şi discuţii. Era născut la Genova, de unde a plecat spre Portugalia și
Spania. După o înțelegere cu regele și regina Spaniei, lui Columb i s-au pus la
dispoziție trei corăbii (Santa Maria, Nina și Pinta) cu care urma să navigheze
spre vest pentru găsirea unor drum spre Indii. În 3 august 1492, Columb a dat
ordin să se ridice ancora, să se întindă pânzele şi a ieşit cu corăbiile sale din
portul Palos. În 12 octombrie 1492, după 33 de zile de navigație, un marinar de
pe Pinta a văzut pământ, fiind vorba de insula San Salvador din arhipelagul
Bahamas. De aici spaniolii au navigat spre apus descoperind Cuba, unde au
intrat în contact cu băștinașii și cu plantele cultivate de aceștia: tutunul,
porumbul, cartoful și bumbacul. Tot în această călătorie sunt descoperite
insulele Haiti (Espagnola) și Tortuga. În martie 1493 Columb ajungea în Spania
după una dintre cele mai de succes călătorii ale sale. Descoperirile lui Columb
au avut un impact major în Spania și Portugalia. La mai 1493, două luni după
întoarcerea lui Columb, prin bula „Inter cetera” („Printre altele”) papa
Alexandru al VI-lea a acordat coroanei castiliene drepturi asupra pământurilor
pe care le-a descoperit sau avea să le descopere în viitor — „pământuri aflate în
regiunea părţilor apusene şi pe ocean” şi care nu aparţin nici unui rege creştin.
Cu alte cuvinte, acest papă a acordat Castiliei în apus aceleaşi drepturi pe care
unul din predecesorii săi le acordase Portugaliei în sud şi est. Tratatul de la
Tordesillas (1494) între Spania și Portugalia avea să confințească împărțirea
lumii noi între cele două state creștine. La finalul anului 1493 Columb
întreprinde o a doua călătorie spre vest, ocazie cu care sut descoperite insulele
Antile și Jamaica. Între timp, spaniolii au trecut la cucerirea insulelor nou
descoperite, fiind masacrați mii de indieni și întemeiate mai multe colonii. A
treia expedieție a lui Columb are loc în anul 1498, fără succesul primelor două.
Totuși, acum e descoperit țărmul Americii de sud în zona fluviului Orinoco. În
1502 Columb conduce o a patra expediție în urma căreia a atins țărmurile din
Honduras și Nicaragua de azi. După întoarcerea ăn Spania, marele navigator a
murit în mai 1506 la Valladolid.
O bună bucată de timp s-a considerat că teritoriile descoperite sunt parte a
Indiei, iar locuitorii acestor zone au fost numiți indieni. Amerigo Vespucci, un
italian originar din Florența, care a efectuat patru călătorii în noile teritorii, și-a
dat seama că e vorba de un nou continent, numit ulterior America după numele
său. Martin Waldseemuller, a scris o mică lucrare intitulată „Introducere în
cosmografie” (Cosmographiae introductio), care a fost publicată în 1507, prima
lucrare ce folosește denumirea de Țara lui Amerigo sau America.
 Fernando Magellan și încojurul Pământului

Fernao de Magalhaes, un nobil portughez sărac, luase parte, între anii

1505 şi 1511, la cucerirea Indiei de est şi a peninsulei Malacca. Mai târziu el a
luat parte la expediţiile portugheze din Africa de nord, unde a fost rănit. După ce
s-a întors în patrie, i-a fost refuzată avansarea și proiectul de expediţie pentru a
ajunge dinspre vest în insulele Moluce. Jignit, Magellan şi-a părăsit Portugalia,
plecând în Spania. În anii 1517-1518 lui Magellan i-au fost puse la dispoziție 5
corăbii: „Trinidad” (110 tone), „San Antonio” (120 de tone), „Concepción” (90
de tone) „Victoria” (85 de tone) „Santiago” (75 de tone) și un echipaj de 239 de
oameni. Pe bord se mai aflau 26 de oameni care nu primeau soldă, printre care şi
tânărul italian Antonio Pigafetta, care a devenit istoricul primei expediţii în jurul
lumii.
Expediția a traversat Oceanul Atlantic și a ajuns pe țărmurile Patagoniei
(Argentina de azi) de unde a continuat spre sud. A fost descoperită strâmtoarea
ce poartă numele navigatorului portughez, care face legătura între Oceanul
Atlantic și cel Pacific. După mari greutăți, Magellan a reșit să traveseze
Pacificul ajungând în martie 1521 în arhipelagul insulelor Mariane. De aici s-a
îndreptat spre Filipine. În aprilie 1521, Magellan a fost ucis de locuitorii insulei
Mactan, după ce portughezul a intervenit în disputele dintre insulari. După
moartea conducătorului expediției, cele două corăbii rămase și-au continuat
drumul spre casă. La 6 septembrie 1522, o singură corabie „Victoria”, condusă
de Juan Sebastian Elcano a ajuns în Spania, încheind prima călătorie în jurul
lumii din istorie. Din echipajul original s-au întors în patrie doar optsprezece
oameni, împreună cu trei malaezi care s-au îmbarcat în Indonezia. „Victoria” a
adus atâtea mirodenii, încât vânzarea lor, nu numai că a acoperit suma cheltuită
pentru întreaga expediţie, dar a adus şi un mare câştig. În afară de aceasta,
guvernul spaniol a obţinut „dreptul primei descoperiri” asupra insulelor Mariane
şi Filipine, situate în ocean destul de aproape de ţărmurile Asiei şi a formulat
pretenţii asupra insulelor Moluce.
Marile descoperiri geografice au avut un rol esențial în cunoașterea lumii
și au pus bazele dezvoltării societății moderne. Expansiunea europeană în
America și Asia a marcat începutul colonizării acestor teritorii și a formării unor
mari imperii coloniale. În prima fază, Spania și Portugalia au fost țările ce au
profitat din plin de pe urma descoperirilor. Imperiul colonial spaniol a fost
printre cele mai mari din istorie, întinzându-se pe patru continente: Europa,
Africa, America și Asia. Ulterior, spre finalul secolului al XVI-lea, Anglia,
Olanda și Franța vor începe propria expansiune, ce va conduce spre constituirea
unor noi structuri coloniale și vor remodela harta politică a lumii. În ultimă
instanță, descoperirile geografice au lărgit orizontul cunoașterii și au marcat
trecerea dinspre evul mediu spre perioada modernă timpurie.