I.

ANALIZA BIOMECANICĂ A PRINCIPALELOR FAZE ALE MERSULUI

Mersul este o mișcare ciclică realizată prin ducerea succesivă a unui picior
înaintea celuilalt,fiecare dintre cele două membre inferioare avînd pe rînd funcția
de propulsor și de suport.

Caracteristicile mersului:
- în timpul mersului există un sprijin permanent al corpului, realizat prin sprijinul
unui picior (perioada de sprijin unilateral) sau prin sprijinul ambelor picioare
(perioada de sprijin bilateral);
- perioada sprijinului bilateral este de aproximativ cinci ori mai scurtă față de
perioada de sprijin unilateral;
- perioadele de sprijin sunt mai lungi față de cele fără de sprijin;
- în timpul sprijinului unilateral piciorul ce susține greutatea corpului este
piciorulde sprijin, iar celălalt se numește picior oscilant (pendulant);
- momentul verticalei caracterizează situația în care piciorul pendulant se află în
dreptul piciorului de sprijin și el împarte pasul în pas posterior și pas anterior.
Unitatea funcțională în mers este constituită de pasul dublu, alcătuit din doi pași
simpli. Pasul dublu reprezintă totalitatea mișcărilor ce se efectuează între două
srijinuri successive ale aceluiași picior. Pasul simplu este dintanța dintre călcîiului
piciorului de contact cu solul și vîrful piciorului de impulsie. Prezintă următoarele
caracteristici:
- lungimea pasului simplu este în relație directă cu lungimea pasului inferior;
- lungimea pasului de partea stîngă este mai mare de cea efectuată cu membrul
inferior drept;
- unghiul pasului este de aproximativ 150 fiind format de linia de mers cu axa
piciorului. Numărul de pași executați pe minut poartă numele de cadență sau
frecvența, alură, tempou. Viteza mersului reprezentată prin spațiul parcurs într-un
minut este dată de produsul dintre lungimea (amplitudinea) pasului și cadența sa.
Creșterea unuia dintre acești factori duce implicit la o amplificare a vitezei de
mers. Pentru un randament bun al mersului este necesară o alungire a pasului și nu
o accelerare a cadenței mersului.
Fazele mersului.
Paul dublu prezintă șase faze successive, care se pot grupa în două perioade
distincte de:
- sprijin, care cuprinde amortizarea, momentul verticalei piciorului de sprijin și
impulsia;
- oscilație, care include faza pasului posterior, momentul verticalei piciorului
oscilant și pasul anterior.
Faza 1 sau de amortizare începe atunci cînd piciorul anterior ia contact cu solul
prin intermediul călcîiului și durează pînă la momentul verticalei piciorului de
sprijin.
Faza 2 sau momentul verticalei piciorului de sprijin este caracterizata de:
- durată foarte scurtă;
- corpul se află sprijinit pe un singur membru inferior;
- corpul prezintă înălțimea maximă;
- centrul general de greutate are poziția cea mai înaltă și se deplasează ușor lateral
către piciorul de sprijin.
Faza 3 sau de impulsie durează pînă la desprinderea de pe sol a piciorului de
sprijin. Se caracterizează prin:
- mișcarea este realizată prin rularea plantei dinspre călcîi spre vîrf;
- există o scurtă perioadă de sprijin bilateral, cînd corpul se sprijină pe sol cu
călcîiul piciorului anterior și cu vîrful piciorului posterior;
- durata acestei perioade crește odată cu oboseala;
- corpul prezintă înălțimea minimă;
- centrul general de greutate este cel mai coborît.

Prin impulsul dat de piciorul de sprijin spre sfîrșitul fazei, corpul este împins
înainte și în sus, iar membrul de sprijin va deveni picior oscilant.

Faza 4 sau faza pasului posterior al piciorului oscilant durează de la desprinderea

vîrfului piciorului de sol pînă la momentul trecerii sale la verticală. În această fază
se produce o slabă oscilație în articulația coxofemurală, concomitent cu din
articulația genunchiului și a gleznei.

Faza 5 sau momentul verticalei piciorului oscilant se caraterizeaza prin trecerea

piciorului oscilant ușor în flexie la verticală, intersectînd astfel celălalt membru
inferior.
Faza 6 sau pasul anterior al piciorului oscilant se excecută prin oscilarea de la
verticală spre înainte, membrul inferior pregătindu-se să ai contact cu solul prin
călcîi, pentru a începe un nou ciclu al pasului dublu. Mișcările trunchiului și ale
membrelor superioare sunt sincrone cu cele ale membrelor inferioare, amplitudinea
fiind variabilă în funcție de viteza de mers. În plus mișcările membrului superior
sunt opuse celui inferior de aceeași parte, astfel cînd piciorul stîng oscilează
înainte, brațul drept oscilează înapoi. Mișcările au rolul de a compensa deplasarea
centrului general de greutate datorită mișcărilor membrelor inferioare și torsiunii
trunchiului. Șo ldul corespunzator piciorului oscilant este înpins înainte, iar
celorului de sprijin rămăne al piciorului de sprijin rămîne înapoi. Amplitudinea
acestei deplasări atinge în medie 90. Oscilațiile axului umerilor se fac în sens invers
celor ale bazinului și corespund cu ducerea înainte a membrelor superioare.

Aceste oscilații cresc proporțional cu viteza din timpulprogresiei mersului.

Musculatura striată care participă la mers.
În timpul mersului acționează majoritatea grupelor musculare ale corpului, dar
ponderea cea mai mare o are musculatura membrelor inferioare. Mușchiul mare
fesier acționează foarte puțin în mersul obișnuit, intervenția acestuia fiind
semnificativă în mersul pe plan ascendent sau în mersul cu purtare de greutăți.
Mușchiul fesier mijlociu are rolul de a menține bazinul la orizontală, deci
acționează la sfîrșitul fazei de oscilare, imediat înainte de a atinge solul cu călcîiul.
Contracția acestuia este atît mai puternică cu cît membrul de sprijin se încarcă cu
greutatea corpului, preia această greutate și cel oscilant este descărcat. Prin
contracția mușchilor adductori ai coapsei se menține piciorul oscilant pe linia
mediană și se realizează stabilizarea șoldului.
Mușchiul cvadriceps femural ca extensor al gambei se opune felxiei bruște și
excesive a genunchiului și implicit a gambei, acționînd imediat înainte și în
perioada de sprijin. Înainte ca piciorul oscilant să atingă solul cu călcîiul, mușchiul
menține genunghiul în extensie, dar după ce acesta se sprijină pe sol și genunchiul
se află în flexie ușoară, cvadricepsul se contractă foarte ușor oprind flexia
excesivă. Musculatura ischiogambierilor acționează spre sfîrșitul pendulării
membrului inferior liber,făcînd extensia genunchiului, înaintea sprijinirii
calcaneului pe sol. Cînd călcîiul a atins suprafața de sprijin, mușichii contribuie la
stabilizarea genunchiului, precum și la extensia coapsei.

Dintre mușchii extensori ai plantei, mai ales tricepsul sural se opune flexie
dorsale în timpul momentului de sprijin, stabilizînd astfel piciorul. Mușchii încep
să se contracte cînd planta atinge solul și ațiunea devine maximă odată cu ridicarea
calcaneului de pe sol. Cînd piciorul devine oscilant, acțiunea tricepsului sural se
încheie. Tibialul anterior, dintre flexorii dorsali ai plantei, are rol active în tot
timpul mersului, intensitatea acțiunii fiind variabilă în funcție de fazele mersului.
Contracția este intensă în timpul sprijinului călcîiului pe sol și devine maximă cînd
întreaga plantă este așezată pe sol.
Mușchii peronieri stabilizează glezna și piciorul, acționînd cu precădere în faza de
sprijin, contracția lor maximă fiind atinsă în momentul ridicării călcîiului de pe sol.
Ca o concluzie la cele prezentate mai sus, puten afirma faptul că la nivelul
membrelor inferioare musculatura care are un rol mai important este cea care
realizează tripla extensie, grupului extensorilor revenindu-le acțiunea de a duce la
progresie corpul în faza de impulsie.
ANALIZA BIOMECANICĂ A PRINCIPALELOR FAZE DE ALERGARE

Alergarea reprezintă o modalitate de deplasare naturală a omului, analogă

mersului, deosebită de acesta prin rapiditate mai mare și prin unele caractere
particulare.
Caracteristicile alergării.
Alergarea este o mișcare de locomoție ciclică, complexă determinată de forțele
interne în interrelație cu gravitația, cu reacția sprijinului și cu rezistența mediului.
Spre deosebire de mers, în alergare nu există faza de sprijin bilateral, aceasta fiind
înlocuită cu un moment intermediar, cînd nici unul din membrele inferioare nu se
găsesc pe suprafața de sprijin, acest moment purtînd numele de fază de zbor
(fuleu). Sprijinul unilateral se păstrază.
Unitatea ciclică de bază în alergare este pasul alergător, ciclul complet fiind
prezentat de pasul alergător dublu, format din doi pași alergători simpli succesivi.
La fel ca și în mers, în alergare centrul general de greutate suferă o deplasare în
realizarea căruia intervin trei forțe : forța musculară la care se adaugă rezistența
solului, greutatea corpului și rezistența aerului. Dacă viteza este constantă, aceste
trei forțe rămîn în echilibru: greutatea corpului acționează în jos, rezistența aerului
acționează orizontal, în sens opus direcției de alergare. Rezultanta forțelor indică
valoarea ce trebuie să aibă forța musculară pentru a se realiza deplasarea. Daca
viteza scade și rezistența aerului se micșorează, forța musculară va avea o valoare
mai mică.
Dacă viteza dedeplasare crește, rezistența aerului crește, ceea ce determină o
mărire a rezultantei. Oscilațiile centrului general de greutate în timpul alergării.

Centrul general nu se deplasează rectiliniu, ci sinusoidal. În momentull în care

membrul inferior posterior se află în extensie, forța musculară deplasează centrul
general de greutate în sus și înainte. Cînd acțiunea forței musculare se epuizează,
centru general de greutate, datorită inerției iși continuă deplasarea înainte, dar
coboară. În prima fază a momentului de sprijin pe membrul inferior anterior, el
continuă să coboare, apoi odată cu extensia membrului anterior centrul de greutate
începe iar să se ridice. În afara acestor deplasări verticale, centrul de greutate se
deplasează și lateral.
Propulsia succesivă a membrelor inferioare îndreaptă centrul general de greutate de
o parte și de alta. Rezultă că distanța parcursă de corp în alergare nu este aceeași cu
lungimea traiectoriei parcurse de centrul lui de greutate, care este întotdeauna mai
lungă.
Fazele alergării.
Perioada de sprijin unilateral începe din momentul în care călcîiul ia contact
cu solul și se termină în momentul în care membrul inferior de desprinde de sol.
Debutul sprijinului reprezintă momentul în care călcîiul membrul inferior anterior
ia contact cu solul. Membrul inferior de sprijin acționează ca un lanț cinematic
închis. Pentru menținerea greutății corpului prin contracția izometrică a tractului
iliotibial și a mușchilor coapsei, membrul inferior formează o coloană rigidă care
împinge capul femural în cavitatea acetabulară. Mișcarea șoldului și parte a
genunchiului este frînată, în timp ce contracția mușchilor fascia lata și fesierul
mare fixează bazinul. Contracția mușchiului triceps sural oprește căderea gambei
înainte. Bazinul, coapsa și genunchiul fiind blocate, întreaga forță de presiune se
transmite bolții plantare, tibialul anterior fiind cel mai solicitat.

Cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei. Odată fixat,

membrul inferior de sprijin, începe înaintarea membrului inferior pendulant, ce
ajunge în dreptul membrului inferior de sprijin, situație denumită “momentul
verticalei”. Cursa membrului inferior de sprijin spre momentul verticalei constituie
faza de sprijin frecare. Membrul inferior de sprijin suportă și amortizează șocul
căderii corpului pe sol, prin intrarea în acțiune a lanțului triplei extensii. Centrul
general de greutate se apropie de sol. Momentul verticalei. În această fază centrul
general de greutate se găsește în punctul cel mai apropiat de sol, șoldul, genunchiul
și glezna fiind în ușoară flexie.
Cursa membrului inferior pendulant după momentul verticalei reprezintă faza de
propulsie. Membrul inferior de sprijin începe să se extindă, în tipm ce genunchiul
membrului pendulant este proiectat înainte și în sus. Extensia membrului inferior
de sprijin este o mișcare complexă, compusă dintr-o serie de mișcări secundare:
flexia plantară a piciorului, flexia gambei pe coapsă și a coapsei pe bazin. Ca și la
mers, flexia plantară a piciorului se realizează la începutul mișcării, după principiul
unei pîrghii de gradul II: sprijinul fiind reprezentat de vîrful piciorului, rezistența
fiind reprezentată de greutatea corpului, iar forța fiind reprezentată de contracția
tricepsului sural. Odată ridicat pe vîrfuri, corpul este înclinat spre înainte,
deplasîndu-se înaintea centrului de greutate. În acest caz rezistența trece de cealaltă
parte a
sprijinului, ceea ce duce la formarea unei pîrghii de gradul I. Flexia plantară este
urmată de extensia gambei pe coapsă și a coapsei pe bazin. Flexia coapsei pe bazin
se realizează numai pînă la 900. În acest moment genunchiului se află în poziția cea
mai anterioară posibilă.

Extensia genunchiului nu se face în mod activ, prin contracție musculară, ci prin

greutatea gambei și inerției ei. Mușchii intervin doar pentru a frîna mișcarea în
momentul optim. Sfîrșitul sprijinului. Extensia completă a membrului inferior de
sprijin se termină prin contracția mușchilor care produc flexia degetelor piciorului
în articulațiilor metatarsofalangiene. Ca și la mers, halucele începe să acționeze
pîrghie de gradul III, dar în ultima fază, rezistența trece înaintea punctului de
sprijin și începe să acționeze ca o pîrghie de gradul I.

Fuleul este momentul din timpul alergării în care ambele membre inferioare nu
ating solul, datorită forței de propulsie corpul este proiectat înainte și în sus, apoi
revine pe sol, atras de forța de gravitație. Fuleul este cu atît mai mare cu cît
membrul inferior pendulant se va mișca cu o amplitudine mai mare în articulația
șoldului, cu cît gamba va pendula spre un unghi favorabil de atac al solului și cu cît
forța de extensie a membrului inferior de sprijin va fi mai mare.

Sistematizînd se poate afirma că alergarea cuprinde:

- perioada de sprijin: faza deamortizare, momentul verticalei piciorului de sprijin,
faza de impulsie;
- perioada de oscilație, mai lungă decît cea anterioară, pasul oscilant posterior,
momentul verticalei piciorului oscilant și pasul oscilant anterior;
- faza intermediară de zbor.
Spre deosebire de mers, în alergare, înălțimea cea mai mare o prezintă corpul în
mijlocul zborului. Cu cît alergarea este mai rapidă, cu atît capul și bazinul descriu
o traiectorie mai rectilinie, avînd oscilații de mică amplitudine. În alergare
membrele superioare pendulează, cu cît viteza de alergare este mai mare, cu atît
flexia la nivelul cotului și a genunuchiului se accentuează. Flexia antebrațelor se
produce pentru a evita apariția unor forțe de frînare care să jeneze alergarea. Flexia
gambelor pe coapse este, în unele cazuri, foarte accentuată, atingîndu-se regiunea
fesieră cu călcîiele în scopul de a ușura proiecția spre înainte a piciorului în faza
următoare care se face cu mare viteză.

Presiunea piciorului pe sol este accentuată la începutul fazei de amortizare, apoi

descrește în momentul verticalei și crește din nou, ajungînd maximă la sfîrșitul
fazei de impulsie. Lungimea pasului crește pe măsură ce frecvența se accelerează.
În alergare pasul este mai mare decît în mers, iar durata în timp este mai scurtă.
 II.BIOMECANICA PASULUI ALERGĂTOR
Noţiunea de biomecanică provine din greceşte (bios – viaţă şi mechane –
maşină) şi este disciplina care studiază mişcările omului şi ale animalelor.
După A. Gagea (2004), biomecanica este disciplina care studiază mişcările
segmentelor sau ale corpului în ansamblul său, (incluzând de la caz şi accesoriile)
în activitatea sportivă, mişcările datorându-se în principal forţelor interne şi în
plan secundar, forţelor externe.
Tehnica alergătorilor, nu trebuie apreciată numai din punct de vedere
cinetic ( al succesiunii mişcărilor pasului) ci, mai ales, după forţele care intervin în
desfăşurarea ei, adică după dinamica acestora. Se poate afirma că, tehnica
înseamnă în esenţă exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi
dinamice.
Referindu-se în general la alergări, biomecanica studiază forţele care
acţionează asupra atletului în timpul alergării, direcţiile şi unghiurile pe care le
lucrează fiecare grupă musculară, efectele acţiunii unor factori externi asupra
centrelor de greutate ale segmentelor corpului sau asupra corpului în ansamblul
său.

1. ANALIZA TEHNICII PASULUI ALERGĂTOR

Unitatea ciclică a alergării – pasul alergător – poate fi luată în considerare

sub două forme:
 pasul alergător simplu
 pasul alergător dublu
Pasul simplu este cuprins între două sprijine succesive.
 Pasul dublu este constituit din doi paşi simpli şi reprezintă unitatea
funcţională a alergării.
Interesant este de observat că omul poate alerga cu o viteză mai redusă
decât viteza cu care poate merge.
Acţiunie pasului alergător dublu prezintă două ipostaze:
 perioada de sprijin;
 perioada de pendulare.

2.1. ANALIZA PERIOADEI DE SPRIJIN

Structura acestei perioade cuprinde trei momente, care se succed la fiecare
pas:
 momentul amortizării ;
 momentul verticalei;
 momentul impulsiei.
Cunoaşterea şi înţelegerea acestora are o mare importanţă deoarece ele
determină tehnica alergării.
 Momentul amortizării – are loc la terminarea zborului, când piciorul
ia contact cu solul.
Asupra solului apasă o forţă care are o direcţie oblică (FO), această forţă
oblică se descompune într-o forţă perpendiculară pe sd (F.P.) şi o forţă tangenţială
(F.T.) paralelă cu solul.
Ca răspuns se va degaja în sens invers o forţă de reacţie FR, care se opune
direcţiei de alergare.
Apare o frânare a alergării, care va fi cu atât mai mare, cu cât contactul cu
solul va fi mai oblic.
 În activitatea practică se urmăreşte reducerea forţei tangenţiale, prin mărirea
unghiului de contact cu solul.
În faza amortizării contactul cu solul poate avea loc pe pingea, pe toată talpa,
pe călcâi.
 Momentul verticalei – este foarte scurt, iar musculatura depune o
activitate rezistentă, statică de fixare.
Momentul corespunde trecerii CGG al corpului prin verticala suprafeţei de sprijin
iar forţa de acţiune (F), orientată perpendicular de sus în jos, este egală ca valoare
cu forţa de reacţie (R), orientată de jos în sus.

 Momentul impulsiei, durează de la depăşirea verticalei de către CGG

al corpului, până la părăsirea solului.
Forţa aplicată asupra solului este oblică şi orientată înapoi – jos.
Forţa oblică (F.O.) se descompune într-o forţă perpendiculară (F.P.) şi una
tangenţială (F.T.).
Forţa de reacţie (R.O.), se descompune într-o forţă perpendiculară (R.P.)
orientată de jos în sus şi una tangenţială (R.T.) paralelă cu solul pe direcţa alergării.
Faza impulsiei este singura acţiune pozitivă, deoarece reacţia sprijinului se
produce în direcţia alergării.

2.2. ANALIZA PERIOADEI DE PENDULARE

Durează de la desprinderea piciorului de pe sol, până la un nou contact cu
solul.
În timpul pendulării se succed trei faze:
 pendulare posterioară;
 momentul verticalei;
 pendulare anterioară.
 ● Pendularea posterioară numită şi faza pasului posterior, începe când
piciorul părăseşte solul şi ţine până la momentul verticalei.
● Momentul verticalei corespunde încrucişării celor două coapse, ale
piciorului de sprijin şi piciorul pendulant.
● Pendularea anterioară numită şi faza pasului anterior începe de la
depăşirea momentului verticalei până la reluarea contactului cu solul, în noua fază
de amortizare.