Capitolul 7

Prezentarea (Comunicarea publică)

Unități de conținut:

1. Etapele prezentării;
2. Forme de prezentare a unui discurs;
3. Modalități de prezentare a informației în fața audienței
Concepte cheie: prezentarea, abilităţi de przentare, structura prezentării.

Comunicarea publică implică o sursă primară (vorbitorul public) care ține o prezentare și
publicul.

1. Etapele prezentării

Faza I: pregătirea La această etapă vom urmări câțiva pași:

1) În primul rând, trebuie să pregătim cuvântarea care dorim să o ținem. Pornim de la
selectarea ariei în care se va înscrie subiectul pe care dorim să-l prezentăm. Aceasta trebuie să
fie actuală și interesantă pentru audiența pe care urmează s-o avem, dar și pentru prezentator în
primul rând (dacă subiectul ales nu este interesant în primul rând pentru vorbitor, atunci acestuia
îi va fi foarte greu să-și convingă publicul).
În același timp, trebuie să ne asigurăm că avem suficient material la dispoziție pentru a
pregăti un discurs care să ofere informații noi și interesante pentru audiență. Este de dorit ca
tema să poată avea profunzime mai degrabă decât să fie tratată cu superficialitate.
2) în al doilea rînd trebuie să urmărim scopul pe care-l urmărim în prezentare: să
informăm sau să exercităm o acțiune de persuasiune?
Prezentarea informativă este gândită pentru a crea o înțelegere, pentru a clarifica ce înseamnă
ceva anume, a corecta neînțelegerile, a demonstra cum funcționează anumite fenomene, a explica
cum trebuie făcute anumite lucruri.
Prezentarea persuasivă este proiectată pentru a influența atitudinile ori comportamentele
celorlalți, pentru a schimba credințe ale audienței.
Mai putem remarca un tip de prezentare și anume prezentarea în scopul de a distra/amuza
audiența.
3) în al treilea rând, este necesară o analiză a propriei persoane. Subiectul care urmează
să-l prezentam trebuie să corespundă unor abilități, competențe de prezentare. Câteodată,
oamenii pot descoperi că posedă caracteristică și abilități, că au avut parte de experiențe care au
dezvoltat o motivație audienței.
4) în al patrulea rând, trebuie să trecem la o analiză a audienței. Trebuie să cunoaștem,
înainte de toate, ceva despre publicul căruia ne vom adresa (de ex. este important cât de mult
cunoaște audiența tema pe care dorim să o prezentăm – pentru că s-ar putea, în caz contrar, să ne
aflăm în situația de a prezenta informații pe care persoanele le știu deja; ce părere au despre
problema în cauză – pot să o considere puțin importantă pentru că de ex., contravine sistemului
lor de valori sau de credințe; etc.). Dacă aveți o experiență proprie cu audiența, folosiți această
experiență pentru a stabili tabloul mental. De asemenea un aspect important îl au următoarele
elemente:
- compoziția demografică a audienței: vârsta, sexul, statutul marital, religia, statusul
socioeconomic, interesele, apartenența la anumite grupuri etc. Toate aceste elemente au un rol
hotărâtor în modul cum se va structura discursul.
- stabilirea atitudinii audienței, care este guvernată de patru pași: a) motivația (dacă audiența
este obligată să participe sau dacă dorește să asculte discursul); b)valorile; c)nivelul de acord
(audiența este de acord cu punctul de vedere a problemei pe care doriți s-o prezentați sau este
împotrivă); d) nivelul de implicare (cât de mult îi pasă de problematica abordată).
Ca urmare pot fi identificate câteva tipuri de audiență: (1) audiența trecătoare – o
audiență temporară, cum ar fi persoanele care se află pe stradă la un moment dat al zilei; (2)
audiența pasivă – care este deja structurată de reguli ale ordonării. Prezentatorul este preocupat
aici de menținerea atenției ascultătorilor; (3) audiența selectată reprezintă acei membri care au
un scop comun, dar nu sunt solidari între ei sau cu punctul de vedere al prezentatorului.
Vorbitorul în cazul dat este preocupat de impresionarea, direcționarea publicului; (4) audiența
concentrată reprezintă acei membri uniți de un scop comun și activ, solidari în interes și
urmărind un o activitate reciprocă.
5) În al cincilea rând trebuie să luăm în considerație ocazia și contextul în care va fi
făcută prezentarea. Ocazia include trei elemente: data și timpul prezentării (sunt importante în
funcție de publicul pe care îl avem). Dacă vom avea o prezentare duminică la prânz, audiența nu
va fi prea încurajată să asculte discursul sau când ora discursului este preconizată tîrziu, în cursul
serii, după o zi de muncă; Întinderea prezentării este de asemenea importantă, astfel, în cazul în
care prezentatorul anunță că discursul nu va dura mai mult de 20 min., dar se lungește la o oră
întreagă. Această neconcordanță nu va fi privită pozitiv de public. Locația, se referă la un indice
de confort fizic și psihologic (scaunele tari și inconfortabile, sau spațiul de desfășurare a
conferinței este departe de locul de muncă al membrilor, nivelul de zgomot etc.)
Tipul ocaziei și mărimea audienței stabilesc modul în care ne vom structura discursul.
Faza a II-a: Identificarea materialelor suport.
La etapa a doua, avem la dispoziție aria de dezvoltare a subiectului pe care intenționăm
să-l urmărim în prezentare, precum și scopul pentru care desfășurăm acțiunea, ținând cont de
audiența pe care o vom avea și ocazia prezentării.
 Pentru aceasta, vom avea nevoie de obținerea unor informații relevante în legătură cu
subiectul ales. Vom începe cu dezvoltarea experienței personale și a observației (pentru că, dacă
am ales un anumit subiect, înseamnă că avem anumite cunoștințe despre aceasta și un interes
anume); exprimarea experienței personale poate provoca o vie impresie publicului și să
dovedească uneori, mai puternică decât informațiile culese din alte surse.
Accesul la cărți, articole din reviste și ziare, site-uri pe Internet etc. reprezintă un suport
important în vederea strângerii informației de care aveți nevoie pentru prezentare. Dacă cărțile
pot aduce în atenție informația verificată, atunci ziarele și Internetul pot oferi exemple puternice
și realități de ultima oră ale fenomenului.
Pentru a dezvolta mai ușor forma discursului Dvs. puteți folosi:
- definițiile ce arată ce este un fenomen, ce înseamnă un anumit concept etc.; def. sunt
importante pentru introducerea audienței în problematica discutată;
- compararea (conturarea similarităților dintre două sau mai multe lucruri);
- contrastul punctează diferențele dintre anumite lucruri (prin contrast putem să scoatem
mai bine în evidență particularitățile ambelor fenomene);
- exemplele sunt utilizate pentru a ilustra un raționament. Pot fi folosite exemple ipotetice
pentru ilustrarea unui punct de vedere „Haideți să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă...”;
- povestirile sunt spuse despre oameni în situații particulare, cu intenția ca audiența să se
identifice cu aceștia. (un ex. de povestire ar începe cu: „Referitor la această problemă, să
vă povestesc ce i s-a întâmplat unui prieten de-al meu...”);
- statisticile Trebuie să ne asigurăm că datele obținute sunt reale;
- citatele (pasaje care pot ilustra materialul prezentat);
- studiile (investigația de profunzime a unui subiect) etc.
Este important să stabilim și folosirea mijloacelor auxiliare în cadrul prezentării; aceasta
ajută audiența să urmărească, să înțeleagă și să-și reamintească prezentarea Dvs. Dar trebuie să
evităm capcana abuzului de imagini.

Faza a III-a: proiectarea prezentării

La această etapă avem suficient material în legătură cu subiectul abordat și suntem
pregătiți pentru redactarea prezentării. Mesajul trebuie gîndit avându-se în vedere că audiența
trebuie să-l înțeleagă din prima clipă în care l-a auzit. Pentru aceasta trebuie să-i spunem
audienței despre ce vom vorbi în prezentarea noastră, apoi să facem efectiv prezentarea și la
sfârșit, să-l rezumăm. Aceste trei aspecte descriu un model clasic în prezentare: introducerea,
conținutul, concluzia.
 În ceea ce privește introducerea, avem ca scop: dezvoltarea unei motivații la auditoriu
pentru a asculta și oferirea unei imagini generale despre ceea ce se va discuta. Să reținem că,
într-o prezentare, primele momente de contact cu publicul au un rol hotărâtor în ceea ce privește
impactul mesajului transmis de vorbitor.
Voi prezenta mai multe tipuri de introducere:
- utilizarea umorului care are legătură cu problema (dar, utilizarea unei glume care este
complet în afara problemei abordate poate direcționa publicul în alt sens decât cel dorit);
- referirea la ocazie (dacă este o ocazie specială, introducerea poate începe cu „sunt onorat
că mi s-a cerut să vorbesc despre ....”);
- demonstrarea importanței subiectului („voi vorbi astăzi despre ceva ce-i afectează pe
toți...”);
- utilizarea experienței personale, întrebări retorice cu un element de surprindere a
auditoriului;
- utilizarea unor fapte care să anxieze într-un fel audiența (de ex. în timpul prezentării
mele, atâția copii mor din cauza consumului de droguri, până să-mi sfârșesc eu
prezentarea, atâția copii încep să consume droguri etc. Prezentarea mea va fi despre
modul în care putem să-i ajutăm pe acești copii).
Greșeli făcute într-o introducere:
 nu vă cerți scuze publicului cum ar fi: „nu sunt un expert în această problemă” sau
„nu sunt un bun vorbitor”;
 nu faceți promisiuni fără acoperire (cineva care are de tratat o temă plictisitoare și
spune în introducere „tema de astăzi o să vă trezească interesul” își va pierde
credibilitatea).
Concluziile au, la rândul lor, o funcție importantă în prezentarea dvs.; ajutând audiența să
sumarizeze ideile auzite și oferă ascultătorilor perspective de reflecție asupra informațiilor aflate.
Greșeli frecvente în realizarea concluziei sunt:
 introducerea unui nou material informativ;
 revenire în concluzie la fiecare idee principală desfășurând-o.

2. Forme (metode) de prezentare a unui discurs

Aceste forme variază în funcție de propria persoană, de subiectul abordat, de audiență, de
ocazie etc.
1) Metoda improvizației implică vorbirea directă fără să existe, de obicei, vreo pregătire
prealabilă a discursului. Câteodată, un discurs improvizat nu poate fi evitat, spre ex. un vorbitor a
ținut o prezentare și sunteți invitat să vă spuneți părerea și să faceți comentarii referitoare la
prezentarea anterioară, și evident, la subiectul tratat de acesta. În majoritatea cazurilor nu se
așteaptă de la dvs. un discurs lung și de aceea nu trebuie să intrați în panică pt. că nu veți avea
ce spune după 2-3 min.;
2) Metoda manuscrisului presupune că întreaga prezentare scrisă este citită audienței.
Această metodă este folositoare atunci când sunt cerute un timp strict stabilit și anumite cuvinte
reproduse exact. Marea problemă este reducerea până la eliminare a contactului vizual și a
feedback-ului cu audiența;
3) Metoda memorizării presupune scrierea discursului și memorarea acestuia cuvânt cu
cuvânt. Ea exercită o presiune majoră asupra vorbitorului, deoarece acestuia îi este teamă că ar
putea uita ceva;
4) Metoda prezentării orale implică pregătire, memorizarea ideilor centrale și a ordinii în
care apar acestea și, câteodată, memorizarea introducerii și a concluziei disc. Nu se urmărește
reproducerea exactă a cuvintelor din mesajul scris, iar vorbitorul folosește notițe: (1) ele trebuie
să conțină un minimum de informație și (2) notele nu trebuie să fie prea evidente, dar nici
ascunse de audiență.
3. Modalități de prezentare a informației în fața audienței
Alegerea unei metode este legată de stilul oratorului. Unele metode sunt foarte active în
timp ce altele sunt pasive. Există metode care stimulează interacțiunea dintre participanți, în timp
ce alte metode cer efortul individual al fiecărui participant.
Nistor C. propune următoarele modalități de prezentare a materialului în fața
auditoriului:
- Monologul este acea formă de comunicare în care emițătorul nu implică receptorul.
Totuși există feedback;
- Conferința presupune o adresare directă, publică în care cel care susține conferința evită
să enunțe propriile judecăți de valoare, rezumându-se la prezentarea cu fidelitate a
referințelor autorilor despre care prezintă;
- Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile,
sistemul de valori ale celui care vorbește și care își transmite opiniile cu privire la
subiect;
- Prelegerea este o expunere clară, logică, o prezentare sistemică a faptelor, elementelor
apelând la capacitățile intelectuale ale ascultătorilor. Ea necesită o atenție concentrată și o
maturizare în gândire;
- Discursul este forma cea mai evoluată și cea mai pretențioasă a monologului, care
presupune emiterea, argumentarea și susținerea unor puncte de vedere și a unor idei
inedite, care exprimă un moment sau o situație crucială în evoluția domeniului respectiv;
- Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite.
- Povestirea este atunci când se face o narare despre o temă ce poate fi o experință reală
din partea povestitorului, dar poate conține și elemente mai puțin reale;
- Predica – este o cumunicare cu scopul de moralizarea a publicului;
- Dialogul – o comunicare în care comunicatorul interacționează direct cu publicul și se
menține o comunicare continuă;
- Dezbaterea – este o discuție despre o problemă de interes general, ce presupune analiza și
identificarea opinilor despre acestă problemă din partea publicului.

Activități de învățare:
1. Identificați-vă punctele sensibile ce determină rerzistența de a face o prezentare publică
(unde vă blocați)