Principalele categrii de drepturi și

libertăți fundamentale
-referat-

Proiect realizat de: Păvăluc Marius-Denis (gr.a II-a)

Profesor coordonator: Prof. Univ. Dr. Aurora CIUCĂ
Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea Ștefan cel Mare
Suceava
-DREPT
 Termenul Drepturi (la plural) se referă la ceea ce știința
juridică concede sau recunoaște unui subiect de drept (indiferent dacă acesta a fost exonerat
sau nu de respectivul drept); spre deosebire de termenul Drept (la singular), care se poate
referi la concepte precum știință juridică, ordine juridică sau sistem juridic.
În acest sens, conceptul "Drepturi" rezultă a fi un termen confuz, confuzie produsa de
o suprapunere concomitentă a mai multor înțelesuri, a diferitelor situații juridice sau relații
juridice, prin prisma conținutului, a obiectului sau a sensului a ceea ce este recunoscut sau
acordat (concedat), titularului sau eventualului obligat (subiect pasiv). Conceptul drepturi si
conceptul libertăți sunt concepte analogice (identice) și spre a se sublinia asta le întâlnim pe
amândouă, foarte frecvent, ca expresie unitara de forma: drepturile și libertățile1.
Drepturi ale omului-drepturi ale cetăţeanului
În general, drepturile omului sunt clasificate în trei mari categorii:
 drepturile civile şi politice,
 drepturile economice, sociale şi culturale
 drepturile de solidaritate (care reunesc sub acest titlu dreptul la pace, dreptul la
dezvoltare şi dreptul la mediu sănătos)
Există un consens al statelor cu privire la aceste categorii de drepturi, determinat de raţiuni
practice: a acţiona pe plan internaţional pornindu-se de la baze diferite, opuse chiar standardelor
internaţionale ar însemna distrugerea acestei construcţii comune.
Drepturile civile şi politice
Sunt menţionate încă începând cu Magna Carta, Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului şi în cele două pacte internaţionale.
Dreptul la exprimare, libertatea de gândire, dreptul la liberă circulaţie etc., sunt
esenţialmente legate de persoana umană. Garantul drepturilor civile şi politice este statul.
Persoana, „omul” se află într-o directă relaţie structurile politice de organizare a puterii. Recursul
individual împotriva încălcărilor drepturilor din această categorie a însemnat un câştig imens şi
calificarea ca subiect de drept internaţional a persoanei. 2
Accesul persoanei la instanţele internaţionale create de marile organizaţii regionale chiar
dacă a fost iniţial timid, mediat de voinţa statului de apartenenţă este în prezent o constantă şi
asigură o abordare coerentă a drepturilor protejate.

1
Wikipedia-enciclopedia liberă – Drepturi, 2018
2
Aurora Ciucă-Protecția internațională a drepturilor omului; Editura Fundatiei Academice; 2009
 Nu există o definiţie a acestor drepturi în documentele internaţionale dar, în general, este
acceptată ideea că drepturile civile vizează în principal garantarea libertăţilor individuale, iar cele
politice asigură participarea activă sau pasivă a beneficiarilor lor la viaţa politică.
Mai precis, pentru a sublinia destinaţia diferită a acestor drepturi trebuie să insistăm
asupra distincţiei dintre „drepturile omului” şi „drepturile cetăţeanului”. Acestea din urmă sunt
acelea rezervate resortisanţilor unui stat.
Ele sunt drepturi subiective, recunoscute numai acelor persoane care se bucură de
existenţa relaţiei determinate de cetăţenie şi care generează un dublu raport: fiecare cetăţean are,
pe de o parte, dreptul de a fi protejat de către statul său de apartenenţă, iar pe de altă parte, are, din
punct de vedere legal, anumite îndatoriri faţă de acel stat.
Condiţia juridică a celorlalte categorii de persoane aflate pe teritoriul unui stat – care nu
au cetăţenia acestuia – este, desigur, diferită de aceea a cetăţenilor şi se materializează prin
asigurarea şi garantarea de drepturi civile, cele politice fiind garantate doar cetăţenilor, prin care
statul practic se identifică.
Drepturile economice, sociale şi culturale
Sunt destinate a asigura fiecărei persoane „mijloacele libertăţii”. Ele sunt garantate de
„statul-providenţă”.
Drepturile economice vizează garantarea unui minim de bunuri materiale, drepturile
sociale sunt cele ce trebuie asigurate omului angajat în muncă, în mod individual sau colectiv, iar
drepturile culturale sunt necesare asigurării demnităţii umane ca o cerinţă a vieţii sociale – parte a
celei culturale.3
Pentru definirea drepturilor culturale a fost adoptată o rezoluţie privind „Stabilirea de
standarde internaţionale în domeniul drepturilor omului”. Dreptul de a participa la viaţa culturală
presupune, potrivit acestui text, printre altele: nediscriminarea şi egalitatea, neingerinţa în dreptul
de a avea viaţă culturală şi de a contribui la aceasta, libertatea de diseminare a informaţiilor
culturale (prin intermediul muzeelor, galeriilor, editurilor), dreptul de a coopera pe plan
internaţional în acest domeniu.
În dreptul internaţional sunt considerate drepturi culturale: dreptul la educaţie, dreptul de a
participa la viaţa culturală, dreptul de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale,
dreptul de a beneficia de protecţie morală şi materială pentru producţiile ştiinţifice, literare,
artistice, ca autor, dreptul la cercetare ştiinţifică
Drepturile la solidaritate constituie patrimoniul comun al umanităţii şi nu pot fi realizate
decât prin acţiunea solidară a tuturor actorilor jocului social (stat, individ şi alte entităţi publice şi
private).
3
Aurora Ciucă-Protecția internațională a drepturilor omului; Editura Fundatiei Academice; 2009
 În interiorul acestei grupe de drepturi este consolidată relaţia dintre naţional şi
internaţional, pe de o parte, dar şi cea dintre beneficiarii şi debitorii drepturilor omului, pe de alta
Nu în ultimul rând, drepturile la solidaritate impun o obligaţie de legitimare democratică şi
de respectare a normelor universale ale drepturilor omului.
Vizând o anumită concepţie despre viaţa în comunitate ele nu pot fi realizate decât prin
eforturile conjugate ale tuturor partenerilor sociali: indivizi, state, alte entităţi şi organe publice
sau private. Ele, practic, consolidează conceptul de indivizibilitate dintre drepturilor omului şi
drepturile popoarelor ceea ce atrage o mai bună coordonare şi coerenţă la nivel instituţional în
cadrul activităţii de cooperare. Deloc neglijabil este şi aspectul etic al politicii la nivel naţional
care nu mai poate ignora drepturile sau inversa priorităţile ci trebuie să se supună exigenţelor
obligaţiei de legitimitate democratică şi să respecte normele universale privind drepturile omului.

Paradoxul constă în faptul că această concepţie despre solidaritate nu reprezintă doar

un element calitativ, o idee despre societate sau un sistem de valori al societăţii noastre, ci şi
un instrument de competitivitate în faţa provocărilor globalizării. Văzută din acest unghi,
solidaritatea pare capabilă să determine o accelerare a evoluţiei calitative a structurilor
economice, ridicând nivelul general al proceselor economice şi sociale, oferind stabilitate
societăţii şi prevenind dezastrele sociale şi ambientale pe care le-ar putea antrena o
competitivitate bazată doar pe preţuri mici şi pe conflictul social.4

În fine, putem aprecia că drepturile din această categorie sunt, prin definiţie, „drepturi la
participare” aşa cum drepturile civile şi politice sunt „drepturi libertăţi” iar cele economice şi
sociale „drepturi creanţe”.

Bibliografie

 Aurora Ciucă-Protecția internațională a drepturilor omului; Editura Fundatiei

Academice; 2009

4
Mario Sepi - Drepturile si solidaritatea; Comitetul Economic si Social European
 Mario Sepi - Drepturile si solidaritatea; Comitetul Economic si Social European

 Wikipedia-enciclopedia liberă – Drepturi, 2018