Sunteți pe pagina 1din 28

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”


Facultatea Filologie și Istorie
Catedra de Limbă română şi filologie clasică
Specializarea Limba și literatura română

Analiza romanului

,,Concert din muzică de Bach”


de Hortensia Papadat-Bengescu

La disciplina
Literatura interbelică

Pedagog:
Alexandru Burlacu,
dr. habilitat, prof. univ.,
Student/ă:
Dumitrița Maximciuc,
anul III, f.r.
Chișinău 2021

Cuprins:

1. Încadrarea romanului în contextul epocii………………….

2. Geneza romanului………………………………………….

3. Subiectul și fibula…………………………………………..

4. Rețeaua de personaje……………………………………….

5. Poetica romanului…………………………………………..

Mozaic didactic……………………………………………..

Bibliografie…………………
1. ÎNCADRAREA ROMANULUI ÎN CONTEXTUL EPOCII

Perioada interbelică a literaturii române (1918-1939) a fost una extrem de bogată în creații


literare, operele publicate atunci fiind încă de actualitate și studiate de elevi la școală.

În această perioadă au reușit să coexiste și să „înflorească” două curente literare de orientări


opuse: modernismul și tradiționalismul românesc.

Reprezentanții curentului tradiționalist au mizat pe valorificarea tradițiilor românești și pe


conservarea valorilor. Aceștia au decis să se îndepărteze de orice influențe moderne.

La fel cum Nechifor Crainic a fost ideologul tradiționalismului, Eugen Lovinescu a jucat rolul
de mentor al scriitorilor moderniști, operele acestora apărând în revista „Sburătorul” din
București. Printre cele mai afirmate nume în literatuta română modernista în perioada
interbelică sunt L. Blaga, T. Arghezi, G. Bacovia, I. Barbu, în rândul poeților și C.
Petrescu, A. Holban, L. Rebreanu, H.P. - Bengescu ș.a. la capitolul prozatori. Aceasta din
urmă, Hortensia Papadat-Bengescu, (n. 8.12.1876, Ivești, Galați,- d. 5.03.1955,1 a fost o
prozatoare, romancieră și nuvelistă importantă din perioada interbelică.

Începând cu anul 1912, H. P. - Bengescu își face debutul în lumea literară, publicând în mai
multe reviste (uneori semnând cu pseudonimul Loys,2 alte ori cu numele real). H. P. – B.
debutează cu un necrolog, apoi public proze, cum sunt Dorința, Vis de femeie, ciclul Marea,
Ape adânci, după care apar autobiograficele Poveste, Cine sunt, Viitorul romancelor ș.a., urmate
de nenumărate nuvele și câteva romane unite în cicluri. Îi are printre admiratori și susținători
încă de la început pe G. Topârceanu și G. Ibrăileanu, cu care corespondează și colaborează,
însă cea mare aprentă și influență pozitivă asupra parcursului literar al H.P -.B. o are după cum
am observat din cele citite, E. Lovinesu.

Colaborările cu revistele Viața românească, Lectura pentru toți, Sburătorul, Revista scriitoarei,
Tiparnița literară, România literară, Adevărul literar și artistic, Revista română, îi aduc H. P.
Bengescu locul de frunte printre scriitoarele române ale acelor vremuri. Astfel, până în 1943
acesta se află la conducerea Revistei scriitoarelor și scriitorilor români. În anul următor face
parte din comitetul de conducere a Societății Scriitorilor Români, iar în 1946, i se decernează
Premiul Național pentru proză.3

Sănatatea subredă și situația materială precară marchează ultimii ani ai scriitoarei. Colaborează
totuși la emisiuni ale postului de radio București. În 1954 i se decernează Ordinul Muncii,

1
H. P.- B. Concert din muzică de Bach, prefață de Florin Mihăilescu, Ed. Litera, repr. de Jurnalul
Național, București, 2010, p. 7;
2
Idem 1, p. 9;
3
Idem 1, p.13;
clasa I4, iar un an mai târziu trece în lumea celor drepți, lăsand literaturii române frumoase opere
literar, prin intermediul cărora a contrubuit considerabil la îmbogățierea arsenalului literar-
artistic al poporului roman, fiind și o deschizătoare de drumuri către literatură modernă,
europeană, după cum consideră unii critici.

E. Lovinescu susținea în Sburătorul în 26’ următoarele: Concertul din muzică de Bach creează
definitive un gen. În procesul mult discutat al urbanizării literaturii noastre, acest roman
constituieun fapt incontestabil. O nouă literatură română începe printr-o afirmație definitivă.
Concert… înseamnă o deschidere de drum iar prin viața intensă, puterea de analiză,
intelectualittea și chiar ordonanța compoziției, literature română n-are ce să-I pună deasupra.5.

Majoritatea personalităților litearare ale perioadei interbelice în care s-a afirmat H. P. Begescu,
au alipit la numele scriitoarei termenul de modernistă, europeană, numind și romanul Concert
din muzică de Bach roman modernist. Deși, alte voci, precum Nicolae Manolesco susțin altceva.
După părerea acestuia, toate aceste atribuiri numite mai sus, ar fi greșite, deoarece exact acolo
unde nu s-a explorat suficient teritoriul romanului doric, și unde ar mai fi fost multe de spus,
începe a se dezvoltat romanul ionic, confundat cumva cu romanul european.6

Cu toate acestea putem spune cu siguranță că proza Hortensiei Papadat-Bengescu a contribuit


decisiv la: modernizarea romanului românesc interbelic, urbanizarea şi obiectivarea
romanului, trecerea romanului de la doric la ionic, surprinderea la personaje a legăturii
dintre „trup şi suflet, ș.a. Scriitoarea îşi propune în creaţia sa să surprindă perpetua mişcare
interioară a gândului în mers. Autoarea coboară în zona fiziologiei şi a subconştientului. HPB
dezeroizează personajul în literatura română. Lumea H.P. – B. o formează “oameni curenţi şi
fapte uzuale”. Istoriile sunt nepalpitante, dar autentice. Lipseşte subiectul, cu elementele lui
consecutive, lipsesc compoziţia, intriga, „forţa epică” caracteristice romanului tradiţional.
Romanele scriitoarei constituie o frescă a societăţii burgheze bucureştene.

Pompiliu Constantinescu spunea cu referire la H.P. – B. că aceasta ,,smulge biruința geometriei


în spațiu proprie romanului...prin originalitatea instrumentului de creație se diferențiază
de tot ce foma topografia genului” la acel moment și, ,,fără urmă de sentimentalitate și un
stil de vigoare virilă, pășește, împreună cu L. Rebreanu, în fruntea romanului
contemporan.”7 Și E. Lovinescu venea cu argumente solide în susținerea celor spuse mai sus,
într-un număr din Sburătorul, criticul afirma: ,,Concert… creează definitiv un gen. În procesul
mult discutat al urbanizării literaturii noastre, la care cu toții ne străduim teoretic, acest
roman constituie un fapt incontestabil. O nouă literatură română începe definitiv, sub ochii
noștri se înfăptuiește o mare frescă… ” 8

4
Idem 1, p.14;
5
E. Lovinescu, Sburătorul, serie nouă, an.IV, nr.6, dec. 1926;
6
N. Manolescu, Arca lui Noe ,Eseu despre romanul rom., Ed. 1001 Gramar, Bucure;ti, 1998, p. 143;
7
P. Constantinescu, ,,H.P.-B.”, Viața literară, an.I, nr. 3, 1926;
8
Idem 5.

2. GENEZA ROMANULUI

Referitor la geneza romanului Concert din muzică de Bach de H. P. – Bengescu nu găsim


suficientă informație pentru a ne crea o imagine clară și pentru a afla exact cum, când, în cât
timp și în ce împrejurimi sau condiții este scris romanul. Dar după ce am studiat interviul
H.P. B. acordat lui F. Aderca pentru Mișcarea literară,8 după ce am analizat mai multe tabele
cronologice realizate de Doina Modola,9 Marian Barbu10, Eugenia Tudor-Anton11, plus o
ediției a unui Dicționar al litearaturii române12, la care se adaugă eseul Răzbunarea
creației13 a lui Florin Mihăilescu, sunt de părere că, creația H.P-.B își are izvorul sau primii
germeni în propria ființă, experiență, trăiri și simțiri ale scriitoarei, amplificate de o lume
înconjurătoare, de niște porniri ale epocii dictate de împrejurimi. Având ca reper propriul
mariaj, și cum soțul se dovedește un ins obtuz și intolelerant, iritat de ,,derapajele literare
ale soției”14, cu o educație aleasă și bine școlită, prozatoarea așterne pe hârtie o nouă viață,
sau mai exact, noi vieți și destine. ,,Faimoasa sa indignare e faptul că sunt o intelectuală, nota
cu amărăciune, în jurnal, scriitoarea”15, referindu-se la soț.

În confesiunile sale către F.Aderca, H.P.-B. spunea: ,,Evoluția mea către romanul epic a
fost determintă de cercul Sburătorul. După ce dramatizasem Lulu [...], îmi făgăduisem
oarecare odihnă, când, spre uimirea mea, d. E. Lovinescu a anunțat, la una din șezătore de
Duminică dpă-amiază, că, doamna Papadat-Bengescu va scrie un roman obiectiv. Odată cu
dv. am aflat și eu vestea. Dar cum să scriu după îndemn? Câteva romane aveam în cap...Cunoșteam
câteva subiecte de roman din din viața înconjurătoare, dar nu m-am putut niciodată hotărî să copiez.
Personagiile și evenimentele cresc în mintea mea ca niște ființe vii . Din pricina câtorva personagii
ireale, de acest fel, care trebuiau să constituie primul meu roman obiectiv, m-am văzut silită
să dau naștere unei mici lumi, unui microcop literar, dar cu atributele lumii mari. Fecioarele
despletite sunt continuate de Concert... și încă o carte pe care n-am scris-o, dar care e
gata...”16 Șerban Cioculescu menționa în Aspecte literare contemporane pe atunci, că
,,întreaga literaturăa H.P. –B. provine din resorturile nedeslușiteale ale structurii psihologice
noi și se integrează strălucit în preocuparea generală a culturii moderne”17
8
Mișcarea literară, an. II, nr 16, 28 feb, 1925, reprodus în F. Aderca, Contribuții critice, ediție, pref., și
note de M. Feraru, Ed. Minerva , București, 1983, vol. I, pp. 138-139;
9
H.P. - B., Fecioarele despletite, Concert..., Drumul ascuns, postfață și tabel cronologic D. Modola,
Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1986;
10
H.P. –B., Concert…, prefață, tabel cronologic, aprecieri critice și bibliografie de Marian Barbu, Ed.
Albatros, București, 1990;
11
H.P.-B., Concert…, Drumul ascuns, ediție și cronologie de E. Tudor-Anton, postfață de E. Zaharia-
Filipaș, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004;
12
Dicționar al litearaturii române,coordonator Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2006,
vol.V, P/R;
13
Idem 1, p.15;
14,15
Idem 1, p.8;
16
Idem 8, pp. 138-139;.
17
Ș. Cioculescu,, Romanul H.P.-B., Aspecte literare contemporane, Ed. Minerva, București, 1972, pp.377-
381.

Romanul a fost scris în anul 1925, fiind citit în ședințele literare ale cercului „Sburătorul” și
modificat în urma discuțiilor cu membrii cenaclului, după cum precizează autoarea la începutul
cărții („acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris și a fost lucrat, pe măsură ce s-a citit în
ședințele literare ale cercului „Sburătorul” din anul 1925”)18, dar aici N. Manolescu are ceva a
spune, face câteva remarci pline de îndoială vizavi de acest aspect în Arca lui Noe. Prima ediție a
romanului Concert din muzică de bach a fost publicată în 1927 de Editura „Ancora”, S.
Benvenisti & Co. din București, cea care publicase anterior și primul roman al ciclului.

3. SUBIECTUL ȘI FABULA

Din moment ce romanul Concert din muzică de Bach al H. P. –Bengescu este unul ionic din
punct de vedre tipologic, subiectul și fabula nu coincid. Evenimentele și narațiunea nu merg
mână-mână așa cum se întâmplă în cazul romanelor dorice. Subiectul romanului Concert din
muzică de Bach are o construcție nouă, critica literară observă o „geometrie în spațiu” , după
cum am menționat mai sus, în construcția celor trei planuri care concentrează atenția cititorului.
Originală este aici arta de a elabora portrete în trepte, prin adăugarea unor perspective
diferite. ,,Autoarea colorează subiectiv pasional personagiile cele mai necesar obiectiv”19,
observa F. Aderca într-un număr al Sbuătorul-ui.

Romanul are trei planuri, unul din ele urmărind destinul cuplului Elena – George Drăgănescu.
Fiindcă a pătruns în lumea bună a capitalei, Elena dorește să organizeze un concert pentru a-și
întreține imaginea de persoană cultă, onorabilă, mondenă. În realitate, ea este o snoabă, care
după ce aspirase la titlul nobilar prin plănuita căsătorie cu prințul Maxențiu, înșelată în așteptări,
se căsătorește din interes cu George Drăgănescu, un om influent și înstărit.

Un alt plan narativ urmărește mariajul dintre medicul ginecolog Lina, verișoara Lenorei, mama
Elenei – cu Rim, un medic cu preocupări artistice. Aceste consideră că soția îi este datoare
pentru că se căsătorise cu ea în ciuda faptului că este urâtă. El nu ezită să aibă o aventură cu Sia,
copilul din flori al Linei. În urma unui avort, Sia moare, dar nici Rim, nici Lina nu regretă acest
lucru.

Cel de-al treilea plan narativ urmărește destinul cuplului Ada Razu – Maxențiu. Ada, colega de
școală a Elenei, este și ea reprezentanta „stilului monden”. Se căsătorește cu prințul Maxențiu
pentru a dobândi un titlu nobilar. Prințul suferă de o boală de plămâni și este animat doar de
răutate, conturarea personajului cu detalii asupra bolii sale dau o notă naturalistă romanului, ca și
factorul ereditat în prezentarea caracterelor depravate ale căror destine sunt asemănătoare.
18
Idem 1, p. 27;
19
F. Aderca, H.P.-B.: Concert..., Sburătorul, serie nouă, an. IV, nr. 6, dec. 1926; reprodus în F. Aderca,
Contribuții critice, Ed. Minerva, București, 1983, vol. I, pp. 615-61

4. SISTEMUL DE PERSONAJE

În romanul Concert din muzică de Bach, dacă e să mă exprim cu cuvintele criticului


Alexandru Burlacu, autorul algoritmului după care realizez această analiză, voi spune că
,,sistemul de personaje reflectă un ansamblu de relaţii foarte complexe, fundamental diferite de
schemele romanelor dorice’’20, cunoscute până la romanele H.P. – Bengescu.

,,Romanul fiind în continuare, după Fecioare despletite, nu se poate spune care sunt personagiile
principale și nici care din personagii e mai adânc văzut și mai complet redat. Necunoscând
intențiile autoarei, nu-I putem aduce careva învinuiri”21, susținea F. Aderca, însă putem remarca
iscusința cu care sunt create, ilustrate și prezentate alte personaje, adaug eu. De aceea, voi
încerca mai jos să fac câteva caracterizări dezvoltate pentru câteva personaje, iar despre altelea
voi vorbi succinct.

Contrastele între esenţă şi aparenţă nu apelează la ridicol, de aceea imaginea personajelor nu


este comică, aşa ca la Caragiale, deoarece indivizii, fiindcă nu-ndrăznesc să-i umesc eroi, sunt
deprinşi cât de cât cu stilul de viaţă adoptat. Însă egoismul, imoralitatea, lipsa sentimentelor, fac
această lume detestabilă, până la accente groteşti prin reacţii pasionale vulgare. Romanul este
construit în principal după cum am mai sus anterior pe destinul a trei cupluri: Lina şi profesorul
Rim; Elena şi inginerul Drăgănescu; Ada Razu şi prinţul Maxenţiu. În cadrul fiecărui cuplu
intervine un intrus, care destabilizează relaţiile familiale ale partenerilor, formând triunghiul
conjugal.

LINA RIM

Lina Rim, „bondoaca soţie” a profesorului Rim, patronează un fel de spital, în care „fecioare”
nevinovate vin să scape de copilul nedorit, fapt ce-i aduce Linei un venit financiar deosebit. Ea
era moaşă şi se ocupa, aşadar, cu întreruperi de sarcină pentru fetele din – lumea bună, fiind
cunoscută, din acest motiv, ca „doctoriţa Lina”.

Lina este caracterizată direct de autoare prin alăturarea adjectivului zeflemitor care-i însoţeşte
numele, „buna”, şi este construită, ca şi celelalte personaje, din contrastul între esenţă şi
aparenţă.

Personaj realist modern, Lina Rim întruchipează tipul snobilor şi al parveniţilor ce compun,
în general, înalta societate a Bucureştiului, purtători de măşti, în dorinţa de a salva aparenţele şi
convenienţele sociale mondene.

Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea eroinei, iar mediul
ambiant, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, determină
trăsăturile, comportamentul şi deciziile acesteia.
20
Alexandru Burlacu, Proza lui Vladimir Beșleagă. Hermeneutica romanului, Ed. Gunavis, Chișinău,
2014, p. 33;
21
Idem 18;

Doctoriţa Lina, urâtă, bondoacă, dar plină de energie, îşi dorea un statut social solid şi îi
oferă lui Rim, în schimbul căsătoriei, o catedră universitară. El acceptă acest compromis, dar
continuă să se considere o victimă şi este convins că se cuvine „să aibă încă alte beneficii”, aşa
că Lina cumpără din câştigul ei o casă somptuoasă şi elegantă pe numele amândurora. Romanul
începe în casa nouă a Rimilor, la care vine în vizită Mini, un personaj-reflector, care este
purtătoarea veştilor şi ştirilor de ultimă oră de la o familie la alta, transmiţând informaţii şi bârfe
de la unii la alţii.

Mini constată surprinsă că, o dată cu noua casă, Rimii s-au procopsit cu o infirmieră, Sia, care
să-l îngrijească pe profesor. Fata părea „un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor
gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate”, la care tânăra vizitatoare „se uită fricos”. Mini află că
infirmiera este fata lui Lică, aşadar nepoata Linei. Dar nimeni nu ştia că în tinereţe Lina avusese
un „incident” amoros cu vărul ei, Lică, şi că o născuse pe Sia, pe care însă o luase s-o crească el,
deoarece „urâta şi proasta se văitase şi bocise”, atunci când „se întâmplase buclucul”. Sia avea
acum 19 ani, făcuse ca vai de lume o şcoală de infirmiere, dar fiind proastă şi leneşă, nu reuşea
să stea prea mult într-un serviciu. Lică o convinsese pe Lina să o ia în casa ei, sub pretextul de a-
l îngriji pe Rim, care suferea de gută, boală pe care el o amplifica dintr-o comoditate şi o lene cu
totul ieşite din comun.

Lina avea o adevărată „manie pentru familie”, pentru toţi „acei veri şi verişoare, pentru care
era în stare să se dea peste cap” ca să-i ajute, fiind considerată de toţi foarte miloasă. Cu toate
acestea, atunci când doctorul Rim o seduce pe Sia şi aceasta rămâne gravidă, fata este imediat
dată afară din casă de Lina, care nu are deloc compasiune pentru ea. Profesorul o duce pe fată în
mansarda asistenţilor săi, gemenii Hallipa, fraţii degeneraţi, care încearcă, în demenţa lor, să-i
facă o întrerupere de sarcină, profitând, totodată, şi ei de biata Sia, care se infectează şi moare.
Jignită de comportarea soţului, Lina îi mărturiseşte lui Rim că Sia este fiica ei, dar pe acesta
nu-l afectează incestul şi se roagă de ea să o salveze, întrucât fata făcuse infecţie. Doctoriţa
refuză cu încăpăţânare să intervină ca să-şi salveze fiica, astfel că „buna Lina” îşi dezvăluie
răutatea ascunsă cu grijă sub masca blândeţei şi a cumsecădeniei de care făcea atâta
paradă.

Exteriorul „urâtei” are trimiteri precise asupra mediocrităţii sufleteşti, autoarea conturând-o
şi prin „echipamentul Linei, rochia ei verde sau albastră, purtat de dimineaţa până seara, la
gospodărie, la spital, în oraş, lua aşa de mult forma bunei Lina, o formă boţită şi curată, încât
părea una şi aceeaşi rochie şi una şi aceeaşi cu ea”.

Hortensia Papadat-Bengescu creează o literatură feminină, pendulând între „explozie lirică”,


„exuberanţă senzorială” şi „sensiblerie discretă”22 considera Eugen Lovinescu, iar scriitorul
Anton Holban, este de-a dreptul entuziasmat de „originalitatea operei şi caracterul ei eminamente
feminine cu o forță fără precedent”23.

22
Idem 5;
23
A. Holban, ,,H.P.-Bengescu”, Sburătorul, serie nouă, an. IV, nr. 10-12, aprilie-iunie 1927

ELENA DRĂGĂNESCU

Elena Drăgănescu, prima fiică a Lenorei şi a lui Doru Hallipa, este construită din două zone
psihologice, din care reies, în mod indirect, trăsăturile morale. Ea fusese îndrăgostită de
Maxenţiu şi chiar se şi logodise cu el, dar sora ei vitregă, Mika-Le, maestră în arta de a face rău,
intervine brutal între cei doi îndrăgostiţi. Elena rupe logodna, „cu o răceală tot atât de
încăpăţânată cât de neclintită îi fusese dorinţa de a-l lua”. Cealaltă zonă îi conturează capacitatea
excepţională de a se implica în organizarea primirii invitaţilor la diferite evenimente mondene,
pe care le iniţia în saloanele sale: „Elena obicinuită de foarte tânără să ţie loc de gazdă în casa
părintească, îşi alcătuise lesne relaţiile mondene. Snobismul îi direcţiona alegerea celor mai
importante personalităţi din lumea bună a capitalei, dar, rece şi distantă, îi primea pe toţi cu
aceeaşi rezervă firească. Cum invitaţii nu aveau, pentru ea, decât singura calitate de oaspeţi, îi
supunea unui regim egal şi predomina fără nicio sforţare. […] De altfel, la recepţiile ei nu se
vorbea nici politică, nici afaceri”.

Mediul ambiant caracterizează, indirect, personajul realist tipic pentru categoria snobilor ce
compun societatea mondenă din orice epocă. Elena este raţională, egoistă şi rece, urmărind
numai succesul monden, căruia îi subordonează şi pasiunea ei reală pentru muzica clasică.
Inginer şi posesor al unei firme de construcţii cu succes în afaceri, George Drăgănescu se
înălţase pe scara socială prin căsătoria cu Elena, fiind conştient că lumea în care intrase îi era
superioară prin educaţie şi rang social, de aceea, la aceste evenimente mondene, stătea modest şi
retras într-un colţ, divinizându-şi soţia pentru priceperea şi eleganţa cu care îşi întreţinea invitaţii.
Elena decisese organizarea a două concerte anuale de răsunet monden, pe lângă „joile
muzicale”, la care invita „o vedetă muzicală”, când, după programul care dura fix o oră şi
jumătate, urma o „destindere” a musafirilor, faţă de care ea era „protocolară şi rigidă”, reuşind
totuşi să-i facă pe ei „să fie spirituali şi graţioşi”.

Relaţiile cu familia se subordonează şi ele statutului social, Elena fiind distantă şi indiferentă
faţă de oricare dintre rudele ei, dacă acestea îi puneau în pericol prestigiul de persoană mondenă.
Pe fraţii ei vitregi, degeneraţii gemeni Hallipa, refuză să-i vadă. deoarece o compromit, iar pe
sora ei, Mika-Le, o aduce în casă numai ca s-o poată supraveghea îndeaproape, împiedicând
astfel alte aventuri erotice scandaloase ale bastardei.

Concertul din muzică de Bach constituie principalul eveniment monden al anului pentru
societatea înaltă a Bucureştilor, mai ales că, în cadrul programului muzical, urma să participe şi
Victor Marcian, un virtuoz pianist de talie europeană, care se întâmplase să revină pentru o
scurtă vreme în ţară. Elena este fascinată de farmecul şi talentul lui Marcian şi-i devine amantă,
în romanele următoare ea va pleca împreună cu Marcian la Paris, sub pretextul îngrijirii sănătăţii
copilului ei, Ghighi, dar nu va divorţa de Drăgănescu, care rămâne în casele de la Bucureşti cu
Mika-Le, ca singur element ce-l mai leagă de soţia lui. Elena este o femeie frumoasă, statuară,
rece, cu simţ artistic, distinsă şi elegantă, întruchipând perfect snobismul epocii.

G. Călinescu vorbind despre Concert... în Istoria literaturii române... concide că ,,femeile


caută aparența socială, plăcerea fizică, higiena coroprală, niciodată pasiunea, iadealul. Avem de-
a face cu un roman feminin, de aspirații terestre.”24
24
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București,
1985, pp.740-741;

RIM

Personaj realist modern, doctorul Rim întruchipează tipul snobilor şi al parveniţilor ce


compun, în general, înalta societate a Bucureştiului, purtători de măşti, pentru a salva aparenţele
şi convenienţele sociale mondene, trăsăturile morale ale personajului reieşind, indirect, din
faptele, gesturile şi atitudinea acestuia.

Doctorul Rim apare numai în primele două roamane ale ciclului Hallipa, în Fecioarele
despletite şi Concert din muzică de Bach. Tinereţea lui fusese un lung şir de privaţiuni, din cauza
originii sărăcăcioase, ca fiu al unui modest vameş la Ungheni. Din ambiţii sociale, tânărul Rim
studiase ştiinţele medicale, dar se dovedise că nu avea niciun fel de înclinaţii nici pentru
cercetare, nici pentru medicina aplicată şi voia cu ardoare un post de profesor universitar la
facultatea de medicină.„Buna Lina” îi oferise o catedră universitară în schimbul căsătoriei, însă
Rim se consideră dezavantajat şi vrea să aibă şi o casă pe numele lui. Doctorul este convins că
Lina ar trebui să se simtă onorată că o luase de nevastă, mai ales că „avea s-o aibă pe cap toată
viaţa”, şi i se pare corect ca el să primească în schimb o catedră universitară şi, acum, această
casă, ce fusese cumpărată pe numele amândurora, cu banii Linei.

Odată atins ţelul, profesorul se poate relaxa şi destinde, fiind tentat de tinerele studente,
descumpănit că nu avea „succes”, deşi el se considera „un frumos”, chiar daca era uscat,
„deşirat şi spălăcit”, conturându-se astfel, un personaj grotesc, ridicol.

Construirea personalităţii lui Rim se face pe baza dezacordului dintre suflet şi trup, el fiind un
bolnav închipuit, simptom al unei psihopatii: „Era un biet bolnav, care avea nevoie de cele mai
mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care îşi întreţinea sănătatea şi egoismul din
ideea că l-a durut cândva, că poate îl va mai durea şi, între aceste două planuri ale suferinţei, se
menţinea într-un confort plăcut”. Teroriza pe toată lumea cu boala lui, guta, pe care o exagera
până la accente fatale, „zăpăcise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o şicanase”, impunându-se în
orice situaţie cu „privilegiul lui de bolnav”. Profesorul Rim avea un caracter urâcios şi
personajul-reflector Mini credea că face „pe bolnavul cu dinadinsul”, complăcându-se în starea
de pacient, părând că vrea „să consume un timp inutil”.

Infirmiera adusă de Lina este Sia, fiica făcută cu vărul Lică în tinereţea lor nestăpânită, fapt
neştiut de profesorul Rim, care este foarte încântat şi atras de tânăra de 19 ani, cu toate că aceasta
era cu „faţa lată, obrajii graşi, plini de o pastă fără culoare, […] gura lăsată puţin în jos la colţuri
ca pentru o silă permanentă, […] trunchioasă, oblă de la umeri la şolduri, cu mâini şi picioare
mari”. Ticălos, neruşinat şi infatuat, el îi face avansuri Siei, deşi între ei este o diferenţă mare
de vârstă ce face ca relaţia să fie penibilă. Ca să se răzbune pe Lică, pentru că nu mai venea s-o
vadă de când pătrunsese în înalta societate pentru că se jena de retardarea ei, Sia îi cedează
„moşului”, rămâne gravidă, iar Rim o duce în mansarda gemenilor Hallipa, care – şi ei – profită
de fată. Profesorul o roagă pe Lina s-o salveze pe Sia, care făcuse infecţie, dar ea refuză cu
încăpăţânare de rănită în orgoliul de soţie, „s-o ducă amantul unde o şti”. Sia moare, chinuită de
dureri groaznice, dar Rim, insensibil, se simte nevinovat, compătimind-o tardiv, „fecioară
nefericită”.
Rim are în el laturi demonice, îşi făureşte planuri clare de a vedea casa Linei trecută în
posesia lui, este comod, leneş, egoist şi răutăcios, portretul său fiind la limita dintre caricatural
şi grotesc.

Personajele H.P.- Bengescu sunt supuse unei adânci analize în zonele obscure ale conştiinţei.
Tehnica portretistică este modernă. Un personaj este prezentat cu multiple şi variante imagini
din partea mai multor personaje, ale personajului însuşi sau conturat de către autoare. Autoarea
elaborează portrete în trepte prin tuşe succesive, de la  diverse niveluri, din perspective
schimbate.

Personajele sunt puse să se verifice în situaţii cheie, mai toate trecând pe rând în primul
plan ; ele se contemplă singular, se autoobservă, cercetează pe ceilalţi şi sunt observate ca într-
un film, scrutate de indivizii din jur. Indivizii/individele se prezintă  cu o imagine dublă:
exterioară, adică masca pentru salvarea aparenţelor şi lumea interioară, stratificată pe etaje şi
subsoluri ale conştiinţei în funcţie de momentele diferite ale vieţii lor în situaţiile în care se află.
Complexitatea lor se dezvăluie în timp. Un rol important joacă în evoluţia personajelor tarele
biologice şi sociale. Apar astfel în roman personaje groteşti şi patologice cu valori simbolice, o
întreagă estetică a urâtului cum sunt gemenii Hallipa, Mika-Lé, Rim, monştri fizici şi morali.

ADA RAZU

Personaj realist modern, Ada Razu întruchipează tipul snobilor şi al parveniţilor ce


compun, în general, înalta societate a Bucureştiului, purtători de măşti, pentru salvarea
aparenţelor şi convenienţelor sociale mondene.

Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea eroinei. Ada Razu este
fiica unui fost morar care se îmbogăţise „din făină”, ajunsese cel mai mare fabricant şi-i lăsase
fiicei sale o avere impresionantă. Inteligentă şi vioaie, Ada îşi administrează averea cu energie,
beneficiind şi de o oarecare instrucţie, dar lipsită de o cultură solidă. Fire ambiţioasă, doreşte
cu toată fiinţa să parvină pe scara socială, să pătrundă în înalta societate, condiţia sa modestă
fiind însă o piedică însemnată. Soluţia o constituie căsătoria cu prinţul Maxenţiu, un aristocrat
decăzut şi sărăcit, care fusese nevoit să-şi ipotecheze moşia Plăesele. Ada Razu, poreclită
„făinăreasa”, îl cumpără pe prinţ pentru titlul aristocratic, pentru statutul său social şi-i
salvează, în schimb, moşia. Când erau numai ei doi, Ada nu se sfia să-i amintească: „ştiai doar
bine că răscumperi hodoroaia de palat şi moşia lucie cu făinăreasa”.

„Senzuală şi capricioasă”, frivolă, Ada îl place pe Lică Trubadurul, fiind impresionată de „acel
tânăr zvelt” care îi stârnise admiraţia pentru priceperea lui la cai: „cu ce meşteşug dezmierdase
calul! […] Cu ce pumn domolise tânărul acela pe murg!”. Adei i-ar fi făcut mare plăcere o relaţie
amoroasă cu acest tânăr vioi şi viguros, cu un farmec aparte – „Ar fi vrut să aibă un amant”, dar
convenienţele sociale îi impuneau prudenţă, deoarece „reputaţia ei era prea proaspătă”.

Mediul ambiant, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist,


determină firea şi deciziile Adei Razu, care dorea mai mult decât orice să se asemene celor care
făceau parte din cercul restrâns şi exclusivist al lumii mondene bucureştene.

Supunându-se total aparenţelor impuse de societatea aleasă, Ada este decisă să apară în
public cu soţul său în cei mai cordiali termeni conjugali, mai ales în ziua participării cailor la
cursele sportive, când îl va prezenta lumii pe Lică. Sub calmul convenienţelor mondene se
ascund mizerii morale lustruite, Ada având ambiţia de a-l duce pe Maxenţiu la concertul din
muzică de Bach, organizat în saloanele Elenei Drăgănescu. Dar bărbatul era acum ca „o umbră”,
însă ea voia să-l arate lumii, pentru a se vedea că „un astfel de bărbat era o scuză, pleda în
favoarea legăturii ei cu Lică”. Se foloseşte de boala lui Maxenţiu pentru a primi cât mai multe
vizite, organizează recepţii, trecând astfel drept foarte devotată soţului ei bolnav.

Cu o intuiţie feminină extraordinară, ştie să fie cordială şi naturală cu Marcian – „bunul simţ
îi dicta să nu fie nici cochetă, nici linguşitoare, artistul având spaimă de amândouă” -, pentru ca,
prin el, să poată obţine invitaţii la concertul organizat de Elena Drăgănescu şi să pătrundă astfel
definitiv în societatea mondenă, fiind totodată foarte preocupată de cariera socială a lui Lică.

Naratoarea omniscientă îi face, în mod direct, un portret fizic, cu trimiteri precise şi


semnificative către structura psihică a personajului: „Ea, aşa costelivă, era foarte tiranică.
Campioană la tenis, braţul slab azvârlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de
subţire, un os cu piele oacheşă şi păroasă. […] Faţa negricioasă şi ochii aprinşi nu arătau, după
nopţi nedormite, nicio oboseală. Acum, mâinile slabe, negre, cu inele mari, printre care acel safir
uriaş, pe care Lică îşi aprinsese ochii, ţineau hăţurile ferm. Prinţesa Maxenţiu conducea
admirabil”.

Ca şi celelalte personaje, Ada Razu este conturată prin modurile diferite şi subiectivismul cu
care este percepută în conştiinţa celorlalţi.

Lică observă în trăsură „o ţigăncuşă uscată, ca un drac, cu buze roşii ca sângele închegat şi
cu o pereche de ochi aprinşi sub boneta de piele ce o împodobea, ascuţindu-i mai tare bărbia
ascuţită. Pe mâinile negre, cu degete fuionate, avea inele cu pietre cât un nasture de
tunică”.Atunci când o cunoaşte personal şi o vede în plină desfăşurare, o califică: „Ce
gaşperiţă!” (ţigancă).

Maxenţiu o vede ca pe o „vrăjitoare” vinovată de evoluţia bolii lui, pentru că îl târăşte după
ea peste tot, „în loc să-l lase la unul din acele sanatorii minunate din străinătate unde şi-ar găsi
liniştea”.

Marcian o consideră „o femeie de treabă” şi crede că, pentru vărul său, Maxenţiu, este soţia
potrivită şi grijulie de care are nevoie.

Ada Razu este un personaj realist modern şi prin introspecţia psihologică pe care naratoarea
omniscientă o face, utilizând ca procedee artistice de caracterizare analiza conştiinţei şi a
sufletului, monologul interior, dialogul şi stilul indirect liber. Ada Razu este, prin sănătatea,
ambiţia şi energia ei, personajul apt să parvină, ascunzându-şi din ce în ce mai bine vulgaritatea
şi condiţia umilă, reuşind să pătrundă între membrii înaltei societăţi bucureştene. După moartea
lui Maxenţiu, pe care îl internează prea târziu în sanatoriu, pentru ca acesta să se mai poată
vindeca, Ada oficializează relaţia cu Lică, pe care-l impune definitiv în lumea mondenă,
ajutându-l să facă o strălucită carieră politică.

Concertul din muzică de Bach cu acordurile ei muzicale, care domină întreg romanul, prin
sinesteziile sale de sunet şi culoare se încadrează în parte curentului simbolist. De altfel
îmbinarea între tradiţional şi modern este specifică Hortensiei Papadat-Bengescu.
Prin romanele sale ea se înscrie în galeria marilor romanciere ale literaturii universale
reprezentată de George Sant, George Eliot, surorile Brönte sau Virginia Wolf.
PRINȚUL MAXENȚIU

Personaj realist modern, prinţul Maxenţiu întruchipează tipul snobilor ce compun, în


general, înalta societate a Bucureştiului, purtători de măşti pentru a salva aparenţele şi
convenienţele sociale mondene.

Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea eroului, iar mediul
ambiant, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, determină
trăsăturile, comportamentul şi deciziile acestuia.

Prinţul Maxenţiu apare în romanul Fecioarele despletite (primul roman al ciclului Hallipa) ca


logodnic al Elenei Hallipa, între care se interpune Mika-Le, relaţia rupându-se brusc. În Concert
din muzică de Bach, Maxenţiu este soţul Adei Razu, o parvenită prea evidentă chiar şi pentru
lumea în care-şi doreşte să pătrundă. El era doar pe jumătate „prinţ”, fiul unei cunoscute
cântăreţe de cabaret, Zaza şi al unui „prinţ bătrân şi decavat (ruinat),dar destul de autentic”, care-
l recunoscuse până la urmă pe Maxenţiu, dar murise şi „nu avusese timp să se cunune cu Zaza,
cum dorea”.

Căsătoria Adei Razu cu prinţul Maxenţiu se bazase pe interese reciproce: Ada îşi cumpără, cu
banii câştigaţi din negoţul cu făină al tatălui ei, titlul de „prinţesă” şi permisul de a intra în
societatea mondenă a Capitalei, răsplătind în acelaşi timp pe Maxenţiu prin răscumpărarea
ipotecii pentru moşia Plăesele şi scoţându-l dintr-o sărăcie ce-i ameninţa decăderea pe scara
socială.

Firav şi bolnăvicios de mic copil, Maxenţiu suferă de tuberculoză, boală pe care o fac, în
general, oamenii de proastă condiţie, din cauza hranei precare, de aceea prinţul se jenează mai
mult de „lipsa de nobleţe” a bolii sale, decât de pericolul incurabilei maladii.

Construcţia personajului stă în discordanţa dintre suflet şi trup, dintre latura morală şi cea
fizică, Maxenţiu constituind un adevărat „caz” pe care autoarea îşi aplică observaţia psihologică
până în cele mai adânci zone ale conştiinţei şi ale manifestărilor bolii, ca efect asupra
individualităţii eroului.

Dualitatea personalităţii lui Maxenţiu se bazează pe o serie de factori care contribuiseră la


slăbirea rezistenţei organismului: în copilărie, mama sa, Zaza, îl arăta în mod ostentativ lumii,
pentru a întipări în mintea tuturor ideea că el este moştenitorul titlului şi al averii bătrânului
aristocrat, iar la maturitate se află în aceeaşi situaţie, Ada fiind cea care îl „târăşte” prin saloane,
pe terenurile de sport ori în plimbări obositoare pentru a-i confirma ei noul statut monden şi titlul
aristocratic de prinţesă, „fiindcă nu credea societatea destul de deprinsă cu noul său rang”.

Pe de altă parte, Maxenţiu îşi urmăreşte evoluţia bolii cu minuţiozitate, aproape cu o


plăcere cinică în planul conştiinţei sale, notând detaliat, ca într-o fişă medicală, toate
manifestările bolii: „Aşa cum îşi periclita altădată viaţa prin efortul de a nu tuşi, aşa acum se
complăcea în tuse până la înec, […] i se părea că face bine să zdruncine bieţii muşchi, […]
credea că va curăţa astfel locul unde stau zgârieturile”, crizele fiind pentru el şi dovezile cele mai
concludente că este viu, că trăieşte încă. Urmărit în evidenta sa degradare fiziologică, Maxenţiu
manifestă comportamentul unui degenerat, trăind aproape cu voluptate simptomele bolii,
aşteptând parcă nerăbdător criza următoare. „îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viciul”,
constată autoarea introspectând gândurile personajului, căruia, cel mai mult din boală, îi plăcea
„năduşeala” şi voia să rămână cât mai mult „în izul ei”.
Ca şi celelalte personaje, Maxenţiu se constituie dintr-o imagine dublă: una exterioară
(masca) pentru salvarea aparenţelor şi respectarea convenienţelor, pe care o afişează din
snobism, iar alta interioară, stratificată până la cele mai adânci zone obscure ale sufletului şi
conştiinţei.

Prinţul este obligat „să joace comedia tragică a vieţii de toate zilele, cu un program de osteneli
mărunte şi inutile care îl epuizează şi-i amplifică suferinţa” (plimbatul cu trăsura, seratele,
prietenii), în timp ce el simţea „sărmanul corp tot mai deznodat”, trăia chinurile „unui efort
tragic”, pe când el ar fi vrut „să se prăvale undeva pe un loc de repaos, […] să se poată întinde în
căutarea odihnei”.

Naratoarea omniscientă şi omniprezentă insistă asupra egoismului de om bolnav, dezvăluie


relaţia rece până la duşmănie -”o urăsc!”- faţă de Ada, sofia lui, atitudine amplificată când
intuieşte legătura amoroasă dintre ea şi Lică: „Găsise două sisteme pe care le specula: boala lui şi
pe Lică”. Maxenţiu depăşeşte însă faza egoismului şi gândurilor răutăcioase atunci când îşi dă
seama cu luciditate că va muri: „Nu mai ura pe nimeni, nu se mai iubea pe sine”, devenise
„blând şi umil”. Moare într-un sanatoriu, unde îl internase, în cele din urmă, cu bani mulţi, soţia
lui.

Romanciera construieşte personajul prin variate tehnici tradiţionale şi moderne:


comentariul autoarei, monologul lui Maxenţiu, minuţiozitatea descrierii bolii acestuia,
monologul interior, reacţiile personajului dedublat în receptarea relaţiei amoroase a soţiei sale
cu Lică Trubadurul, compuse din gânduri revoltătoare şi agresive şi din vocea blândă şi reţinută.
Aceste modalităţi sunt completate prin comentariile altor personaje, în conştiinţa cărora se
reflectă trăsăturile unuia sau altuia dintre eroi, prin relativismul opiniilor.

Astfel, Nory îl consideră „un om fără noimă”, iar Lică vede în Maxenţiu „un biet coconaş
galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu ochii pătaţi. Purta o bărbiţă blondă, ascuţită, cu fire
veştede”, fiind cu certitudine „un bărbat lingav”. Ada gândeşte despre soţul ei că „s-a ramolit
de tot! […] Ce sunt ochii ăia galbeni? Stârpitură de viţă mare. Nobil am vrut, nobil am”.

Autoarea însăşi îl caracterizează ca fiind „un bărbat lingav”, „păpuşă nemernică” ori „steag
palid cu blazon”. Maxenţiu, el însuşi un produs al unei eredităţi şubrede, este urmărit în
degradarea sa biologică progresivă reflectată în conştiinţa sa, fiind o „floare de seră a unei rase
istovite”25, după cum îl caracterizează E. Lovinescu.

LICĂ PETRESCU/TRUBADURUL

Personaj realist modern, Lică Petrescu, zis Lică Trubadurul, pe numele adevărat Vasile
Petrescu, întruchipează tipul snobilor şi al parveniţilor ce compun, în general, înalta societate
a Bucureştiului, purtători de măşti, pentru salvarea aparenţelor şi convenienţelor sociale
mondene.

Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea personajului, care
întregeşte triunghiul conjugal al familiei Maxenţiu. Lică este „oaia neagră a familiei” Hallipa,
fiind singurul care nu se dedublează, care nu-şi ascunde firea. Fugea de acasă încă de mic şi se
învăţase să trăiască pe drumuri, să umble hai-hui, „o lichea simpatică”, un vagabond „rentier,
deoarece nu se lăsa niciodată fără 5 lei în buzunarul pantalonilor”.
25
Idem 5

Lică apare în toate cele patru romane ale ciclului Hallipa. El este fiul accizarului Petrescu din
Mizil, fratele Lenorei, unchiul Elenei, al Cocăi-Aimee şi Mikăi-Le, vărul Linei şi tatăl Siei.

Autoarea îi întocmeşte o adevărată fişă fiziologică: „Deşi apropiat, nu era prietenos. Era totuşi
singuratic. Femeile îi erau devotate, dar el nu le lua în serios şi nu avea încredere în ele, decât
pentru treburile femeieşti: pentru cârpit, ţesut, spălat, călcat şi pentru dădăcit fata. Discret şi
prudent din fire, avea şi un fel de sfială pentru traiul lui mahalagesc”, personajul fiind urmărit
în special în Concert din muzică de Bach.

Portretul fizic are semnificaţii transparente pentru interiorul sufletesc, Lică este „subţirel,
sprinten, cu figura plăcută, cu ochii vioi de veveriţă, părul negru din care se lasă o buclă
mare pe frunte, cu mâinile şi picioarele mici şi subţiri şi dinţi albi, mărunţi”.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului


realist, ca tip reprezentativ pentru arivistul snob întruchipat de Lică Trubadurul. El evoluează
de la „băiatul nostim”, „umil şi obraznic”, „cu apucături lipsite de orice precepte”, „ce nu
prinsese încă mecanismul vieţii noi”, către un „domn bine ca la cinematograf”, un
„gentleman în haine negre”, un viitor deputat de Bihor, în romanele următoare (Drumul
ascuns şi Rădăcini).

În tinereţe, Lina avusese un „incident” amoros cu vărul ei, Lică, din care se născuse Sia, pe
care o crescuse el, deoarece „urâta şi proasta se văitase şi bocise”, atunci când „se întâmplase
buclucul”, iar el „nu putea suferi să vadă strâmbându-se o urâtă”.

Existenţa fetiţei „cam toantă”, nu-i îngrădise libertatea „vagabondului inofensiv veşnic cu
mâinile în buzunar”, întrucât, abil şi impasibil, tânărul găsea mereu „îndrăgostite” care să-i
găzduiască o vreme, acest „trai aventuros” asigurându-i „tacâmul pus şi patul aşternut
pretutindeni, fie ca oaspe, fie ca amant”. Pentru „femeile devotate” care o creşteau pe rând, Sia
provenea „dintr-o mamă necunoscută”, fapt care făcea să-l găsească „şi mai drăguţ pe ştrengarul
tânăr” şi să fie impresionate până la lacrimi de Lică, „aşa de bun cu un copil, pe care i-l făcuse o
nemernică”.

Figură complexă, personaj „rotund”, care nu poate fi caracterizat succint şi exact,26 după
cum spune E.M. Forster, de un realism incontestabil, Lică Trubadurul este un Dinu Păturică ori
un Tănase Scatiu în varianta modernă a primelor decenii din secolul al XX-lea în societatea
bucureşteană. Leneş şi capricios, el încercase tot felul de meserii, dar niciuna nu i-a fost pe plac:
plutonier major în armată, agent-voiajor pentru stofe, „detectiv civil” la Poliţia Capitalei, vechil
pe moşia Prundeni a lui Doru Hallipa, cumnatul său, asociat în comerţul cu vinuri al soţului
duduiei Mari. Foarte adesea el rămânea fără ocupaţie şi trăia din expediente, profitând de
„păcatul” Linei sau de atenţiile iubitelor de mahala.

Lică duce o viaţă întâmplătoare şi lipsită de griji, fiind un „spirit aventurier”, vagabond
„inofensiv”, cu mâinile veşnic în buzunar, guraliv şi sobru în acelaşi timp, econom cu punga
lui, plăcându-i „banul dobândit lesne şi prin şiretlic”, cu un vocabular picant dar delicat în
felul lui.
26
E.M. Forster, Aspecte ale romanului, Ed. Pentru Literalum Universală, București,1968;

El are o situaţie aparte în roman, este certat cu familia pentru că nu-i plăcuse cartea, iar soră-sa,
Lenora, de când se măritase cu moşierul Hallipa, „îl trata ca pe câinii bărbatului ei”.Fire liberă,
şiret şi nestatornic, Lică rezistă cu prudenţă încercărilor Adei Razu de a-l stabiliza ca amant, dar
acceptă până la urmă postul de profesor de echitaţie al grajdurilor Maxenţiu: „Trecerea lui Lică
de la un mediu la altul se făcea cu oarecari zbateri”. La început, Lică se simte stânjenit de
somptuozitatea acestui spaţiu vital, prea auster pentru gusturile lui, la care însă se adaptează cu
uşurinţă şi intră pe făgaşul unei relaţii amoroase care-i oferă avantaje. Astfel, în conştiinţa
Trubadurului se naşte ambiţia parvenirii, dirijată şi strunită cu hotărâre de Ada, mahalagioaică
şi ea prin origine, ajungând destul de repede un membru al lumii mondene: „Trecuse pragul
despărţitor al celor două medii sociale şi prinsese gust să rămână dincoace, unde îl condusese
destinul lui de parvenitism”. El devine cu totul încrezător în „regia norocului”.

Transformarea lui Lică se produce pe toate planurile, de la ţinuta vestimentară, la zona


psihologică, de la conduită la mentalitate. De la ipostaza de „băiat simpatic, fluierând mereu
între dinţii mărunţi”, Lică evoluează până la „un domn bine”, „un artist de filme”, un
gentilom „cu faţa rasă […] ochiul ascuns sub pleoapă, […] un colţ de gură amar şi agresiv
şi ţinuta perfect nemişcată a unui gentleman în haine negre”.

Lică Petrescu este – aidoma celorlalte personaje din roman – conturat din mai multe
unghiuri de vedere, reflectând principiul estetic modern al relativismului.

Mini, personaj-reflector, surprinde detaliile sugestive ale „craiului de mahala”, care semăna
cu „un apaş, ce avea în buzunarul vestonului scurt chei pentru orice sertare”, „cu silueta zveltă,
juvenilă, simpatică şi suspectă”, părând flămând, strâmtorat ori nesigur şi-l cataloghează cu
pricepere „un haiduc modern a cărui pădure e oraşul”.

Ada îi intuieşte lichelismul de care – de altfel – este încântată: „Ce canalie! gândi ea ca un
compliment”, dar şi ascensiunea: „Ar putea ajunge ministru!”. Pentru Maxenţiu, Lică este
„haimanaua de uliţă”, pentru Rim era „o lichea”, despre care nu se putea şti „dacă într-o zi nu
va fura”, devenit „simpaticul văr Lică” atunci când „capătă” calitatea de tată al Siei.

Lina îl numea „băiat bun şi drăguţ”, Lică rămânând, pentru ea, acelaşi tânăr care „fluiera
demult pe lângă garduri, care deunăzi fluiera pe Sia sub fereastra Rimilor, care fluiera uşor pe
buze în atelierul domnului Paul şi între dinţi în urechea prinţesei Ada”.

În romanele următoare (Drumul ascuns şi Rădăcini), el se căsătoreşte cu prinţesa Ada, intră în


politică şi devine deputat de Vaslui, „domnul Lică Petrescu”.

Referindu-se la personajele Hortensiei Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian mărturiseşte că


are „impresia că opreşti ceva în loc şi că prinzi în ace cu gămălie, pe o pânză invizibilă, o viaţă
[…] sunt momente când simţi lipsa unui personagiu, îi aştepţi intrarea, ştii că trebuie să păşească
în sfârşit, peste pragul paginii”.27
27
M. Sebastian, România literară, an. I, nr. 17-20, 1932;

MINI și NORY

Cele două personaje-reflector, Mini si Nory, comentează simultan sau succesiv,


alternativ sau complementar, faptele şi relaţiile personajelor, descoperirea relaţiilor ascunse:
Nory,(bastardă) din perspectiva inteligenţei ironice, cu maliţiozitatea „feministei" (e liber-
cugetatoare şi liber-cuvantatoare, o feminist dezinvoltă, tânără studentă a lui Rim); Mini, cu
fineţea percepţiei sensibile, curioasă din fire, dar cu temperament ceva mai domol, cu ochi
bun, atentă la tot ce o interesează. Ele realizează un contrapunct al vocilor în roman, find
legătura dintre toate personajele, ele sunt ochii și urechile societății. Aceste două personaje
feminine participă la toate întamplările, fără să se implice în desfasurarea lor, dar
judecându-le obiectiv pentru cititor) și care au darul de a multiplica punctele de vedere, de
a adânci în primul rând observația în plan moral. Nory si Mini fac legătura între romanele
ciclului Hallipilor, sunt prezentate și ele cu dorinta de capatuiala și de a parveni în înalta
societate și preocupate în permananță de a ști tot ce se întamplă în Bucureștii acelor timpi.

SIA / Anastasia Petrescu

Sia (bastardă) e fiica lui Lică Petrescu și a Linei Rim, apărut-o la tinerețe dintr-o întâmplare
amoroasă între cei doi veri. Lina părăsește copila și nu o recunoaște. Sia crește pe la metresele lui
Lică. Aceasta era posacă, ursuză și greoaie cu o fire primitiva, târâiea un picior, din lene,
era vulgară cu minte “strâmtă”, ,,proastă”, ,,urâtă”, ,,ușuratică”, ,,lenoasă”, mânată și ea
de dorința de a parveni. Sia e cu "fața lată, obrajii grași, plini de o pastă fără culoare, cu
gura lăsată puțin în jos la colțuri ca pentru o silă permanentă, trunchioasă, oblă de la
umeri la țolduri, cu mâini și picioare mari". Lică reușește să-i arate Siei că “el e stăpînul
binelui și răului,” făcînd-o așadar să creadă că el e unicul Dumnezeu pentru ea. Însă din altă
latură, refuză să-i arate cu adevărat iubirea unui tată către fiică interacționate cu “Răutăciunea
sa, palma usturătoare, aroganța sa și bărbăția fără de simț.” Pe lîngă faptul că Lică nu se
considera un tată devotat fiicei sale, “ Sia învățase”, de la el, “sentimentul de comandă mai mult
decît din bătăile pe care le lua de la crescătoarele ei.”Fusese instalată ca infirmieră în familia
doctorului Rim, imediat după ce terminase scoala cu greu. Când Lică intră în relații cu Ada,
începe a uita de Sia., așa că se vrea stăpână pe casa Rimilor, dar ajunge sedusă de Rim, dravidă și
abadonată, izgonită. Aceasta are o malforație genitală. Intră pe mâna handicapaților Hallipa,
după ce se mută într-o mansardă cu ei, aceștea își bat joc de ea, profită de ea. Sia face o infecție
gravă după o operație nereușită, ce avea menirea să o scape de sarcină, fiindcă ,,buna” Lina
refuză să o ajute, astfel are un sfârsit tragic .

GEMENII HALIPPA

Cei doi gemeni Hallipa, sunt tipuri de degenerați cu inteligențe complementare și gesturi
automate, deprinși să-1 secondeze pe Rim, ca niște ucenici grotești pe maestrul lor, care i-a luat
ca asistenți la facultate. Deși nu reușiseră să termine liceul, gemenii veniseră din Germania cu
o diplomă de farmaciști, capatată nu se știe cum. Ei sunt excesiv de amabili cu oricine, dacă au
vreun interes sau vreun câstig. Ca orice ființe inferioare, iubesc umezeala și întunericul,
făcandu-si un laborator în salubru la subsolul facultății de medicină, în care se simțeau foarte
bine și unde făceau afaceri cu studenții care voiau să promoveze examenele fără prea multă
învățătură. Elena nu-I primește aproape fiindcă nu vrea să o facă de rușine în înalta societate, în
schimb o ia aproape pe bastarda Mika- Lee, pentru ai supraveghea pornirile scandaloase.

5. POETICA ROMANULUI

,,Lirismul pur” al romanelor lui Hortensia Papadat-Bengescu este prima


etapă de creaţie. Lirismul Hortensiei Papadat-Bengescu – spunea Eugen Lovinescu― „nu
ramane numai in faza simplei exolări, nu e numai extaz sau imprecatie, nu exprimă numai
revolta sau adoraţia, nu e o forţă elemantară şi inconştientă. El vine dintr-o sensibilitate
viberanta şi dintr-o bogăţiede impresii ce se succed grăbit; oricât ar fi de grabnică
succesiunea, în crupa senzaţiei stă înfipt singur de sine spiritul analitic, care o conduc, o
amplifică, îi inregistreaza minuţios traiectoria şi, dupa mistuirea finală, îi perpetuează
amintirea. Asocierea celor două forţe contradictorii, emţiunea şi analiza dau, așadar, literaturii
scriitoarei un caracter patetic, de lupta, şi foc din fiecare pagina o bucată de lavă, în care s-a
solidificat după multă trudă forma unui sentiment.”28 Caracterizarea criticului e adevarată. Dar
cum el singur a observat, această fuziune s-a produs de-a lungul unei evoluţii a scriitoarei
la notaţia lirică la epica obiectivă de la „Ape adânci la „Rădăcini.

,,În ceea ce privește procedeele artistice ale compoziției, d-na H.P.B. a folosit, la început,
povestirea sau confesiunea atribuite unui personagiu străin, mască transparentă sub care pulsează
lirismul scrititoarei “29, susține T. Vianu în Arta prozatorilor români.

Tema de bază a romanului o constituie concertul din muzică de Bach, proiectat în casele
Elenei Draganescu. Alte doă temele fundamentale: boala (suferința fizică) și moartea. Romanul
reprezinta o însumare de secvențe epice. Prin prisma romanului ciclic, profilul moral al unor
personaje se dezvăluie treptat și abia după parcurgerea întregului ciclu cititorul își poate face o
impresie definitivă asupra unuia sau altuia dintre personaje. Romanul nu are un fir epic, intrucat
este o proza de analiza psihologica, autoarea urmarind mai ales introspectia personajelor, a
tarelor morale si sociale

Autenticitatea aplicării metodei psihanalitice, din care autoarea Hortensia Papadat-


Bengescu culege rezultate notorii în analizele psihologice detaliate, nu constituie principala
miză, ci o cale mai directă pentru portretizările literare cât mai autentice, încă din
problematica primului volum din saga familiei Hallipa.
Ciclul Hallipilor are, în profunzime, o structură compoziţională polifonică, muzicală.
S-a spus ca există o analogie între această construcţie interioară şi modelul arhitectonic al
ciclului proustian, Catedrala. Ambele cicluri au în comun tentativa scoaterii romanului de sub
teroarea cronologiei si a cauzalităţii, biruinţa asupra curgerii timpului şi a morţii.
Noutatea prozei bengesciene se vede nu numai la nivelul macrocosmic al lumii sau în
coborârea subteranelor sufleteşti, ci şi microcosmic, în aspectele de amănunt, de
detaliu.
Caracterizările făcute personajelor feminine alcătuiesc tot atatea game muzicale, căci
epitetele sau metaforele se reiau într-un lanţ sinonimic ce traversează aproape tot ciclul. Spre
exemplificare: Mika-Lé: „spurcăciune mica", „gângania", „buruiana otravită", „venetica",
„iarba rea", „otreapă", „lăcusta"; „fecioara tare", „învrăjbita", „nefericita", „nesocotita".
28
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Ed. Minerva,
București, 1972;
29
T. Vianu, Arta prozatorilor români, Ed. Contemporană, București, 1941, pp.339-345;

O împletire cvasiwagneriana, dragostea- moartea, însoţeşte polifonia romanescă:


dragostea determinând moartea ( în forme groteşti, hidoase, ca la Sia) şi moartea amplificând
până la descatuşare erosul (Inmormântarea Siei duce la dezvăluirea iubirii dintre Elena şi
Marcian).

Fraza ca unitate stilistică are o mare însemnătate în confirmarea originalităţii prozatoarei, ca


în cazul lui Proust. Hortensia Papadat-Bengescu e mai mult o creatoare de viziuni romaneşti
decât de stil, de aceea fraza ei ramane subordonata viziunii. Ea nu scrie cu naturalete, ci cu
o artificialitate eleganta şi revelatoare. Insuşi Lovinescu, într-o suită de epitete negative, li
denunţa abaterea de la două calităţi fundamentale - claritatea şi sobrietatea -, dar le conferea
acestora valoare pozitivă prin funcţia lor în context: „Abundenţa de senzaţii şi, mai ales,
puterea de inciziune a observaţiei iau la d-na Hortensia Papadat-Bengescu proporţii ce-i
condiţionează şi forma: pletoric prin exces de adjective, suparator prin abuz de neologisme,
obscur prin îngrămădirea notaţiilor, pedant prin ştiinţism şi exuberant prin lirism - stilul
creatoarei poate fi lipsit de calitatile obicinuite ale clarităţii si sobrietăţii; raportat la bogăţia
fondului şi la ritmul sufletesc, e nu numai un stil necesar, ci, prin armonie şi echilibru intern,
şi unul perfect." 30

Epitetele sau metaforele din caracterizările făcute personajelor feminine se reiau într-un
lanţ sinonimic ce traversează aproape tot ciclul. Spre exemplificare: Mika-Lé: „spurcăciune
mica", „gângania", „buruiana otravită", „venetica", „iarba rea", „otreapă", „lăcusta"; „fecioara
tare", „învrăjbita", „nefericita", „nesocotita". Fiecare personaj aduce tema sa muzicală. Iată-1
descris pe Marcian transformă compozitia stangace a lui Ghighi in romanul „Rădăcini": „Era
acum un şipot tineresc, firav, dar conturat, dănţuitor, apoi dramatic, dar cu delicateţe, trist, dar cu
suavitate... Era Pastorala lui Ghighi, aşa cum fusese numai în simţirea lui, cum ar fi trebuit să fie
scrisă, cum băiatul, oricât se ostenise, nu o putuse realiza..."

Romanul are şi un caracter de jurnal. Intervenţia caracterologică directă făcută


de Nory sau Mini prezintă un procedeu arbitrar de creaţie, care nu permite caracterelor din
roman să rezulte prin proprie trăire . Perspectiva asupra faptelor se schimbă des, din unghiul
de vedere al fiecărui personaj. Lipsește planul. Romanul reprezintă o succesiune de schiţe
puse aparent fără ordine, dar gravitând în jurul câte unui individ. Sunt o serie de etape
prezentate la voia hazardului . Romanul progresează nu pe firul unei intrigi, ci prin
developări succesive. Textul devine , în cele din urmă o colecţie de radiografii complexe .
Aşadar, romanul are o construcţie riguroasă. În ceea ce priveşte tehnica narativă, este
bine reprezentată. Oglinzile reflectării sînt variate şi fiecare dintre personaje este văzut
comentat sau supravegheat de încă doi-trei. Textul narativ literar se caracterizează prin prezenţa
unui narator anonim ce nu participă la evenimente. Naratorul face o povestire retrospectivă
şi beneficiază de o cunoaştere superioară. Naratorul ne dezvăluie gândurile personajelor,
punând pe prim plan problema psihologică şi socială. Disimularea ocupă aproape în
totalitate căutările conştiinţei. Naraţiunea este heterodiegetică. Dialogul este folosit foarte
puţin el e necesar clarificării unei situaţii sau a unor comunicări practice.
30
Tudor Vianu, Hortensia Papadat-Bengescu, în volumul: Arta prozatorilor români, II, E.P.L., Bucureşti, 1966;

Stilul direct liber este folosit pentru a fi comentat apoi îndelung. Dialogurile şi
comentariile explicative şi analitice deschid fişa biografică a eroului.Un loc aparte îi revine
suspansului. Observăm alternarea planurilor narative. Tehnica retrospectivă aplicată pe
larg aici.
Romanul H. Papadat-Bengescu este lipsit de dinamism. Epicul e absorbit de
digresiuni. Acţiunea e deseori sfărmată, statică pe alocuri, autoarea căutând în trecutul
fiecărui erou al ei, scotoceşte şi cu râvnă adună cioburile, lăsându-l pe cititor să
reconstituie acţiunea.
Personajele sunt puse să se verifice în situaţii cheie , mai toate trecând în prim plan, ele
se contemplă singular, se auto-observă, cercetează pe ceilalţi şi sunt la rândul lor observate, ca
într-un film, scrutate de indivizii din jur. Prozatoarea a conceput ciclul Hallipilor la o
construcţie sferică racordând tablouri înrudite. Romanciera e martoră, oglindă a timpului său,
romanul, sinteză a creşterii şi descreşterii Hallipilor, oferă prin asamblarea variatelor
psihologii izolate şi intersubiective, o psihologie de grup.
Psihanalitic , s-ar putea vorbi ,chiar de o reacţie a feminităţii în faţa a tot ce o înjoseşte s-
au o brutalizează prin gest sau prin înfăţişare, o reacţie de conservare desigur a unei purităţi
ameninţate şi fragile. Senzualitatea eroinelor este o exaltare a vieţii şi a fiinţei umane
necontrafăcute, în opoziţie ireductibilă cu ipoteza oricărei “Obsesia bestiei ca forţă ostilă şi
imprevizibilă o au aproape toate personajele feminine ale autoarei , terorizate de imaginile
diformităţii şi ale dizarmoniei de care sînt înconjurate iremediabil. Autoarea subliniază
aspectul întregii simtomatologii fiziologice a stărilor interioare. Accentul analizei cade pe
fiziologia mişcărilor interioare.
Portretul fizic este printre cele mai creionate din romanele lui H. Papadat-Bengescu.
Avea „fruntea enormă, lărgită de părul care, fără chelie, începea să o decoreze departe de
tigvă, blond închis cu fire lungi şi grase, aşa de periate, că păreau lipite. Nasul cu două
proeminenţe, lung şi subţire, mustaţa rară, din fire mâncate parcă de molii, pe gura cu rânjet
neplăcut. Ochii albaştri, miopi sub ochelari de baga, gâtul lung...(despre Rim)
Patologia vieţii morale, în literatură, e unul din cele mai importante sectoare ale
romanului modern. Preţiozitatea şi pedantismul, observate de E. Lovinescu la autoare, se
datorau mai curând neexperienţei scriitoriceşti şi noutăţii metodei introspective, decât structurii
intuitive a romancierei, ceea ce pare un mozaic, e dialectica unui caracter.
Lucrarea H. P.-B. Este epică în limitele unei structuri romaneşti, riguros organizată ,
asamblată în jurul unui nucleu narativ.
Laitmotivul care cuprinde aproape jumătate de roman, e pregătirea concertului din Bach
.Repetiţiile pentru concert devin coloana vertebrală a romanului. Ele leagă prezentele disparate,
indicând o mare familie de snobi . Analiza narativă este legată astfel de analiza tematică . Să
ne referim, de pildă, la înclinaţia erotică a Elenei pentru Marţian.
A corela fapte şi situaţii în roman e o problemă de construcţie. Printr-un gest narativ
deliberat, printr-o sancţiune epică prelungită ,evenimentul muzical este mereu amînat. În
ultimul capitol al romanului este însă figurat un pseudo-centru narativ, realizat prin imaginea
ceremoniei înmormântării Siei. Aici spaţiul concret de convergenţă (biserica Amzei, în mijlocul
căreia se află sicriul Siei şi în jurul căruia sunt reuniţi din “considerente indirecte’’ toţi eroii
romanului) cuprinde un orizont afectiv disonant.
Personajele, stările lor si muzica interioară a construcţiei narative pot călăuze în “re-lectura’’
textelor. Obsesiile si destinul personajelor sunt puse sub semnul acestei muzici; ea captează,
organizează, comprimă totul.
În ce priveşte raportul dintre tehnicile tradiţionale şi cele inovatoare, H. Papadat-
Bengescu întrebuinţează pe parcursul operei sale toate modalităţile naraţiunii, chiar şi aceea de
tip actualizant . De regulă, întîlnim însă naraţiunea reconstitutivă. Și fiindcă am asemuit
persoanjele cu niște actori pot spune că autoarea împletește în showing-ul cu telling-ul.
Deci, romanul se constituie din mai multe linii de subiecte, se relatează viaţa Hallipelor și
pregătirea pentru concert. Paralel cu viaţa Hallipelor e descrisă pregătirea concertului, adică, pe
de o parte, se narează pregătirea pentru concert, pe de altă parte, - destinul personajelor.
Structura romanului e, într-un anumit sens, balzaciană, cu inlfuențe din Proust,
Maupassant, Zola ș.a.
Prospecţiunea în profunzime devine un procedeu. Dincolo de delimitările între cele trei
scene pe care se desfăşoară liniile principale ale romanului ( casa Rim, palatul prinţului
Maxenţiu, casa Drăgăneştilor), ,, Concert din muzică de Bach” se construieşte pe principiul
unui contrapunct al temelor morale: apropieri şi depărtări ale planurilor ,,epice”- fiecare cu o
atmosferă proprie lui - care amplifică şi nuanţează semnificaţiile până la orchestrarea lor într-un
sens.
Distrugerea pactului disimulării aduce epicul, evenimentele “intriga”, tot ceea ce formează
structura spaţiului romanesc.
În “Concert din muzică de Bach ” naratorul vizează, în esenta, evoluţia personajelor
de la condiţia actorului, care isi poartă masca într-un univers străin adevăratului său profil
interior, la aceea a regizorului care işi proiectează scena, propria-i existenta. În ansamblu
am putea considera mişcarea epica în romanele H. Papadat - Bngescu drept o evoluţie in
spirală cu largi popasuri analitice, cu comentarii variate si interpretări posibile. Nici un alt
prozator român n-a descris cu atâta iscusinţă bolile cele mai variate, de la isterie şi alte tulburări
umane până la efectele cancerului.
Monologul – monologul interior implică prezenţa “naratorului” care consemnează,
organizează vorbirea ne auzită a personajelor. El este ţesutul “celular” a caracterelor pus sub lupa
unui narator omniscent, care citeşte în conştiinţe, le rezumă mişcările, studiază adesea jocul
raporturilor: masca / adevăr interior, inventând astfel fiinţa lor psihologică. Persoana I lipseşte
din monologul indirect, gândurile cele mai ascunse ale personajului ajung la suprafaţă indirect,
deturnate de autoare. Rolul monologului interior sub raport compoziţional în acest roman este de
a detalia, de a dezvălui portretul adevărat, ascuns al eroilor.
Obsesia - Romanul H. Papadat – Bengescu alcătuieşte tabloul sobru al unei societăţi şi al unui
moment istoric. Prin opera ei aristocraţia burgheză românească şi-a intuit şi şi-a manifestat
esenţa, presimţindu-şi declinul iremediabil. Se arată forţa demascatoare asupra caracterelor
distincive ale realismului critic aplicat lumii snobilor şi parveniţilor.
Toate personajele H. P. – Bengescu sunt obsedate de ceva. Ada Razu este obsedată de a
ajunge cu orice preţ la recepţiile, organizate de Elena Drăgănescu, Maxenţiu vrea să se vindece,
Lică să-l înlocuiască în palatul somptuos pe prinţul bolnav. Fiecare personaj e obsedat de ceva ce
ţine cu orice preţ să-l primească.
Obsesia urâtului în toate ipostazele posibile nu e decât un fenomen a unei stări interioare şi al
unei conştiinţe mai adânci. Toate personajele H. P. – Bengescu trăiesc un calvar al închipuirii,
jocul fanteziei lor compunând psihologii şi peisaje niciodată realizate, vizând dubla cadenţă a
vieţii între deficitul de existenţă şi “fierberea vulcanică” a imaginaţiei.
Retrospecția - prin retrospecție care naratorul se întoarce în trecut pentru a informa cititorul
asupra trecutului personajului pe toată durata romanului.
Psihanaliza- cercetează reacţiile personajelor, senzualitatea lor ,obsesiile ,oscilările
interioare,fiziologia mişcărilor interioare.
Portretul fizic – este punctul forte al autoarei. Prin el reprezintă tipologia, patologia
personajelor, profilul personajului și-l realizează cu măiestrie.
Figurile narative se întâlnesc pe larg după um am mai spus în roman. În mod special cele ale
timpului. Întâlnim des după cum am obervat analepsa(retrospecțiunea). Prolepsa nu
lipsește nici ea, de exemplu, în cap. III Lică anticipează care acțiuni pe care le va întreprinde
Lina pentru Sia. În primele două cpitole recunaștem silepsa (povestirea în ramă) cu Lina-Mini-
Sia-Lică. Pe alocuri intervin pauzele, fiindcă se descrie locul narațiunii. Începând cu capitolul V
avem un prim exemplu de rezumat, este vorba de perioada în care Sia este lăsată complet în
grija domnișoarei directoare și devine fată mare. Un alt exemplu de rezumat este acela pe care
ni-l dă N. Manolescu în Arca lui Noe, unde vorbește de Ada și Maxențiu. Scena își face și ea loc
în ansamblul romanului. O scenă bună avem când Ada îl prezintă pe Lică prințului. Povestirea
este repetativă, exemplu,, Nimic nou! Avem același suflu cavernos...” , întâlnim această frază
de mai multe ori.
Spre final pot spune că după prima lectură a romanului Concert din muizcă de Bach,
împărtășeam părerile fiecărui critic sau scriitor a cărui opinie am citit-o cu privire la opera H.P. –
Bengescu (E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, L. Rebreanu, G. Călinescu, A. Holban, ș.a. Cu
excepția remarcelor criticului Mihai Ralea. Și nu pentru că toți îl consider pe acesat din urmă un
misogin, iar ego-ul meu feminin se opune să-l înțeleagă, dar pentru că părerile dumnealui mi s-au
părut pe alocuri deplasate, argumentele slab fondate și neconvingătoare. Pe când critica lui
N.Manolescu a împărțit ceva lumină asupra viziunei mele și m-a ajutat să înțeleg mai bine unde
se situaează romanul H.P.-B, cum este alcătuit, ce conține, ce-l deosebește, care îi este
importanța, aportul și valoarea.
MOZAIC DIDACTIC

CLASA A XI-A: Coordonata didactică – Cititorul și contextul istoric-cultural-estetic


Competența specifică 3. Lectura și interpretarea textelor literare și de graniță, demonstrând
gândire critică și atașament față de valorile naționale și general-umane.

Unitatea de competență 3.1.Aplicarea diverselor strategii de lectură;

Unitatea: Literatura în istoria umanității: tradiționalismul și modernismul


Activități: lectura hermeneutică/exegeză
 Realizați individual lectura romanului Concert din muzică de Bach de H.P. – Bengescu,
utilizând și combinând mai multe tehnici și metode de lectură, precum: lectura literară,
cognitivă, analitică, interpretativă, critică, lectura cu popasuri. Completați concomitent
Jurnalul dublu de idei. (lucru individual)
 Reveniți la unele paragrafe/fragmente și exersați lectura Cameleon. Explicați de ce l-ați
ales, prin ce v-a atras atenția (lucru în grup)
 Analizați lexicul. Explicați cuvintele necunoscute.(individual/în perechi/în grup)

Unitatea de competență 3.2.Rezumarea unui text literar și de graniță;


 Completați harta cognitivă saun planul dezvoltat de idei. (în grup)
 Completați o fișă de lectură.( în grup)
 Realizați un rezumat al romanului.( individual)

Unitatea de competență 3.3. Analiza specificului de gen și specie a textului literar și de graniță;
 Demonstrați prin câteva argumente genul și specia textului lecturat.
 Reamintiți-vă tipologia romanului românesc. Încadrați romanul dat într-o tipologie.
Argumentați-vă alegerea.

Unitatea de competență 3.4. Utilizarea noțiunilor de teorie literară la analiza textului


literar și de graniță;
 Definiți cu ajutorul manualului și dicționarului dacă este nevoie termenii de: literatură
interbelică literatură tradiționalistă, literatură modernistă, roman psihologic, roman de
analiză.
 Problematizați. Realizați un Focus Grup/Braingstorming, ori folosiți tehnica Pixuri în
pahar și expuneți-vă pornind de la afirmația lui Nicolae Manolescu:

,, Reforma ionică coincide cu apogeul doricului şi critica a fost neputincioasă in a sesiza


deosebirile dintre romane ca Pădurea spanzuraţilor şi Concert din muzică de Bach,
considerandu-le pe amandouă "psihologice" sau "de analiză". Aşa s-a născut şi mitul
romanului modern romanesc, cu doi ctitori, L. Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu,
unul operand predilect in domeniul socialului, celălalt in al psihologicului. Nu putea fi
inţeleasă de la inceput adevărata deosebire. Mai curios este că ea nu se inţelege totdeauna
nici astăzi. Cauza trebuie căutată in imprecizia vocabularului critic tradiţional. Roman
psihologic ori de analiză sunt etichete fie prea generale, fie complet greşite.” (Arca lui Noe.
Eseu despre romanul românesc.)

Unitatea de conținut 3.6.Explicarea funcției cognitive, educative și estetice a textului literar


și de graniță.

 Numiți, temele, subtemele, motivele și laitmotivele întâlnite în text.


 Comentați unul din motive.
 Îndentificați tipologiile de personaje din roman.
 Explicați ce înțelegeți prin estetica urâului întâlnită în textul dat.
 Explicați care sunt pentru dvs valorile general umane.
 Denumiți figurile narative utilizate în roman.

Competența specifică 4. Producerea textelor scrise de diferit tip și pe suporturi variate,


manifestând comportament lingvistic autonom și originalitate.
Scrierea metaliterară:
 Realizați caracterizarea câtorva personaje după algoritmul cunoscut.
Eseul structurat
 Demonstrați actualitatea textului printr-un mini-eseu scructurat, făcând referire și la unul
din citatele autoarei.
,,Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem!” H.P. – B.
,,Despre cei de aproape e bine să te informezi de departe.” H.P. – B.

Scrierea funcțională
 Făcând apel la imaginație, realizați un text, în baza romanului Concert…, alegând din
cele două variante propuse mai jos. Respectați cerințele de scriere și organizare în pagină
corespunzăoare pentru fiecare alegere .
● Invitația
● Procesul-verbal

Scrierea reflexivă:
 Articolul în presa scrisă și online
 Pornind de la situațiile, scenele și întâmplările din roman, realizați o recenzie a cărții, sau
folosindu-vă imaginația întocmiți un process verbal, o știre sau reportaj de la fața locului.
Scrierea imaginativă:
 Scenariul
 Relizați un scurt scenariu de film, în baza romanului dat. Momentele subiectului, mesajul
și viziunea vă aparțin. Păstrați din Concert… biografia personajelor și relațiile dintre
acestea.
Competența specifica:
5. Aplicarea normelor limbii române literare (gramaticale, ortografice, punctuaţionale și
stilistice) în exprimarea orală și scrisă, demonstrând discernământ și cultură lingvistică.

Unitatea de compentență:
5.1. Stabilirea elementelor neologice în diverse situații de comunicare;
5.2. Adaptarea elementelor lexicale neologice la sistemul gramatical al limbii române;
5.3. Valorificarea resurselor lexicografice și TIC în vederea unei exprimări exacte și corecte.

Elemente neologice - adaptarea la normă


● Fonetică. Pronunțarea corectă a împrumuturilor. Elemente de ortoepie. Pronunţie corectă
(hipercorectitudinea)
 Textul romanului conține nenumărate neologisme și abateri de la normele limbii.
Extrageți din carnetele de noțițe/vocabular cuvintele notate și indicați forma lor
corectă/literară. Realizați exerciții de pronunțare corectă a cuvintelor date utilizând un
creon între dinți, o caramelă/bomboană, ori făcând concomitant mișcare fizică
(așezări/flotări/mers de gâscă).
● Lexicologie.
 Demonstrați prin câteva exemple proprii sau extrase din text de formarea a cuvintelor cu
afixe și elemente de compunere neologice
● Sintaxa frazei
● Cupluri corelative – exprimare și punctuație corectă
● Valori stilistice ale semnelor de punctuație

 Elevii vor asculta și scrie fragmentul următoar sub dictare, respectcând principiile
punctuației: intonațional, logico-semantic, formalgramatical la nivelul frazei.
,,Din toți, ea singură îl ascultase ca pe un imn de slavă, nu de jale; ea și cu Mini căreia I
se păruse că aurul cânta. Ceilalți se gândeau, pesemne, la Dumnezeu, fiindcă mâini
parcă dezlegate bine încercau semnul crucii cu mănuși negre sau cenușii. Moșica Mari
șe înclina cu mătănii și Lenora făcea crucea plină. Elena avu și ea un gest al mâinilor
din care își trăsese mănușile lungi. Un gest de adorare vagă. Și ea cunoscuse
dumnezeirea armoniei. Așadar, Marcian se urcase și el…În unitatea aceea perfectă șe
recunoștea stăpânirea mâinilor lui de animator Se urcase acolo într-un amvon de
bisercă cu niște coriști…pentru…pentru că!...Elena ridică în sus capul pe care iar ar fi
vrut să-l întoarcă.
 Redactați-vă dictarea reciproc, cu colegul de bancă, utilizând pixuri de culori diferite.
 Explicați/comentați rolul punctelor de suspensie utilizate atât de frecvent în punctuația
romanului Concert... de H.P. –B.

● Stilistică funcțională.
● Particularitățile de limbaj în diverse stiluri funcționale.
 Traduceți/explicați sensul cuvintele din limba franceză utilizate în limbajul romanului.
Utilizați diferite dicționare, dacă este necesar.
 Dați exemple de clişeu, cacofonie şi calchiere lingvistică întâlnite în opera H.P.–B.

Competența specifică:
6. Valorificarea experiențelor lingvistice și de lectură în vederea dezvoltării personale pe
parcursul vieții, demonstrând interes axiologic și esthetic;
6.1. Manifestarea experiențelor literare și a gustului estetic în diferite contexte de învățare
și de viață ;
6.2. Gestionarea textelor orale și scrise în produse media/multimedia;
 Cititorul-autodidact și lectura fără frontiera;
Elevilor li se repartizează cîteva tabele cronologice, pentru a lua cunoștință cu biografia autoarei.
Elevii primesc fișe de lectură cu fragmente din reviste literare românești, în care se găsesc
opiniile scriitorilor și criticilor referitor la opera H.P.-B.
 Identificați în surslele primate informațiile referitoare la stilul autoarei, limbajul utilizat
și tehnicile narative prezente.
 Argumentați prin exemple concrete de ce opera H.P. – B. este o frescă a societății.

 Literatura și mediile - surse de informare și formare a vorbitorului cult ;


 Opera literară în expresia filmului artistic/documentar/de animație și în cea a spectacolului;
 Audiați compozițiile muzicale:
1. Toccata și fuga în Re minor - J.S. Bach
2. Ave Maria în C major- J.S. Bach
3. Art of Fugue- J.S. Bach
4. Ștefan Lovin, pian - Concert din muzică de Bach.

 Audiați spectacolul Teatrului Radiofonic București - Concert din muzică de Bach (1981)
H. P. – B.
 Exprimați-vă trăirile, stările printr-un proiect individual/de grup, power point/ prezi/ video/
colaje/ tabel conceptual/ grafic, buletin de știri, spot publicitar video, chat-ul, conferință de
presă/ conferință video, sondaj de opinie, chestionar ș.a. după aceste experiențe culturale.

 Jucați în clasă Scaunul autorului, trcând câți mai mulți elevi în ipostaza autorului, pentru
a vă lărgi cunoștințele cu privire la importanța operei bengesciene pentru literatura
română. Vedeți care sunt inovațiile aduse de aceasta și aportul ei în evoluția romanului
românesc.

 Alcătuiți un eseu sctructurat de 1,5 pag. intitulat ,,Valorile literare românești în


dezvoltarea mea persona

Bibliografie:

A. Burlacu, Proza lui Vladimir Beșleagă. Hermeneutica romanului;

A. Holban, ,,H.P.-Bengescu”, Sburătorul;

C. Șchiopu, Metodica predării literaturii române;

C. Șchiopu, Metode și procedee de interpretare a operelor epice;

Curriculum național la Limba și literatura română, cl. X-XII, Chișinău 2019;

Dicționar al litearaturii române;

E.M. Forster, Aspecte ale romanului;

E. Lovinescu, Sburătorul;

F. Aderca, Contribuții critice ;

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent;

H.P.-Bengescu, Concert din muzică de Bach;

H. P. - B., Fecioarele despletite, Concert..., Drumul ascuns;

L. Răileanu, Dicționar de personaje literare;

M. Sebastian, România literară;

M. Ralea, „Recenzii: Hortensia Papadat-Bengescu, «Concert din muzică de Bach»;

N. Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc;

O. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale;

P. Constantinescu, ,,H.P.-B.”, Viața literară;

T. Vianu, Arta prozatorilor români;

Ș. Cioculescu, „Romanul d-nei H. Papadat-Bengescu”.

https://www.youtube.com/watch?v=rMdeVAGRn8k

https://www.youtube.com/watch?v=WqFz1SsCO6o

https://www.youtube.com/watch?v=4JWqPZg5vR4
https://www.youtube.com/watch?v=bdPkXJfBR5o

S-ar putea să vă placă și