Raspunsuri la Psihopedagogia persoanelor cu dizabilități vizuale

Prof Univ Pirvan Mariana

1. Obiectul, scopul și obiectivele tiflopsihopedagogiei.

Obiectul de studiu al tiflopsihopedagogiei: particularităţile dezvoltării

persoanelor cu deficienţe de văz.
Tiflopsihopedagogia (TP) este o știință contemporană, de sinteză, ce se prezintă
drept parte componentă a Psihopedagogiei speciale şi studiază deficienţele de
vedere sub diferite aspecte. Adică: cauzele şi formele afecţiunilor optice,
particularitățile dezvoltării psihice şi fizice, metodele de compensare, educare
pentru integrare socială eficientă a persoanelor cu deficienţe de văz
Obectivele tiflopsihopedagogiei: 1. Determinarea legitaţilor fundamentale în
dezvoltarea persoanelor cu deficienţe de văz în raport cu dezvoltarea
persoanelor cu văz normal. 2. Relevarea particularităţilor psihologice şi
psihofizice la persoanele cu afecţiuni vizuale. 3. Studierea specificului
dezvoltării personalităţii lor. 4. Stabilirea metodelor de prevenție, diagnostic,
compensare şi reabilitare a tulburărilor dezvoltării la nevăzători. 5.
Determinarea specificului activităţilor educaționale: selectarea principiilor
didactice, a metodelor și tehnologiilor de lucru, determinarea conținutului
activităților corecțional-dezvoltative. 6. Integrarea socială şi orientarea
profesională.
2. Etiologia deficiențelor de văz.

După I. Stănică [36] etilogia tulburărilor de vedere este foarte variată şi include
o diversitate de factori de risc care, în funcţie de locul şi perioada când
acţionează, determină forme şi grade diferite de dificienţe ale analizatorului
vizual. De obicei, cauzele ambliopiei și cecității sunt comune, dar diferă ca
intensitate și momentul în care acționează, ș.a. Reeșind din localizarea
anatomică a afecțiunilor, există: boli ale anexelor globului ocular (pleoape,
glande lacrimale, conjunctivite, boli ale orbitei oculare); tulburări ale refracţiei
oculare (miopia, hipermetropia, astigmatismul); afecţiuni ale cristalinului
(cataracta); afecţiuni ale corpului vâtros; afecţiuni ale polului posterior (retina
şi nervul optic); Cauze care constau în dereglări ale unor indici funcționali ai
vederii: alterări ale câmpului vizual (apar în afecțiuni ale coroidei, retinei, în
glaucom); tulburări ale vederii binoculare (apar în nistagmus, strabism,
paralizii oculomotorii); alterări ale simţului cromatic; tulburări de adaptare la
întuneric şi lumină; diminuări a acuității vizuale (apar în majoritea bolilor
oftalmologice). În funcție de momentul instalării: a) malformaţii congenitale –
sunt determinate de acțiunea prenatală a agentului patogen sau din mediul
extern:  anomalii ereditare - genopatii (mutaţii cromozomiale);  anomalii
neereditare - gametopatii (lezarea celulelor germinale înainte de fecundare),
blastopatii (leziuni produse în perioada blastogenezei - primele 15 zile după
concepţie), embriopatii (leziuni produse între săptămânile 2 şi 12 de sarcină),
fetopatii (leziuni în perioada fetală, începând cu luna a patra de sarcină şi până
la naştere); b) cauze care acţionează perinatal sau postnatal, în diferite perioade
ale existenţei persoanei: 24  boli infecţioase - infecţia gonococică, trahomul,
conjunctivita diftérica, rujeola, tuberculoza, sifilisul, infecţii pe traiectul
nervului optic etc.;  intoxicaţii cu diferite substanţe (de exemplu, alcool
metilic, arsenic, antibiotice, intoxicaţii profesionale);  traumatisme, arsuri
produse de accidente sau explozii;  cauze diverse (iradiaţii, staze pupilare,
dezlipire de retină etc.). Cunoaşterea etiologiei şi a manifestărilor clinice ale
dificienţelor de vedere prezintă o deosebită importanţă în stabilirea unui
diagnostic diferenţial, în stabilirea unui tratament compensator şi recuperator
adecvat, în elaborarea unui pronostic privind evoluţia, recuperarea,
profesionalizarea şi integrarea socială a persoanei cu 25 deficienţe de vedere.

3. Clasificarea deficiențelor de văz.

În funcţie de modificările indicilor funcţionali ai vederii prezentăm următoarea
clasificare: 1. Scăderea acuităţii vizuale (prezentată prin miopii, hipermetropii,
astigmatism); 2. Alterarea câmpului vizual (modificarea ariei de cuprindere
spaţială, prezentată prin vedere tubulară, scotomă); 3. Tulburările vederii
binoculare (strabism, diplopie, hemeralopie); 4. Tulburări de adaptare la
întuneric şi lumină („orbul găinii‖ – nictalopie - „orbire de noapte‖ (sinonime),
hemeralopie - „orbire de zi‖) 5. Alterarea sensibilităţii cromatice (daltonism).
În funcţie de indicele acuităţii vizuale distingem: - ambliopie uşoară (indicile
între 0,5-0,3); - ambliopie medie (0,2-0,1); - ambliopie forte (sub 0,1); - cecitate
relativă - cu perceperea mişcărilor mâinii în fața ochilor şi a luminii; - cecitate
absolută - fără percepere a luminii; Nevăzători se consideră persoanele cu AV
sub 0,08 (1/12), la ambii ochi sau la cel mai bun ochi.
 Ambliopiile pot fi: -ambliopie organică (provocate de modificările organice ale
analizatorului vizual); - ambliopie relativă (modificările organice nu justifică
diminuarea văzului); - ambliopie funcţională (fără modificări organice);
După gradul lezării şi după nivelul utilizării reziduurilor vizuale, distingem:
-orbire absolută (fără percepţia luminii); -orbirea socială (practică) – cu o
vedere restantă pînă la 3/60. Resturile de vedere nu sunt suficiente pentru
orientarea în spaţiu. Persoana poate beneficia atît de metode tactil-kinestezice,
cît și văzul restant. 22 -alterări ale câmpului vizual (pînă la 5-10 grade);
În funcţie din momentul instalării deficienței, specificăm: - deficienţe de vedere
congenitale; - deficienţe de vedere dobândite, prezentate în următoarele etape:
a) copilărie mică (0-3 ani); b) vîrsta prescolară (3-7 ani); c) vîrstă școlară mică
(7-10 ani); d) după această vîrstă; e) vîrsta tardivă. !
E importantă vârsta când s-a instalat deficienţa, deoarece astfel poate fi
determinată experienţa vizuală a persoanei, particularitățile dezvoltării şi, deci,
poate fi făcut un prognostic de durată. În dependență de vîrstă și volumul
reprezentărilor vizuale: -orbire congenitală (persoana nu are informaţii vizuale.
Informaţiile parvin doar de la ceilalţi analizatori: auditiv, tactil etc. Nu este
memorie vizuală); -orbire dobîndită, survenită până la 3 ani (persoana nu are
reprezentări vizuale sau, ele fiind esențial reduse în intesitate. Rolul dominant îl
deține imaginea tactil kinestezică și auditivă.); -orbire dobîndită, survenită după
3 ani (persoanele au reprezentări vizuale).
4. Tabloul clinic și psihopedagogic în deficiențele vizuale

Particularitățile dezvoltării copilului cu pierderi vizuale sunt în dependență

directă de timpul și tipul (gravității) deficienței. Cele mai relevante caracteristici
se manifestă în pierderi timpurii și profunde ale văzului, ele fiind determinat de
scăderea funcției psiho-motorii și subdezvoltarea unor procese de cunoaștere. •
Deficienţele vizuale determină o serie de consecinţe primare care sunt în
legătură cu scăderea fluxului de informaţii vizuale, neclaritatea şi imprecizia
imaginii, dificultăţi în discriminarea şi fixarea imaginilor sau imposibilitatea
perceperii acestora, toate influenţând dinamica proceselor corticale şi
intervenţia unor mecanisme fiziologice şi psihice cu rol compensator al
deficitului de vedere; de asemenea, apar şi o serie de consecinţe secundare de
tipul: ţinută corporală defectuoasă, determinată de poziţionarea segmentelor
corpului în funcţie de posibilitatea recepţionării cât mai clare a imaginii pe
retină (răsuciri sau înclinări ale capului şi părţii superioare a trunchiului care
determină atitudini cifotice, asimetrice etc.), o încetinire a ritmului dezvoltării
psihice; un nivel de cunoaştere scăzut în raport cu vârsta; o coordonare
oculomotorie deficitară;
• Lipsa controlului vizual, insuficienţa mişcărilor (mai ales în primii ani de
viaţă) duc la întârzieri în dezvoltarea fizică generală şi în evoluţia motricităţii, în
legătură cu automatismele legate de mers se constituie mai greu pe fondul unor
experienţe negative care trezesc şi întreţin teama copilului că ar putea să se
împiedice, să cadă, să se lovească, apar dificultăţi de echilibru.
•Calităţile percepţiei sunt şi ele afectate la persoanele cu ambliopie, în special
raportul obiect - fond se realizează cu dificultate mai ales în contexte perceptive
complexe, constanţa (obiectele sunt identificate, între anumite limite,
independent de distanţa şi poziţia faţă de subiect, dar apar frecvent şi confuzii
perceptive) şi semnificaţia (percepţia nu devine întotdeauna declanşatorul unei
acţiuni şi nu se raportează la o anumită categorie de obiecte denumite verbal). •
Reprezentările sunt adesea incomplete, parţiale, eronate, sărace în detalii, iar
conţinutul lor este lipsit de caracteristicile esenţiale, ceea ce face ca eficienţa lor
în activitatea cognitivă şi practică să fie foarte redusă; în cazul pierderii totale a
vederii înainte de 3 ani, reprezentările vizuale sunt structurate strict pe baza
experienţelor auditive şi tactil-kinestezice ale persoanei, fapt care conduce la
erori în aprecierea formei şi mărimii obiectelor, a raporturilor dintre
componentele obiectelor şi dintre obiecte, la imposibilitatea de a opera cu
noţiunea de culoare în maniera unei persoane normale etc.
 Momentul apariţiei deficienţei vizuale, dinamica, gravitatea acesteia au o
semnificaţie deosebită pentru dezvoltarea generală a copiilor cu deficienţe
vizuale atât pe plan fizic, cât şi pe plan psihic şi psihosocial. De asemenea,
trebuie subliniată importanţa intervenţiei precoce în educarea copiilor cu
deficienţe de vedere, inclusiv în clase obişnuite, în şcoli obişnuite, conform
concepţiei integrationist.

5. Metodele de cercetare aplicate în tiflopsihopedagogiei

Observația;

Conversația/Interviul;

Teste/probe;

Ancheta;

Chestionarul;

Anamneza;

Experimentul (natural/laborator);

Analiza produselor activității

6. Diagnosticarea timpurie în deficiențele vizuale.

7. Evaluarea funcției vizuale
Evaluarea complexă presupune acumularea tuturor informaţiilor despre
particularitățile subiectului. Un rol important îl joacă depistarea timpurie a
deficientului vizual, care începe din primii ani de viaţă. Sunt niște date
preliminare, în baza observațiilor duse de membrii familiei sau medicul de
familie: ♦ poziţia neobişnuită a capului în timpul jocului, a servirii mesei, a
lucrului (mâzgălitură, desen, jocul cu cuburi); ♦ nu reacționează la stimuli
luminoși; ♦ distanţa şi unghiul din care priveşte copilul mic; ♦ acoperirea unui
ochi cu mâna sau închiderea lui; ♦ evitarea luminii puternice; ♦ dureri de cap
sau ameţeli în timpul activităţii vizuale, manifestate prin plâns şi indispoziţie; ♦
ritmul lent în orice activitate (joc, desenat, scris-citit în cazul în care depistarea
se face la vârsta şcolară); ♦ lipsa de atenţie; ♦ urmărirea cu degetul a tot ce face
(mai ales a textului citit sau scris); ♦ coordonarea defectuoasă ochi-mână în
activităţile cotidiene; ♦ refuzul de a participa la activităţi fizice şi jocuri de
mişcare; ♦ neîndemânarea; ♦ mers cu prudenţă şi teamă; ♦ pleoape umflate;
uneori lipsa pupilei; ♦ mişcări necontrolate ale ochilor; 34 ♦ lipsa de coordonare
a celor doi ochi; ♦ lăcrimarea ochilor; ♦ dificultăţi în însuşirea scrisului -
cititului; ♦ confuzii între semnele grafice sau formele asemănătoare. Capacitatea
vizuală actuală se stabilește în baza comportamentelor vizuale specifice (vezi
Anexa 2) (I. Stănică, 1997): • reacția la stimulii luminoşi; • atenţie vizuală; •
urmărirea stimulilor vizuali mobili; • convergenţa; • coordonarea ochi-mână; •
discriminarea culorii, formei, mărimii; • mobilitate oculară; • coordonarea
audio-motrică. Se poate folosi „Registrul de evaluare fundamentală a conduitei
vizuale” ♦ dacă îşi valorifică stimularea vizuală conştient; ♦ dacă reţine
informaţia vizuală; ♦ dacă are controlul voluntar al mişcărilor ochilor; ♦ dacă
relaţionează sau deosebeşte obiecte după culoare şi formă; ♦ dacă are capaciatea
de a distinge, recunoaşte şi folosi intenţionat obiectele înconjurătoare, pe care le
explorează şi le manipulează; ♦ dacă indică forma şi detaliile obiectelor,
desenelor şi persoanelor. Exerciţiile cuprinse în acest Registru de evaluare
trebuie să se realizeze în diferite condiţii de iluminare, distanţă, cu diferite
materiale şi în diferite momente, spre a se putea circumscrie nu numai conduita
vizuală, ci şi cea gestuală şi verbală (dacă evaluarea se face după apariţia
limbajului).

8. Evaluarea inteligenței
9. Senzațiile vizuale.
Senzațiile sunt procese psihice senzoriale elementare de cunoaștere a însușirilor concrete, luate
separat, ale obiectelor, când acestea stimulează receptorul unul singur organ de simț. • Termenul
senzație denumește procesul de semnalizare prin simțuri și, în același timp, rezultatul acestui proces,
adică imaginea primară a însușirilor concrete ale obiectelor. De exemplu, senzație de acru, senzație
de roșu etc. • Orice obiect este o sinteza de mai multe însușiri concrete, iar senzațiile reflectă astfel
de însușiri separate. • De exemplu, zăpada are însușirile concrete “albă”, “rece”, “moale”. Ochiul ne
dă doar senzația de alb.

10. Bolile oftalmologice.

Miopia este o ametropie (tulburare sau viciu de refracţie) în care, din cauza unor modificări
structural-funcţionale, razele de lumină sunt focalizate în faţa retinei; modificările constau fie în
lungimea sau alungirea prea mare a diametrului antero-posterior al globului ocular, fie în puterea de
refracţie foarte accentuată a corneei sau cristalinului. Aspectul clinic este foarte caracteristic:  ochi
măriţi,  privirea nesigură,  înceţoşarea imaginilor,  lăcrimare,  disfuncţionalităţi în fixarea
obiectului,  tendinţa de a apropia obiectul de perceput,  dureri musculare uşoare din cauza
încordării exagerate a muşchilor convergenţei, care produce oboseală vizuală, dureri de cap. Este
deci afectată vederea la distanţă prin diminuarea acuităţii vizuale şi alterările câmpului visual.

Hipermetropia - este ametropia ce apare când axul longitudinal al globului ocular este prea scurt din
cauza insuficientei dezvoltări a globilor oculari sau când forţa de refracţie a mediilor refringente este
prea slabă, ori curbura corneei prea redusă. Razele luminoase sunt focalizate dincolo de retină, fiind
afectată vederea de aproape, la distanță mică. Absenţa refracţiei corecte este compensată prin
acomodaţie prin încordarea continuă a muşchilor ciliari ai cristalinului care poate conduce la
hipertrofierea lor. Semnele clinice: lăcrimare,  clipit des,  congestionarea pleoapelor,  dureri de
cap, mai ales în zona tâmplelor,  senzaţie de somnolenţă, de oboseală vizuală, care se instalează
repede, din cauza dificultăţilor de fixare a obiectelor, a neclarităţii şi suprapunerii literelor,
imaginilor, care fac ineficientă vederea de aproape în orice activitate şi, mai ales, în scris-citit.
Imaginea obiectelor distanţate este mai clară, în timp ce obiectele apropiate sunt percepute difuz,
înceţoşat şi neclar.

Astigmatismul este tot o ametropie (viciu de refracţie), datorată imperfecţiunii curburii cristalinului
sau corneei şi puterii de refracţie diferite în diferite zone, putând fi, în cele mai multe cazuri,
astigmatism miopie sau astigmatism hipermetropie. Razele sunt focalizate pe retină în mai multe
puncte, la diferite distanţe de fovee, formându-se o imagine deformată şi neclară. Poate fi
congenital, asociat cu ambliopia înnăscută sau dobândit în urma altor afecţiuni, remise cu sechele.
Semnele clinice:  dureri intraoculare datorate efortului de acomodare a ochiului,  alterarea vederii
de aproape, ştearsă şi deformată, cu imagini neclare cu figuri alungite, cu erori în diferenţierea
literelor asemănătoare (mai ales cele cu elemente verticale - N, M, H). Măsurile ce se impun sunt
corecţia optică (ochelari cu lentile cilindrice sau lentile de contact) şi antrenament vizual specific.

Keraţita - se manifestă, de obicei, în a doua decadă de vârstă, prin creşterea distorsiunii câmpului
vizual şi a vederii la distanţă, asociindu-se în unele cazuri cu retinopatia pigmentară, aniridia,
sindrom Down sau sindrom Marfan. Tratamentul este eficient cu lentile de contact rigide în primele
stadii şi keratoplastie (transplant de cornee), care diminuează degenerarea progresivă a corneei,
micşorând riscul orbirii.

Cataracta - este o boală congenitală sau dobândită, cu o frecvenţă foarte mare, determinată de
opacifierea parţială sau totală a cristalinului, se manifestă prin diminuarea acuităţii vizuale. Semnele
clinice:  fotofobie,  vedere tulbure,  mişcări nistagmice,  modificări de transparenţă,  o
constricţie lejeră a câmpului vizual periferic. Alinarea vederii la distanţă şi a vederii de aproape,
dificultăţi de scris-citit, activitatea şcolară, în sesizarea detaliilor, înceţoşarea imaginilor, reducerea
sensibilităţii de contrast.

Albinismul - (carenţa totală sau parţială a pigmentului retinei, irisului, părului, pielii) este o boală
ereditară care conduce spre infradezvoltarea maculei, ceea ce determină fotofobie, scăderea de
diferite grade a acuităţii vizuale (20/200 - 20/70), nistagmus, câmp vizual variabil, astigmatism. În
general, nu progresează, corectânduse cu lentile colorate sau obscure, cu ochelari de absorbţie
(lentile de contact) şi necesitând iluminat slab.

11. Reprezentările ca proces psihic la copiii cu deficiență de văz.

• Reprezentările sunt adesea incomplete, parţiale, eronate, sărace în detalii, iar conţinutul lor este
lipsit de caracteristicile esenţiale, ceea ce face ca eficienţa lor în activitatea cognitivă şi practică să fie
foarte redusă; în cazul pierderii totale a vederii înainte de 3 ani, reprezentările vizuale sunt
structurate strict pe baza experienţelor auditive şi tactil-kinestezice ale persoanei, fapt care conduce
la erori în aprecierea formei şi mărimii obiectelor, a raporturilor dintre componentele obiectelor şi
dintre obiecte, la imposibilitatea de a opera cu noţiunea de culoare în maniera unei persoane
normale etc. În ceea ce priveşte reprezentările, caracterizarea lor se face în funcţie de forma
deficienţei de vedere şi de momentul apariţiei ei; reprezentările sunt dependente şi de integritatea
analizelor; pentru persoanele cu deficienţă congenitală, imaginile mintale sunt legate de
componentele auditive; la cei cu deficienţă dobândită tardiv sau în ambliopie există urme ale unor
imagini mentale ce sunt stimulate verbal; la nevăzători are loc formarea şi dezvoltarea unor
reprezentări spaţiale pe baza explorării tactil-kinestezice a obiectelor; volumul, forţa, cantitatea şi
calitatea reprezentărilor sunt în decalaj faţă de cunoştinţele verbale, ceea ce se observă în 52
recunoaşterea unor obiecte sau fenomene şi în capacitatea redusă de actualizare a unor
caracteristici definitorii. Pentru copiii preşcolari sau de vârstă şcolară mică, cu diferite grade de
ambliopie, reprezentările vizuale sunt incorecte, incomplete, deformate sub aspectul formei,
mărimii, culorii, raporturilor spaţiale, dimensiunilor, detaliilor. Raportul reprezentare-suport/intuitiv-
noţiune are un grad redus de funcţionalitate (adeseori noţiunea pare corectă, dar fără acoperire
intuitivă şi înţelegere semantică); din acest motiv, reprezentările sunt destul de puţin eficiente în
activităţile cognitive şi practice, lipsite de mobilitate şi uneori denaturate sub aspectul raportului
dintre componentele obiectelor.

12. Particularitățile gândiri la copiii cu deficiență de văz.

Gîndirea – este un proces psihic superior, de cunoaștere a realității prin asimilarea mediului la
structurile cognitive și acomodarea acestor structuri la cerințele realității. Prin gîndire omul își
dirijază comportamentul, își planifică acțiunile, alege mijloace pentru realizarea lor optimă. Gîndirea
constă din structuri cognitive (=informații structurate) și operații (=strategii). Structura cognitivă
tipică pentru gîndire este noțiunea. Deficința de vedere dacă nu este asociată cu deficiențe de
intelect, nu afectează în mod direct procesele superioare de cunoaștere, mai ales, dacă sunt
stimulate și exersate. Cecitatea, în sine, nu duce la diminuarea dezvoltării gîndirii și, respectiv, a ceea
ce numim „intelegență globală‖. Reezultatele obținute de diferiți cercetători prin aplicarea la
nevăzători a testelor clasice de inteligență (Binet-Simon, Stanford-Binet, Wechsler), adaptare pentru
nevăzători, arată că, practic Q. I. Verbal mediu al nevăzătorilor este, la toate vîrstele, comparabil cu
cel al văzătorilor. Integritatea acestor funcții intelectuale - este dată în mare parte de faptul că nu
sînt privați de limbaj, de acest mijloc principal de comunicare cu anturajul și instrument al gîndirii .
Prin limbaj, - care este achiziționat și dezvoltat la nevăzători în manieră normală, - deficientul vizual
dispune de un instrument simbolic și conceptual de primă importanță grație căruia pot să se
actualizeze potențialitățile cognitive pe care cecitatea- prin atingerea senzorială – nu le-a
compromise.

13. Particularitățile gândiri la copiii cu deficiență de văz.

Limbajul este instrumentul simbolic şi conceptual cel mai important, care permite actualizarea
potenţialităţilor cognitive neafectate de deficienţa vizuală (I. Hatwell. 1961) şi care joacă rol
compensator al vederii slabe sau a lipsei vederii, alături de celelalte procese superioare de
cunoaştere. Încă din etapele timpurii ale dezvoltării ontogenetice (de la 2 ani), dezvoltarea
gândirii şi a limbajului se produce în paralel, prin intercondiţionări reciproce, gîndirea este
verbală,iar limbajul este logic (Vîgotski L.S.). În general, conduita verbală a deficientului vizual se
instituie în etapa corespunzătoare de dezvoltare, ca şi la copilul normal, doarece atât structural,
cât şi 77 funcţional, analizatorii verbo-motor şi auditiv nu sunt afectaţi, iar dezvoltarea
intelectuală este normală; însuşirea vorbirii se produce natural, în contextul comunicării în
mediul familial şi social. Ritmul de dezvoltare al limbajului este. însă, mai lent, expresivitatea
 comunicării şi înţelegerea nuanţelor semantice sau contextuale ale limbajului fiind afectate din
cauza mimico-gesticulaţiei insuficient percepute şi activate.

14. Particularitățile atenției la copiii cu deficiență de văz

Atenţia este un proces psihofiziologic care constă în orientarea și concentrarea selectivă a activității
psihice asupra unor sarcini, în vederea rezolvării adecvate a 86 situațiilor-problemă și adaptării
comportamentului (senzorial, cognitiv, afectiv) la scopurile persoanei. Atenția este o condiție
primară activității de cunoaștere. Formele atenției:  Vountară;  Involuntară;  Postvoluntară.
Însușirile atenției:  Volumul atenției;  Concentrarea atenției;  Stabilitatea atenției;  Mobilitatea
atenției;  distributivitatea atenției. Pentru deficientul de vedere, concentrarea atenţiei contribuie la
orientarea selectivă în ambianţă, la mobilitate şi la evitarea obstacolelor, dar, mai ales, la creşterea
eficienţei activităţii cotidiene, practice şi cognitive. Orientarea atenţiei spre anumiţi Stimuli (filtrajul
senzorial) constituie primul pas spre organizarea activităţii şi spre autoreglarea energiei
psihonervoase şi a restanţelor vizuale, dacă există, spre a putea îndeplini scopurile propuse. Cu
referire la particularităţile şi la rolul atenţiei în cazul deficienţilor de vedere, unii autori (A. P.
Salkevici, E. A. Sopciuk) remarcă o „slăbire a atenţiei în ambliopie”, „o apatie vizuală”, o „lipsă a
capacităţii de concentrare îndelungată sau o concentrare excesivă a atenţiei”(D. Damaschin. 1973,
pag. 221), în timp ce alţii (B. I. Kovalenko, N. B. Kovalenko, M. Wappmann) remarcă o mai mare
dezvoltare a atenţiei faţă de văzători. M. Ştefan susţine că „elevii cu vedere slabă, fără deficienţe
asociate, pot manifesta, în condiţii didactice corespunzătoare, o capacitate sporită de reglare
conştientizată a activităţii” (M. Ştefan. 1981, pag. 66). C. Lambert-Leconte remarcă faptul că
funcţionarea atenţiei presupune focalizarea selectivă pe indicii cu maximă valoare informaţională. 87
Mobilizarea şi menţinerea concentrării atenţiei joacă rol important în percepţia vizuală a ambliopilor,
în activităţile logico-verbale, în funcţionarea optimă a memoriei şi în eficienţa învăţării şi asimilării
informaţionale de către deficienţii vizual. La aceştia, este dezvoltată, mai ales, atenţia voluntară,
orientată conştient şi susţinută motivaţional în funcţie de interese. În cazul ambliopilor, explorarea,
prin concentrarea atenţiei, măreşte şansele unei identificări corecte a obiectului percepţiei, iar în
cazul nevăzătorilor, fineţea diferenţierilor tactile sau auditive este mărită şi prin efortul de
concentrare şi stabilitate a atenţiei, în multe cazuri, concentrarea îndelungată putând produce
oboseală, anxietate, efecte inhibitorii sau stări de suprasolicitare nervoasă. Întregul mediu vizual
este plin de multiple obiecte, de o arie informaţională diversă şi inepuizabilă, la care, ambliopii pot
face cu greu faţă; de aceea, pentru ei, „atenţia activă” joacă un rol deosebit de important. W. James
a observat că obiectele care intră în câmpul atenţiei sunt procesate mai în detaliu şi reprezentările
perceptive sunt mult mai bogate, facilitând legătura dintre percepţia, marcată de consecinţele
deficienţei de vedere şi acţiunea ce trebuie realizată.

15. Particularitățile limbajului la copiii cu deficiență de văz.

Limbajul este instrumentul simbolic şi conceptual cel mai important, care permite actualizarea
potenţialităţilor cognitive neafectate de deficienţa vizuală (I. Hatwell. 1961) şi care joacă rol
compensator al vederii slabe sau a lipsei vederii, alături de celelalte procese superioare de
cunoaştere. Încă din etapele timpurii ale dezvoltării ontogenetice (de la 2 ani), dezvoltarea gândirii şi
a limbajului se produce în paralel, prin intercondiţionări reciproce, gîndirea este verbală,iar limbajul
este logic (Vîgotski L.S.). În general, conduita verbală a deficientului vizual se instituie în etapa
corespunzătoare de dezvoltare, ca şi la copilul normal, doarece atât structural, cât şi 77 funcţional,
analizatorii verbo-motor şi auditiv nu sunt afectaţi, iar dezvoltarea intelectuală este normală;
însuşirea vorbirii se produce natural, în contextul comunicării în mediul familial şi social. Ritmul de
dezvoltare al limbajului este. însă, mai lent, expresivitatea comunicării şi înţelegerea nuanţelor
semantice sau contextuale ale limbajului fiind afectate din cauza mimico-gesticulaţiei insuficient
percepute şi activate. Comunicarea non-verbală (mimică, gestică, pantomimă), se percepe, se învaţă
şi se realizează cu dificultate sau este absentă, datorită vederii foarte scăzute sau lipsei vederii, care
împiedică receptarea expresivităţii faciale a persoanelor cu care se comunică; de aceea. în multe
cazuri, nu există sincronizare şi modulare adecvată a mimicii şi gesticii, corespunzătoare conţinutului,
mai ales emoţional, al mesajelor transmise sau receptate. În plus, deficientul de vedere nu poate
„imita" mişcările specifice articulatorii (modelul vizual al pronunţiei), mai ales în copilăria mică ;
uneori, deficienţa vizuală este asociată cu anumite tulburări de pronunţie (de obicei, dislalii simple
sau polimorfe, disglosii, tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii sau, în planul scriscititului, disgrafii şi
dislexii; în aceste cazuri, cele mai afectate sunete sunt cele care suscită mişcări organice şi
discriminări de fineţe (r, s, ş, fi v, z, 1) şi care pot fi învăţate şi imitate dacă sunt percepute vizual. Unii
autori (R. Pollack, Sumpy, O'Neill, M. Durând) relevă faptul că apar deficienţe în receptarea vorbirii şi
în decodificarea conţinutului semantic al comunicării non-verbale datorate lipsei perceperii feţei
vorbitorului şi a mişcărilor elementelor acesteia, care participă la emiterea sunetelor.

16. Personalitatea deficientului visual

Personalitatea este o calitate non-repititivă, dobîndită de individ la o anumită vîrstă (adolescență
avansată) pe parcursul activităților obiectuale și de comunicare. Personalitatea reprezintă
componente/determinante:  Temperament;  Caracter;  Aptitudini;  Afectivitate;  Voință; 
Motivație;  Relații interpersonale, etc. Unele cercetări au condus spre relevarea unui tip special de
personalitate a deficientului vizual, marcat de gradul redus al maturizării afective şi al adaptării
sociale, mai ales la vârstele mici, la începutul şcolarităţii.(!) În unele cazuri, încă dinaintea intrării la
şcoală, unii copii deficienţi de vedere, mai ales nevăzători, au şi trăit „şocul de a fi consideraţi altfel
decât ceilalţi, au început să aibă conştiinţa infirmităţii şi să-şi piardă sentimentul propriei valori” (M.
Ştefan. 1981, pag. 56). Atitudinile neadecvate ale părinţilor, educatorilor, prietenilor împiedică
adaptarea socială normală a acestor copii încă de la vârstele fragile şi facilitează, aşa cum s-a
menţionat deja, apariţia unor variate şi surprinzătoare reacţii de apărare: stări depresive, tensiune
psihică, nesiguranţă, atitudini inhibate. închidere în sine, izolare chiar şi faţă de copiii de aceeaşi
vârstă sau, din contră, aroganţă, insolenţă, neîncredere în cei din jur, toate acestea fiind semne ale
inadaptării, care se poate accentua odată cu vârsta. Fiecare dintre componentele personalităţii
(afectivitatea, motivaţia, comportamentul, aptitudinile, relații interpersonale şi de autoreglare este
marcată, într-un fel sau altul, de gradul şi gravitatea deficienţei vizuale. 90 Copii manifestă un indice
de maturizare emoţională şi psihosocială redus, prin labilitate afectivă, hiperemotivitate, infantilism
afectiv, prin stări reactive la eşec, instabilitate psihocomportamentală, conduite dezadaptative şi
relaţii sociale negative. De asemenea, mulţi şcolari deficienţi de vedere pot dezvolta atitudini
inhibate, pasive, slabă mobilizare în sarcini cognitive, performanţiale sau chiar ludice, capacitate
redusă şi limitată în timp a efortului voluntar, sentimente de neîncredere în forţele proprii, timiditate
crescută (mai ales în contexte situaţionale noi), teamă şi disponibilitate redusă de comunicare,
sentimentul inferiorităţii şi al neputinţei, retragere în sine, uneori negativism, adinamism,
bradipsihie, lipsă de iniţiativă personală, prudenţă exagerată, atitudini şi manifestări anxioase,
irascibilitate, nervozitate, impulsivitate, agresivitate verbală şi comportamentală, lipsa cenzurii
inhibitorii, grave dificultăţi adaptative. În multe cercetări, rezultatele la unele probe specifice pentru
evaluarea personalităţii (în etapa pubertăţii, adolescenţei, a vârstei mature) au evidenţiat nevrotism,
instabilitate psihocomportamentală şi, în unele cazuri, tendinţe asociale: aceste trăsături nu sunt
determinate doar de deficienţa de vedere, ci şi de unele relaţii psihosociale neadecvate, de un mediu
social nevalorizant, de greşeli educative, de lipsa de securizare emoţională, de modele formative
nesaturate valoric etc. In astfel de cazuri, manifestările sunt atipice pentru deficienţii de vedere, în
majoritatea lor, reprezentând forme exterioare ale mecanismelor de apărare a eu/ui în situaţii
frustrante, traumatizante, nesecurizante şi nevalorizante. Rezultatele cercetării au evidenţiat, de
asemenea, mai ales la preadolescenţii cu ambliopie accentuată, evolutivă în timp, o forţă scăzută a
eului, slabă capacitate de a controla imediat şi de a exprima tensiunile într-un mod adaptat şi realist,
o slabă conştiinţă de sine şi dificultatea de a accepta standardele sociale şi propria deficienţă într- un
mod netensionat, susceptibilitate, orgoliu exagerat, emotivitate mărită, tensiune, instabilitate,
nervozitate, culpabilitate anxioasă depresivă, tulburări emoţionale şi instabilitate comportamentală.

17. Procesele afective. Emoțiile, voința, afectivitatea la copiii cu

deficiență de văz.
Afectivitatea reprezintă aspectul fundamental al personalităţii, fiind rezonanţa subiectivă generală a
individului, intim şi relaţional trăită la schimbările de tot felul din mediul său extern sau intern, la
valoarea şi semnificaţia evenimentelor cotidiene. Afectivitatea include reacţiile afective (emoţii,
frica, mânia, bucuria, tristeţea etc.), stările afective (sentimente, ca plăcerea, neplăcerea, invidia,
remuşcarea, gelozia etc.) şi atitudinile afective (iubirea, îndoiala, recunoştinţa, admiraţia etc.), care
pot fi anticipate, dar şi trăite după ce acţiunea propriu-zisă a stimulilor afectogeni a încetat.
Procesele psihice ale individului au la bază straturile reacţionale necondiţionate ale organismului,
impulsurile instinctive, mecanismele active reflex-condiţionate, dar. mai ales, activitatea nervoasă
superioară. îndeosebi a emisferei drepte, activarea hipotalamusului şi a formaţiei reticulate. Cu
referire la caracteristicile fenomenelor afective, remarcăm, la deficientul de vedere, o serie de
particularităţi: • indicele scăzut de toleranţă la frustrare, de egocentrismul manifestat de multe ori,
de impulsiviate, de manifestările violente, chiar agresive în plan verbal şi comportamental, mai ales
în situaţii relaţionale constrângătoare sau indezirabile, manifestări determinate de vulnerabilizarea
unor structuri psihice autoreglatoare şi inhibitorii); • mărimea intensităţii proceselor afective nu
corespunde intensității stimului (cauzei); • polaritatea stărilor afective, oscilarea între extreme şi
trecerea rapidă, uneori nejustificată, de la o stare la cea opusă ei, dar fară accente patologice (doar
labilitate sau instabilitate afectiv-emoţională, mai ales în stările de concentrare sau de stres); 95 •
evidenţierea unei expresivităţi reduse a trăirilor afective, mai ales la nevăzători - mimică emoţională
şi pantomimică, gestică, postură, modulaţiile vorbirii, tremurai vocii, strălucirea ochilor, manifestări
comportamentale etc., precum şi o capacitate redusă de învăţare / imitare / generalizare a unor
expresii emoţionale simbolice asociate unor stări, evenimente, convenienţe socio-culturale;

Voinţa reflectă obstacolul în calea atingerii scopului propus, care nu se identifică nici cu un obiect
sau fenomen al realităţii şi nici cu rezistenţa internă în desfăşurarea unei activităţi, ci reprezintă
confruntarea între posibilităţile individului şi condiţiile obiective ale activităţi. Evaluarea riguroasă,
corectă, adecvată a obstacolului este destul de greu de realizat, mai ales în contextul vederii slabe
sau a lipsei vederii, apărând frecvent cazuri de subapreciere sau supraapreciere a acestuia. Funcţia
specifică a voinţei, în cazul deficientului de vedere şi nu numai, este cea de autoreglaj conştient,
realizat, mai ales, prin mijloace verbale. În cazul deficienţilor de vedere, voinţa, ca proces psihic cu
funcţii de reglare, joacă şi un important rol compensator. 96 Structurile operatorii ale voinţei se
regăsesc în fazele actului voluntar şi sunt preluate, mai ales, din sfera gândirii; se selectează un
motiv, se analizează, se evaluează consecinţele, se deliberează, se adoptă decizii etc.; dacă gândirea
poate fi apreciată drept un proces cognitiv decizional, voinţa este un proces decizional cognitiv.
Mobilizarea în sarcini (mai ales cognitive) şi capacitatea redusă şi limitată în timp a efortului
voluntar, sentimentul de neîncredere în puterile proprii, timiditatea crescută (mai ales în rezolvarea
în grup a unor sarcini şi în contexte situaţionalrelaţionale noi) sunt unele dintre trăsăturile proprii
deficientului vizual. Deşi în multe cazuri, deficienţa de vedere nu corelează cu o voinţă puternică,
reglajul voluntar se desfaşoară, în general, în aceeaşi ordine a etapelor, lupta motivelor şi
deliberarea fiind mai puţin conştientizate şi în multe cazuri nefinalizate prin luarea unei decizii,
pentru că intervine teama de eşec sau se activează complexe de inferioritate; promptitudinea
deciziei este mai puţin evidentă, deliberarea realizându-se cu mai puţină rapiditate şi precizie; de
aceea, efortul voluntar al deficientului de vedere trebuie mobilizat şi susţinut prin dirijare, prin
mijloace verbale, prin educarea perseverenţei şi a răbdării în îndeplinirea sarcinilor, mai ales a
sarcinilor cognitive şi practic-acţionale, deficitare la vârstele mici şi în etapele critice ale existenţei. În
unele cazuri, sunt prezente tulburări ale forţei voliţionale: hipobuiie (scăderea forţei voliţionale),
abulie (scăderea capacităţii de a acţiona), parabulie (insuficientă mobilizare volitivă), impulsivitate,
lipsa controlului voluntar inhibitor. Efortul voluntar trebuie orientat spre scopul acţiunii şi susţinut
prin interes şi motivaţie pozitivă.

18. Recuperarea, compensarea în cazul copiilor cu deficiență de văz.

Compensarea deficienţelor vizuale reprezintă o componentă a mecanismului biologic în menţinerea

şi redresarea funcţiilor vitale din organism. Este răspunsul sistemului biologic la perturbări, având la
bază plasticitatea deosebită a sistemului nervos central. În prezenta lucrare, noțiunea de
compensare o vom utiliza-o în sensul de reducere a urmărilor deficienței și recuperarea funcțiilor
lezate. Formele compensării sunt: - regenerarea organică; - vicarierea (suplinirea); - restructurarea
funcţională. Factorii condiţionali ai compensării sunt: - gradul deficienţei; - cauza deficienţei; -
consecinţele pierderii vederii; 99 - particularităţile copilui cu deficiențe de vedere: nivel intelectual,
temperament, caracter; - deficienţele asociate tulburărilor de vedere. Direcţiile de realizare a
compensării ar fi următoarele: - folosirea unor sisteme optice sau a unor aparate (vin în sprijinul
suportului biologic al compensării) şi mobilizarea resurselor de vedere (corecţia optică prin ochelari,
corectarea convergenţei, reducerea mişcărilor nistagmice, formarea unor scheme vizual-perceptive
eficiente, optimizarea indicilor funcţionali ai vederii etc.); - interacţiunea analizatorilor şi
restructurarea legăturilor funcţionale pentru o acţiune unitară (compensarea polisenzorială,
importantă mai ales în cazul nevăzătorilor); - participarea fenomenelor mnezice; memoria
senzorială; - participarea proceselor superioare de cunoaştere şi educaţia vizual-perceptivă (pentru
cei cu resturi de vedere); - mobilizarea atenţiei şi implicarea factorilor motivaţionali.

19.Senzaţia, percepţia şi formarea reprezentărilor în afecţiuni vizuale

grave.
20. Direcţiile compensării în afecţiuni optice grave
 21. Măsuri de prevenţie a deficienţei vizuale.
Chiar și în ambliopia forte, senzațiile vizuale rămîn a fi dominante. Cele mai mici reziduri vizuale
trebuie antrenate în vederea optimizării funcționalității lor. Obiective generale: 1. Antrenamentul
resturilor de vedere (fără suprasolicitări sau excese). 2. Restructurarea mecanismelor de explorare
vizuală. 3. Dezvoltarea coordonării vizual-motorii. Organizarea activității: - educaţia vizual-perceptivă
este susţinută de specialişti din domeniul psihopedagogiei cu competenţe în domeniul
tiflopsihopedagogiei şi se realizează în cabinete/spaţii special amenajate cu utilaj şi instrumente
specifice; - educaţia vizual-perceptivă - se desfăşoară ca activitate individuală şi/sau activitate în
microgrupuri organizate după diferite criterii (specificul, natura, gradul şi dinamica deficienţei
vizuale, indicii funcţionali ai vederii, recomandările şi restricţiile de ordin medical, vârsta copilului,
alte deficienţe asociate etc.); - antrenamentul vizual, este indicat pentru orice copil cu deficienţe de
vedere. (în unele cazuri exerciţiile se realizează numai de către personalul medical sau sunt
contraindicate); -selectarea tipurilor de exerciţii se face în funcţie de diagnosticul oftalmologic şi în
raport cu obiectivele corectiv-compensatorii şi recuperator-formative stabilite pe baza diagnosticului
psihopedagogic; 125 - în orice activitate de educaţie vizuală este necesară dozarea efortului vizual
prin creşterea complexităţii, duratei şi dificultăţii exerciţiilor; - activitatea de educaţie vizuală se
efectuează în cadrul orelor (putând face parte din toate activităţile şcolare); - activităţile de educaţie
vizuală trebuie desfăşurate în condiţii adecvate (iluminat, confort, material didactic, mijloace optice
şi de compensare adaptate nivelului de dezvoltare fizică şi psihică) şi într-un context socioafectiv
empatic pentru a stimula interesul şi atenţia copilului. Orice exerciţiu de educaţie vizuală se
desfăşoară în etape: a) dobândirea noţiunii (individual sau colectiv) - însuşirea este asociată cu
diferite obiecte din mediul de viaţă (se decelează prin ce se aseamănă, prin ce se deosebesc, prin ce
sunt identice), urmată de abstragerea însuşirii, gândită ca element de sine stătător şi individualizarea
prin limbaj (denumirea noţiunii); b) verificarea înţelegerii noţiunii - regăsirea însuşirii în alte obiecte,
cât mai diverse, printr-un efort de generalizare; c) controlul cunoştinţelor dobândite - prin întrebări
sau sarcini de genul: „cum este ? „care este forma, culoarea?", „arată-mi alt obiect asemănător sau
identic" ; se mai folosesc jocurile dirijate sau libere pentru stimularea memoriei şi exprimării; d)
jocuri de utilizare a obiectelor, de căutare a însuşirilor obiectelor etc., astfel încât însuşirile să devină
proprietăţi mobile, transferabile.
22. Dezvoltarea funcției vizuale
Chiar și în ambliopia forte, senzațiile vizuale rămîn a fi dominante. Cele mai mici reziduri vizuale
trebuie antrenate în vederea optimizării funcționalității lor. Obiective generale: 1. Antrenamentul
resturilor de vedere (fără suprasolicitări sau excese). 2. Restructurarea mecanismelor de explorare
vizuală. 3. Dezvoltarea coordonării vizual-motorii. Organizarea activității: - educaţia vizual-perceptivă
este susţinută de specialişti din domeniul psihopedagogiei cu competenţe în domeniul
tiflopsihopedagogiei şi se realizează în cabinete/spaţii special amenajate cu utilaj şi instrumente
specifice; - educaţia vizual-perceptivă - se desfăşoară ca activitate individuală şi/sau activitate în
microgrupuri organizate după diferite criterii (specificul, natura, gradul şi dinamica deficienţei
vizuale, indicii funcţionali ai vederii, recomandările şi restricţiile de ordin medical, vârsta copilului,
alte deficienţe asociate etc.); - antrenamentul vizual, este indicat pentru orice copil cu deficienţe de
vedere. (în unele cazuri exerciţiile se realizează numai de către personalul medical sau sunt
contraindicate); -selectarea tipurilor de exerciţii se face în funcţie de diagnosticul oftalmologic şi în
raport cu obiectivele corectiv-compensatorii şi recuperator-formative stabilite pe baza diagnosticului
psihopedagogic; 125 - în orice activitate de educaţie vizuală este necesară dozarea efortului vizual
prin creşterea complexităţii, duratei şi dificultăţii exerciţiilor; - activitatea de educaţie vizuală se
efectuează în cadrul orelor (putând face parte din toate activităţile şcolare); - activităţile de educaţie
vizuală trebuie desfăşurate în condiţii adecvate (iluminat, confort, material didactic, mijloace optice
şi de compensare adaptate nivelului de dezvoltare fizică şi psihică) şi într-un context socioafectiv
empatic pentru a stimula interesul şi atenţia copilului. Orice exerciţiu de educaţie vizuală se
desfăşoară în etape: a) dobândirea noţiunii (individual sau colectiv) - însuşirea este asociată cu
diferite obiecte din mediul de viaţă (se decelează prin ce se aseamănă, prin ce se deosebesc, prin ce
sunt identice), urmată de abstragerea însuşirii, gândită ca element de sine stătător şi individualizarea
prin limbaj (denumirea noţiunii); b) verificarea înţelegerii noţiunii - regăsirea însuşirii în alte obiecte,
cât mai diverse, printr-un efort de generalizare; c) controlul cunoştinţelor dobândite - prin întrebări
sau sarcini de genul: „cum este ? „care este forma, culoarea?", „arată-mi alt obiect asemănător sau
identic" ; se mai folosesc jocurile dirijate sau libere pentru stimularea memoriei şi exprimării; d)
jocuri de utilizare a obiectelor, de căutare a însuşirilor obiectelor etc., astfel încât însuşirile să devină
proprietăţi mobile, transferabile.