Terapia cognitivă a copilului şi

Adolescentului

Coordonator:
Masterand:
 Cuvinte cheie: terapie cognitiv coportamentale, technici, studiu de caz

Terapia cognitivă la copii este o extensie a fundamentelor terapiei

comportamentale bazată pe teoria învăţării clasice, operante şi prin
modelare, putând fi utilă în tratamentul tulburărilor psihiatrice fie
externalizate (hiperactivitate, agresivitate, comportamente disruptive), fie
internalizate (depresie, anxietate). Terapeuţii comportamentalişti au
adaptat tehnicile la nivelul de dezvoltare al copilului.
Metodele operante includ: utilizarea întăririlor pozitive şi negative,
supracorecţia, contractele terapeutice, extincţia şi pedepsele. Metodele
nonverbale şi nondirective (terapia prin joc sau artterapia) sunt cele mai
răspândite, în timp ce formele cognitive sau hipnoza sunt mai rare
 Terapia cognitivă la copii este o extensie a fundamentelor terapiei
comportamentale bazată pe teoria învăţării clasice, operante şi prin
modelare, putând fi utilă în tratamentul tulburărilor psihiatrice fie
externalizate (hiperactivitate, agresivitate, comportamente disruptive), fie
internalizate (depresie, anxietate). Terapeuţii comportamentalişti au
adaptat tehnicile la nivelul de dezvoltare al copilului.
Metodele operante includ: utilizarea întăririlor pozitive şi negative,
supracorecţia, contractele terapeutice, extincţia şi pedepsele. Metodele
nonverbale şi nondirective (terapia prin joc sau artterapia) sunt cele mai
răspândite, în timp ce formele cognitive sau hipnoza sunt mai rare
În zilele noastre, există aproximativ 230 de tehnici psihoterapeutice
care pot fi aplicate la copii şi adolescenţi (Kazdin, 1988). Dintre aceste
tehnici, trebuie selecţionate acele forme care se potrivesc cel mai bine cu
cazurile concrete din practica curentă.

Condiţii pentru reuşita psihoterapiei:

Pentru a asigura reuşita deplină a oricărei psihoterapii, la copii sunt

necesare evaluări precise ale situaţiei copilului prin:
1) Obţinerea unor informaţii despre copil din mai multe surse:
- părinţi (pentru tulburări de tip “acting out” – neascultare, agresivitate,
negativism, hiperactivitate, impulsivitate)
- educatori, profesori, învăţători – date privind raportarea copilului la
normele corespunzătoare vârstei cronologice (randament şcolar,
intelectual, abilităţi sociale de comunicare);
- direct de la copil – pentru înţelegerea emoţiilor sale, aprecierii stimei de
sine, depresiei;
- observaţia directă.
Alţi factori importanţi implicaţi în reuşita psihoterapiei

1) Vârsta: copiii şi adolescenţii sunt cei mai receptivi la psihoterapie,

inclusiv la hipnoză, spre deosebire de persoanele de peste 40-50 de ani,
care sunt mai refractare;
2) Nivel cognitiv – extremele: superdotaţii şi cei subdotaţi nu se pretează
la psihoterapie - este necesar un ascendent asupra clientului;
3) Nivel de culturalitate: cu cât copilul este mai primitiv, cu atât este mai
dificilă colaborarea;
4) Este necesar un diagnostic precis, pentru că există indicaţii şi
contraindicaţii precise ale psihoterapiilor.
În general, alegerea metodei se face în principal după trei criterii:
a) după valenţele psihoterapeutului;
b) după client (diagnostic, personalitate);
c) după timpul avut la dispoziţie.
Aplicarea tehnicilor cognitiv-comportamentale la copii şi adolescenți:

Există o mare varietate de tehnici cognitiv-comportamentale pentru

copii care presupun manipularea răspunsurilor comportamentale, cum ar
fi: “modellingul”, repetiţia secvenţială şi trainingul abilităţilor.
Scopul terapiei constă în modificarea distorsiunilor şi deficienţelor
cognitive care influenţează comportamentul. Toate tehnicile cognitive
intervin cu scopul de a influenţa gândirea.
Aceste tehnici identifică, testează realitatea şi corectează concepţiile
distorsionate şi schemele (credinţele disfuncţionale) care însoţesc aceste
cogniţii.
Prin reevaluarea şi corectarea gândirii, clienţii învaţă să-şi stăpânească
problemele şi situaţiile.
Copiii sunt învăţaţi:

- să-şi monitorizeze gândurile negative automate (cogniţiile);

- să recunoască legătura dintre cogniţie, trăire şi comportament;
- să examineze evidenţa pro şi contra gândurilor automate;
- să substituie interpretările bazate pe realitate în locul celor bazale
negative;
- să înveţe să-şi identifice credinţele disfuncţionale care-i predispun la
astfel de experienţe (Beck, 1979).
Un program de intervenţie poate include varietate de combinaţii de
proceduri şi metode. Nu există o formulă generalizată, cum ar fi: metoda
X pentru problema Y. Planificarea intervenţiei terapeutice se bazează pe
consideraţii individuale.
Dacă este vorba de un exces în comportament, sarcina terapeutului
este de a elimina sau reduce puterea comportamentului (proceduri
de descreştere a răspunsului).

Părinţii adeseori se întreabă: “Cum pot să-l determin să facă asta?”

“Cum pot să-l fac să continue comportamentul dezirabil?” “Cum
pot să-l opresc?”
Un copil care nu doarme suficient poate fi iritabil, nepoliticos. Un
somn timpuriu poate rezolva problema. Cererile directe pentru
schimbare pot uneori să fie suficiente. Schimbările în mediul fizic,
schimbările în rutină sau responsabilităţi pot funcţiona în anumite
circumstanţe. Metoda terapeutică va fi determinată de ţinta
problemei. Nu se va folosi tehnica desensibilizării la o persoană care
chiuleşte de la şcoală, motivând plictiseala de la cursuri.
Problema nu apare numai la nivel de acţiune, dar şi în gândurile şi trăirile
clientului. Există două sarcini de bază în învăţare, des întâlnite în terapia
copilului:

1) achiziţia, învăţarea comportamentului dorit, dezirabil (autocontrol,

fluenţă verbală, abilităţi sociale, academice) sau a acelui comportament
care este în deficit;

2) reducerea răspunsului nedorit în repertoriul comportamental al

copilului (agresiune, furt, ticuri faciale, anxietate, fobie, bulimie etc.), sau
înlocuirea unui răspuns cu altul (asertivitate în locul timidităţii).
Toate aceste sarcini pot fi realizate prin combinarea a patru tipuri majore
de învăţare:
a) condiţionare clasică
b) condiţionare operantă
c) învăţare prin observare
d) învăţare cognitivă

Alegerea abordării terapeutice nu depinde numai de natura

comportamentului ţintă sau stimulii care îl menţin, dar şi de vârsta,
maturitatea copilului, circumstanţele în care comportamentul problemă se
manifestă şi de unele aspecte ale mediului (Herbert
Martin, 1981).
Succesul terapiei cognitiv-comportamentale este condiţionat de o bună
evaluare a cazului şi de o corectă conceptualizare a acestuia şi de
aplicarea acelor tehnici care au fost validate ştiinţific prin studii
randomizate (Lupu, 2009).
Studiu de caz:

Cazul unei adolescente în vârstă de 19 ani, care s-a adresat medicului la

insistențele părinților, pentru amețeli, vărsături, comportament alimentar
restrictiv, crize de plâns fără motiv, crize de isterie, stări de agitație și
anxietate; adolescenta își cunoștea problemele, dar încerca să le
rezolve singură.
Antecedente personale fi ziologice: primul copil născut la termen prin
operație cezariană pentru sarcină cu risc (iminență de avort, HTA
oscilantă, fără tratament medicamentos în timpul sarcinii, făt mare),
greutatea la naștere 4000 g, fără complicații postna-tale; a fost alimentat
natural 4 luni, apoi mixt și diversifi cat corect, în evoluție dezvoltare
neuropsihomotorie și staturoponderală corespunzătoare vârstei;
antecedente patologice personale și heredocolaterale nesemnifi cative.
Familia este formată din cei doi părinți naturali (mama 30 an, respectiv
tata 32 ani la nașterea copilului) și o soră cu 3 ani mai mică, toți sănătoși.
Anamneza socioculturală relevă faptul că familia este compactă, cu o
situatie economică de nivel mediu, relațiile în rândul membrilor familiei
fiind armonioase; dar începând de la vârsta de 13 ani, părinții îi făceau
uneori observații „să mănânce mai cumpătat“ pentru a
nu se îngrășa, deoarece „va arăta urât și nu-și va găsi nici un prieten“. În
prezent din cauza programului de la școală și de la locul de muncă,
adolescenta are un regim alimentar dezordonat. Actualele acuze s-au
declanșat în contextul în care aceasta locuia singură în apartamentul
familiei (părinții locuind mai mult la țară), s-a îndrăgostit de un băiat cu
care „se înțelegea bine“, „și-au făcut planuri de viitor“, dar care după
câteva luni „a înșelat-o“ cu colega ei, care era mai „slăbuță“ decât ea.
Intervenția terapeutică cu subiectul durează 6 luni, cu o frecvență de 1 ședință pe
săptămână, fără ca aceasta să absenteze în primele 2 săptămâni, care unt
esențiale pentru evoluția și succesul planului terapeutic.
Metodele folosite au fost:
 Psihoeducația – a avut scopul ca adolescenta să înțeleagă că nimeni nu vrea
să o părăsească, că părinții ei o iubesc și nu o vor părăsi nici ei și nici cei din jur
chiar dacă va fi mai „plinuță“.
 Restructurarea cognitivă – este folosită pentru a identifi ca acele gânduri
care provoacă starea de anxietate. Se recomandă automonitorizarea gândurilor
care însoțesc anxietatea și depresia.
 Vizualizarea – adolescenta este rugată în timpul terapiei să iși imagineze cu
ochii închiși un scenariu „catastrofi c“: că se va îngrășa și unii băieți nu o vor
mai curta – „ce se va întâmpla cu ea?!“ – să verbalizeze, să descrie ceea ce vede
în acel moment și ce simte, ce gândește. Se introduc prin sugestie, anumite
soluții pentru a-i schimba starea, pregătind pacientul să abordeze rațional
temerile viitoare.
 Expunerea – terapeutul împreună cu pacienta rămân singuri în cameră, i se
pune muzică de relaxare și se lucrează cu imagistica. I se aduce un platou cu
bunătăți, pe care ea în mod obișnuit le refuză, și este rugată să mănânce din ele,
fără să-și producă apoi vărsături.
Terapia psihologică cu subiectul a fost fi nalizată cu succes.
Terapia psihologică a avut un rezultat foarte bun, starea adolescentei
îmbunătățindu-se simțitor, manâncă regulat, fără să-și mai autoinducă
vărsături, au dispărut manifestările anxioase și depresive, s-a îmbunătățit
stima de sine și percepția asupra imaginii corporale. A mai rămas de fi
analizat terapia relațional emotivă pentru care se propune pentru părinți o
perioadă de terapie de suport în care să învețe să-i ofere fetei mai multă
atenție și afectivitate.
Bibliografie:
1. Enea V, Moldovan A, Aton R. Tulburările de comportament alimentar
și obezitatea la copii și adolescenți. Editura Polirom, Iași 2017
2. Robert LL, Stephen JH. Planuri de tratament și intervenții pentru
depresie și anxietate. Editura ASCR, Cluj Napoca 2012;13-150, 299-304
3. Voichița Ana Șoldan, , Adriana Neghirlă – Tulburări de comportament
alimentar asociate cu anxietate și depresie la o adolescentă – studiu de caz
4. Viorel Lupu Izabela, Ramona Todiriţă – Particularitățiile psihoterapiei
cognitic comportamentale la copil si la adolescenți
Multumesc!