I.

1.Neurocraniul la mamifere
    NEUROCRANIUL-se formează din ambele surse mezenchimale: ectomezenchim și mezodermul
paraxial
    Constă din:
a). DESMONEUROCRANIUL (PARTEA MEMBRANOASĂ)
b). CONDRONEUROCRANIUL (PARTEA CARTILAGINOASĂ)

ANOMALII ÎN DEZVOLTAREA NEUROCRANIULUI 

-cranioschizis – prin lipsa de fuziune, la nivelul craniului există niște orificii prin care poate hernia
țesutul nervos și/sau meningele (encefalocel sau meningocel)
-craniostenoză (craniosinostoză)-închiderea prematură a suturilor cu modificări consecutive ale
formei craniului: 
a). acrocefalie- craniu foarte înalt, datorită închiderii premature a suturii coronale b).scafocefalie-
craniu lung și îngust, datorită bombării excesive a frontalului și occipitalului, prin închiderea
prematură a suturii sagitale 
c). plagiocefalie- o craniostenoză asimetrică, datorită închiderii premature și unilaterale a suturilor
lambdoidă și coronală 
-microcefalie- neurocraniul este de dimensiuni reduse-craniul nu expansionează, deoarece encefalul
nu se dezvoltă și apare retardul intelectual, în general sever 
-macrocefalie- neurocraniul este de dimensiuni mai mari-o cauză poate fi hidrocefalia
2.Desmocraniul(partea membranoasa)
Consta din oasele late ale boltii cutiei craniene: frontalul, parietalele, partea scuamoasa a
temporalelor, o portiune a occipitalului (partea postparietala si interparietala). In
membranele conjunctive formate de celulele mezenchimale apar centrii primari de osificare,
de la care procesul de osificare progreseaza spre periferie; in perioada fetala si postnatala
cavitatea craniana se largeste, prin apozitia unor noi straturi pe fata externa, simultan cu
reabsorbtia la nivelul partii interne.

3.Condrocraniul(partea cartlaginoasa)
Formeaza baza craniului ; cartilajele hialine se formeaza atat mediosagital, cat si de o parte
si de alta a liniei mediane.
-pe linie mediana, dinspre posterior spre anterior:
a)sclerotoamele occipitale-se formeaza din somitele occipitale si dau nastere
exooccipitalului (posterior si lateral de gaura occipitala)
b)cartilajele paracordale(primele cartilaje)-se formeaza din partea nesegmentata a
mezodermului paraxial si din ele ia nastere partea bazilara a occipitalului
c)cartilajele hipofizare si trabeculae cranii ce formeaza impreuna cartilajele precordale, se
formeaza din ectomezenchim si dau nastere sfenoidului si etmoidului
-de o parte si de alta a liniei mediane, dinspre posterior spre anterior cartilajele sunt:
a)ala orbitalis-formeaza aripa mica a sfenoidului
b)ala temporalis-formeaza aripa mare a sfenoidului
c)capsula periotica-formeaza partile pietroasa si mastoidiana ale temporalului
Cartilajele din care se formeaza baza craniului se impart in doua segmenta:
-segmentul cordal
-segmentul precordal

4.Condrocraniul-segment cordal
Situat langa notocord, mai vechi filogenetic; da nastere partii posterioare a bazei craniului
(posterior de saua turceasca).

5.Condrocraniul-segment precordal
Situat anterior de notocord, mai nou filogenetic si se formeaza din ectomezenchimul
crestelor neurale; formeaza partea anterioara a bazei craniului.

6.Fontanelele
La nastere oasele sunt separate prin suturi, ce sunt foarte largi la nivelul fontanelelor:
-fontanela anterioara/frontala/bregmatica (intre suturile sagitala, coronala,
metopica/frontala)-se inchid in jurul varstei de 18 luni
-fontanela posterioara/occipitala/lambdoida (intre suturile lombdoida si sagitala)- se inchid
in jurul varstei de 3-6 luni
-fontanela posterolaterala/mastoidiana (intre suturile lambdoida, parietomastoidiana si
occipitomastoidiana)-se inchide intre lunile 6-12
-fontanela anterolaterala/sfenoidala (intre suturile coronala, sfenotemporala, sfenoparietala
si temporoparietala)-se inchide in jurul varstei de 3 luni
Fontanele aditionale:
-fontanela sagitala (intre parietale)
-fontanela glabelara (intre frontal si nazal)
-fontanela metopica (intre cele doua jumatati ale frontalului)

7.Dezvoltarea hipofizei
Hipofiza are 2 surse embrionare:
a)Punga lui Rathke-o excrescenta a stomodeumului
b)Infundibilul-o prelungire/extensie inferioara a diencefalului
-punga lui Rathke este o evaginare a stomodeumului, ce apare in saptamana 4, cand
membrana orofaringiana se dezintegreaza; creste dorsal spre baza diencefalului, iar la
sfarsitul lunii 2 isi pierde conexiunea cu cavitatea bucala, fiind in raport posterior cu
infundibulul
-dezvoltarea ulterioara presupune:
a)proliferarea rapida a peretelui anterior al pungii Rahke, cu formarea lobului anterior
hipofizar
b)peretele posterior al pungii da nastere lobului intermediar
c)infundibulul formeaza tija si lobul posterior hipofizar
Anomalii
-craniofaringiom- tumoră a pungii Rathke , situată intracranian
-hipofiza faringiană- o mică parte a pungii persistă în peretele faringelui

8.Regiunea branhiala-generalitati
-are rol în dezvoltarea feței și gâtului
-se extinde între stomodeum și proeminența cardiacă, ventro-lateral de faringele primitiv
-această regiune constă din condensări mezenchimale numite arcuri branhiale sau
faringiene-ele apar în direcție cranio-caudală, în săptămânile 4-5 de dezvoltare, și sunt
separate prin pungile branhiale externe și interne
-arcurile se formează prin proliferarea extensivă a mezenchimului și ele sunt acoperite pe
fața externă de ectoderm, iar pe cea internă de endoderm; mezenchimul provine atât din
mezodermul paraxial, cât și din crestele neurale
-fiecare arc are:
• un cartilaj-ce se extinde pe toată lungimea arcurilor 1 și 2, iar în cazul celorlalte arcuri este
prezent doar în partea lor ventrală
• o arteră -este arcul aortic, ce pleacă din sacul aortic și ajunge la aorta dorsală
• un nerv – care inervează mușchii derivați din arc
- pe linie mediană, în podeaua faringelui, este o regiune triunghiulară, numită regiune sau
câmp mezobranhial, unde arcurile nu se pot distinge

9. Arcul I branhial.
- partea lui ventrală formează mugurele mandibular, ce formează etajul inferior al feței și prezintă
cartilajul Meckel; partea sa dorsală formează mugurele maxilar, care crește spre medial, deasupra
mugurelui precedent, luând parte la formarea etajului mijlociu al feței
-derivativele arcului 1:
a). derivatele cartilajului Meckel: din partea lui dorsală se formează ciocanul și nicovala, partea
ventrală persistă ca o porțiune mică ce este inclusă în protuberanța mentală, în timp ce pericondrul
dă naștere ligamentului sfenomandibular și ligamentului anterior al ciocanului; din mezenchimul ce
înconjoară cartilajul Meckel se formează, prin osificare desmală, mandibula
b). derivatele mezenchimului: mușchii masticatori (temporal, maseter, pterigoidieni), pântecele
anterior al digastricului, milohioidianul, tensorul timpanului și tensorul vălului palatin; nervul arcului
1 este nervul mandibular, ce inervează toți acești mușchi
Anomalii-sindromul arcului 1 sau dizostoza mandibulofacială
-sindromul Pierre Robin: hipoplazia mandibulei (micrognatismul), poziție posterioară a limbii
(glosoptoza) și palatoschizis-apar astfel dificultăți în respirație și deglutiție
-sindromul DiGeorge –este o afecțiune cauzată de defectul cromozomului 22; se caracterizează prin:
hipoplazia timusului și paratiroidelor, defecte cardiace ale compartimentului de ejecție a sângelui,
palatoschizis, ce se poate asocia cu labioschizis și modificări faciale -ochi mari,

10. Arcul II branhial.

-cartilajul arcului se numește Reichert-din partea lui dorsală se formează scărița și procesul stiloid (al
temporalului), iar din partea ventrală coarnele mici și partea superioară a corpului hioidului, în timp
ce pericondrul porțiunii sale mijlocii formează ligamentul stilohioidian.
-mușchii derivați din mezenchimul acestui arc sunt: mușchii mimicii, platysma, mușchiul scăriței,
pântecele posterior al digastricului și stilohioidianul
-nervul arcului este facialul

11. Arcul III branhial.

-cartilajul dă naștere coarnelor mari ale hioidului și părții inferioare a corpului acestuia
-din mezenchim se formează mușchiul stilofaringian; nervul arcului este glosofaringianul

12. Arcurile IV şi VI branhiale.

 -arcurile 5 și 6 sunt rudimentare și nu sunt vizibile la exteriorul embrionului, putând fi identificate

după aranjamentul mezenchimului și ușoara proeminare în peretele faringelui; numai arcurile 4 și 6
au derivate

-din cartilajele acestor arcuri se formează cartilajele laringelui (exceptând epiglota), iar din
mezenchim mușchii faringelui și ai laringelui

-nervul arcului 4 este laringeul superior, care inervează mm cricotiroidian și constrictor superior al
faringelui, iar nervul arcului 6 este laringeul recurent, care inervează restul mușchilor

13. Pungi branhiale ectodermale.

-sunt șanțurile ectodermale ce devin vizibile din săpt. a 5-a, pe fața externă a regiunii branhiale, între
arcurile branhiale
-există 4 perechi de asemenea pungi, dar numai prima are derivate definitive- partea dorsală a
primei pungi externe penetrează în mezenchimul subiacent, formând meatul acustic extern (epiteliul
acestuia are deci origine ectodermală)
-în săpt. a 5-a mezenchimul arcului 2 proliferează extensiv, acoperă arcurile 3 și 4 și ultimele 3 pungi,
fuzionând în final cu creasta epicardială în partea inferioară a gâtului-se formează astfel o cavitate
tapetată de epiteliu ectodermal-ea este numită sinus cervical și dispare ulterior
Anomalii:
- fistulă branhială –arcul 2 nu fuzionează cu creasta epicardială, iar pungile 2, 3 și 4 rămân în contact
cu suprafața prin această fistulă (ea se prezintă ca un canal îngust localizat în regiunea cervicală)
-chisturi cervicale laterale- sunt reminiscențe ale sinusului cervical; pot fi vizibile de-a lungul marginii
anterioare a SCM
- fistula branhială internă –lumenul faringian este conectat cu sinusul cervical, cel mai frecvent în
regiunea tonsilară

14. Pungi branhiale endodermale.

-sunt sacii endodermali vizibili pe pereții laterali ai faringelui; apar simultan cu pungile branhiale
externe, separând arcurile branhiale; sunt 5 perechi de asemenea pungi, ultima fiind considerată ca
parte a pungii 4
-punga 1 branhială –formează un diverticul, numit reces tubotimpanic, ce vine în contact cu viitorul
meat acustic extern; partea distală a acestui reces formează cavitatea
timpanică/urechea medie, iar partea proximală tuba auditivă-membrana interpusă între pungile 1
externă și internă dă naștere timpanului.
-punga 2 branhială-endodermul său proliferează și penetrează în mezenchimul înconjurător,
formând primordiul tonsilei palatine; între lunile 3-5, tonsila este infiltrată treptat de țesut limfatic,
iar punga rămâne ca fosă tonsilară
-punga 3 branhială-are la extremitățile sale două prelungiri: una posterioară, ce dă naștere
paratiroidei inferioare, alta anterioară, ce formează timusul; timusul coboară, trăgând cu el
paratiroida, și ambele glande pierd legătura cu peretele faringian; timusul ajunge în torace, iar
paratiroida inferioară ajunge pe fața dorsală a glandei tiroide
-punga 4 branhială –dă naștere paratiroidei superioare, care se atașează de tiroida aflată în procesul
de descensus/coborâre, și pierde astfel legătura cu peretele faringian
-punga 5 branhială-este considerată frecvent ca parte a pungii 4 și dă naștere corpului
ultimobranhial; acesta este încorporat în glanda tiroidă, dând naștere celulelor parafoliculare ale
glandei (ce secretă calcitonină)

15. Dezvoltarea limbii.

-este o regiune localizată în partea mediană a regiunii branhiale, în podeaua faringelui; are
formă triunghiulară, cu baza superior, spre mandibulă, iar la nivelul ei arcurile faringiene nu
se pot distinge
-dă naștere primordiilor limbii, epiglotei și glandei tiroide
-la nivelul acestei regiuni, în săpt. 4 apar:
a). 2 muguri/tuberculi linguali laterali și unul median, numit tubercul impar/mugure lingual
median- toți 3 derivă din arcul 1 branhial; cei laterali se dezvoltă extensiv, cresc peste
tuberculul impar și fuzionează unul cu altul, formând corpul limbii (cele 2/3 anterioare);
țesutul ce conectează limba cu podeaua cavității bucale dispare, exceptând o mică porțiune
ce dă naștere frâului limbii
b). copula- o umflătură mediană, formată de mezenchimul arcului 2
c). eminența hipobranhială- din mezenchimul arcurilor 3 și 4. Această proeminență crește
rapid și obliterează copula, formând din partea sa ventrală treimea posterioară a limbii
(rădăcina limbii); partea dorsală a eminenței formează epiglota- deci rădăcina limbii este
inervată de glosofaringian, iar baza rădăcinii (valeculele) și epiglota sunt inervate de nervul
arcului 4, laringeul superior
-linia de demarcație dintre corpul și rădăcina limbii este șanțul terminal, ce are forma literei
V, cu vârful la nivelul lui foramen caecum-el marchează locul unde apare primordiul glandei
tiroide-acest primordiu apare între tuberculul impar și copulă și coboară ventral de faringe,
hioid și cartilajele laringiene, atingând poziția finală, anterior de trahee, în săpt. 7; în timpul
acestui proces de migrare, glanda rămâne conectată cu limba printr-un canal îngust, numit
tireoglos, care se transformă într-un cordon solid și apoi dispare
Anomalii:
-aglosia-absența limbii, deoarece proeminențele linguale nu se formează
-limba bifidă- proeminențele laterale nu fuzionează
-macroglosia / microglosia- o dezvoltare extensivă/redusă a tuberculilor linguali
-ankiloglosia-frâul lingual se extinde până la vârful limbii și astfel mobilitatea limbii este
diminuată

16. Dezvoltarea feţei – faza piscină.

    Intre săptămânile 4-6; acum apar și se dezvoltă mugurii faciali, precum și placodele
olfactive și optice;
      se formează primordiul foselor nazale și a septului nazal, iar canalele olfactive se deschid
anterior cu narinele primitive, iar posterior sunt închise de membrana oronazală

17. Dezvoltarea feţei – faza amfibiană.

     în săptămânile 7-8; mugurii faciali fuzionează, iar membrana oronazală se resoarbe, astfel
încât atât  cavitatea bucală primitivă, cât și cea nazală primitivă se deschid posterior prin
coanele primitive

18. Dezvoltarea palatului.

Prin ruperea membranei oronazale, care separă primordiile cavităților bucală și nazală, singura
structură ce rămâne între cele 2 cavități este palatul primar. În săpt a 7-a, pe fața internă a mugurilor
maxilari apar procesele palatine, care sunt orientate inferior, pe părțile laterale ale limbii-în acest
stadiu timpuriu de dezvoltare, limba este orientată superior, în contact cu partea dorsocaudală a
septului nazal; la sfârșitul săpt 7 limba își modifică poziția, ea fiind tracționată anterior prin
dezvoltarea mandibulei. Astfel, în săpt a 8-a, procesele palatine ascensionează în poziție orizontală,
deasupra limbii, și fuzionează unul cu altul, formând palatul secundar; acesta fuzionează anterior cu
cel primar și superior cu septul nazal, dând naștere palatului definitiv.
Linia de sutură are forma literei Y; gaura incisivă este limita posterioară a palatului primar.
Odată cu formarea palatului secundar, cavitățile nazală și bucală sunt separate, iar cavitatea
nazală se deschide posterior, în faringe, prin choane.

19. Anomalii în dezvoltarea feţei.

  -aprosopia- lipsa dezvoltării feței
       -despicături ale feței (schizisuri)- datorită lipsei de fuziune dintre mugurii feței
a). despicătura laterală a buzei superioare/cheiloschizis/buza de iepure-lipsa fuziunii dintre
mugurele maxilar și cel nazal medial; se poate asocia cu despicătura maxilarului între palatul
primar și secundar; aceste anomalii pot fi unilaterale sau bilaterale

b). despicătura mediană a buzei superioare/schizocefalia- lipsa fuziunii între mugurii nazali
mediali; în forma cea mai severă se asociază cu nas bifid (rinoschizis)

c). despicătura mediană a buzei inferioare- lipsa fuziunii între mugurii mandibulari

d). despicătura palatului/ palatoschizis sau gura de lup- lipsa fuziunii între procesele 
palatine; se poate asocia cu despicătura buzei superioare și a maxilarului/cheilopalatoschizis

e).despicătura oblică a feței/coloboma- lipsa fuziunii dintre mugurii maxilar și nazal lateral

f).macrostomia- un orificiu bucal mărit, datorită lipsei de fuziune între marginile posterioare
ale mugurilor maxilar și mandibular

g).microstomia- un orificiu bucal prea mic, datorită fuzionării excesive a mugurilor maxilar și
mandibular
       - disostoza mandibulofacială – hipoplazia mandibulei și alte anomalii ale structurilor
derivate din arcul I branhial;
- ciclopia – datorită fuziunii totale a mugurilor nazali laterali si mediali-ochii sunt fuzionați,
iar nasul este absent sau înlocuit cu un tub ectodermal (proboscis)
-atrezia de canal nazolacrimal-lipsa de canalizare a acestuia cu dilatarea sacului lacrimal

20. Caractere generale ale dinţilor. Structura generală a dinţilor. Periodonţiu.

-sunt componenta pasivă a aparatului masticator, acțiunea lor depinzând de activitatea
mușchilor masticatori; au rol în masticație și vorbire
CARACTERISTICI GENERALE ALE DINȚILOR
-la vertebratele inferioare (nemamifere) dinții sunt înlocuiți constant de-a lungul vieții-
polifiodonție; la mamifere numărul dentițiilor se reduce la 2-difiodonție (dentiție deciduală
sau de lapte și dentiție permanentă)
-fiecare dinte are 3 părți: a) coroană- partea superioară, acoperită de smalț, b) rădăcină-
partea inferioară, acoperită de cement, c) col sau margine cervicală sau colet, între rădăcină
și coroană -dintelui i se descriu:
a). o față labială sau bucală sau vestibulară- privește spre/este fața adiacentă buzelor sau
obrajilor; datorită curburii arcurilor dentare, această față privește anterior în cazul incisivilor
și lateral în cazul molarilor
b). fața linguală sau palatală sau orală- este adiacentă limbii
c). 2 fețe/margini ce vin în contact cu dinții învecinați- una este cea mezială (privește spre
dinții din față/medial în cazul incisivilor, respectiv anterior în cazul molarilor), cealaltă este
numită distală(privește spre dinții din spate)
d). fața ocluzală cu tuberculi sau cuspizi, separate prin fisuri; în cazul incisivilor este mai
degrabă o margine decât o suprafață
STRUCTURA DINȚILOR
-un dinte este format din dentină, în centrul căreia există cavitatea pulpară
a). cavitatea pulpară
-această cavitate conține pulpa dentară, formată de țesut conjunctiv lax, vase sanguine, o
rețea moderată de vase limfatice și fibre nervoase; pulpa dentară asigură supraviețuirea
dintelui -la nivelul coroanei această cavitate este mai mare și poartă numele de cameră
pulpară (cu pulpa coronară), în timp ce la nivelul rădăcinii este mai îngustă și se numește
canal pulpar (cu pulpa radiculară)-el se deschide la nivelul vârfului dintelui printr-un orificiu
apical, ocazional mai multe (prin canaliculele dentinare pulpa coronară trimite prelungiri și
în dentină)
b).dentina
-este un țesut avascular, dur, elastic, ce constă din substanțe anorganice (fosfat de calciu) și
organice (în principal fibre de colagen); de-a lungul vieții, odontoblastele produc predentină,
care prin mineralizare devine dentină; deoarece dentina se formează tot timpul vieții,
cavitatea pulpară se micșorează progresiv
- dentina este acoperită de smalț la nivelul coroanei și de cement la nivelul rădăcinii
-smalțul este cel mai dur țesut uman și este format în procent de 95% din substanțe
anorganice (nu are vase de sânge și fibre nervoase); cementul este un țesut asemănător
celui osos și are aprox. 50% substanțe anorganice; este perforat de fibre de colagen, ce
provin de la osul alveolar; cementul este vascularizat de vasele periodontale
PERIODONȚIUL
-reprezintă totalitatea structurilor din spațiul dentoalveolar; are rol de a suspenda dintele,
de a amortiza forțele de presiune pe care le suportă dintele, dar și rol trofic
-constă din țesut conjunctiv, vase sanguine și fibre nervoase -fibrele nervoase furnizează
informații de la nivelul mecanoreceptorilor (presoreceptori) situați în ligamente.
-fibrele colagene formează ligamentele periodontale ce conectează peretele alveolar cu
dintele, pe care îl ancorează în cavitate; aceste fibre pot fi dispuse: a). orizontal, în partea
superioară a ligamentului, b). vertical, în partea inferioară și c). oblic, în partea mijlocie.
Partea cranială a ligamentului are fibre gingivale (care conectează lamina propria a gingiei
cu cementul și creasta alveolară) și din fibre circulare ( aranjate concentric în jurul colului).
Fibrele ligamentului periodontal sunt îndepărtate și repoziționate/refăcute permanent,
balanța dintre aceste procese simultane determinând statusul ligamentului

21. Articularea şi ocluzia dinţilor. Dinţi deciduali, dinţi definitivi. Anomalii în

dezvoltarea dinţilor.
DENTIȚIA PERMANENTĂ
-32 dinți- fiecare hemiarcadă are 2 incisivi (central și lateral), 1 canin, 2 premolari, 3 molari -
rădăcina caninului este cea mai lungă; premolarii și molarii sunt în general multiradiculari,
cu rădăcinile mai mult sau mai puțin divergente;
 -încep să apară începând cu vârsta de 6 ani, iar erupția se termină obișnuit în jurul vârstei
de 20 ani -erupția are loc astfel: primul molar-6-7 ani, incisivii centrali-6-8 ani, incisivii
laterali-7-9 ani, caninii-9-12 ani, primul și al doilea premolar-10-12 ani, al doilea molar-11-13
ani, al treilea molar-17-21 ani, dar poate lipsi sau poate apărea mai târziu DENTIȚIA
DECIDUALĂ
-20 dinți-fiecare hemiarcadă 2 incisivi, 1 canin, 2 molari
-dinții deciduali sunt mai mici și mai albi, decât cei definitivi; rădăcinile acestor dinți se
resorb progresiv prin acțiunea osteoclastelor, anterior înlocuirii cu dinți permanenți
-erupția dinților de lapte: incisivii centrali-6-8 luni, incisivii laterali-8-10 luni, primii molari-
12-16 luni, caninii16-20 luni, molarii doi-20-30 luni
Anomalii în dezvoltarea dinților:
-agenezia dinților-mugurii dentari nu se dezvoltă; poate fi parțială sau totală
-dinți supranumerari -formă anormală a dinților
-erupție anormală-ex la nivelul palatului
-anomalii ale smalțului-poate lipsi, poate fi friabil sau subțire
OCLUZIA DENTARĂ
-se referă la contactul dintre suprafețele ocluzale ale dinților opuși; fiecare dinte vine în
contact cu 2 dinți antagoniști din arcada opusă, exceptând incisivul central inferior și molarul
3 superior, ce vin în contact doar cu dintele correspondent de pe arcada opusă
-în ocluzia normală, suprafețele/marginile ocluzale ale dinților nu se suprapun, deoarece
dinții inferiori sunt ușor înclinați lingual, iar cei superiori labial; astfel, incisivii și caninii
superiori sunt în fața dinților inferiori corespunzători
-ocluzia anormală:
a). incisivii și caninii inferiori sunt în fața dinților corespunzători superiori
b). marginile incizale ale incisivilor sunt în contact
c). incisivii și caninii superiori sunt mult mai proeminenți anterior, între ei și dinții inferiori
corespunzători fiind un spațiu important

22. Articulaţia temporo-mandibulară-anatomie – aplicatie clinica : reducerea

luxatiei de mandibulă
Suprafețe articulare-acoperite cu fibrocartilaje
a). fosa mandibulară a temporalului și partea posterioară a tuberculului articular ce se
continuă lateral cu rădăcina arcadei zigomatice
b). condilul mandibular
-între suprafețele articulare este un disc articular, ce împarte articulația într-o parte
superioară și una inferioară; fața sa superioară are formă de șa, adaptată formei suprafeței
articulare superioare, iar cea inferioară este concavă, fiind în contact cu condilul. Medial și
lateral există benzi fibroase scurte ce merg de la marginile discului la polii lateral și medial ai
condilului, astfel că discul se mișcă împreună cu condilul în protracția și retracția mandibulei.
Mijloace de unire:
a). capsula fibroasă - superior se inseră pe tuberculul articular și circumferința fosei
mandibulare, iar inferior pe colul mandibulei
b). ligamentul temporomandibular lateral – este considerat parte a capsulei; se întinde de la
arcul zigomatic la colul mandibulei, având traiect oblic, spre inferior și posterior.
c). ligamentul stilomandibular – între vârful procesului stiloid și mandibulă (unghiul și
marginea posterioară a ramurii mandibulei)
d). ligamentul sfenomandibular – între spina sfenoidului (imediat posterior de gaura
spinoasă) și lingula de la gaura mandibulei
Mijloace de alunecare:
- membrana sinovială – acoperă fața internă a capsulei, fiind împărțită de discul articular în
parte superioară și inferioară
-lichidul sinovial- produs de membrana sinovială; este o sursă nutritivă pentru cartilajul și
discul articular, dar și rol lubrifiant, reducând eroziunea
BIOMECANICA
-în repaus, dinții superiori și inferiori nu sunt în contact, fiind ușor separați;
-ambele articulații temporomandibulare sunt mobilizate în orice mișcare a mandibulei
a). coborâre-ridicare
- coborâre (deschiderea gurii)- se produce atât rotația condililor, cât și alunecarea anterior și
inferior, pe temporal. Agenți motori: pterigoidienii laterali încep mișcarea, acțiunea lor fiind
continuată de milohioidieni, geniohioidieni și digastrici
- ridicare (închiderea gurii)- mișcări inverse. Agenții motori: temporali, maseteri,
pterigoidieni medial; temporalii mențin poziția de repaus
b). protruzie/protracție-retracție/retruzie
-în protruzie, dinții inf sunt deplasați anterior de cei superiori; agenți motori: pterigoidienii
lateral și medial, dar contribuie și maseterul
-în retracție, mandibula este tracționată spre posterior prin contracția fibrelor posterioare
ale temporalilor
c). mișcări de lateralitate sunt mișcări de rotație-alternativ, un condil se rotește în jurul
axului vertical, iar cel opus glisează anterior; aceste mișcări alternative mișcă mandibula
dintr-o parte în alta. În această mișcare pterigoidieni acționează alternativ, dar contribuie și
ceilalți mușchi.
Reducția în dislocarea de mandibulă
Capul este stabilizat pe un plan dur –cu policele pe suprafața ocluzală a molarilor inferiori
sau imediat lateral de molarul 3 inferior, iar celelalte degete sub mandibulă, se apasă pe
mandibulă, împingând spre inferior și posterior (astfel condilul depășește tuberculul
articular și se repoziționează în fosa mandibulară)

23. Cartilajele laringelui. Muşchii laringelui.

-superior se deschide in laringo farincge si inferior se continua cu traheea
-la adult este situate in dreptul vertebrelor C3-C6, iar la copil este intr-o pozitie mai inalta
-este format din: a)cartilaje, b)articulatii, ligament si membrane, ce solidarizeaza cartilajele;
c)muschi, cu rol in fonatie; d)o tunica mucoasa ce tapeteaza fata interna a laringelui
Cartilajele laringelui
-sunte pereche (cartilajele aritenoide, curniculate, cuneiforme si sesamoide) si nepereche
(cartilajele tiroid, cricoid si epiglota)
a)Cartilajul tiroid
-este cel mai mare cartilaj laringian si are forma unei carti deschise posterior
-este situate inferior de hyoid si consta din 2 lame patrulatere, divergente posterior, intre
ele fiind un unghi de 90-120 grade
-fiecare lama are: a)o margine anterioara, fuzionata cu cea de parte opusa; aici se afla
proeminenta laringiana (marul lui Adam) cu incizura tiroidiana superioara; b)o margine
posterioara, cu doua prelungiri subtiri, numite corn superior si corn inferior; c)o fata
externa, la nivelul careia, intre tuberculii tiroidiei superior si inferior se extinde linia oblica
b)Cartilajul cricoid
-este mai mic, dar mai gros decat cel tiroid; are forma de inel cu pecete
-este situate sub cartilajul tiroid
-prezinta o lama posterioara patrulatera si un arc ingust anterior; marginea superioara, are
de fiecare parte, cate o suprafata articulara pentru baza cartilajului arytenoid
c)Epiglota
-este un cartilaj subtire, elastic, care are forma de frunza, cu petiolul inferior, conectat cu
unghiul cartilajului tiroid prin ligamentul tiroepiglotic
-mucoasa care acopera radacina limbii se reflecta pe epiglota, formandu-se la acest nivel
plicile glosoepiglotice mediana si laterale; intre ele se delimiteaza doua depresiuni numite
valecule
-fata posterioara a epiglotei delimiteaza aditusul laringian (comunicarea cu faringele), iar la
acest nivel ea prezinta un tubercul
d)Cartilajele aritenoide
-sunt situate pe partea laterala a marginii superioare a cartilajului cricoid, in regiunea
posterioara a laringelui
-fiecare cartilaj are forma piramidala, cu 3 suprafete (posterioara, anterolaterala si mediala),
o baza si un varf
-baza, concava, se articuleaza cu cartilajul cricoid; unghiul sau anterior se continua cu
procesul vocal, iar cel lateral cu procesul muscular
-varful se articuleaza cu procesul corniculat
e)Cartilajele corniculate
-sunt mici, conice si sunt situate in grosimea plicilor ariepiglotice, ce delimiteaza lateral
aditusul laringian
f)Cartilajele cuneiforme
-sunt mici, elongate si sunt situate anterior de precednetele, in grosimea plicilor
ariepiglotice

g)Cartilajele sesamoide
-sunt mici, inconstante, situate cate unul in fiecare plica vocala
Muschii laringelui
-se impart in extrinseci si intrinseci
1)Muschii extrinseci-se extind intre laringe si structurile invecinate- muschii sternotiroidian,
tirohiodian, constrictor inferior al faringelui, stilofaringian
2)Muschii intrinseci-sunt muschi pereche (exceptand aritenoidul transvers) si se insera doar
pe cartilajele laringelui; in functie de actiunea lor se impart in trei mari grupe: a)care
modifica dimensiunile glutei; b)care tensioneaza plicile vocale; c)care contracta aditusul
laringian
a)Muschi care modifica dimensiunile glotei
-constrictorii glotei (adductorii corzilor vocale) sunt:
• aritenoidian transvers – se întinde între fețele posterioare ale cartilajelor aritenoide

• artenoidian oblic – se extinde între procesul muscular al unui cartilaj aritenoid și fața
posterioară a aritenoidului de parte opusă
• tiro-aritenoidian- se extinde între unghiul cartilajului tiroid și fața anterolaterală a
cartilajului aritenoid cu procesul muscular al acestuia
• crico-aritenoidian lateral – se extinde între marginea superioară arcului cricoid și procesul
muscular al cartilajului aritenoid -dilatatorii glotei (abductorii corzilor vocale)
• crico-aritenoidian posterior – se extinde între fața posterioară a lamei cartilajului cricoid și
procesul muscular al aritenoidului
b).Mușchii ce tensionează plicile vocale
• vocal – se extinde între unghiul cartilajului tiroid și procesul vocal al aritenoidului, în
grosimea plicii omonime)
• cricotiroidian- are formă triunghiulară și se extinde de la fața externă a arcului cricoidian la
cornul inferior și marginea inferioară a lamei cartilajului tiroid
c).Constrictorii aditusului laringian
• tiroepiglotic- se extinde între unghiul cartilajului tiroid și marginea epiglotei, fiind
considerat parte a tiroaritenoidianului, ce se prelungește în plica ariepiglotică
• ariepiglotic - se extinde între marginea laterală a epiglotei și vârful cartilajului aritenoid, în
grosimea plicii omonime a mucoasei

24. Cavitatea laringelui. Vascularizaţia laringelui si inervaţia laringelui.

CAVITATEA LARINGELUI
-ține de la aditusul laringian, prin care comunică cu faringele, la marginea inferioară a
cartilajului cricoid, unde se continuă cu lumenul traheal
-este împărțită de plicile vestibulare și vocale în 3 etaje
a).VESTIBULUL LARINGIAN -este partea superioară, dintre aditusul laringian și plicile
vestibulare; este mai largă superior și se îngustează inferior
-aditusul laringian este delimitat anterior de epiglotă, posterior de cartilajele aritenoide cu
cele corniculate, iar lateral de plicile ariepiglotice, ce se extind între marginile laterale ale
epiglotei și vârfurile cartilajelor aritenoide
- în partea lor posterioară se află cele două perechi de mici proeminențe determinate de
cartilajele cuneiforme (anterior) și corniculate (posterior)
b). GLOTA (partea mijlocie) - se extinde între plicile vestibulare și vocale
-spațiul dintre plicile vestibulare se numește fanta vestibulară (rima vestibulli), iar cel dintre
plicile vocale fantă glotică (rima glottidis), aceasta continuându-se posterior între cartilajele
aritenoide
-sinusul sau ventriculul laringian este recesul fusiform, situat între plicile vocală și
vestibulară, ce ascensionează lateral de plica vestibulară; partea superioară a ventriculului,
dintre plica vestibulară și cartilajul tiroid se numește saculă
c).CAVITATEA INFRAGLOTICĂ- se întinde între plicile vocale și marginea inferioară a
cartilajului cricoid; este îngustă superior și lărgită inferior

VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA LARINGELUI

a).ARTERELE
-artera laringiană superioară- ramură a arterei tiroidiene superioare; perforează membrana
tirohioidiană și vascularizează partea superioară a laringelui, până la plicile vocale
(vestibulul, ventriculii)
-artera cricotiroidiană- ramură a arterei tiroidiene superioare; perforează ligamentul
cricotiroidian și vascularizează plicile vocale cu partea infraglotică a laringelui
-artera laringiană inferioară- ramură a arterei tiroidiene inferioare; vascularizează în
principal musculatura laringelui
b).VENELE - însoțesc arterele tiroidiene și drenează sângele în venele tiroidiene superioară și
inferioară
c).LIMFATICELE- se împart în 3 grupuri: superior, ce drenează limfa din partea situată
superior de corzile vocale și două inferioare, din partea situată inferior de plicile vocale
-grupul superior – însoțește laringiana superioară și drenează limfa în gg. limfatici cervicali
profunzi
-grupul anteroinferior – drenează limfa într-un gg. limfatic situat anterior de laringe sau de
partea superioară a traheei
-grupul posteroinferior – drenează limfa în gg. traheali și cervicali profunzi

INERVAȚIA LARINGELUI- nervii laringieni sunt ramuri ale vagului

-nervul laringeu superior – are 2 ramuri: a). externă- are fibre branhiomotorii pentru m.
cricotiroidian; b). internă- are fibre senzitive și vegetative; această ramură perforează
membrana tirohioidiană și inervează partea superioară a mucoasei laringiene (regiunea
situată superior de plicile vocale)
-nervul laringeu inferior –este partea terminală a nervului laringeu recurent; inervează
senzitiv și vegetativ mucoasa laringelui inferior de plicile vocale, iar prin fibrele
branhiomotorii inervează mușchii intrinseci ai laringelui, exceptând cricotiroidianul.

25. Nazofaringele.
- este partea situată posterior de cavitatea nazală; pereții săi superior și posterior corespund
bazei craniului (partea posterioară a corpului sfenoidului și partea bazilară a occipitalului) și
vertebrei C 1
a). anterior- comunică cu cavitatea nazală prin choanele nazale
b). inferior- comunică cu orofaringele; în deglutiție, acest orificiu este închis prin
ascensionarea palatului moale
c).lateral- prezintă orificiul tubei auditive, înconjurat de tonsila tubară; superior de acest
orificiu se află torusul tubar, o proeminență determinată de partea cartilaginoasă a tubei
auditive, iar inferior se află torusul levatorului, proeminență determinată de mușchiul
ridicător al vălului palatin. De la orificiul tubar pleacă două plici mucoase: anterior este plica
salpingopalatină, ce ajunge la palatul moale, iar posterior plica salpingofaringiană, care se
termină la nivel faringian. Între plica salpingofaringiană și peretele posterior al faringelui se
află recesul faringian-este locul în care se dezvoltă cel mai frecvent carcinoamele (tumoră
malignă ce se poate extinde spre encefal, palatul moale, cavitatea nazală, tuba auditivă)
d). tavanul conține tonsila faringiană (vegetațiile adenoide), o colecție de țesut limfoid din
mucoasă; de obicei se mărește până la vârsta de 6-7 ani, după care se atrofiază. Inflamația
tonsilei se numește adenoidită și poate produce obstrucția nazală. O infecție de la nivelul
tonsilei faringiene se poate extinde la tonsila tubară (determinând obstruarea tubei auditive
cu diminuarea auzului) și la urechea medie; excizia chirurgicală a tonsilei faringiene se
numește adenoidectomie.

26. Bucofaringele şi laringofaringele.

BUCOFARINGELE
-este situat posterior de cavitatea bucală și ține de la nivelul palatului moale până la partea
superioară a epiglotei
-palatul moale (vălul palatin) se extinde posterior și inferior de la nivelul marginii
posterioare a palatului dur (în structura palatului moale se află o aponevroză, fibre
musculare, vase și nervi, acoperite de mucoasă); în partea mediană a vălului palatin se află
uvula/lueta, o mică proeminență conică, de la nivelul căreia pleacă în fiecare parte câte
două plici mucoase: una anterioară, numită arc palatoglos, alta posterioară, numită arc
palatofaringian; aceste două plici conțin mușchii omonimi.
a). anterior- comunică cu cavitatea bucală prin istmul orofaringian/bucofaringian, delimitat
de palatul moale, arcurile palatoglose și partea faringiană a limbii (rădăcina limbii); între
baza limbii și epiglotă se află cele 3 plici glosoepiglotice, între care se delimitează două
depresiuni numite valecule.
b). posterior- corespunde corpurilor vertebrale C2 și C3
c). peretele lateral – prezintă tonsila palatină, o masă de țesut limfoid situată în sinusul
tonsilar, care este un reces triunghiular, delimitat între arcurile palatoglos și palatofaringian;
superior de tonsilă se află fosa supratonsilară. Tonsila are pe fața sa medială 12-15 orificii,
ce conduc în recesuri înguste, adânci, numite cripte tonsilare. Sursa arterială principală a
tonsilei este ramură a arterei faciale, dar la vascularizația sa participă și arterele
înconjurătoare (palatină ascendentă, faringiană ascendentă și linguală). Sângele venos este
drenat în vena paratonsilară, care vine de la palatul moale, merge în raport intim cu fața
laterală a tonsilei și intră în plexul faringian. Tonsilectomia reprezintă excizia tonsilei
palatine din sinusul/patul tonsilar.
d). inferior- comunică cu laringofaringele
-inelul limfatic Waldayer este o colecție circulară de țesut limfoid, ce înconjoară
deschiderile cavităților nazală și bucală în faringe; el reprezintă o barieră împotriva
infecțiilor. În alcătuirea acestui inel intră: tonsila faringiană (superior), tonsilele tubară și
palatină (lateral), precum și tonsila linguală (inferior, la rădăcina limbii)
LARINGOFARINGELE
-este situat posterior de laringe și ține de la marginea superioară a epiglotei până la
marginea inferioară a cartilajului cricoid.
-peretele său anterior este format dinspre superior spre inferior de epiglotă, aditusul
laringian, fața posterioară a cartilajelor aritenoide ( cu cele corniculate la vârful lor) și
cartilajul cricoid, acoperite de mușchi și mucoasă; fosa/recesul piriform este o mică
depresiune situată lateral de aditusul laringian- sub mucoasa lui se află ramurile nervului
laringeu intern
-posterior- corespunde vertebrelor cervicale 3-6
-inferior- se continuă cu esofagul

27. Raporturile faringelui

-posterior- coloana vertebrală; între ea și faringe se află spațiul retrofaringian, care începe
de la baza craniului(partea bazilară a occipitalului) și se continuă cu spațiul retroesofagian; în
acest spațiu se află gg. limfatici și țesut conjunctiv lax. Un abces al spațiului retrofaringian
(poate apărea ca o complicație a unei infecții a nazofaringelui, tonsilei faringiene sau
palatine, a urechii medii) este foarte frecvent la copii mici și se poate extinde spre
mediastin, retroesofagian.
-lateral- peretele lateral faringian poate fi împărțit într-o parte cefalică și una cervicală
a). partea cefalică delimitează împreună cu ramura mandibulei spațiul mandibulofaringian,
care este împărțit într-o parte superficială și una profundă; partea superficială este partea
glandulară, la nivelul căreia se află parotida, iar partea profundă, subglandulară, este
subîmpărțită de buchetul stilian (format din mușchii. stiloglos, stilohioidian, stilofaringian și
de ligamentele stilohioidian și stilomandibular) în regiune prestiliană și retrostiliană.
-regiunea retrostiliană conține:
• artera carotidă internă- medial
• vena jugulară internă- lateral de arteră
• nervul vag- posterior, între arteră și venă
• nervul glosofaringian-posterior de arteră și medial de n.X; el merge anterior, între arteră și
venă, ajungând pe fața externă a m. stilofaringian
• nervul hipoglos- posterior de venă; el trece de asemenea între arteră și venă, ajungând
superficial în trigonul carotic
• nervul accesor, care se împarte în cele două ramuri: una externă, care se deplasează
lateral, alta internă, care se anastomozează cu nervul vag
• ganglionul simpatic cervical superior- posterior de arteră, imediat anterior de lama
prevertebrală
• artera occipitală –încrucișează anterior elementele spațiului, îndreptându-se spre șanțul
său
-regiunea prestiliană este împărțită în 2 regiuni:
• regiunea paratonsilară-situată medial, imediat lângă peretele lateral al faringelui, în
regiunea corespunzătoare tonsilei palatine; această regiune conține artera palatină
ascendentă, artera faringiană ascendentă, nervul glosofariagian lângă mușchiul
stilofaringian, dar și mușchiul stiloglos
• regiunea infratemporală-situată lateral
b). partea cervicală vine în raport cu: artera carotidă comună, artera carotidă internă, vena
jugulară internă, nervul vag, artera carotidă externă cu unele dintre ramurile sale (artera
tiroidiană superioară, artera faringiană ascendentă, artera linguală, artera facială), nervul
hipoglos, care încrucișează carotidele interne și externă, gg. limfatici cervicali profunzi (lângă
vena jugulară internă), lobul tiroidian

28. Vascularizaţia şi inervaţia faringelui.

-artere- ramuri din arterele faringiană ascendentă, palatină ascendentă (ramură a facialei),
maxilară, linguală și tiroidiană inferioară
-vene- plexul venos situat la exteriorul faringelui drenează sângele în vena jugulară internă
-limfatice- drenează limfa în gg. limfatici cervicali profunzi, fie direct, fie după releu în gg.
retrofaringieni
-inervație – plexul faringian, format din ramuri ale nervilor IX, X și fibre din simpaticul
cervical
• fibre branhiomotorii- din nervii IX (pt. m.stilofaringian) și X(pt. mm.constrictori)
• fibre senzitive - din nervii IX(pentru nazo-și bucofaringe) și X (pt.laringofaringe), dar și din
nervul maxilar pentru o mică zonă din mucoasa faringiană situată posterior de orificiul tubei
auditive
• fibre vegetative- fibre simpatice din gg.simpatic cervical superior și fibre parasimpatice din
vag

29. Dezvoltarea laringelui.

-primordiul laringelui, adică partea superioară a diverticulului respirator, comunică cu
proenteronul printr-o deschidere verticală numită orificiu laringian primitiv; acesta este
mărginit cranial de eminența hipobranhială, din partea caudală a căreia se formează
epiglota; celelalte cartilaje laringiene iau naștere din mezenchimul arcurilor branhiale 4 și 6. 
-Prin proliferarea rapidă a mezenchimului se formează primordiile cartilajelor aritenoide
și corniculate și astfel apare un nou orificiu laringian, situat deasupra celui primitiv; acest
nou orificiu are forma literei T, cu partea verticală între cartilajele aritenoide și partea
orizontală între aceste cartilaje și epiglotă. Orificiul laringian primitiv, situat acum caudal,
corespunde glotei.
-în timp ce cartilajele laringelui se formează din mezenchimul regiunii branhiale, epiteliul
laringian proliferează rapid, producând ocluzia temporară a lumenului; ulterior, prin
vacuolizare (prin apoptoză), se produce recanalizarea
-deoarece mușchii laringelui se formează din mezenchimul arcurilor branhiale 4 și 6,
inervația lor este asigurată de nervii acestor arcuri, respectiv nervul laringeu superior și
nervul laringeu recurent

30. Apariţia şi evoluţia mugurilor pulmonari.

ETAPA EMBRIONARĂ (săpt. 4-8)
- în această perioadă, partea caudală a diverticulului respirator are 3 diviziuni succesive
1).inițial se bifurcă, dând naștere mugurilor pulmonari- mugurele drept este ceva mai mare
și crește spre caudal, iar cel stâng, mai mic, crește spre lateral, ceea ce explică asimetria
bronhiilor principale -cea dreaptă este mai largă și mai verticală, cea stângă mai aproape
de planul transversal);
 2). mugurele drept se împarte în 3 ramuri, iar cel stâng în 2, ele fiind primordiul bronhiilor lobare; 
3). cea de a 3-a generație de diviziuni (săpt. 6) este reprezentată de broniile segmentare (10 în
dreapta și 8 în stânga).
-în etapele următoare ramificarea continuă în manieră dicotomică și progresează rapid,
formându-se în final întreg arborele bronșic

31. Etapa pseudoglandulară în dezvoltarea aparatului respirator.

-sapt. 5-17
-plămânii au o structură asemănătoare glandelor
-ramificarea continuă în manieră dicotomică cu încă aprox.15 generații, ultima fiind cea a
bronhiolelor terminale-acestea sunt înconjurate de un strat gros de mezenchim, cu puține
vase
-diferențierea pulmonară se face în sens centrifug; în această etapă epiteliul primelor
generații de ramificații devine columnar, iar în perete se diferențiază cartilajele,
musculatura netedă și glandele bronșice
32. Etapa canaliculară în dezvoltarea aparatului respirator.
-sapt. 16-26
-în această perioadă:
 a). ramificarea continuă cu noi generații, formându-se bronhiolele
respiratorii; 
b). vascularizația se dezvoltă considerabil, mezenchimul fiind invadat de
capilare; 
c) încep să se diferențieze celulele epiteliale specializate (celule ciliate, celule
secretorii, celule Clara), precum și precursorii celulelor alveolare/ pneumocitelor

33. Etapa sacilor terminali în dezvoltarea aparatului respirator.

-săpt24 ->termen
-la capătul terminal al conductelor aeriene ramificările continuă, formându-se alveolele
primitive ---acestea sunt spații largi numite săculeți/saci terminali, ce sunt separați prin
septuri primare; 
-celulele epiteliale ale acestor săculeți se aplatizează, vasele proliferează și vin în contact
intim cu epiteliul alveolar, iar astfel este posibil un schimb de gaze adecvat, prematurul fiind
capabil să supraviețuiască
-epiteliul alveolar are două tipuri de pneumocite:
 a). aplatizate, scuamoase --celule tip I, ce sunt intim asociate capilarelor sanguine, fiind
implicate în schimburile gazoase; 
b). mari, 4 cuboidale-- celule tip II ce produc surfactant (fluidul ce reduce tensiunea la
interfața aeralveolă); cantitatea de surfactant se mărește în special în ultimele 2 săptămâni
înainte de naștere- surfactantul este dispus pe membrana alveolară într-un strat subțire, ce
previne atelectazia alveolară/ colabarea alveolelor
-înaintea nașterii, plămânii sunt umpluți cu lichid amniotic, mucus secretat de glandele
bronșice și surfactant din celulele alveolare tip II

34. Etapa alveolară în dezvoltarea aparatului respirator.

-săpt. 36-postnatal până la vârsta de 8 ani
-sacii terminali se vor împărți progresiv prin septuri secundare în subunități mai mici,
proces ce determină apariția de noi alveole- astfel încât numărul alveolelor mature devine
de 6 ori mai mare decât la naștere

35. Malformaţii şi anomalii în dezvoltarea aparatului respirator.

-membrană laringiană- în lumenul laringian persistă o membrană epitelială între plicile
vocale (datorită recanalizării deficitare)
-fistula traheo-esofagiană – datorită separării defectuoase a diverticulului respirator de
proenteron; se poate asocia cu atrezia esofagiană
-stenoză traheală sau traheomegalia
-traheomalacia- flaciditatea peretelui traheal, datorită imaturității congenitale a cartilajelor
-agenezie traheală-traheea poate fi absentă total sau parțial, iar bronhiile se desprind din
esofag
-agenezia unui plămân sau ambilor-lipsa dezvoltării pulmonare
-hipoplazia pulmonară- plămânul este slab dezvoltat, datorită ramificării insuficiente a
diverticulului sau datorită unei hernii diafragmatice
-lobi pulmonari ectopici – iau naștere din trahee sau esofag, deoarece, în timpul
dezvoltării sistemului respirator, se pot forma muguri respiratori adiționali
-chisturi pulmonare congenitale/ plămân chistic congenital – dilatarea bronhiilorchisturile multiple
cauzează infecții cronice, deoarece drenajul lor este deficitar
-boala membranelor hialine (sindromul de detresă respiratorie)- este cauza majoră de
mortalitate la prematuri-din cauza cantității insuficiente de surfactant apare atelectazia
(alveolele sunt incomplet expansionate, colabate). Prematurii mai mici de 28 săpt. au șanse
mici de supraviețuire, datorită lipsei alveolelor pulmonare-foarte puțini supraviețuiesc cu ajutorul
respirației asistate.

36. Apariţia tubului cardiac şi evoluţia sa.

-dezvoltarea sistemului cardiovascular începe încă din săpt a 3-a de viață intrauterină, inima
fiind primul organ care începe să funcționeze-ea bate de la începutul săpt. a 4-a. După
formarea celomului intraembrionar, la nivelul mezodermului splanhnopleural se formează
insule angiogenice, ce se extind rapid, de pe părțile laterale ale embrionului, în direcție
cefalică. Apare astfel aria cardiogenă, o regiune în formă de potcoavă, situată cranial de
membrana orofaringiană, împreună cu primordiul cavității pericardice (adică partea cranială
a celomului intraembrionar); cranial de aceste structuri este masa mezenchimală numită
sept transvers, adică primordiul mușchiului diafragma. Rapid, insulele angiogenice capătă
lumen devenind tuburi endocardiace, acestea modificându-și poziția și structura prin
curbarea discului embrionar:
a). curbarea cranio-caudală determină rotația cu 180˚, în jurul unui ax transversal-astfel,
aria cardiogenă, primordiul cavității pericardice și septul transvers ajung caudal de
membrana orofaringiană;
b). curbarea laterală face ca cele două tuburi endocardiace să ajungă în contact, iar prin
fuzionarea lor în direcție cranio-caudală se formează un singur tub, situat pe linie mediană;
el se dezvoltă în primordiul cavității pericardice, fiind înconjurat de un strat de mezoderm
splanhnopleural, numit manta epimiocardică; între această manta și tubul endotelial se află
o masă gelatinoasă, acelulară, produsă de miocardul în dezvoltare și numită gelatină
cardiacă. Mantaua epimiocardică dă naștere miocardului și epicardului, în timp ce endoteliul
tubului formează endocardul. - inițial, tubul cardiac primitiv este suspendat în cavitatea
pericardică de un mezou dorsal, ce dispare curând după formare, astfel încât tubul rămâne
atașat cavității pericardice la polii cranial și caudal.
-tubul cardiac primitiv are 3 regiuni- în sens craniocaudal ele sunt: bulbul cordului,
ventriculul primitiv și atriul primitiv; numai bulbul cordului și ventriculul sunt în cavitatea
pericardică, în timp ce atriul este în mezenchimul septului transvers.
Tubul are un capăt cranial, arterial, și altul caudal, venos, iar la ambele este bifurcat:
a). cranial se află sacul aortic cu arcurile arteriale, care străbat arcurile branhiale; prin ele,
sângele expulzat de inimă ajunge în aortele dorsale, iar de aici în arterele ombilicale-
˃placentă
b). caudal se află sinusul venos, bifurcat în coarnele drept și stâng; în fiecare corn se deschid
o venă vitelină, una ombilicală și alta cardinală comună-venele viteline vin de la sacul vitelin,
venele ombilicale de la placentă, iar cele cardinale comune se formează prin unirea câte
unei vene cardinale anterioare (ce preia sângele de la partea cranială a corpului-cranial de
inimă) cu una cardinală posterioară (ce drenează partea situată caudal de inimă)
Concepția nouă este că există două câmpuri cardiace-primar și secundar; cel primar este cel
clasic, cu originea în mezodermul splanhnopleural, adică aria cardiogenă, iar cel secundar își
are originea în mezenchimul regiunii branhiale și dă naștere ventriculului drept și
compartimentelor de ejecție ale ventriculelor (câmpul secundar ar apărea datorită elongării
rapide a tubului, ceea ce necesită adiția unor noi miocardiocite; el are un rol important în
septarea cordului).

37. Regiunile tubului cardiac primitiv şi evoluţia lor.

-inițial (la sfârșitul săpt a 3-a), inima este un tub rectiliniu, ce crește rapid în cavitatea
pericardică, ia forma literei U, apoi forma literei S-acum (în săpt a 4-a) atriul primitiv este
încorporat în cavitatea pericardică, pierzând conexiunea cu septul transvers. Atriul crește
dorsal și spre stânga, în timp ce ventriculul și bulbul cordului cresc ventral și spre dreapta; la
suprafața tubului cardiac, între bulbul cordului și ventricul devine vizibil șanțul
bulboventricular. Bulbul cordului este îngust, excepție făcând treimea lui proximală care
este încorporată în ventriculul primitiv, formând în final partea trabeculată a ventriculului
drept; astfel, joncțiunea dintre bulbul cordului și ventricul, ce corespunde șanțului
bulboventricular, este de fapt orificiul interventricular primitiv. Treimea medie a bulbului
cordului, denumită conus cordis (sau con arterial) , dă naștere compartimentelor de ejecție
ale ventriculelor, iar treimea distală, numită trunchi arterial comun, va forma părțile
proximale ale aortei și trunchiului pulmonar. -în săptămâna a 4-a, la nivelul ansei cardiace
devin vizibile expansiuni locale-în sensul curgerii sângelui, regiunile tubului cardiac primitiv
sunt: a) coarnele drept și stâng ale sinusului venos, ce primesc sânge din 3 surse: sac vitelin-
prin venele viteline; placentă-prin venele ombilicale; corpul embrionar-prin venele cardinale
comune;
b). sinusul venos, ce comunică cu atriul primitiv printr-o porțiune îngustă, situată în plan
transversal, numită orificiu sinuatrial;
c). atriul primitiv, care comunică cu ventriculul printr-o porțiune îngustă numită canal
atrioventricular;
d). ventriculul primitiv, cu orificiul interventricular primitiv, ce corespunde șanțului
bulboventricular;
e). conus cordis;
f). trunchiul arterial comun;
g). sacul aortic cu arcurile aortice.
-în luna a 2-a de dezvoltare, cornul stâng al sinusul venos degenerează, ca rezultat al
obliterării venelor ce se deschid la nivelul lui (inițial vena ombilicală stângă, apoi cea vitelină,
iar în final vena cardinală comună)-singurele derivate ale acestui corn sunt vena oblică a
atriului stâng și sinusul coronar. Simultan cu degenerarea cornului stâng, cel drept crește
considerabil și se deplasează în partea dreaptă a corpului, fiind încorporat treptat în atriul
primitiv, iar orificiul sinuatrial își modifică poziția din planul transversal în cel vertical și se
elonghează. Orificiul prezintă două valve-dreaptă și stângă; partea lor superioară fuzionează
și formează un sept tranzitoriu, numit septum spurium; acest sept, împreună cu partea
inferioară a valvei stângi, fuzionează cu viitorul sept interatrial, în timp ce partea inferioară a
valvei drepte formează valvula venei cave inferioare și cea a sinusului coronar.

38. Septarea atriului primitiv şi a canalului atrioventricular.

-la sfârșitul săpt a 4-a, septul prim apare la nivelul peretelui posterosuperior al atriului
primitiv și crește spre pernițele endocardiace ale canalul atrioventricular (acestea vor
fuziona într-un sept intermediar, care împarte canalul atrioventricular în canal drept și canal
stâng); spațiul dintre pernițe și septul prim se numește ostiu prim, el permițând trecerea
sângelui din atriul drept în cel stâng (atriul drept primește sânge oxigenat prin intermediul
venei cave inferioare, de la vena ombilicală, în timp ce atriul stâng trimite sângele spre
ventriculul stâng, iar de aici în circulația fetală). Acest orificiu se micșorează treptat, iar
înainte de închiderea sa completă, la nivelul septului prim apare un ostiu secund (prin
fuzionarea unor orificii punctiforme ce apar la nivelul părții lui superioare). După
încorporarea cornului drept al sinusului venos în atriul drept, la dreapta septului prim apare
septul secund, ce crește spre pernițele endocardice, fără a fuziona cu ele-astfel, între acest
sept și pernițe rămâne gaura ovală. Astfel, septul prim și cel secund formează împreună
septul interatrial, iar comunicarea dintre atrii este o deschidere oblică, ce unește ostiul
secund cu gaura ovală.
-în viața intrauterină, presiunea sângelui în atriul stâng este inferioară celei din atriul drept,
din cauza volumului mare de sânge ce vine de la placentă; acest sânge ajunge în atriul drept
și este împins prin gaura ovală și ostiul secund în atriul stâng. După naștere, presiunea în
atriul drept scade, ca urmare a întreruperii circulației materno-fetale, în timp ce presiunea în
atriul stâng crește, deoarece venele pulmonare încep să aducă un aflux crescut de sânge.
Astfel, sistemul valvular interatrial nu mai este funcțional, și în primele luni de viață are loc
fuzionarea septurilor prim și secund, formându-se astfel septul interatrial, la nivelul căruia
este vizibilă fosa ovală (reminiscență a găurii ovale) și valvula găurii ovale (septul prim) .
          
Derivatele structurilor sinuatriale sunt: -cornul drept al sinusului venos formează porțiunea
netedă a atriului drept (dintre orificiile venelor cave); din atriul primitiv se formează partea
trabeculată a atriului drept (mușchii pectinați) și auriculul drept-limita dintre cele două părți
este creasta terminală
-la început, în atriul stâng se deschide trunchiul comun al venelor pulmonare, ce va fi
ulterior încorporat în atriu, astfel că, în final, fiecare venă pulmonară va avea propriul orificiu
de deschidere; partea încorporată a trunchiului venos formează porțiunea netedă a atriului
stâng, deci singurul derivat al atriului primitiv rămâne auriculul stâng.

39. Septarea ventriculului primitiv si bulbului cardiac.

-la sfârșitul săptămânii a 4-a, primordiile celor două ventricule încep să se dilate, iar peretele
lor medial formează septul interventricular muscular, ce crește cranial, spre pernițele
endocardice atrioventriculare; între acest sept și partea fuzionată a pernițelor (septul
intermediar) rămâne un orificiu interventricular, ce este închis ulterior de septul
interventricular membranos
-în săpt a 5-a de dezvoltare, la nivelul bulbului cordului apar crestele trunco-conale (=două
perechi de proeminențe ce apar în regiuni opuse), care cresc una spre alta și fuzionează,
formând în final un sept spiral, numit sept aorticopulmonar (truncoconal) ce se extinde
caudal- el împarte conus cordis în compartimentele de ejecție ale celor două ventricule, iar
trunchiul arterial în canalele aortic și pulmonar. Primordiile valvulelor semilunare sunt niște
mici tuberculi, cu baza la aceste canale; treptat, acești tuberculi sunt scobiți pe fața
superioară, conferind valvulelor aspectul de cuib de rândunică. - orificiul interventricular,
situat deasupra septului interventricular muscular, este închis de septul interventricular
membranos, format prin proliferarea caudală a septului aorticopulmonar și a celui
intermediar (proliferarea perniței endocardice inferioare)
40. Malformaţii şi anomalii în dezvoltarea aparatului cardiovascular.

 a). anomalii de poziție ale inimii: dextrocardia- ansa cardiacă se formează la stânga, astfel
încât inima va fi cu vârful spre dreapta, anomalia putând fi însoțită de transpoziția viscerelor
(situs inversus parțial sau total) 

b). anomalii ale septării atriale

- defect septal atrial - persistența orificiului interatrial, ca urmare a resorbției excesive a

septului prim sau a dezvoltării inadecvate a septului secund; astfel apare șuntarea stânga-
dreapta a fluxului sanguin, cu creșterea fluxului prin valva tricuspidă și valvele pulmonare

- atriu comun – septul prim sau cel secund nu se formează

c).anomalii ale septării canalului atrioventricular

-orificiu atrioventricular unic- pernuțele endocardice nu fuzionează, anomalia fiind însoțită

de defecte septale atriale și ventriculare, deoarece pernuțele participă la închiderea ostiului
prim și formarea septului interventricular membranos;

41. Formarea arcurilor arteriale aortice.

-arcurile arteriale aortice se formează în săpt. 4-5 (odată cu dezvoltarea arcurilor branhiale)
și sunt în număr de 6 perechi; ele iau naștere din sacul aortic, trec prin mezenchimul
arcurilor branhiale și se termină în aortele dorsale
-fiecare dintre cele 2 aorte dorsale are traiect prin partea laterală a embrionului și dă 3 tipuri
de ramuri: a) artere intersegmentare-vascularizează derivatele somitelor (mușchi, oase) cu
membrele; b) artere splanhnice laterale-vascularizează derivatele mezodermului
intermediar (rinichi, gonade); c). artere splanhnice ventrale-arterele viteline (ce ajung la
sacul vitelin și dau ramuri pentru tubul digestiv primitiv și derivatele lui) și arterele
ombilicale (vascularizează placenta)
-caudal de inimă, imediat sub perechea 7 de artere intersegmentare, cele două aorte
dorsale fuzionează, iar după diviziunea bulbului cordului (formarea septului trunco-conal),
sacul aortic formează 2 coarne-unul drept, ce dă naștere trunchiului brahiocefalic, altul
stâng ce formează partea proximală a arcului aortic.
Arcurile arteriale nu coexistă în timp (evoluează în sens cranio-caudal), pot avea o evoluție
simetrică sau asimetrică, pot persista sau regresa.

42. Evoluţia arcului arterial III.

-persistă bilateral și evoluția sa este simetrică
-din el se formează artera carotidă comună și prima parte a carotidei interne; partea distală a arterei
carotide interne se dezvoltă din partea cranială a aortei dorsale, iar artera carotidă externă apare ca
o ramură a arcului 3

43. Evoluţia arcului arterial IV.

-persistă bilateral, iar evoluția sa este asimetrică
-pe partea dreaptă, arcul IV formează partea proximală a arterei subclaviculare drepte,
restul arterei formându-se dintr-o porțiune a aortei dorsale drepte și din artera 7
intersegmentară dreaptă; segmentul aortei dorsale drepte situat caudal de această arteră
intersegmentară dispare
-pe partea stângă, acest arc formează, împreună cu o porțiune a aortei dorsale stângi, arcul
aortic (între originea arterei carotide comune stângi și a arterei subclaviculare stângi); artera
subclaviculară stângă derivă din artera 7 intersegmentară stângă

44. Evoluţia arcului arterial VI.

- are o evoluție asimetrică și este cunoscut sub numele de arc pulmonar, deoarece crește
spre plămânul aflat în dezvoltare
-pe partea dreaptă, segmentul proximal al arcului 6 formează artera pulmonară dreaptă, iar
cel distal degenerează; pe stânga, partea proximală a arcului 6 formează artera pulmonară
stângă, iar cea distală persistă ca duct arterial-el permite sângelui ce pleacă din ventriculul
drept să scurtcircuiteze circulația pulmonară (plămânii sunt nefuncționali) și să treacă în
aortă. După naștere, ductul se obliterează:
• obliterare funcțională-prin contracția fibrelor musculare din peretele său (din prima zi de
viață)
• obliterare anatomică-prin proliferarea intimei și transformarea sa în ligament arterial
până la sfârșitul lunii a 2-a de viață; acest ligament trece anterior de bronhia stângă și
unește originea arterei pulmonare stângi cu aorta, imediat sub originea arterei
subclaviculare -aceasta este regiunea aortică cea mai expusă ruperii traumatice, datorită
forțelor de forfecare ce apar la acest nivel.
-dezvoltarea arcului 6 arterial explică asimetria nervului laringeu recurent (este nervul
arcului 6 branhial): a). pe dreapta, nervul laringeu recurent formează o ansă în jurul arcului 4
arterial (viitoarea arteră subclavie dreaptă), deoarece arcul 5 și partea distală a arcului 6
degenerează; b). pe stânga, nervul înconjoară arcul aortic, imediat lângă ligamentul arterial,
deoarece acesta este de fapt partea distală a arcului 6

45. Anomalii în evoluţia arcurilor arteriale.

a).persistența ductului arterial- determină trecerea sângelui din circulația sistemică în cea
pulmonară, cu supraîncărcarea acesteia.
b).coarctația de aortă-lumenul aortic este mult îngustat sub originea arterei subclaviculare
stângi; în cazul coarctației preductale (adică îngustarea este deasupra ductului arterial),
ductul arterial persistă; în coarctația postductală, ductul arterial este obliterat, iar arterele
intercostale și toracice interne au calibrul crescut, deoarece ele asigură circulația colaterală
a sângelui între partea proximală spre cea distală a aortei
c). originea anormală a arterei subclaviculare drepte (artera lusoria)-artera este formată de
partea distală a aortei dorsale drepte și de artera 7 intersegmentară, în timp ce arcul 4
aortic drept și partea proximală a aortei dorsale drepte dispar; astfel, originea arterei
subclaviculare drepte este distal de cea a arterei subclaviculare stângi
d). arc aortic dublu - partea distală a aortei dorsale drepte persistă, iar arcul aortic dublu
formează un inel vascular în jurul traheei și esofagului, determinând dificultăți în respirație și
deglutiție
e).arcul aortic drept- arcul aortic 4 stâng și aorta dorsală stângă sunt înlocuite de vasele
corespunzătoare drepte
f). arc aortic întrerupt – separarea aortei ascendente de cea descendentă poate fi:
-tip A- întreruperea este distal de artera subclavie stângă
-tip B (cel mai frecvent)-întreruperea este între originea arterei carotide comune stângi și
cea a arterei subclaviculare stângi
-tip C (foarte rar-sub 1% din cazuri)-întreruperea este între originea trunchiului brahiocefalic
și artera carotidă comună stângă

46. Ţesutul nodal-dezvoltare si caractere generale

Originea sistemului excitoconductor
1. origine mezodermală, din țesutul muscular cardiac embrionar
2. originea neuroectodermală – migrează pe arcurile 3, 4, 6 și ajunge în cord. Materialul se
cantonează în septum spurium și se prelungește în cele două valve. Cel din dreapta dezvoltă
nodul SA, cel din stânga nodul AV. Poate rămâne material între ele (căi internodale). Nodul
AV se edifică până la vârsta de 2 ani, fascicolul Hiss fiind o prelungire, iar ramurile sale
(dreaptă și stângă) au origine mezodermală, miogenă, cu rețeaua Purkinje care rezultă din
ele.
Tesutul excitoconductor
- Este format din celule miocardice de tip embrionar cu dimensiuni mai reduse, mai bogate
in sarcoplasma si cu striatiile mai putin evidente
- Celulele au doua aspecte: de ac si de paianjen
- Aceste celule se grupeaza astfel:
o Sub forma compacta – alcatuind nodulii
o Sub forma diseminata – alcatuind fasciculul Hiss si reteaua Purkinje

47. Nodulul sino-atrial

-este pace-makerul cardiac normal
-este situat subepicardic, în peretele atriului drept, anterolateral de orificiul venei cave
superioare, continuându-se postero-inferior, pe o lungime variabilă, în creasta terminală
-este vascularizat de artera nodului sinoatrial, situată clasic în centrul nodului, ceea ce face
posibil ca nodulul să monitorizeze presiunea sângelui și pulsațiile, stabilind un ritm sinusal
adecvat; artera este cel mai frecvent ramură a coronarei drepte (doar în aprox. 35% din
cazuri este ramură a coronarei stângi)
-între acest nod și cel atrioventricular există tracturi internodale (mai mult electrofiziologice
decât morfologice) ce constau dintr-o mixtură de celule Purkinje și cardiomiocite de lucru:
tracturile internodale anterior, mijlociu și posterior; în plus, există căi de transmitere spre
atriul stâng –fascicule interatriale inferioare și fasciculul Bachman (acesta unește partea
anterosuperioară a atriilor și din el pleacă tractul internodal anterior)

48. Nodulul si fasciculul atrio-ventricular.

-este situat subendocardic, la vârful trigonului Koch; are o parte posterosuperioară, situată
subendocardic, la nivelul trigonului Koch, și o parte profundă/anteroinferioară situată la
joncțiunea atrioventriculară. Trigonul Koch, delimitat de tendonul lui Todaro(ce merge de la
valva VCI la septul interatrial), orificiul sinusului coronar și inelul tricuspidian, este un reper
important în electrofiziologie pentru identificarea nodulului și implicit fasciculului His
-este vascularizat de artera nodului atrioventricular, ramură a arterei interventriculare
posterioare (cel mai frecvent aceasta este partea terminală a coronarei drepte, dar în 10%
din cazuri este partea terminală a arterei circumflexe)
FASCICULUL ATRIOVENTRICULAR HIS
-are 3 părți-preperforantă, perforantă si postperforantă
-începe la extremitatea anteroinferioară a nodulului atrioventricular (partea preperforantă),
trece prin trigonul fibros drept (partea perforantă), merge subendocardic, pe septul
interventricular membranos, iar la marginea superioară a septului interventricular muscular
se împarte în 2 ramuri:
a) ramura dreaptă-coboară prin partea dreaptă a septului interventricular, intră în trabecula
septomarginală, ajungând la baza mușchiului papilar anterior; dă câteva ramuri, ce se
ramifică profuz subendocardic, formând rețeaua Purkinje
b).ramura stângă merge prin septul interventricular membranos, ajungând la nivelul
peretelui ventricular stâng, unde se divide în ramură anterioară și posterioară (pentru cei 2
mușchi papilari ai ventriculului) ce se ramifică în rețeaua Purkinje

49. Vascularizaţia funcţională a plămânilor.

 Plămânul are dublă vascularizație: funcțională și nutritivă. 

Vascularizația funcțională = circulația pulmonară, care începe din ventriculul drept și se

termină în atriul stâng (o arteră pulmonară și două vene pentru fiecare plămân) Trunchiul
pulmonar- începe din ventriculul drept și are traiect ascendent, intrapericardic, la stânga
aortei ascendente, cu care formează pediculul arterial (acest pedicul delimitează anterior
sinusul transvers al pericardului); sub arcul aortic se bifurcă în cele două artere pulmonare.
Artera pulmonară dreaptă trece posterior de aorta ascendentă și de vena cavă superioară,
iar cea stângă trece sub arcul aortic, cu care este conectată prin ligamentul arterial. Artera
este componentă a pediculului pulmonar, fiind situată între bronhia principală (posterior) și
vena pulmonară superioară (anterior); intrapulmonar se împarte corespunzător ramificării
arborelui bronșic (ramificațiile acestuia preced ramificațiile arterei), iar ultimele ramificații
dau naștere rețelei capilare alveolare. Venele pulmonare-transportă sângele oxigenat în
atriul stâng; ele perforează pericardul fibros și participă la delimitarea sinusului oblic al
pericardului. În pediculul pulmonar vena pulmonară superioară este situată anterior de
artera pulmonară, iar cea inferioară este inferior de bronhie. Afluenții venelor pulmonare
însoțesc arborele bronșic, dar la nivelul segmentelor există atât vene intrasegmentare (în
alcătuirea pedicululilor bronhovasculari), dar și vene intersegmentare. Prin confluența
afluenților se formează cele 2 vene pulmonare: cea superioară aduce sângele de la lobul
superior, iar pe dreapta și de la cel mijlociu; cea inferioară preia sângele de la lobul inferior.

 Vascularizația nutritivă=vasele bronșice cu limfaticele

50. Structura arborelui bronşic.

- Epiteliu: o In caile extralobulare – cilindric ciliat pseudostratificat
o In bronhiolele terminale – cilindric ciliat unistratificat
o In bronhiolele respiratorii – cubic ciliat unistratificat
o In canalele alveolare – pavimentos unistratificat, cu celule turtite si lipsite de cili ! In
structura epiteliului sunt cuprinse:
o Celule ciliate: Formeaza majoritatea celulelor si prezinta cili care formeaza o patura ciliara
cu miscare sincrona, rapida, catre caile respiratorii superioare, impingand mucusul catre
faringe
o Celule caliciforme (secretoare):

 Pot fi mucoase sau seroase, numarul lor scade cu cresterea ramificatiei

o Celule bazale

 Se multiplica si diferentiaza, reinnoind mucoasa

o Celule Clara (rol secretor, in bronhiole) o Celule argirofile Kluchitsky

 La nou nascut, facand parte din sistemul paracrin atasat plamanului

o Celule neuroepiteliale

 Au o pozitie strategica, bogat inervate, fiind punctul de plecare al reflexelor de dilatatie

sau constrictie ale cailor respiratorii
- Tunica submucoasa:
o Fibre elastice longitudinale – sub forma de manson complet
o Fibre nervoase nemielinizate
o Plex capilar, glande bronsice
o Mastocite – cu structura asemanatoare bazofilelor circulatorii, implicate in astmul alergic
- Tunica musculocartilaginoasa
o In trahee si bronhiile mari, exista doar membrana musculor fibroasa
o La bronhiile extralobulare se adauga si fibre musculare spiralate
- Teaca bronhovasculara – contine vasele si limfaticele peribronsice

51. A. coronara stângă.

-ia naștere de la nivelul sinusului aortic stâng, merge posterior de trunchiul pulmonar și se
bifurcă în artera interventriculară anterioară și artera circumflexă a inimii

a). artera interventriculară anterioară coboară în șanțul omonim, lângă vena mare a inimii
și se termină cel mai frecvent pe fața diafragmatică, înconjurând vârful inimii; dă:

-ramuri ventriculare drepte- vascularizează o mică parte a feței sternocostale a ventriculului

drept (imediat lângă șanțul interventricular anterior) și flancul stâng al infundibulului

-ramuri ventriculare stângi (2-9 ramuri ex. ramură diagonală a ventriculului stâng), ce
coboară spre vârful inimii pe fața sternocostală, respectiv pulmonară)-vascularizează fața
anterioară a ventriculului stâng, parțial mușchiul papilar anterior stâng

-ramuri septale anterioare- vascularizează cele 2/3 anterioare ale septului interventricular,
trabecula septomarginală cu ramura dreaptă a fasciculului atrioventricular, o parte din
mușchii papilari anterior drept și septal, diviziunea anterioară a ramurii stângi a fasciculului
atrioventricular

b).artera circumflexă a inimii- merge cu vena mare a inimii în segmentul stâng al șanțului
coronar, pe fața pulmonară și apoi pe cea diafragmatică, terminându-se de obicei înaintea
șanțului interventricular posterior (rareori partea sa terminală este artera interventriculară
posterioară); ramurile sale sunt:

-ramuri atriale- vascularizează aproape întreg atriul stâng; una dintre aceste ramuri se
termină lângă orificiul venei cave superioare și poate da artera nodulului sinoatrial (35-40%
din cazuri); sunt cazuri rare în care artera nodulului sinoatrial este dublă (câte una din
fiecare arteră coronară)

-ramuri ventriculare (cea mai importantă este artera marginală stângă/artera marginii
obtuze a inimii, ce coboară pe fața pulmonară, atingând de obicei vârful inimii)-
vascularizează fața pulmonară și cea mai mare parte a feței diafragmatice a ventriculului
stâng, mușchiul papilar anterior stâng și parțial pe cel posterior stâng

52. A. coronară dreapta.

- începe de la nivelul sinusului aortic drept, merge între trunchiul pulmonar și auriculul
drept, apoi prin segmentul drept al sinusului coronar, pe fața sternocostală a inimii, iar apoi
pe cea diafragmatică, însoțită de vena mică a inimii; partea sa terminală este artera
interventriculară posterioară, ce coboară prin șanțul omonim, alături de vena medie a inimii
și se termină de obicei la câțiva cm de vârful inimii; coronara dreaptă are:
-ramuri atriale- vascularizează atriul drept cu nodulul sinoatrial (aprox. 65% din cazuri),
septul interatrial și o mică parte a atriului stâng (lângă sept)
-ramuri ventriculare- vascularizează partea dreaptă a infundibulului, fața diafragmatică și
aproape toată fața sternocostală a ventriculului drept, mușchiul papilar posterior drept,
parțial papilarul anterior drept, o mică parte din fața diafragmatică a ventriculului stâng
(lângă șanțul interventricular) și o parte a mușchiului papilar posterior stâng
-ramuri septale- vascularizează treimea posterioară a septului interventricular, parțial
papilarul septal, nodulul atrioventricular, fasciculul atrioventricular și diviziunea posterioară
a ramurii lui stângi

53. Vv. cordului.

- pot fi sistematizate în 3 grupuri:
1). SINUSUL CORONAR (colectează cea mai mare parte a sângelui venos al inimii)
-are o lungime de 2-3 cm, este situat pe fața diafragmatică a inimii, în segmentul stâng al
șanțului coronar; se deschide în atriul drept, între orificiul venei cave inferioare și cel
atrioventricular drept: tributarele sale sunt:
-vena mare a inimii- începe la vârful inimii, urcă prin șanțul interventricular anterior, lângă
artera interventriculară anterioară, apoi merge cu artera circumflexă a inimii prin șanțul
coronar; colectează sângele de la ambii ventriculi și de la atriul stâng, unul dintre tributare
fiind vena marginală stângă, ce urcă de-a lungul feței pulmonare
- vena medie a inimii – începe la vârful inimii, merge pe fața diafragmatică, prin șanțul
interventricular posterior, alături de artera interventriculară posterioară; colectează sângele
ambilor ventriculi
- vena mică a inimii – începe pe fața sternocostală, lângă marginea dreaptă a inimii și merge
cu artera coronară dreaptă pe fața diafragmatică, prin șanțul coronar; primește sângele din
atriul și ventriculul drept; unul dintre tributarele sale poate fi vena marginală dreaptă, ce
merge de-a lungul marginii drepte a inimii
- vena posterioară a ventriculului stâng- merge pe fața diafragmatică a ventriculului stâng
- vena oblică a atriului stâng- începe lângă orificiile venelor pulmonare stângi și coboară pe
fața posterioară a atriului stâng, de la nivelul căruia colectează sângele venos
2). VENELE ANTERIOARE ALE INIMII (de obicei 2-3) – drenează sângele venos al peretelui
anterior al ventriculului drept, merg subepicardic, încrucișează segmentul drept
al șanțului coronar și se termină în atriul drept; una dintre aceste vene este vena marginală
dreaptă, ce se poate termina în vena mică a inimii
3).VENELE MICI ALE INIMII (cele mai mici vene ale inimii)- sunt foarte variabile ca număr și
localizare; ele preiau sângele din partea profundă a miocardului și se deschid în toate
cavitățile inimii

54. Inervaţia cordului.

-plexul cardiac are:
a). fibre simpatice postganglionare din simpaticul cervical și toracal;
b). fibre parasimpatice preganglionare din vag- ele fac sinapsă cu neuronii parasimpatici din
plexul cardiac și pereții atriali;
c). fibre senzitive –însoțesc fibrele simpatice (deci provin din gg. spinali) sau parasimpatice
(provin din nervul vag)
-plexul este situat la baza inimii, fiind împărțit în parte superficială și profundă
1). partea superficială- este în plan anterior, fiind situată sub arcul aortic și anterior de
artera pulmonară dreaptă; este formată din nervul cardiac simpatic cervical superior stâng și
una dintre ramurile cardiace cervicale ale vagului stâng; de obicei, sub arcul aortic, la
dreapta ligamentului arterial, se află un mic ganglion
2).partea profundă –este situată posterior de arcul aortic, anterior de bifurcația traheei și
deasupra bifurcației trunchiului pulmonar; este formată de celelalte ramuri cardiace
(exceptând cele din plexul superficial)
Fibrele nervoase se extind la inimă, formând:
• plexul coronar stâng-în jurul arterei omonime; are fibre din partea profundă și se distribuie
atriului și ventriculului stâng
• plexul coronar drept-în jurul arterei omonime; este format din fibrele ambelor părți
(superficială și profundă), distribuindu-se atriului și ventriculului drept
• plexul atrial-care este un plex distinct, format din alte fibre decât cele pentru atrii ale
plexurilor coronare
- nodulii sinoatrial și atrioventricular au o inervație mai bogată decât miocardul de lucru;
fibrele simpatice produc cardioaccelerație, coronarodilatație și cresc forța de contracție
(efect inotrop), în timp ce fibrele parasimpatice au efect cardioinhibitor
Durerea cardiacă referită:
Durerea referită este cea resimțită în altă regiune decât cea în care își are originea. Cea
cardiacă (din infarct) este resimțită la nivelul membrului superior stâng (umăr, fața medială
a brațului, antebrațului, degetul mic), partea stângă a gâtului, la nivelul părții stângi a
mandibulei sau partea superioară a abdomenului.
Cea mai comună explicație este originea embriologică din același metamer ca și segmentul
cutanat unde este resimțită.

55. Inervaţia plămânilor.

Inervația e asigurată de plexul pulmonar (împărțit în diviziune anterioară și posterioară).
Are fibre simpatice postganglionare din ganglionii paravertebrali toracali și fibre
parasimpatice preganglionare din nucleul dorsal al vagului. Fibrele senzitive le însoțesc pe
cele visceromotorii

56. Regiunea temporala.

Delimitare:
- SUP: linia temporala superioara
- INF: marginea inferioara a arcului zigomatic
- ANT: santul format de procesul zigomatic al frontalului si procesul frontal al zigomaticului
Comunicari:
- INF: cu fosa infratemporala prin orificiul delimitat de arcul zigomatic si craniu – prin acest
loc trec muschiul temporal, vasele si nervii temporali profunzi
Stratigrafie:
- Tegument
- Tesut subcutana cu vase superficiale si nervul auriculotemporal
- Aponevroza epicraniana care acopera regiunile si se insera pe arcul zigomatic
- Fascia temporala care se dedubleaza inferior si se insera pe arcul zigomatic
- Muschiul temporal
- Planul vasculonervos format de vasele si nervii temporali profunzi
- Planul osos al regiunii
Importanta practica:
- Denumirea are legatura cu timpul – aici apar primele fire albe de par si scleroza arterei
temporale superficiale, care poate fi descoperita printr-o incizie verticala, anterior de tragus.

57. Regiunea infratemporală.

Delimitare:
- SUP: marginea inferioara a arcului zigomatic
- INF: incizura mandibulei
- LAT: planul ramurii mandibulei
- MED: lama laterala a procesului pterigoid
- ANT: tuberozitatea maxilara
- POST-INF: comunica liber cu regiunile inconjuratoare
Continut:
- Muschiul pterigoidian lateral
- Muschiul temporal la insertie
- Artera maxilara si ramurile ei, cu exceptia celor desprinse la nivelul fosei pterigopalatine
- Nervii mandibular si coarda timpanului
- Ganglionul otic
Importanta:
- Elementele regiunii sunt cuprinse intr-o masa de tesut conjunctiv-adipos care se continua
cu cel din regiunile invecinate astfel incat procesele inflamatorii sau tumorale se pot
propaga cu usurinta din aceasta regiune

58. Regiunea parotideo-maseterină.

Delimitare:
- SUP: marginea inferioara a arcului zigomatic
- INF: linia orizontala care prelungeste posterior marginea inferioara a corpului mandibulei
- POST: marginea anterioara a SCM
- ANT: marginea anterioara a m. maseter.
Importanta practica:
- Invazia regiunilor din jur in cazul tumorilor parotidiene
- Invazia spatiului laterofaringian – sindromul Villaret (hemipareze, anestezii si torticolis)
- Prezenta plexului parotidian in grosimea glandei impune pastrarea ramurilor temporale ale
plexului, care inerveaza muschiul orbicular al pleoapei.
- Descoperirea si incizia ductului parotidian la nivelul regiunii in caz de litiaza parotidiana

59. Trigonul submandibular

Delimitare:
- SUP: baza mandibulei
- ANT: pantecele anterior al muschiului digastric
- POST: pantecele posterior al muschiului digastric
Acest trigon reprezinta proiectia la suprafata a unei regiuni de forma prismatic triunghiulara,
regiunea submandibulara.
Comunicari:
- SUP: regiunea parotideo-maseterina
- INF: trigonul carotic
- ANT: structuri gasite pe planseul bucal, printre interstitiul dintre muschii milohioidian si
hioglos
Continut:
- Glanda salivara submandibulara
- Vasele faciale, cu vena situata superficial si artera situata profund
- Intre muschii milohiodian si hioglos, dinspre superior spre inferior se gasesc:
o Ductul submandibular
o Nervul XII
o Vena linguala - Artera linguala situata pe fata profunda a muschiului hioglos
Importanta practica:
- Litiaza submandibulara (rara) – descoperirea si incizia ductului submandibular (Wharton) la
nivelul regiunii sublinguale

60. Trigonul carotic.

Delimitare
-posterior-marginea anterioară a mușchiului sternocleidomastoidian
-superior-pântecele posterior al digastricului, cu stilohioidianul
-inferior-pântecele superior al omohioidianului
-podeaua-mușchii tirohioidian și hioglos, dar și constrictorii mijlociu și inferior ai faringelui
-tavanul-piele, platysma și lama superficială a fasciei cervicale
Conținut
• artera carotidă comună cu sinusul și glomusul carotic
• artera carotidă internă
• artera carotidă externă cu primele sale ramuri: artera tiroidiană superioară, artera
faringiană ascendentă, artera linguală, artera facială; artera occipitală se desprinde la
marginea superioară a trigonului și merge profund de pântecele posterior al digastricului
• parțial vena jugulară internă cu tributare ale sale (ex. trunchiul tiro-lingo-facial)
• nervul vag cu laringeul superior
• nervul hipoglos, ce încrucișează carotidele externă și internă
• rădăcina superioară a ansei cervicale
• ramura externă a nervului accesor (în unghiul superior al trigonului)
• lanțul simpatic-cel mai profund