ORGANIZAREA CONFERINȚEI DE PACE ȘI RELAȚIILE DINTRE STATELE

PARTICIPANTE. ORGANISME DE LUCRU ÎN CADRUL CONFERINȚEI.

TRATATELE DE FACE (PARIS-VERSAILLES, SAINT-GERMAIN, SEVRES,
TRIANON)

Imaginea lumii în urma Primului Război Mondial

Primul Război Mondial (1914-1918) a lăsat în urmă o lume ruinată în plan social, dar cu atât mai
zdruncinată în plan politic, dintre cele patru imperii dinainte de război, nu mai exista niciunul,
iar în plan moral, toate valorile tradiționale au fost puse sub semnul întrebării de uriașul masacru
și de cheltuielile materiale.

Ca urmare a Primul Război Mondial a fost modificată substanțial harta Europei prin trasarea
unor noi frontiere și reconstituierea unor state independente, au fost înființate noi organizații, au
apărut și s-au dezvoltat noi idei politice, culturale, economice, sociale.

Conferința de pace de la Paris (1919): organizarea și relațiile dintre statele participante

Înainte de încheierea Primului Război Mondial, un impact deosebit asupra Europei, l-au avut
,,Decretul asupra păcii”, elaborat de guvernul bolșevic în noiembrie 1917 și ,,Cele 14 puncte”,
elaborate de președintele american, Woodrow Wilson. Cele două documente cuprindeau câteva
aspecte importante: dreptul la autodeterminare, diplomația deschisă, pacea democratică. De
asemenea, programul american prevedea: libertatea comerțului, reducerea înarmărilor, egalitatea
între state, libertatea navigației pe mare, printre altele.

Din data de 12 ianuarie până la 28 iunie 1919 are loc Conferința de pace de la Paris, care adună
delegați din aproximativ 30 de țări și unde au participat exclusiv țările învingătoare, aliate și
asociate. De menționat este faptul că nu au fost invitați la Paris nici reprezentanții statelor învinse
(Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia), nici cei ai Republicii sovietelor.
Conferința își propunea să soluționeze problemele dificile și numeroase rezultate în urma
Primului Război Mondial, la care s-au adăugat părerile contradictorii ale diferitelor state și
divergențele dintre învingători. În esență, adoptarea deciziilor revine ,,Consiliului celor Zece”,
alcătuit din șefii de guvern și miniștrii afacerilor externe a celor cinci țări învingătoare: Statele
Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. Rolul conducător în cadrul
Conferinței de la Paris, îl ocupă ,,Consiliul celor patru”, din care fac parte: Clemenceau,
britanicul Llyod George, italianul Orlando și președintele Woodrow Wilson, ce a sosit la Paris cu
scopul de a-și apăra principiile ,,noii sale diplomații”.

Woodrow Wilson urmărea totodată, crearea Societății Națiunilor, organism internațional care să
mențină pe viitor pacea în lume și eliminarea barierelor economice și a diplomației secrete, pe
cât posibil.

Clemenceau vede lucrurile dintr-o altă perspectivă: susține principiul securității pe care Franța
era îndreptățită să o pretindă. Prim-ministrul francez afirma că Franța a avut cel mai mult de
suferit în timpul războiului, iar singura vinovată pentru acest fapt era Germania. Unul dintre
scopurile principale ale francezilor era recuperarea teritoriilor Alsacia și Lorena, interzicerea
unei uniuni între Germania și Austria, primirea unor indemnizații de război. Mai mult decât atât,
Clemenceau urmărea ca Franța să dețină o frontieră sigură, astfel dorea să obțină de la aliați
recunoașterea ,,graniței militare” a Rinului.

Prim-ministrului englez, Lloyd George pe de-o parte se temea de hegemonia franceză și pe de

altă parte, urmărea menținerea unui stat german puternic care să constituie o barieră înaintea
regimului comunist. Marea Britanie, de asemenea, urmărea și alte aspecte legate de: controlul
asupra flotei germane, obținerea unor teritorii coloniale în Africa, Asia și Orientul Apropiat și nu
în ultimul rând, indemnizații economice.

O altă problemă ce a intervenit este reprezentată de refuzul lui Woodrow Wilson de a respecta
angajamentele adoptate în timpul războiului (invocate de reprezentanții Japoniei, Italiei, Greciei,
României) ce fac referire la Tratatul de la Londra și cel de la Saint-Jean-de-Maurienne. Această
situație va provoca plecarea temporală a lui Orlando din cadrul Conferinței de la Paris și va trezi
un sentiment de nemulțumire, frustare și ură, în rândurile italienilor.
Între aceste poziţii ale Marilor Puteri, delegaţiile statelor mai mici au încercat, pe cât a fost cu
putință, să obţină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegaţiile ţărilor învinse încercau
să limiteze pierderile.

Tratatele de pace (Versailles, Sain-Germain, Sevres, Trianon)

1. Tratatul de la Versailles - semnat pe 28 iunie 1919 în Sala Oglinzilor, hotărăște destinul
principalului inamic al Franței și anume Germania. Principalele puncte ale tratatului
aveau în vedere următoarele aspecte: din punct de vedere teritorial, Germania era obligată
să cedeze Franței, Alsacia și Lorena, Eupen și Malmedy, Belgiei și Danemarcei, iar
Poloniei îi revenea coridorul Dantzig-ului. În plan militar, Germaniei i se interzicea
serviciul militar obligatoriu, iar armata era redusă la 100.000 de soldați și 5.000 de ofițeri.
Pe de altă parte, statul german era nevoit să recunoacă independența Cehoslovaciei,
Austriei, Poloniei și să plătească reparații de război extrem de ridicate învingătorilor.
2. Tratatul de la Sain-Germain - din 10 septembrie 1919, semnat între învingătorii din
Primul Război Mondial și Austria, a confirmat destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Pe
de altă parte, tratatul cuprinde câteva puncte referitoare la cedarea Transilvaniei de către
Ungaria, României, fapt ce s-a concretizat mai târziu prin Tratatul de la Trianon. O
clauză importantă a tratatului a fost interdicția de a revizui sau revoca independența
Austriei, aceasta pentru a preveni o uniune politică sau economică cu Germania fără
autorizația Societății Națiunilor
3. Tratatul de la Trianon - din 4 iunie 1920 cu Ungaria a fost încheiat de 23 de state. În
principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a
Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul
Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (Republica Slovacia și,
respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și
părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii
Austriei.
4. Tratatul de la Sevres - semnat la data de 10 august 1920, a prevăzut limitarea teritorială
a Imperiului Otoman, care potrivit prevederilor actului cuprindea doar Instambulul și o
parte a Asiei Mici. De asemenea, tratatul cuprindea aspecte legate de împărțirea
posesiunilor din Orientul Mijlociu între Franța (Siria, Liban) și Marea Britanie (Palestina,
Irak) sub forma unor mandate ale Societății Națiunilor.
 Diplomaţia şi sferele de influenţă în Europa (1944-1948)

La sfârșitul celui de al doilea război mondial, aliații nu au fost de acord cu privire la modul în
care ar trebui să arate harta europeană și cum ar fi trasate granițele, după război. Fiecare parte a
avut idei diferite despre stabilirea și menținerea securității postbelice.

Uniunea Sovietică a căutat să domine chestiunile interne ale țărilor din regiunile sale de
frontieră. În timpul războiului, Stalin a creat centre speciale de instruire pentru comuniștii din
diferite țări, astfel încât să poată înființa forțe secrete de poliție loiale Moscovei de îndată ce
Armata Roșie a preluat controlul. Stalin a căutat, de asemenea, pacea continuă cu Marea Britanie
și Statele Unite, sperând să se concentreze asupra reconstrucției interne și creșterii economice.

În aprilie 1945, președintele Roosevelt a murit și a fost succedat de Harry S. Truman, care nu
avea încredere în Stalin. După victoria aliaților din mai 1945, sovieticii au ocupat efectiv Europa
Centrală și de Est, în timp ce forțele puternice ale SUA și ale aliaților occidentali au rămas în
Europa de Vest. În Germania și Austria, Franța, Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Statele
Unite au stabilit zone de ocupare și un cadru liber pentru controlul împărțit între patru puteri.

Conferința din 1945 a aliaților din San Francisco, a stabilit „Națiunile Unite” (ONU) pentru
menținerea păcii în lume, dar capacitatea de aplicare a Consiliului de Securitate a fost paralizat
efectiv de capacitatea membrilor individuali de a-si exercita putere de veto. În consecință, ONU
a fost transformată într-un forum inactiv, iar sovieticii au considerat-o aproape exclusiv ca o
tribună de propagandă.

La 9 februarie 1946, Stalin a pronunţat unul dintre discursurile ce marchează debutul Războiului
Rece. Potrivit lui Stalin, învingătorul are dreptul să impună propriul sistem social învinsului.
Astfel, am putea explica instaurarea brutală a comunismului în Bulgaria şi România, sub
patronajul Armatei Roşii. Stalin, a fost convins că, până la urmă, capitalismul va fi înlocuit cu
socialismul, şi coexistenţa celor două sisteme nu putea să fie veşnică dar era la fel de convins că
procesul de înlocuire nu era iminent.
La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F. Kenan,
trimite faimoasa „Long Telegram” (Telegramă Lungă) în care a descris politica externă sovietică
ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. În esenţă, el argumenta că politica sovietică
era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă veche. La câteva zile,
fostul premier britanic şi „camarad de arme” al lui Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa
politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul universitar din orăşelul Fulton,
Missouri. Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic.

Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor internaţionale în
conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi”. „Times” a publicat în aprilie 1946 unele aricole
arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau infectate de virusul comunist”, iar Arabia Saudită,
Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele „ameninţate” de acelaşi virus. Revista „Life” publică în
iunie 1946, sub semnătura lui J. F. Dulles o serie de articole în care se atrăgea atenţia asupra
ameninţărilor pe care le ascundea „Pax Sovietica” şi a cerut concetăţenilor săi să trimită forţe
militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de URSS.

Telegrama lungă a dat naștere doctrinei de „containment” (Politica de stăvilire). Politica de

îngrădire sau Politica de izolare dusă de SUA presupunea utilizarea numeroaselor strategii
pentru a preveni extinderea comunismului în lume.

La 6 septembrie 1946, James F. Byrnes a ținut un discurs în Germania, respingând Planul

Morgenthau (o propunere de împărțire și dezindustrializare a Germaniei postbelice) și a avertizat
sovieticii că SUA intenționează să mențină o prezență militară în Europa.

În 1947, președintele SUA Harry S. Truman a fost revoltat de rezistența percepută a Uniunii
Sovietice la cererile americane din Iran, Turcia și Grecia, precum și de respingerea sovietică a
Planului Baruch (de retragere a armelor nucleare). În februarie 1947, guvernul britanic a anunțat
că nu-și mai permite să finanțeze Regatul Greciei în războiul civil împotriva insurgenților
conduși de comuniști. Guvernul SUA a răspuns la acest anunț adoptând o politică de izolare, cu
scopul de a opri răspândirea comunismului.
Enunțarea Doctrinei Truman a marcat începutul unui consens bipartizian al SUA în domeniul
apărării și al politicii externe între republicani și democrați, axat pe reținere și descurajare, care
s-au slăbit în timpul și după războiul din Vietnam, dar în cele din urmă au persistat după aceea.
Partidele moderate și conservatoare din Europa, precum și social-democrații, au acordat sprijin
practic necondiționat alianței occidentale, în timp ce comuniștii europeni și americani, finanțați
de KGB și implicați în operațiunile sale de informații, au aderat la linia Moscovei.

În iunie 1947, în conformitate cu Doctrina Truman, Statele Unite au adoptat Planul Marshall, un
angajament de asistență economică pentru toate țările europene care doresc să participe, inclusiv
Uniunea Sovietică. Conform planului, semnat de președintele Harry S. Truman la 3 aprilie 1948,
guvernul SUA a acordat țărilor din Europa de Vest peste 13 miliarde de dolari pentru a reconstrui
economia Europei. Ulterior, programul a condus la crearea Organizației pentru Cooperare
Economică Europeană.

În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominform, al cărui scop era întărirea controlului politic
asupra sateliților sovietici prin coordonarea partidelor comuniste din Blocul de Est. Crearea
Cominformului de către Stalin apare ca răspuns la Planul Marshall american, refuzat de
„democrațiile populare” din Europa Centrală (sub presiunea sovietică). În cursul acestei reuniuni
a fost pronunțată Doctrina Jdanov.

bDoctrina Jdanov a fost o doctrină culturală sovietică dezvoltată de secretarul Comitetului

Central Andrei Zhdanov în 1946. Propunea ca lumea să fie împărțită în două tabere.
Zhdanovismul a devenit curând o politică culturală sovietică, ceea ce înseamna că artiștii
sovietici, scriitorii și intelectualii trebuiau să se conformeze liniei de partid în lucrările lor.
Politica a rămas în vigoare până la moartea lui Stalin în 1953.