Sunteți pe pagina 1din 75

UNIVERSITATEA

FACULTATEA DE

SPECIALIZAREA

TEZĂ DE LICENŢĂ

ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN PENITENCIARE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

ABSOLVENT :

București
2016
2
PLANUL LUCRĂRII

ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN PENITENCIARE

Introducere

Partea a I-a
ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN PENITENCIAR: ISTORIE ȘI TENDINȚE
CONTEMPORANE

Capitolul I. Închisoarea instituție socială


1) Apariția închisorii ca instituție specializată
2) Evoluția și rolul social al închisorii
3) Respectarea drepturilor omului și a demnității umane în închisori
Capitolul II.Reglementări internaționale și europene privind tratamentul deținuților
1) Reguli cu privire la sistemul și condițiile de detenție
2) Reguli cu privire la sănătate și ordine
3) Reguli cu privire la eliberarea deținuților
Capitolul III. Statutul si atribuțiile asistentului social în Penitenciar
1) Mediul penitenciar și efectele sale
2) Rolul asistentului social în mediul penitenciar
3) Programe de asistență socială:
a) Lucrul cu grupul
b) Lucrul individual cu deținuții
c) Impactul programelor de asistență
4) Asistența postpenală

3
Partea a II-a
BISERICA ȘI SISTEMUL PENITENCIAR

Capitolul IV. Misiunea socială a Bisericii


1) Revelație, vocație și misiune socială
2) Lumea spațiul misionar al Bisericii
3) Misiunea Bisericii într-o lume secularizată - eficiența misionară a slujirii preoțești
Capitolul V. Aspecte sociale ale misiunii Bisericii în sistemul Penitenciar
1) Responsabilitatea socială a Bisericii și grija ei față de cei închiși
2) Asistența moral-religioasă a celor din penitenciar
3) Statutul și misiunea socială a preotului în penitenciar
4) Preotul de Penitenciar - Îndrumător duhovnicesc și organ de comunicare

Concluzii

4
ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN PENITENCIARE

Introducere

Ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de celelalte religii, consta în faptul ca


noţiunea de „aproapele”, de „semen”, are un caracter universal, neţinându-se cont de
naţionalitate stare sociala , sex sau credinţa religioasa. In acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne
spune: „ Nu mai este Iudeu, nici Elen; nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este parte
bărbăteasca si parte femeiasca ,pentru ca voi toţi una sunteţi in Iisus Hristos” (Galateni 3, 28 ).
„Învăţătura prin fapte e cu mult mai exactă şi vrednică de crezare decât învăţătura prin
cuvinte. Căci unul ca acela chiar şi tăcând şi nesuflând un cuvânt poate să educe pe unii prin
vedere, pe alţii prin auz”1
Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate legitimă, care să asigure ordinea şi
să contribuie la realizarea binelui comun. Această autoritate îşi găseşte fundamentul în natura
umană, deoarece corespunde ordinii stabilite de Dumnezeu.
Autoritatea este exercitată în mod legitim atunci când acţionează pentru binele comun
şi pentru a-l obţine foloseşte mijloace permise din punct de vedere moral. De aceea,
regimurile politice trebuie să fie determinate de decizia liberă a cetăţenilor şi trebuie să
respecte principiul „statului de drept”, în care legea este suverană, şi nu voinţa arbitrară a
oamenilor. Legile nedrepte şi măsurile contrare ordinii morale nu obligă în conştiinţă.
Biserica s-a preocupat întotdeauna de nevoile materiale, dar si spirituale ale
credinciosilor, privite prin prisma obiectivului religios pe care îl urmareste. Prin bine comun
se înţelege ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi
atingă perfecţiunea.
Binele comun presupune: respectarea şi promovarea drepturilor fundamentale ale
persoanei; dezvoltarea bunurilor spirituale şi vremelnice ale persoanelor şi ale societăţii;
pacea şi securitatea tuturor.
Comunitatile umane au avut întotdeauna în componenta lor indivizi care, din cauze
genetice, materiale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-si satisface trebuintele prin
mijloace proprii. Alaturi de multiplele mijloace pe care le are Biserica de chemare a
oamenilor la o viata demna si cinstita se înscriu, din timpurile cele mai vechi, felurite sisteme
de sprijin moral si material al celor gasiti în impas, al copiilor orfani, al celor bolnavi, al
1
Gh. D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p.75
5
saracilor etc., care la un moment dat necesita ocrotire sociala pentru ca în scurt timp sa fie
redati societatii. Cele mai vechi societati religioase au fost ale vaduvelor, fecioarelor si
diaconitelor care constituiau viata pentru ajutoararea semenilor. Principalele institutii de
asistenta sociala organizate de Biserica Veche a sprijinit din cele mai vechi timpuri famililiile
sarace, copiii orfani sau abandonati si batrânii bolnavi asigurându-le îngrijire, scolarizare si
însusirea cultului bisericesc în vederea reîntregirii lor sociale.
Fiecare om, în funcţie de locul şi rolul pe care îl ocupă, participă la promovarea
binelui comun, respectând legile drepte şi implicându-se în domeniile care recer asumarea
unei responsabilităţi personale, cum ar fi grija faţă de propria familie şi angajare în munca
proprie. Cetăţenii trebuie, pe cât este posibil, să ia parte activă la viaţa publică.
Societatea asigură dreptatea socială atunci când respectă demnitatea şi drepturile
persoanei, scop propriu al aceleiaşi societăţi. De asemenea, societatea urmăreşte dreptatea
socială, care este legată de binele comun şi exercitarea autorităţii, atunci când realizează
condiţiile ce permit asociaţiilor şi indivizilor să obţină ceea ce au dreptul.
Există inegalităţi nedrepte, economice şi sociale, care lovesc milioane de fiinţe umane;
ele sunt în contradicţie făţişă cu Evanghelia, contrare dreptăţii, demnităţii persoanelor, păcii.
Dar există şi diferenţe între oameni cauzate de diferiţi factori, care intră în planul lui
Dumnezeu. Într-adevăr, el vrea ca fiecare să primească de la alţii ceea ce are nevoie, iar cei
care au „talanţi” deosebiţi să-i împartă cu ceilalţi. Aceste diferenţe încurajează şi adesea
obligă persoanele la mărinimie, la bunăvoinţă şi la împărtăşire şi incită culturile să se
îmbogăţească reciproc.
Solidaritatea, care provine din fraternitatea umană şi creştină, se exprimă înainte de
toate în repartizarea justă a bunurilor, în remunerarea corectă a muncii şi în angajarea pentru o
ordine socială mai dreaptă. Virtutea solidarităţii realizează şi împărtăşirea bunurilor spirituale
ale credinţei, mai importante decât cele materiale.
Legea naturală, înscrisă de Creator în inima fiecărui om, constă într-o participare la
înţelepciunea şi la bunătatea lui Dumnezeu şi exprimă simţul moral originar, care îi permite
omului să discearnă, prin raţiune, binele şi răul. Ea este universală şi neschimbătoare şi pune
bazele obligaţiilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, ca şi ale comunităţii umane şi
chiar ale legii civile.
În creştinism iubirea de aproapele are un motiv nou: iubirea de Dumnezeu.
Mântuitorul arata ca între iubirea de Dumnezeu si iubirea aproapelui exista o legătura
indisolubila (Matei 22, 37-39 ). Iubirea fata de aproapele apare ca o manifestare a iubirii fata
de Dumnezeu si ca o proba evidenta a acesteia .In acest sens Sfântul evanghelist Ioan spune:

6
„Daca zice cineva : iubesc pe Dumnezeu , iar pe fratele sau îl urăşte ,mincinos este ;pentru ca
cel ce nu iubeşte pe fratele sau , pe care l-a văzut, pe Dumnezeu , pe care nu l-a văzut nu
poate sa-L iubească . Si aceasta porunca avem de la El : cine iubeşte pe Dumnezeu sa
iubească si pe fratele sau”(1 Ioan 4, 20-21)” 2. „Teocentrismul este caracteristica fundamentala
a iubirii creştine Dumnezeu fiind iubirea însăşi (1 Ioan 4 , 8 ), nu se izolează de oameni , ci
neancetat isi revărsa iubirea asupra acestora , facandu-i astfel si pe oameni sa-L iubească pe
El”. 3
Având în vedere dificultăţile mari cu care se confruntă societatea românească de
astăzi, rolul Bisericii apare şi mai semnificativ. Îndeplinirea misiunii sociale a Bisericii faţă de
lume trebuie să implice viaţa întregii comunităţi ecleziale. În implicarea ei în problemele
sociale, dialogul cu societatea civilă şi cu celelalte Biserici, este direct dependentă de calitatea
formării conştiinţelor credincioşilor, având în vedere misiunea specifică faţă de lume şi
realităţile ei. În acest sens, episcopii trebuie să reflecteze împreună şi să vadă dacă nu este
cazul ca, alături de cateheza biblică, alături de cateheza liturgică, să fie şi un program de
cateheză socială. Gaudium et spes reprezintă platforma de bază a unei astfel de cateheze
sociale.
Prin grija sociala se exprima: „nu numai comuniunea si unitatea membrilor fiecarei
comunitati locale, ci si intercomunitara, incat se poate spune ca termenul societate constituie
pntru Biserica expresia organizarii spirituale si esentiale a vietii membrilor ei si a structurii
divine a misiunii ei in lume.”4
În concluzie, prin grija sociala ca parte a misiunii Bisericii primare, se exprima
constiinta comuniala, adica ecleziala a membrilor Bisericii, avand ca baza egalitatea si
unitatea tuturor credinciosilor in Hristos.5
De aceea, neoranduielile erau condamnate intrucat tradau lipsa unei gandiri ecleziale:
„N-aveti case, oare, ca sa mancati si sa beti? Sau dispretuiti Biserica lui Dumnezeu si rusinati
pe cei care nu au?” (I Cor.11,22).
Relaţia între mistic şi social în creştinism, realizată prin râvnă şi smerenie se lucrează
prin credinţa curată în Hristos Cel face să fiinţeze în lume iubirea Lui cea infinită pentru ca
„ daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datorii suntem să ne iubim unul pe altul” ( 1
Ioan 4 , 11 ). „ Şi noi avem această poruncă de la El : „ cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească
2
Pr. Prof. Dumitru Staniloae, „Sa nu ucizi”, în „Biserica Ortodoxa Romana”,LXXXII, 1964,
nr. 3-4, p. 203-205.
3
Dimitrie Belu , Despre iubire , Timişoara , 1945 , p.50
4
Christos Volugaris, Teologia istorică a Bisericii, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, p.334
5
Pr. Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viata Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, ST
nr.1-2, 2002, p.78
7
şi pe fratele său” ( 1 Ioan 4 , 21). Între dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de
aproapele există o legătură indisolubilă. Prima este premisa pentru cea de-a doua. „ Dacă zice
cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl urăşte , mincinos este ! Pentru că cel ce
nu iubeşte pe fratele sau pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut nu poate să -L
iubească” ( 1 Ioan 4 , 20 ). „ Dacă ne iubim unul pe altul Dumnezeu rămâne întru noi”( 1Ioan
4, 12 ) . „Iar cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”( 1
Ioan 4 , 16 ).

8
Partea a I-a

ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN PENITENCIAR:


ISTORIE ȘI TENDINȚE CONTEMPORANE

Capitolul I
Închisoarea instituție socială
9
Libertatea este unul dintre cele mai abstracte concepte învăţate, aprofundate şi
ideologizate de om. Ea poate cuprinde stări, sentimente, trăiri, activităţi operaţionalizate de
mediul penitenciar şi nu numai. Nevoia de control a unui grup de oameni, unii asupra altora,
nevoia lor de previzibilitate în acţiuni, dorinţe, principii şi moduri de a convieţui oferă acestui
concept o latură sensibilă de diferenţiere între un ideal tip şi opusul acestuia. Ce efecte, contra
efecte, cum s-ar descrie ca ideal tip acest proces de socializare şi resocializare
instituţionalizată, care este importanţa şi rolul penitenciarului în viaţa cotidiană a unui deţinut
dar şi a spaţiului din care acesta este sustras (societatea) sunt curiozităţi şi întrebări
justificabile atât din partea unei stări de libertate, prin dorinţa de a contrabalansa şi minimaliza
acţiunile antisociale (cel puţin cele cu un grad mai mare de vizibilitate) cât şi din partea unei
stări privative de libertate prin modul în care aceasta rezistă sau cedează propriilor îngrădiri
ale principiilor şi modurilor de a privi şi desfăşura viaţa cotidiană.

Apariția închisorii ca instituție specializată

Închisoarea este definită a fi un loc în care își desfășoară viața și activitatea un număr
mare de indivizi cu statut similar, separați de restul societății pentru o perioadă de timp
apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de către
înstituție. Închisoarea poate fi considerată o instituție totală care, după expresia lui Gresham
Sykes, ”este o societate în societate....un alt tip de societate: un spațiu în care cele mai banale
aspecte ale vieții cotidiene capătă semnificații halucinante..”6.
În gândirea comună, închisoare este văzută ca o instituție ce sancționează cu detenția
un sistem de pedepse. Legea în vigoare (legea 254/2013) exprimă că persoanele care
săvârşesc acte delincvente şi care sunt supuse dezaprobului public din partea societății, fie
printr-o reacție formalizată instituţional, fie prin atitudinea unui grup care exercită o autoritate
de tip publică-morală, au tendinţa de a comite infracţiuni pentru care vor fi pedepsiți. Detenţia
este prezentată ca o salvare socială în spaţiul căreia „construim” atitudini şi comportamente
”corecte”. După cum vedem închisoarea apare ca o instituție ce implementează cu necesitate
îndreptarea oamenilor și a societății. Ca și formă de reeducare și reintegrare închisoarea se
face simțită încă din cele mai vechi timpuri. De pildă în Vechiul Testament Iosif a fos închis,
doar pronia divină făcând ca el să scape din închisoare ca urmare a faptului că a descifrat
visele faraonului. Cu patru secole înaintea erei noastre, Platon în lucrarea sa intitulată
6
Gresham M. Sykes, The Society of Captives. A Study of a Maximum Security Prison, Princeton
University Press, Princeton, New Jersey 1958, p. 26;
10
”Legile”, a vorbit despre închisoare. Iar la romani locul Tullianum a rămas celebru - loc ce
era format din încăperea de la parterul arenelor unde erau ținuți gladiatorii şi condamnaţii la
moarte și etajul unde erau ținuți cei ce urmau să fie exilaţi sau pedepsiţi în alt mod 7. După
cum se poate constat nici o societate nu rezistat tentaţiei de a priva de libertate o parte dintre
membrii săi. Acest lucru este certificat de către istorie prin existența așa numitelor pușcării,
locurilor de pedeapsă în care au fost aruncaţi cei care încălcau legile şi atentau la ordinea.
Închisoarea este una dintre ultimile instituții apărute cu scopul de a proteja statul şi pe
guvernanții săi.
Prin urmare, deşi nu ne putem imagina un sistem de pedepse fără sancţiunea închisorii,
au existat totuşi vremuri în care închisoarea nu a existat în forma ei actuală. Se pare că, în
Antichitate şi în Evul Mediu închisoarea era un loc în care cei ce încălcau legea erau ţinuţi
pînă la executarea sentinţei, avînd o funcţe asemănătoare în zilele noastre caselor de arest
preventiv. Această încarcerare dura până lacîteva zile, de cele mai multe ori doar cîteva ore,
pînă la momentul în care avea loc judecata. În secolul al XVI-lea î. Hr., închisorile au luat
forma unor gropi, mine sau peşteri în care cei închiși acolo își primeau sentința. Înainte de
secolul al XVII-lea, închisoarea nu mai apare ca o pedeapsă în sine, ci mai degrabă un pas de
tranziţie spre moduri diverse de pedeapsă descrise de Foucault ca suplicii. ”Cele mai populare
pedepse, spune Michel Foucault, erau cele care presupuneau un adevărat ritual de executare,
aceste pedepse aveau ca ţintă corpul uman. În oraşe ca Londra, Sevilia sau Paris, procesiunea
începea cu o paradă a condamnatului pe străzi şi anunţarea faptelor pe care le-a comis. Un
moment important era cel al adunării în piaţa publică, unde justiţia se înfăptuia în văzul
tuturor, iar mulţimea prezentă primea o lecție de morală” 8. Așadar închisoarea reprezenta în
faza incipientă un loc de așteptare a procesului sau a execuţiei, nicidecum pedeapsa propriu-
zisă cum este de fapt în configurația ei actuală.
În Evul Mediu religia a fost cea care a influenţat foarte mult sistemul juridic. Existau
zile anume, cum ar fi Sâptămîna Mare şi ajunul Crăciunului, în care toți cei închişi şi
nejudecaţi erau eliberaţi. O alță zi fericită pentru cei întemniţaţi era Duminica, în această zi
aceștia primeau de la credincioşii veniţi la slujbe ajutoare constând în hrană şi îmbrăcăminte.9
La noi în țară încă din secolul al XV, mânăstirile au fost folosite de către domnitori ca
sisteme de detenție. Unele mânăstiri erau recunoscute ca fiind cele mai dure locuri de

7
Bruno Ștefan, Mediul penitenciar românesc. Cultură și civilizație carcerală, ed. Institutului European,
Iași 2006, p.209
8
Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, trad. rom. din lb. fr. Bogdan Ghiu,
Edit. a II-a, Ed. Paralela 45, Pitești 2005, pp. 15- 22
9
Bruno Ștefan, op.cit., p. 210
11
detenție, cum ar fi și mânăstirea Snagov unde Vlad Ţepeş a zidit la 1457 un loc de judecare a
faptelor boierilor care i se opuneau, recunoscut ca loc de surghiun: „Sub cuvînt că ei trebuiau
să facă rugăciuni spre a se pocăi şi a li se ierta greşelile, erau duşi într-o cameră ca să se
închine la icoana Maicii Domnului. N-apucau bine să-şi sfîrşească rugăciunea şi pardoseala le
fugea de sub picioare, căzînd într-o groapă adîncă şi plină de cuţite tăioase, unde mureau
zbătîndu-se In chinurile cele mai îngrozitoare. Aici şi-au găsit moartea mulţi boieri ai ţării” 10.
La această mânăstire exista și un loc de tortură dotat cu tot felul de mecanisme și unelte de
schingiuire. Aceste camere de tortură au continuat sa funcționeze până în secolul al XlX-lea.
Astfel de mânăstirile ce aveau un regim special cu destinație de închisoare s-au
răspândit foarte mult în secolele următoare (XVI-XVII), atât în Tara Românească cât și în
Moldova. Astfel de mânăstiri sunt: Dobrovăţ, zidită de Ştefan cel Mare la 1503 în Vaslui,
Bisericani, zidită de Ştefaniţă Vodă la 1520 în Neamţ, Mărgineni, ridicată de Şerban
Cantacuzino la 1509 în Prahova, Mislea, construită de Pătraşcu Basarab la 1557 tot în
Prahova, Pîngăraţi, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu ridicată la 1564 în Neamţ, Plătăreşti,
ridicată de Matei Basarab la 1646 în Ilfov, sau mânăstirile Arnota, Dintr-un Lemn, Cernica,
Pantelimon, Comana, Ostrov, Cozia, Văcăreşti, Secu, Bucovăţ, Ocniţa etc.11
Astfel de locuri de detenție și pedepsire a nelegiuiților mai funcţionau şi în beciurile
boierilor, iar ca locuri special numai pentru detenţie erau cunoscute temniţele, grosurile şi
ocnele. În astfel de locuri erau întemnițați nu numai bărbații ci și femeile, dinte femei cele
cele mai multe fiind neveste de boieri sau femei de moravuri uşoare. Minail Kogălniceanu
descrie condițiile de detențiea a unor astfel de închisori la care erau supuse soţiile a trei boieri.
Acestea ziua erau legate la „puşci" iar noaptea erau închise în „odăile seimenilor". „Domnul
prindea pe femeile lor de le ţinea în grosuri, pe unele cîte un an şi mai bine, dintre care multe
au şi murit de foame, iar altele de prunc, că erau multe şi grele de-şi făceau copiii prin grosuri,
pînă au început a grăi şi unii a umbla în picioare."12
Secolul al XVIII-lea a înregistrat un regres al pedepselor fizice ce se administrau în
piețe publice simțindu-se o creştere a pedepselor carcerale care, aşa cum observa Fucault,
mutau accentul din sfera publică în cea privată. ”Ţinta pedepsei nu o mai constituia corpul:

10
Dianu Grigorie I., Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi și obiceiuri, Tipografia
Curții Regale, București, 1901, p.17
11
Bruno Ștefan, op.cit., p. 211
12
Mihail Kogălniceanu, Cronicile României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei, tomII, București
1872, p. 22 apud. Bruno Ștefan, op.cit., Ed.cit., p. 211
12
cazanelor ce distrug corpul trebuie să le ia locul o pedeapsă ce acţionează profund asupra
simţirii, gândirii, voinţei, înclinaţiilor”13.
Cea mai aspră pedeapsă a acestei perioadă nu mai este cunoscută ca fiind pedeapsa
corporală ci deportarea, separarea de cei dragi și munca silnică a celor deportați, condițiile
aspre și condițiile precare de detenție. Deținuți din țrile vest europene erau deportați în,
America și Australia, acolo unde era nevoie nevoie de forță de muncă ieftină.
În aceeași perioadă, se nasc și primele case de corecție destinate infractorilor mărunți
(vagabonzi și prostituate). Aceste case de corecție urmăreau o reformare a infractorilor prin
desfășurarea unor munci utile. De acest moment se leagă și apariția sistemului penitenciar
modern. Se pare că aceste case corecționale au reprezentat primele așezăminte care aveau ca
scop închiderea persoanelor inactive sau care deranjau din punct de vedere social și intruirea
acestora pentru a munci li avea o viață stabilă. Casa de corecție din Amsterdam a fost printre
primele de acest tip, în care erau închiși cerșetori, prostituate,infractori, escroci etc.
Executarea pedepsei se realiza prin muncă și viață ordonată. Nu întâmplător, pe frontispiciul
unei case de corecție din Amsterdam se regăsea următorul îndemn: ”Nu-ți fie frică! NU sunt
aici pentru răzbunare, ci pentru a căuta binele. Mâna mea este grea, dar inima îmi este
iubitoare.”14
În perioada iluminismului toți reprezentanții de seamă au făcut primii pași de spre
înlăturarea definitivă a pedepselor corporale. Umanismul promovat de către ei au dus la o
reformă drastică a sistemului de pedepse. Spre exemplu Cesare Beccaria a fost cel care a
luptat pentru înlocuirea pedepsei capitale, ce avea un efect deconstructiv față de condamnat,
pedepse erau predictibile și proporționale cu gravitatea faptei, iar Jeremy Bentham (1778),
este cel care propunea un sistem de închisoare revoluționar ce se numea panopticum, acest
sistem ușura modul de supraveghere permanentă a deținuților. Era folosit un turn central,
poziționat în așa fel în care supraveghetorii să nu poată fi văzuți de captivi. 15
Tot în perioada aceasta au luat naștere primele regulamente și reguli cu privire la
executarea pedespei cu închisoarea. Dintre aceste reguli binecunoscute sunt regula tăcerii și
izolatorul de pedeapsă. Astfel pentru prevenirea răspândirii infracționare, membrii societății
bisericești Quaker din Pennsylvania au propus ca, pe durata zilei de muncă, deținuții să fie
lăsați să lucreze în comun, dar fără a avea voie să vorbească între ei. Pe timpul nopții,
deținuții erau ținuți în încăperi individuale, pentru a prevenii orice contact între ei.16
13
Michel Foucault, op.cit., p. 21
14
Ibidem. p. 38
15
Ioan Durnescu, Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, București 2009, pp. 36-37
16
Ibidem, p.35
13
Adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului de către ONU (1948), a dus la
o evidențiere a drepturilor și libertăților fundamentale ale tuturor oamenilor. Astfel
amenințarea cu pierderea libertății începe să fie privită ca un factor important în prevenire a
infracționalității.
Un alt moment important al evoluției pedepsei cu închisoarea a fost reprezentat de
Congresul Internațional asupra Prevenției Infracționalitățiii și Tratamentul Infractorilor,
organizat de ONU în 1955, în timpul căruia a fost adoptat documentul intitulat sugestiv
Regulile Minime privind tratamentul Deținuților.
Odată cu Revoluția industrială a fost încurajată fără îndoială folosirea în muncă a celor
ce erau vinovați de comiterea de infracțiuni. Astfel a apărut ideea de muncă penală, România
fiinde foarte familiarizată cu aplicarea acestui tip de muncă în unele locuri din țară, cum ar fi
Canalul Dunăre - Marea Neagră etc..
Deși condițiile de detanție s-au îmbunătățit simțitor, iar tratamentul aplicat deținuților
este unul uman și în spiritul drepturilor omului, pedeapsa cu închisoarea atrage tot mai multe
critici. Cele mai multe dintre acestea vizează eficacitatea acesteia în practică. Numeroase
studii au demonstrat că nu este realist să îți propui să resocializezi indivizii prin izolare. Nu
poți antrena un alergător într-un apartament. Cifrele uriașe ale recidivei după executarea unei
pedepse cu închisoarea, creșterea consumului de droguri înăuntrul și în afara penitenciarului,
creșterea numărului de imigranți din închisori etc. sunt de natură să îngrijoreze cercetătorii și
opinia publică, ceea ce va conduce probabil în urmmătorii ani la o reconsiderare a acestei
forme de pedeapsă.

Evoluția și rolul social al închisorii

Închisoarea își desfășoară activitate într-un spațiu bine delimitat. În interiorul ei se


regăsesc un număr mare de indivizi cu un statut similar dobândit prin încălcarea unor norme
juridice. Închisoarea reglementează prin normele de aplicare a regulamentului de funcționare
atât timpul cât și comportamentul persoanelor private de libertate cât și al cadrelor, iar datorită
delimitării stricte ce o face între viața socială în interiorul spațiului utilizat și exteriorul ei
(societatea) viața indivizilor este clar definită.
În închisoarea nu doar libertatea fizică a deținutului are de suferit, ci mai ales este pusă
în pericol viaţa persoanei în profunzimea ei, pe toate planurile, plecând de la: programul de zi
cu zi, regulile stricte, limitarea timpului liber, limitarea activităţilor recreative și vizitele etc.

14
Plecând de la ideea că închisoarea este un spațiu public care suplinește unul intim
într0o manieră impusă și condusă de cadrul legistlativ în viguare, cele mai sensibile și private
activități capătă o extensie publică într-un spațiu bine delimitat atât din punct de vedere al
structurii corpului locuibil cât și al densității de persoane din cadrul acestuia.
Deşi, privită în general, închisoarea este recunoscută a fi modul cel mai eficace de
îndreptare a comportamentelor anti-sociale, în daevăratul sens aceasta promovează de cele
mai multe comportamentele agresive şi autodestructive. ”Penitenciarul este o instituţie
patogenă care depersonalizează individul şi-1 face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi şi
ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu. În timpul şederii în penitenciar se
instalează destul de repede un sentiment de deriva, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele
scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple
17
nuanţe patologice” . Gheorghe Florian consideră că obişnuirea cu experienţa şi lumea
carcerală produce o depersonalizare, plasând persoana într-un spaţiu cultural nedefinit. Pe de
o parte, individul îşi păstrează o parte din identitatea pe care şi-a construit-o în spaţiul
exterior, dar pe de alta parte este supus unor identităţi formate in timpul detenţiei. Aspect
care, in funcţie de perioada de timp petrecută în spaţiul carceral, poate crea efecte ireversibile
pentru viaţa şi comportamentul individului expus presiunii.18
”Nou sositul intră în instituţie având o concepţie despre sine formată graţie anumitor
convenţii sociale stabilite din lumea sa de origine. La intrarea în instituţie, este imediat privat
de sprijinul pe care i-1 conferă aceste convenţii. In limbajul precis al unora dintre cele mai
vechi instituţii totale, individul trece printr-o primă serie de înjosiri, degradări, umiliri şi
pângăriri ale eului. Eul său este degradat sistematic, chiar dacă, de multe ori, fară intenţie,
încep să se petreacă o serie de schimbări radicale în cariera sa morală, carieră alcătuită din
modificările treptate care survin în convingerile individului cu privire la propria persoană şi la
alte persoane importante pentru el”19. Convenţiile care ne stabilesc raportul şi identitatea cu
lumea socială în care activăm oferă un rol şi o identitate socială în măsura în care aceste
convenţii pot fi utilizate. Incapacitatea de a utiliza aceste convenţii, fără a permite utilizarea
altor convenţii produc un spaţiu vid de rezistenţă. Pentru o perioadă determinată de timp,
individul se află în imposibilitatea de a alege. Probabil dacă ar exista posibilitatea de a crea o
trecere graduală între cele două stări s-ar produce fără a crea un efect de umilire a eu-lui.

17
Dr. Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii și cercetări, edit. a II-a, Ed. Oscar Print,
București 2001, pp. 27-28
18
Ibidem, p 33
19
Conf. dr. Dobrică Petronel Mirel, Viaţa cotidiană în închisoare. Putere, ierarhii sociale, sexualitate.
Sociologie Românească, Polirom, Iaşi, 2010 p. 24
15
Hotărârile internaţionale în domeniu au vizat rolul sancţiunilor alternative, de exemplu
”Regulile minime standard ale ONU privind elaborarea de măsuri non-privative de libertate”,
„Regulile de la Tokyo” adoptate de către Adunarea Generală prin Rezoluţia nr. 45-110 din
1990 sau ”Recomandarea Consiliului Europei”, cu privire la reglementările Uniunii Europene
privind sancţiunile şi măsurile comunitare.
La noi în țară, la momentul actual, conform Codului Penal, amenda penală este singura
20
pedeapsă propriu-zisă cu caracter non-custodial. Suspendarea condiţionată a executării
pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt pedepse
propriu-zise, ele constituie metode alternative în momentul încarcerării. Tot în Codul Penal
mai este inclusă şi executarea pedepsei la locul de muncă, însă această practică a fost
marginalizată, iar cu timpul aceasta a ieșit din uz.
O altă măsură cu scopul de înlăturare a unei stări de pericol precum și preîntâmpinarea
săvârşirii de noi fapte este și aplicarea de noi măsuri de siguranţă, cum ar fi sancţiunile de
drept penal, prevăzute de legea penală, aplicarea lor nesuprapunându-se peste pedepsele
propiu-zise. Se observă, în decursul anilor, unele schimbări în ceea ce privește sistemul
sancțiunilor penale din România. Astfel, după modelul statelor europene, este introdusă
munca în folosul comunităţii, precum și zilele de amendă şi monitorizarea electronică.

Respectarea drepturilor omului și a demnității umane în închisori

Primul document cu impact internaţional asupra protecţiei drepturilor deţinuţilor este


Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite. Prin acest document ce recunoaşte „demnitatea şi egalitatea ca drepturi
inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane" ca „fundament al libertăţii, justiţiei şi păcii
în lume", pentru prima dată în dreptul internaţional s-a realizat o legitimitate a preocupării
pentru tratamentul aplicat unei persoane chiar şi în afara graniţelor statului al cărui cetăţean
este. În 1949 se înfiinţează Consiliul Europei, ca organism interguvernamental, menit să apere
drepturile omului şi domnia legii. Patru ani mai târziu intră în vigoare Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (1953), ce preia şi dezvoltă o serie de prevederi care au ca obiect
drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale ale omului. Cele mai importante
drepturi ce au relevanţă directă asupra resocializării şi reintegrării sociale a deţinuţilor sunt:
interzicerea torturii, a pedepselor şi tratamentelor inumane ori degradante (art. 3); interzicerea

20
Codul Penal, Ed. C.H.Beck, București 2015, Art. 61, p. 24
16
muncii forţate (art. 4); dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5); dreptul la un proces echitabil
(art. 6); dreptul la viaţă privată, familie, domiciliu şi corespondenţă (art. 8).
În prevenirea abuzurilor săvârşite asupra persoanelor aflate în detenţie, Comitetul
European pentru Prevenirea Torturii şi a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau
Degradante (CPT) joacă un rol important. CPT reprezintă un sistem preventiv nejudiciar ce
ajută la protejarea persoanelor private de libertate împotriva torturii sau a altor forme rele de
tratament. Astfel CPT completează activitatea juridică a Curţii Europene a Drepturilor
Omului. CPT acţionează prin efectuarea de vizite în diferite state, cum ar fi odată al 4 ani se
vizitează difereite instituții penitenciare, raportând împreună cu recomandările aferente,
autorităţilor naţionale situaţiile problemă. Reprezentanții delegați ai CPT au dreptul a se
deplasa fără nici o restricţie în interiorul penitenciarului, intervievând în mod strict
confidenţial deținuții, de asemenea au permisiunea a comunica liber cu orice persoană ce
poate a le furniza informaţiile necesare. În urma observaţiilor şi sugestiilor CPT, statele în
cauză răspund, scopul vizitelor delegaților CPT fiind mai degrabă crearea unui dialog
permanent, decât condamnarea statelor. Rapoartelle întocmite de către delegațiile CPT nu au
un caracter obligatoriu, dar dacă statele în cauză nu au luat în vedere precizările delegațiilor,
CPT are posibilitatea de a face publice rapoartele cu contestațiile sale dar şi faptul că
respectivul stat a refuză a se supune dispoziţiilor internaţionale în domeniu. 21 Însă, de regulă,
statele au fost întodeauna deschise colaborării cu CPT , iar acest lucru face ca atribuţiile
acestui organism să fie extinse și pe viitor.
Chiar dacă se observă în timp o îmbunătățire a sisremului de detenției, problema cea
mai des întâlnită în toate statele o constituie folosirea excesivă a pedepsei cu închisorea, care
ar trebuie a se aplica dor pentru cele mai serioase atingeri aduse valorilor protejate de legea
penală. Chiar dacă statisticile arată că nu a scăzut rata criminalităţii odată cu creşterea
numărului închisorilor, mai eficiente pentru anumite categorii de infracţiuni şi infractori s-au
dovedit a fi sancţiunile alternative. Acest efect se datorează faptului că reformele penale se
derulează lent și mai ales datorită scepticismului opiniei publice în privinţa oricărei schimbări
survenite în domeniul dreptului penal, percepute drept prea blânde faţă de gravitatea faptei.22
Având în vedere toate aceste aspecte, se poate concluziona că funcţiile penitenciarului
au fost reechilibrate în sensul orientării penitenciarului şi spre scopuri umaniste,
reintegratoare. Cele trei obiective centrale ale penitenciarului -securitate, siguranţă şl
resocializare - sunt prezentate ca fiind deopotrivă importante şi în strânsă interdependenţă.

21
Rapoartele anuale ale CPT sunt publicate pe site-ul www. cpt.coe.int.
22
http://www.prisonstudies.org/images/news_events/wppl9.pdf,
17
Scopul închisorii este de prevenire generală a comiterii de infracţiuni şi reforma sau
resocializarea deţinuţilor. De asemenea, este evident că asistentul social nu poate şi nici nu
trebuie să asigure incapacitarea sau prevenţia generală a infracţionalităţii. Premisa de la care
putem porni fără riscul de a greşi este că singura arie generală de competenţă în care asistentul
social poate fi înscris este cea de resocializare şi reintegrare socială a deţinutului, deci cea de
„reformă" a acestuia.

Capitolul II

18
Reglementări internaționale și europene privind tratamentul deținuților

Penitenciarele sunt organe specializate ale administraţiei de stat care înfăptuiesc


hotărârile organelor judiciare în domeniul executării pedepsei cu închisoarea, în scopul
reeducării condamnaţilor şi redării acestora ca persoane utile societăţii. Penitenciarele sunt
locurile anume destinate executării pedepselor cu închisoarea şi pedepsei detenţiunii pe viaţă,
Pentru anumite categorii de persoane condamnate la pedepse privative de libertate se pot
înfiinţa penitenciare speciale, penitenciare pentru minori şi tineri, penitenciare pentru femei,
respectiv pcnitenciare-spital.
În cadrul penitenciarelor se pot înfiinţa secţii speciale de arestare preventivă, în care
pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă
privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum şi
persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată. Centrele de reeducare minori sunt
locurile anume destinate executării măsurii educative a internării într-un centru de reeducare.
Principalele sarcini ce revin penitenciarelor sunt deţinerea persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii, arestate preventiv, precum şi a celor sancţionate cu închisoarea
contravenţională, aplicarea regimului legal de deţinere, organizarea şi desfăşurarea procesului
de educare a persoanelor arestate şi condamnate.
În România sistemul administraţiei penitenciare este format din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate, respectiv penitenciare si centre de
reeducare pentru minori. Aceste instituţii sunt destinate executării pedepselor şi masurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, legea cadru în domeniu fiind Legea
nr.27S/2006. Legea nr. 275/2006 este completată de Regulamentul său de aplicare, aprobat
prin Hotărârea de Guvern nr. 1897/200623.
Legea nr. 275/2006 prevede în mod expres interzicerea supunerii oricărei persoane
aflate în executarea unei pedepse la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte
rele tratamente. În plus, sunt prevăzute drepturile de care se bucură persoanele private de
libertate pe perioada detenţiei: libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor
religioase, dreptul la informaţie, dreptul la consultarea documentelor de interes personal,
dreptul de petiţionare, dreptul la corespondentă, dreptul la convorbiri telefonice, dreptul la
plimbare zilnică şi dreptul de a primi vizite, dreptul de a primi bunuri, dreptul la asistenţă
medicală, dreptul la asistenţă diplomatică, dreptul la încheierea unei căsătorii.

23
Legi publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 627 din 20 Iulie 2006 și nr. 24 din 16 Ianuarie 2007
19
Reguli cu privire la sistemul și condițiile de detenție

Legea nr. 23/1969, prevede că executarea pedepsei închisorii se realizează în locuri de


deţinere, denumite ”penitenciare”, înfiinţate prin ordinul ministrului în subordinea căruia se
găsesc, deci penitenciarele pot fi înfiinţate prin dispoziţii ale ministrului Justiţiei.
Pedeapsa privativă de libertate este o sancţiune specifică dreptului penal şi are rolul
de a contribui la diminuarea criminalităţii şi la determinarea tuturor membrilor societăţii de a
respecta legile. Ca entitate juridică, pedeapsa nu poate exista fără a avea în vedere un anume
grad de periculozitate socială. Codul penal, la art. 52 alin. 1, prevede că pedeapsa este o
măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul de a se preveni
săvârşirea de noi infracţiuni. Pedeapsa privativă de libertate realizează o prevenţie generala,
adică constituie un avertisment pentru cei tentaţi a săvârşi fapte infracţionale şi o prevenţie
specială, constând din faptul material al privării de libertate, de aplicare a pedepsei faţă de
infractorul condamnat.
Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe prestarea unei activităţi utile
de către condamnaţi, pe respectarea de către aceştia a disciplinei şi a ordinii interioare a
locurilor de deţinere, precum şl pe acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată cu persoanele
condamnate. Principiile care stau la baza executării pedepselor sunt: legalitatea, respectarea
demnităţii umane şi a dreptului la integritate fizică şl psihică, interzicerea oricărei forme de
discriminare, dreptul la informare și individualizarea aplicării regimului de detenție.24
Regulamentul privind executarea unor pedepse şi a măsurii arestării preventive
precizează că penitenciarele sunt conduse de către Comandant (Director) şi sunt subordonate
nemijlocit Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care constituie aparatul administrativ central.25
Orice penitenciar are o capacitate normată din construcţie, exprimata in numărul de
paturi instalate, câte un pat pentru fiecare deţinut. În reportul Comitetului pentru Prevenirea
Torturii (CPT) din cadrul Consiliului Europei după vizita din 1999 în locurile de deţinere din
România se face o recomandare concretă cu privire la cazarea deţinuţilor şi anume minimum
4 metrii pătrați per deţinut. Aceasta înseamnă că în camera menţionată ca exemplu pot fi
cazaţi numai 4 deţinuţi, nicidecum 8.26
Legea nr. 275/2006 nu precizează în mod expres suprafaţa de deţinere pentru fiecare
deţinut ci doar că ”normele minime obligatorii de cazare se stabilesc prin ordin al ministrului”

24
Ioan Durnescu, Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, București 2009, p. 44
25
Ana Bălan, Emilian Stănișor, Roxana Elas, Administrația Penitenciarelor din Europa, Ed. Oscar
Print, București 2002, p. 104
26
Ibidem , p. 106
20
(art. 33 alin.4). Nu este, încă, clar dacă există sau nu un astfel de ordin. Unele administraţii
penitenciare susţin că ar aplica deja recomandarea CPT cu privire la cei 4 metri pătrați per
deţinut. Pentru verificare, se face un calcul simplu: suprafaţa totală a camerelor de
deţinere(fără spaţii comune) raportată la efectivul deţinuţilor.
Este posibil ca, deşi per ansamblu cifrele să nu indice supraaglomerare, aceasta să
există la una sau mai multe categorii de regimuri (de maximă siguranţă, închis, semideschis,
deschis). În astfel de cazuri, administraţia penitenciarului poate susţine că are prea mulţi
deţinuţi care se încadrează, de pildă, la regimul semideschis şi prea puţini la celelalte.
Indiferent de argumente, administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura cazarea
decentă a fiecărui deţinut, cu respectarea strictă a regimului executării pedepsei.
”Carta drepturilor și obligatiilor detinutilor si internatilor” precizează că orice
instituție de penitenciar va trebui să fie dotată cu camere individuale dar și cu camere
destinate pentru desfășurarea activităților de grup, camere ce trebuie să fie ample, bine aerisite
și înclazite și prevazute cu servicii sanitare. Detinutul are dreptul la imbracaminte, lenjerie
precum și așternuturi pentru pat. Deținutul va trebuii să se îngrijească de menținerea
curățeniei în celulă precum și de aspectul său. Deținutul are dreptul de a face duș și să se
bucure pentru un timp scurt de taierea barbii și a părului. Fiecare deținut are dreptul de a se
plimba in aer liber cel putin doua ore pe zi. Detinutul mai are dreptul hrannă sănătoasă și
adecvată propriilor condiții de detenție. Astfel fiecare deținut are dreptul la trei mese de hrană
pe zi, administrate la orare satabilite de regulamentul intern al penitenciarului. Mai are dreptul
a i se pune la dispozitie apă potabilă și chiar are dreptul, cu respectarea regulilor de siguranță,
să folosească o plita de gatit personală. deținutului i se permite chiar să cumpere, cu banii săi,
produse alimentare și de comfort. Reprezentanții deținuților se ocupă cu controlarea,
prepararea suplimentului cât și prețul produselor vândute la micile magazine amenajate în
penitenciar. În penitenciar este bine cunoscut dreptul fiecărui deținut de a practica propriul
cult religios, are dreptul la sistență spirituală acordată de către preotul capelan precum are
dreptul de a participa la ritualurile religioase oficiate în capelele amenajate în încăperile
destinate expres asistenței religioase.27

Reguli cu privire la sănătate și ordine

27
Prin decretul Ministrului Justitiei din 5 decembrie 2012 a fost stabilit conținutul ”Cartei drepturilor
si obligatiilor deținuților și internatilor prevazut în art. 69 alin 2 DPR din 30 iunie 2000, n. 230
”Regulament privind normele administratiei penitenciare si măsurile privative și limitative de
libertate” așa cum a fost modificat de DPR din 5 iunie 2012, n. 136.
21
Standardele Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) prevăd că persoanele
private de libertate trebuie să beneficieze de o asistenţă medicala similară celei asigurate
persoanelor aflate în libertate. Aceasta ar însemna medici generglişti şi de specialitate,
asistenţi medicali cu pregătire adecvată, aparatură medicală modernă şi o gamă
corespunzătoare de medicamente. Aici este speculat dreptul la sanatate și alocarea prestatiilor
de preventie, diagnostic, tratament și recuperare, prevazute în nivele esențiale și uniforme de
asistenta. Serviciile disponibile în interiorul fiecarei institutii sunt indicate in Carta serviciilor
sanitare pentru detinuti si internati. În afara spitalelor, fiecare penitenciar are cel puţin un
cabinet medical şi o infirmerie.28
Fiecare persoană adusă sau readusă în penitenciar trebuie să fie consultată de un medic
în cel mai scurt timp. Medicul locului de deţinere este obligat să examineze condamnaţii şi să
le întocmească fişa medicală, iar pe baza examinărilor clinice, a investigaţiilor de laborator
obligatorii şi complementare, să le stabilească starea sănătăţi, făcând menţiuni asupra
capacităţii de muncă. Respectarea acestor măsuri legale contribuie, pe de o parte, la justa
repartizare a deţinuţilor la muncă, iar pe de altă parte, permite cunoaşterea stării sănătăţii
fiecărui deţinut încă de la intrarea lui în penitenciar, fapt ce oferă posibilitatea prevenirii unor
boli transmisibile, precum şi aplicarea unui tratament eficient în eventualitatea descoperirii
unor maladii.
Pentru menţinerea unei bune stări a sănătăţii deţinuţilor, medicul penitenciarului este
obligat să efectueze controlul medical periodic al tuturor condamnaților. De asemenea, este
obligat să efectueze zilnic vizita medicală a condamnaţilor care solicită asistenţă medicală şi a
celor bolnavi pe care îi depistează cu ocazia controlului executat în camerele de deţinere sau
la locul de muncă. Condamnaţii bolnavi se internează în infirmeria penitenciarului (în prezent
fiecare loc de deţinere are cel puţin o infirmerie, dotată cu un număr suficient de paturi,
încadrată cu personal sanitar corespunzător) sau în spitale, potrivit avizului medicului
penitenciarului.29
Deţinuţii bolnavi sunt internaţi fie la infirmeria penitenciarului fie la un spital de
penitenciar, în funcţie de gravitatea situaţiei. De la penitenciarul spital, ei pot fi transferaţi,
dacă este necesar, la un spital „civil”. Este interzisă imobilizarea cu cătuşe a deţinuţilor
bolnavi atât pe durata internării, indiferent de spital, cât şi a transportării. Dacă este absolut
necesar, imobilizarea se efectuează cu alte mijloace (bandaje elastice, cămăşi de forţă etc.)

28
Ana Bălan, Emilian Stănișor, Roxana Elas, op.cit., p. 110
29
Ibidem
22
numai până la calmarea deţinutului agitat şi numai cu acordul medicului. Acestea sunt şi
normele CPT cum ar fi:
-accesul deţinuţilor la cabinetul medical în afara programului întocmit de administraţie
(o zi pe săptămână, prin rotaţie pe camere). Orice deţinut poate solicita un consult oricând are
nevoie;
-acordarea cu promptitudine a medicamentelor prescrise;
-respectarea confidenţialităţii informaţiilor medicale, aceleaşi reguli ca în lumea liberă;
-respectarea dreptului deţinutului de a refuza un tratament sau o intervenţie medicală.30
Deținutul trebuie să cunoască normele care reglementeaza viața în institutie și
dispozitiile date de catre personalul de politie penitenciară. Infracțiunile disciplinare între care
neglijența în curatenie si ordine, neindeplinirea voluntara a obligatiilor de munca, posesiunea
sau traficul de obiecte nepermise, bani si instrumente menite să ofenseze, comunicarile
frauduloase cu exteriorul sau in interior, intimidarile sau jignirile, intarzierea la revenire si
toate faptele prevazute de lege ca infractiune sunt sanctionate in functie de gravitatea lor cu
avertisment, mustrare, excluderea de la activitatile desfasurate in comun pana la un maxim de
cincisprezece zile. Detinutul are obligatia sa se supuna perchezitiei ori de cate ori este necesar
pentru motive de siguranta. El are dreptul sa nu suporte mijloace de constrangere fizica in
scop disciplinar (intre care folosirea de catuse) și poate să reclame magistratului care
supravegheaza, în privinta conditiilor de exercitare a puterilor disciplinare. 31 În general, poate
să reclame magistratului supraveghetor pentru ca să îi fie recunoscute drepturile recunoscute
de legea penitenciarelor si poate sa se adreseze pentru orice tip de dorință directorului
institutiei, inspectorilor, Ministrului Justitiei, magistratului supraveghetor, autoritatilor
judiciare si sanitare aflate in vizita la institutie, Presedintelui Consiliului Regional si Sefului
Statului.
Pentru încălcarea regulilor de disciplină și ordine, deținuților li se pot aplica unele
măsuri disciplinare , cum ar fi: mustrarea, izolarea ușoară ( până la 15 zile), interzicerea de a
mai primii pachete sau vizite, izolarea severă sau executarea unei perioade de 3 pană la 12
luni din pttitapaă în regim restrictiv.
Împotriva minorilor nu se pot lua toate măsurile disciplinare menţionate, cum ar fi
izolarea ușoară care nu poate depăşi durata a 10 zile. De asemenea, împotriva femeilor
gravide. Măsurile disciplinare ae aplică de către comisia de disciplină, formată din membrii al
personalului penitenciarului, în baza dosarului de cercetare a incidentului întocmit de către
Ibidem, pp. 112-114
30

Conf. dr. Dobrică Petronel Mirel, Viaţa cotidiană în închisoare. Putere, ierarhii sociale, sexualitate.
31

Sociologie Românească, Polirom, Iaşi, 2010 p. 43


23
ofiţerul responsabil cu disciplina, care este un funcţionar special desemnat de dlrectorul
unităţii. Împotriva hotărârii de sancţionare a comisiei de disciplină deţinutul în cauză poate
formula contestaţie la directorul penitenciarului şl procurorul delegat al parchetului de pe
lângă tribunalul din zona de amplasare a locului de deţinere, în cazul în care este nemulţumii
de hotărârea conducătorului penitenciarului. Măsura executării unei părţi din pedeapsă în
regim restrictiv se ia de către directorul general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, la
propunerea directorului unităţii.

Reguli cu privire la eliberarea deținuților

Punerea în libertate a deţinuţilor are loc în momentul expirării pedepsei şi se face de


către directorul penitenciarului. Punerea în libertate se mai poate face şi la termenul hotărât de
instanţele judecătoreşti, în cazul eliberării condiţionate, precum şi la orice dată hotărâtă de
către organele competente, în situaţii anume prevăzute de lege (graţiere, amnistiere etc.). 32 În
scopul obţinerii unui sprijin pentru găsirea unui loc de muncă după plecarea din penitenciar,
administrația locului de deţinere dezvoltă programe de resocializare în colaborare cu diferite
organizaţii neguvemamentale. De asemenea, pentru ca reîntoarcerea condamnatului la viaţa
liberă să nu producă dezorientarea acestuia, locul de deţinere recurge la unele măsuri
pregătitoare, inclusiv cuprinderea în regim de detenţie semideschis sau deschis.
Înainte de eliberare, deținutul va trebui să declare domiciliul corect, iar daca la
plecarea din penitenciar nu are banii de trebuință aferent transportului până la domiciliu,
aceștia vor fi asigurați de către penitenciar. De asemenea, i se va asigura hrana rece pentru
numărul de zile necesare transportului până la localitatea unde se stabileşte Condamnatului i
se redau bunurile care au fost păstrate în magazia locului de deţinere, banii câştigaţi sau
primiţi In timpul executării pedepsei, biletul de liberare din penitenciar şi actul de identitate.
Se poate întâmpla ca, în practica, condamnatul care urmează a fi liberat să fie bolnav şi în zkia
liberării să se găsească în spitalul penitenciarului, situaţie în care, conform prevederilor
regulamentului, directorul/comandantul penitenciarului ia toate măsurile pentru întocmirea
formelor necesare punerii în libertate la termenul legal, anunţă familia pentru a-l lua în
primire, iar dacă aceasta nu se prezintă, deţinutul este internat în spitalul civil din localitate. 33
Toţi condamnaţii la pedeapsa închisorii, inclusiv cei condamnaţi la detenţiunea pe
viaţă îşi propun să se libereze înaintea expirării în totalitate a duratei condamnării, cei mai
mulţi dintre ei dorind să se reintegreze în societate. Eliberarea condiţionată este o instituţie de
32
Ioan Durnescu,op.cit., p. 52
33
Ibidem, p. 54
24
drept penal, complementară regimului de executare a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe
viaţă, acordată de către instanţa de judecată oricărei persoane aflate în executarea unei
pedepse definitive cu privare de libertate care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Eliberarea condiţionată are caracter general, legea neprevăzând restricţii cu privire la natura și
gravitatea infracţiunii săvârşite, durata pedepsei privative de libertate ori persoana
condamnatului. În consecinţă, toţi condamnaţii la pedepse privative de libertate, inclusiv cei la
detenţiunea pe viaţă, indiferent de natura infracţiunii săvârşite, starea de recidivă, vârstă, sex,
aptitudini pentru muncă, stare de sănătate etc. pot fi eliberarăţi condiţionat dacă îndeplinesc
următoarele condiţii:
- executarea unei părţi din pedeapsă constituie condiţia esenţială pentru acordarea
eliberări condiţionate, fără împlinirea căreia nu este posibilă, chiar în situația realizării
celorlalte cerinţe.
- stăruinţa în muncă şi disciplina sunt condiţii care rezultă din modul în care cel
condamnat şi-a îndeplinit obligaţia de a muncii, rezultatele obţinute în muncă şi atitudinea sa
faţă de regulile de ordine stabilite la locul de muncă şi în penitenciar;
- dovezile temeinice de Îndreptare reprezintă o condiţie care are în vedere o evoluţie
calitativă a condamnatului în plan psihologic şi moral;
- antecedentele penale constituie mai puţin o condiţie pentru acordarea liberării
condiţionate, cât mai ales un considerent, o împrejurare de care însă trebuie să se ţină seama.
Este evident că existenţa antecedentelor penale exprima o anumita persistenţă în conduita
infracţională a condamnatului, aspect care impune o mai atentă examinare.34
Având în vedere că eliberarea condiţionată constituie o modalitate de executare a unei
părţi din pedeapsă, efectul ei imediat, dar condiţionat este eliberarea de îndată a
condamnaturi. Efectele definitive se produc numai la expirarea intervalului de timp ce a rămas
de executat din pedeapsă ca urmare a liberării condiţionate, în măsura în care cel liberat nu a
săvârşit, în această perioadă, o nouă infracţiune. Dacă cel eliberat a săvârşit o nouă înfracţiune
în intervalul de timp de la intervenţia liberării condiţionate până la împlinirea efectivă a
duratei pedepsei, instanţa de judecată, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie
menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea acesteia. Revocarea eliberării condiţionate este
obligatorie în cazul în care fapta săvârşită este o infracţiune contra siguranţei statutului, de
omor, contra păcii şi omenirii sau o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut ca urmare
moartea unei persoane ori o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave. în

34
Ana Bălan, Emilian Stănișor, Roxana Elas, op.cit., p. 115
25
aceste cazuri, pedeapsa aplicată de instanţa de judecată se contopeşte cu restul rămas
neexecutat din pedeapsă, la care se poate aplica un spor de până la cinci ani.35
Liberarea condiţionată reprezintă o modalitate deosebită a individualizării executării
pedepsei, dar şi o măsură de reducere a supraaglomerării existente în penitenciare.

Capitolul III
Statutul si atribuțiile asistentului social în Penitenciar

Rolul și activitatea asistentului social în mediul penitenciar se supun unor


exigente speciale determinate de mediul fizic-instituţional, de trăsăturile personale
specifice infractorilor şi de interacţiunea dintre deținuți şi personalul penitenciarului.
Unii sociologi vorbesc chiar despre un determinism al structurilor sociale, în care „răul se

35
Lucian Rotariu, Studii şi aspecte teoretice în universul penitenciar, Ed. Ars Docendi, București
2016, p. 112
26
poate naşte din forţe sociale puternice”36 . Philip Zimbardo afirmă că „structurile distructive
nu au nevoie de persoane rău intenţionate pentru a aplica tratamente traumatizante celor aflaţi
în grija lor”37, deci „răul" se naşte din structurile profunde ale închisorii.
Prin urmare, activitatea asistentului social în penitenciar trebuie să recunoască toate
aceste aspecte specifice, pentru a nu avea iluzia că aceasta se desfăşoară într-un mediu ideal.
Fără recunoaşterea specificului mediului penitenciar şi a subculturii pe care acesta o
generează, asistentul social nu poate imagina intervenţii eficiente care să determine schimbări
cognitive şi comportamentale de durată.

Mediul penitenciar și efectele sale

Ca orice instituţie, închisoarea are tendinţe delimitorii, adică de restrângere sau chiar
interzicere a interacţiunilor sociale dintre deținuți şi lumea exterioară. Această delimitare
fermă a instituţiei penitenciare de lumea liberă se înscrie în logica apărării interesului general,
ceea ce face ca închisoarea să aparţină categoriei instituţiilor totale, ce apără comunitatea de
persoane considerate periculoase în mod intenţionat.
Având ca prim scop apărarea comunităţii, bunăstarea persoanelor închise nu reprezintă
o preocupare pentru penitenciar, aşa cum se întâmplă în cazul azilelor de bătrâni sau al celor
pentru nevăzători. Mai mult decât atât, aşa cum observă Gresham Sykes, „deţinutul trebuie să
trăiască în sărăcie ca o chestiune de politică publică. Un fel de călugărie forţată a secolului
XX”.38 Măsurile de prevenire a evadării includ măsuri sau metode precum sunt: percheziţia,
paza din turn, numărarea frecventă a deţinuţilor, verificarea încăperilor, a gratiilor etc.
Această separație dintre cei instituţionalizaţi şi lumea exterioară, spune Erving
Goffman, ”este dublată de o separație fundamentală între grupul de instituţionalizaţi şi
personalul de supraveghere. Separaţia dintre cele două grupuri are la bază o serie de
stereotipuri antagonice, care împiedică o comunicare autentică. Pe acest fond, este posibil
controlul comunicării între captivi şi gardieni”. 39
O însușire importantă a închisorii ca instituţiei totală este eliminarea graniţelor ce
separă sferele cele mai importante ale vieţii, cum ar fi odihna şi munca. În majoritatea

36
Liebling A., Maruna S., The Effects of Imprisonment, Ed. Willan Publishing, Collumpton 2005, apud
Ioan Durnescu, Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, București 2009, p. 87
37
Haney C., Banks W., Zimbardo P., Interpersonal dynamics in a simulated prison, în ”International
Jurnal of Criminology and Penology” (1973), nr. 1, p. 88
38
Gresham M. Sykes, The Society of Captives. A Study of a Maximum Security Prison, Princeton
University Press, Princeton, New Jersey 1958, p. 4
39
Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii
de persoane instituționalizate, traducere de Anacaona Mîndrilă, Ed. Polirom, Iași 2004, p. 18
27
închisorilor, toate aceste aspecte se desfăşoară de obicei în acelaşi loc, sub atenta
supraveghere a autorităților aceleiași instituţii. Activitățile instituții se desfăşoară în comun
impicând un număr mare de participanţi, iar în cadrul activităților aceştia toți participanții sunt
trataţi identic. Modul de desfășurare a activităților este prescris foarte clar prin regulamente
impuse de către conducerea și administrația instituțiilor.
Ca instituţie totală închisoarea poate crea mitul controlului absolut al gardienilor
asupra unui număr mare de deţinuţi. În acest sens Gresham Sykes spunea că „dacă plasezi
împreună mai mulţi indivizi care au aceleaşi probleme într-un mediu izolat şi restrictiv, se va
naşte o ordine socială unică”.40 Astfel relațiile se se stabilesc între deţinuţi şi între deţinuţi şi
gardieni fac să apară o cultură proprie fiecărui penitenciar, ce se opune într-o mare măsură
ordinii totale pe care regulamentele instituției şi gardienii încearcă să o instituie. De aceea
Sykes consideră că puterea se bazează în primul rând pe autoritate, iar aceasta, sune el,
”prezintă cel puţin două elemente: legitimitatea de a emite ordine şi simţul datoriei” 41, ceea ce
în cele mai multe cazuri al doilea element lipseşte deţinuţilor. Deţinuţii pot recunoaşte legiti-
mitatea emiterii ordinelor de către administraţie, dar nu simt obligaţia să se supună acestora.
Acesta este primul dintre ”defectele puterii” pe care le observă Sykes: absenta simţului
datoriei.42 Presupusa supremaţie a gardienilor mai este şubrezită şi de precaritatea
mecanismului de recompense-pedepse, precum şi de imposibilitatea utilizării forţei fizice de
către gardieni. Gardienii reprezintă astfel, ultima grupare a sistemului penitenciar, ce are
contact direct cu deţinuţii. Eficacitatea gardienilor este măsurată în legătură cu ordinea pe care
reuşesc a o menţine în rândul de deţinuţi de care răspund. Nerespectarea ordinelor din partea
deţinuţilor este pusă pe seama de incompetenţă a gardianului de a menţine ordinea. Prin
urmare, gardianul nu se poate sustrage principiului reciprocităţii, conform căruia, în schimbul
subordonării, acesta acordă semioficial anumite privilegii. Chiar dacă, gardianul are la
dispoziția sa un sistem de recompense şi pedepse, și chiar dacă are asupra sa protecţia
regulamentelor, el este pus de cele mai multe ori în situaţia de a face târguri, de a negocia şi
de a cumpăra în unele situații supunerea unor deținuți și trecerea cu vederea a nesubordonării
altor deținuți. Astfel apare un paradox al puterii în privința căruia gardienii se pot impune în
rândul deținuților numai dacă se lasă a fi corupţi.
Pentru a ilustra într-un fel aceste „defecte ale puterii”, Erving Goffman descrie
procesul de adaptare secundară a deţinutului la regulile închisorii, ce presupune tendința
instituţionalizatului de a obţine satisfacţii interzise sau permise, dar prin mijloace iterzise.
40
Gresham M. Sykes, op.cit., p. 64
41
Ibidem, p. 68
42
Ibidem, p.69
28
Astfel de purtări sunt recunoscute ca fiind „secrete ale cunoscătorilor”' sau „şmecherii”', ce
oferă deținutului sentimentul că el este propiul stăpânul al deciziilor sale, sentiment foarte
important în procesul de conservare a identităţii personale. Ca și exemplu Erving Goffman
prezintă aşa-numita „stratificare de bucătărie”, ca fiind o formă tradițională și precară de
clasificare socială.43
Fiind abligaţi la o viață strict intimă și având parte de un tratament egal, între deținuți,
spune Erving Goffman ”se naşte un sentiment de fraternitate ce marchează un moment
important în cariera morală a deținutului”. 44 La intrarea în penitenciar prima impresie a
deținutului cu privire la ceilalţi infractori se schimbă, ceea ce face ca aceștia sa nu mai fie
catalogați în funcție de infracţiunile pe care le-au comis, ci după calităţile personale. Astfel
delicvenții și infractorii devin persoane ce au parte de înțelegere și sprijin, iar repulsia ce o au
din partea societății scade. Acum se naștee un nou sentiment ce are asupra lui nedreptatea şi
antipatia la adresa lumii exteroare, ce obligă deținuții la o solidaritate subculturală proprie
fiecărui penitenciar. Subcultura ce se dezvoltă în penitenciare este considerată a o soluţie
pentru lipsurile li limitările la care sunt supuşi deținuții.
Prima şi cea mai importantă suferinţă a încarcerării este privarea de libertate. Substrași
din lumea liberă, deținiții sunt încarcerați în celule aşezate de-a lungul unor holuri
aproximativ identice. Deținiții sunt astfel izolați atât față de lumea exterioară cât și față de
restul închisorii, astfel pe lângă faptul că își pierd libertatea ei pierd și posibilitatea de
relaționare cu ceilalți deținuți o lipsă totală de suport emoţional. Aceasta este ceea ce spunea
Gresham Sykes că „închiderea infractorului reprezintă o respingere morală deliberată a
acestuia de către comunitatea liberă”. 45 De aceea, spune Sykes, deținutul pentru a rezista din
punct de vedere psihic acestor izolări va trebui să-și construiască propriul mecanism de
repulsie față de toți cei care l-au respins.46 Din această cauză marea parte a deţinuţilor se plâng
față de calitatea actului de justiţie sau față de legitimitatea anumitor penitenciar. Aceste efecte
ale izolării au foste descrise cu ajutorul conceptului de ”deculturație”. Această teorie arată că
dacă un deținut va avea o detenție mai îndelungată va apărea asupra acestua efectul de
”dezvățare” ceea ce înseamnă că deținutul după ce va fii eliberat va fi incapabil pentru un
timp a se descurca în anumite aspecte ale vieții din exterior.47

43
Erving Goffman, op.cit., p. 55
44
Ibidem, p. 58
45
Gresham M. Sykes, op.cit., p. 65
46
Ibidem, p. 66
47
Erving Goffman, op.cit., p. 58
29
La intrarea în penitenciar, imediat deţinutul este supus unei „proceduri de internare în
care rolul cel mai important este atribuit procesului de înjosire a eu-lui”, spune Erving
Goffman.48 Cele mai importante metode folosite în acest sens sunt relativ standardizate în
majoritatea închisorilor, acestea având ca scop depersonalizarea şi schimbarea totală a eului
social. Astfel deținutul aflat în carantină este privat de unele lucruri cum ar fi: vizitele, el
neavând voie a lua contact cu exteriorul, este tuns sau chiar ras în cap, are o singură uniformă
fără nume inscripționat pe ea iar de cele mai multe ori de o mărime mai mică sau mai mare,
își pierde total dreptul de a mai avea control aspectul său fizic. Chiar de multe ori, spune
Goffman, ”deţinuţii ceilalți cât și gardienii îi aplică nou-venitului aşa-numita urare de bun
venit prin care i se arată situaţia jalnică în care se află”. 49 Deținuții mai noi au chiar uneori şi
nume noi cu menirea de înjositoare a lor, de exemplu au denumiri de „boboc", „pifan" etc.
O altă metodă de înjosire a deținutului este deposedarea de cel mai important lucru,
însîși numele său. Numele său este înlocuit de către un număr iar dacă nu i se dă un număr cel
cel puţin va fi apelat după numele mic, iar pronumele de politeţe lipseşte de obicei din
formula de adresare. Așadar, ”cariera morală” a unui deținut începe cu „deposedarea de rol,
de proprietăţi, desfigurarea personală, profanarea verbală sau gestuală şi expunerea
contaminantă”.50
Un alt efect al închisorii asupra deținutului este privarea de bunuri și servicii de care el
ar avea nevoie Închisoarea are așadar menirea de a acorda deținutului un mediu greu de
suportat, aspru și ostil, iar acest aspect se datorează în proporție mare opiniei publice, ce
susține implementarea de condiții grele pentru cei care cei care au încălcat ordinea socială.
Privarea de libertate face ca deţinutul să fie decăzut din starea și poziția sa economică, iar
toate bunurile posedate de către el să fie confiscate sau puse spre păstrare până la eliberarea
sa. Pentru o societate modernă, bunurile posedate de către o persoană fac parte din imaginea
de sine a respectivului, din această cauză, privarea de bunuri aduce o scădere a încrederii în
sine până la starea de anxietate și în unele cazuri la depresie. Un deținut nu are dreptul de a
dispune de bani, precum nu are dreptul nici de a se se prezenta în instanţă în cauze civile, iar
în unele cazuri poate pierde chiar și dreptul la vot. Erving Goffman numea „moartea civilă" a
deţinutului efectele tuturor acestor demersuri voluntare sau involuntare.51

48
Ibidem, p. 65
49
Ibidem, p. 27
50
Ulla V. Bondeson, Prisoners in Prison Societies, Ed. Transaction Pudlisher, New Brunnswick, New
jersey 1989, p. 164
51
Erving Goffman, op.cit., p. 71
30
Privarea de relaţii heterosexuale este un efect al încarcerării. În opinia lui Sykes,
izolarea de soţie sau de prietenă produc pe termen lung efecte psihologice şi fiziologice grave.
„Castrarea figurativă a celibatului involuntar" așa cum o numește Sykes, poată să creeze
dificultăți serioase în definirea masculinităţii la bărbați. Absenţa contrastului lasă bărbatul în
imposibilitatea de a avea un element de comparaţie, spune Sykes. ”Relaţiile homosexuale
ocazionale sau de conjunctură pot determina sentimente de vină voluntară sau involuntară”.52
Pierderea autonomiei și privarea de securitate sun alte efecte ale închisorii. Înn
penitenciar viața unui deținut se face după regulile ce îi sunt impuse. Deţinutului nu i se
acordă dreptul de a alege sau a lua decizii personale. Un astfel de tratament depersonalizează
și dezumanizează deținuții în rândul lor fiind prezent un regres până la infantilism. Adunarea
în acelaşi loc a sute sau mii de infractori nu poate să nu pună probleme de securitate, cu toate
măsurile autorităţilor. Interacţiunile între deţinuţi nu pot fi controlate în cele mai mici detalii
şi nici permanent. În acest context, rivalităţile, disputele legate de putere şi influenţă etc. se
pot uşor transforma în violenţe şi chiar crime. În acest sens Dostoievski, ca urmare a
experienței sale carcerale spunea: ” Am înţeles mai târziu că viaţa în temniţă, pe lângă chinul
privaţiunii de libertate, al muncii silnice etc, mai ascunde şi o altă suferinţă, care poate e mult
mai chinuitoare şi mai insuportabilă decât toate celelalte, şi anume convieţuirea silnică.
Convieţuire silnică întâlneşti, desigur, şi în alte locuri, dar nicăieri nu-i atât de groaznică ca
într-o temniţă, căci nu oricine este dispus să se resemneze la un trai comun cu indivizi care
populează de obicei închisorile; sunt pe deplin încredinţat că orice întemniţat, poate chiar fără
să îşi dea seama, a simţit acest chin”.53
Având in vedere că deţinuţii nu pot elimina complet efectele încarcerării, Sykes a
observat că singura soluţie a acestora este să diminueze suferinţele încarcerării prin
construirea unei subculturi carcerele (teoria privaţiunilor). Subcultura carcerală ia naştere deci
în urma privaţiunilor şi frustrărilor resimţite de către deţinuţi. Presiunea generată de aceste
privaţiuni îşi găseşte o supapă într-o lume paralelă creată de deţinuţi pentru a supravieţui
psihologic.
Tot în sensul explicării apariţiei subculturii carcerale, Jiang Winfree vorbește despre
procesul de prizonificare, ca formă de socializare a adulţilor prin care deţinuţii preiau într-o
măsură mai mare sau mai mică folclorul, obiceiurile şi cultura generală a închisorii. O altă
teorie explicativă a subculturii carcerale este cea elaborată de Weeler denumită teoria selecţiei
negative. Conform acesteia, în închisoare ajung caractere criminale care se pot specializa şi

52
Gresham M. Sykes, op.cit., p. 70
53
Dostoievski F. M., Amintiri din casa morților, Ed. Rao, București 1997, p. 36
31
mai bine în contextul penitenciarului. Teoria susţine definirea închisorii ca şcoală a crimei.
Tot Weeler avansează şi ipoteza naşterii subculturii carcerale ca modalitate de rezolvare a
problemelor legate de ajustarea la mediul penitenciar. O altă teorie ce explici cu succes
existenţa subculturii carcerale este cea a etichetării, elaborată de Becker. Pronunţarea sentinţei
cu închisoarea are un efect de etichetare asupra condamnatului, iar eticheta de deţinut este
asumată de către acesta prin procese psihosociale.54
Faptul că există o subcultură carcerală nu înseamnă că atmosfera generală din
peniteciare este una amorfă. Coordonatele acestei subculturi pot fi nuanţate în funcţie de tipul
de management practicat de către fiecare penitenciar, de pregătirea gardienilor, precum şi de
patternurile de interacţiune socială dintre deţinuţi.55 Modelul de interacţiune socială cel mai
des întâlnit poate fi caracterizat prin ajutorul reciproc, respectul, loialitatea şi opoziţia faţă de
autorități. ”Acestei orientări colectiviste i se opune orientarea numită războiul tuturor
împotriva tuturor ce caracterizează uneori viaţa unei închisori”.56
Deşi cele mai multe efecte ale încarcerării sunt negative, Ulla Bondeson înrt-un studiu
realizat de către el, evidenţiază și existenţa unor efecte pozitive ale închisorii. În cele mai
multe cazuri, închisoarea este privită pozitiv pentru oferirea liberă a tratamentului medical şi
stomatologic, pentru organizarea exerciţiilor fizice şi pentru calificarea profesională. În ceea
ce priveşte calificarea profesională, există studii (Brinck şi Larsson,) ce arată că doar 12%
dintre tinerii care urmează un curs de calificare în detenţie rămân să lucreze în acel domeniu
după liberare.57 Prin urmare, munca şi calificarea profesională ajută la combaterea pasivităţii
şi plictiselii, însă, în ceea ce priveşte contribuţia acestora la reintegrarea posteliberatorie a
deţinuţilor, există îndoieli serioase spune Bondeson.58
Un alt aspect pozitiv menţionat de o parte dintre deţinuţii intervievaţi a fost existenţa
clară a rutinei în spaţiul penitenciar. Se pare că rutina şi organizarea predictibilă a zilei oferă
deţinuţilor un sentiment de stabilitate şi nevoia de repere în scurgerea timpului.
Deşi majoritatea deţinuţilor recunosc lipsa educaţiei ca fiind o problemă socială,
educaţia şcolară în mediul carceral este apreciată pozitiv doar de 10% dintre ei. Principalele
explicaţii cu privite la această stare de fapt sunt că deţinuţii nu au acele obiceiuri de studiu
necesare învăţării, iar instituţia nu stimulează suficient completarea studiilor.

54
Ioan Durnescu, op.cit., p. 91
55
Gresham M. Sykes, op.cit., p. 77
56
Ioan Durnescu, op.cit., p. 92
57
Ibidem, p. 94
58
Ulla V. Bondeson, op.cit., p. 188
32
În urma acestor constatări, Bondeson concluzionează că, în lucrul cu deţinuţii, cel mai
important principiu este cel al voluntarismului. ”Dacă sunt supuşi terapiei forţate, deţinuţii
dezvoltă sentimente de ură, rezistenţă şi îşi acţionează mecanismele de eschivă”.59
După cum se poate observa, efectele încarcerării asupra deţinuţilor sunt multiple şi
complexe. Prin urmare, intervenţia asistentului social nu poate să facă abstracţie de acestea și
trebuie să vizeze probabil cu prioritate dimunuarea efectelor distructive ale închisorii asupra
personalității și sistemului social din care face parte deținutul.

Rolul asistentului social în mediul penitenciar

Activitatea socială de reeducare și reintegrare ce se desfășoară în penitenciar mai poate


fi înţeleasă și ca ansamblul de acțiuni și activități menite a oferii deţinuţilor un ajutor de
reorganizare în perioada imediat premergătoare reintegrării în lumea civilă ca efect al
încarcerării. Pe scurt, procesul activității sociale din penitenciar își are desfășurarea pe întreg
timpul dintre urmărirea penală, până la eliberare, dar şi perioada după eliberare, asistența post
penală. Acțiunea de reabilitare socială a persoanele condamnate la executarea unei sentinţe
privative de libertate înceapă cu prima zi de detenție şi se continuă apoi imediat cu perioada
de post-detenţie. Activitatea asistenței sociale din penitenciare are în vedere oferirea
suportului neecesar deținuților în dezvoltarea lor morală, educaţională și vocaţională prin
implicarea lor în activităţile educaţionale, recreative și lucrative puse la dispoziți de către
fiecare penitenciar în parte. Asistența socială în penitenciar se dezvoltă asupra întregului
mediul de detenție iar aceasta are în veder supravegherea modului în care personalul abilitat
cooperează cu fiecare deținut în parte, ce măsuri sunt luate în legătură cu încurajarea păstrării
legăturii cu familia, prietenii şi comunitatea în care se vor întoarce după eliberare. Pe de altă
parte procesul de reintegrarea socială a deținuților se mai referă și la oportunităţile de
reintegrare treptată comunitate folosindu-se mici recompense și dispense de liberări pe o
perioadă scurtă de timp, prilej de vizitare a familiei sau chiar pentru finalizarea studiilor.60
Pentru o bună desfășurare a asistenței sociale din penitenciar rebuie să se țină cont ca
activitățile la care participă deținuții să vizeze lucrul în echipe și pluridisciplinar. Aceste
echipe sunt atent supravegheate de către asistentul social, rolul său în astfel de echipe
constituite constând în facilitarea adaptării individului la mediul de detenție, precum şi în
pregătirea lui pentru eliberare.

59
Ibidem, p. 189
60
Adina Rachieru, Impactul programelor de asistență socială în penitenciar, Ed. Lumen, Iași 2010,
p. 29
33
Asistenţa socială ce se desfăşurată în penitenciare impune o anumită conduită din
partea asistentului social precum și o serie de aptitudini şi calităţi. Asistenul social are nevoie
de abilități de diplomație, necesare a-şi apăra valorile profesionale faţă ostilitatea la care este
supus din partea celorlalte cadre. În România, din păcate asistentul social din penitenciar din
este privit de către cadrele care nu activează în sfera reintegrării deţinuţilor cu ostilitate iar din
partea deținuților se bucură de cea mai mare neîncredere, acest aspect făcând ca activitatea
inteprinsă de către asistentul social să fie greu de realizat.
Astfel, datorită acestor bariere greu de trecut, sistemul penitenciar din România, spune
Adina Rachieru, ”poate fi considerat un sistem de distrugerea sufletului, atât pentru deţinuţi,
cât şi pentru personalul angajat”.61 Prezenţa asistentului social în mediul carceral reprezintă un
real ajutor pentru deținuți reușind de cele mai multe ori să contribuie la menținerea stimei de
sine la cote normale în rândul deținuților dar și la menținerea ”speranţa într-o reabilitare mai
uşoară după eliberare”.62
Asistentul social, asemenea preotului din penitenciar și psihologului oferă programe și
servicii de consiliere, ajutându-i în felul acesta pe deţinuţi să-și menţină relaţiile cu familiile
lor, dar şi comunitățile din care fac parte.
Prezența și rolul asistentului social în penitenciare este de o importanță covârșitoare
dar deși reglementările în viguare prevăd existenţa măcar a unui asistent social într-un
penitenciar, sunt chiar unele penitenciare în care nu există un asistent social, iar atribuțiile ce
reveneau asistenților sociali sunt preluate ce către preot sau unele de către psiholog. De pildă
Penitenciarul de Maximă Siguranţă Bacău ce are în detenție un număr de aproximativ 1000 de
deținuți dar nu există un asistent social. În cazurile de acest fel, spune Adina Rachieru, actul
asistenţial ce are în vedere reintegrarea socială a celor privați de libertate are foarte mult de
suferit63.
În România Legea 466/2004 ce privește statutul asistentului social precum și legea
275/2006 stau la baza desfășurării activității de asistenţă socială în penitenciare. De altfel
legea 293/2004 cu privire la Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a
Penitenciarelor completată prin O.G. 47/2006 mai reglementează activitatea asistentului social
în mediul penitenciar.

61
Ibidem, p. 30
62
Neamtu George, Stan Dumitru, Asistenta sociala. Studii si aplicatii, Ed. Polirom, Iași 2005, p. 190

63
Adina Rachieru, op.cit., p. 30
34
În mediul penitenciar, asistența socială are ca principale planuri asistarea socială a
familiei ce are ca scop restabilirea și armonizarea legăturii dintre deținut și familia sa, acestea
fiind condiţii de bază pentru eficiența reintegrării în comunitate după eliberarea deținutului.
Un alt rol a la asistentului social în penitenciar mai este și asistarea socială a tinerilor
ce are ca scop demararea de programe de informare şi prevenţie a consumului de stupefiante,
HIV/SIDA etc.
Un rol important îl are asistentul social în strângerea documentelor necesare pentru
oficierea de căsătorii în penitenciar.
Asistarea socială a femeilor în penitenciar are în vedere anumite aspecte legate strict
de deficiențele afective ce pot afecta dezvoltarea şi educaţia sănătoasă a copiilor, precum și
dobândirea însuşirii de status şi rol specific în familie (soţie, mamă, prietenă etc).64
Asistarea socială a persoanelor de vârsta a treia ce se află în mediul penitenciar se
referă doar la întocmirea dosarelor de pensie, anticipată sau la pensie.
În ceea ce privește persoanele vulnerabile asistentul social are rolul de a întocmi
dosarele administrative pentru prezentarea la comisiile de expertiză medicală în vederea
stabilirii gradului de handicap/invaliditate şi ulterior pentru intrarea în posesia drepturilor
băneşti aferente. Asistentul social se ocupă mai ocupă şi cu întocmirea dosarului de
actualizare a cărților de identitate a deținuților.65
Cu privire la evaluarea iniţială a deținuților asistentul social desfăşoară întâlniri
individuale şi de grup cu deținuții în scopul individualizării regimului de executare a pedepsei
El întocmește și completează Fişa Socială a deținutului din Dosarul de Educaţie şi Asistenţă
Psihosocială. Asistentul social identifică problemele sociale cu care se confruntă deținutul nou
venit în penitenciar şi familia acestuia, căutând soluţii optime în rezolvarea acestor probleme.
La sfârșitul acestui proces, asistentul social are rolul de a prezenta concluziile şi
recomandările sale ce vor fi mai apoi incluse în Planul de evaluare şi intervenţie educativă şi
psihoterapeutică al fiecărui deținut în parte, cu scopul stabilirii priorităţilor de intervenţie.66
Asistentul social desfăşoară activități de consiliere pe întregul parcursul al detenției
pentru fiecare deținut, ținând cont de problemele ce se ivesc în legătură cu mediul de deţinere,
dar şi cu exteriorul, în mod special cu familia deținutului. De altfel asistentul social se mai
ocupă și cu demararea activităţilor de prevenire a respingerii și excluderii sociale a deținuților,
întărind astfel relațiile cu familia și cu unele instituţii ale statului etc.
64
Ibidem, p. 31
65
http://anp.gov.ro/legislatie-de-organizare-si-functionare
66
Ana Bălan, Emilian Stănișor, Roxana Elas, Administrația Penitenciarelor din Europa, Ed. Oscar
Print, București 2002, p.117
35
Numărul insuficient de asistenți sociali raportat la numărul de deținuți, face ca cele
mai multe dintre programele specifice asistării și reintegrării sociale a deținuților să fe supuse
eșecului. Astfel în anul 2010 la nivel naţional erau doar un număr de 95 de asistenţi sociali ce
se ocupau de problemele cu care se confruntau deținuții. Astăzi această situaţia nu s-a
schimbat foarte mult, ”deoarece lipsa de interes a absolvenţilor de asistenţă socială de a activa
în acest domeniu, dar şi blocajul instituţional în recrutarea şi selecţia de noi cadre specializate
în domeniul asistenţei sociale, face ca problema asistării sociale a deţinuţilor şi a familiilor
acestora să se realizeze la cote de avarie, ducând uneori la excluziunea socială a acestora”.67
După cum am văzut asistarea socială în sistemul penitenciar joacă un rol important în
ceea ce priveşte reabilitarea socială a deținuților. Din păcate în penitenciarele din România
asistenții sociali sunt foarte puțini raportat la numărul de deținuți iar cei care există și își
desfășoară activitățile și programele sociale specifice nu se bucură de o mai mare libertate și
importanță atât din partea cadrelor abilitate ale instituțiilor de penitenciar dar și din partea
persoanelor private de libertate. Aceste deficiențe, spune Adina Rachieru, ”fac ca asistentul
social să piardă foarte mult timp în asigurarea asistenţei sociale primare în penitenciar,
nemaiavând, timp suficient pentru pregătirea deţinutului pentru liberare şi post-eliberare aşa
cum s-ar impune şi astfel să mărească şansele ca deţinutul să se reabiliteze odată ieşit din
instituţia de detenţie”.68

Programe de asistență socială

Programele de asistență socială desfăşurate în penitenciare sunt îndreptate pe cât este


posibil către ajutorarea deţinuţilor spre reintegrarea lor în comunitatea socială în urma
eliberării. Acesta este și motivul pentru care regulamentele penitenciarelor nu trebuie să
constrângă libertăţile deţinuţilor, contactele cu exteriorul şi posibilităţile de dezvoltare
personală, absolut necesare. Focusarea va fi spre acordarea asistenţei şi deschiderea de
oportunităţi spre dezvoltarea proprie, astfel putând face faţă pozitiv la întoarcerea în mijlocul
comunităţii, lucru extrem de greu de realizat şi dureros.
Tratamentul deţinuţilor se derulează în cadrul programelor de grup sau individuale iar
ca urmare a acordului liber exprimat și motivat, deţinutul este inclus în programul de
reeducare și reintegrare socială adecvat.69

67
Lucian Rotariu, Studii şi aspecte teoretice în universul penitenciar, Ed. Ars Docendi, București
2016, p. 98
68
Adina Rachieru, op.cit., p. 34
69
Ioan Durnescu, op.cit., p. 166
36
Lucrul cu grupul

Certitudinea că infracţiunea apare la interacţiunea individului cu mediul socialul a


condus la dezvoltarea unor metode de abordare a fenomenului infracţional. Una din aceste
metode este şi metoda lucrului în grup. Lucrul cu grupul este o metodă eficientă în atingerea a
unor noi obiective de terapie comportamentală.
Originea acestei metode trebuie căutată în anii ’50 în cadrul mişcării “human potential
movement” din psihologie70. Iniţial, grupurile terapeutice aveau ca membri doar alcoolici şi
nevrotici însă, ulterior, aria problemelor cărora li se putea adresa această metodă a fost
semnificativ lărgită.
Atunci când asistentul social îşi propune să formeze un grup trebuie să ştie care sunt
avantajele şi dezavantajele unei astfel de metode. Astfel, el va avea suficiente informaţii
pentru a lua aceasta decizie, va pregăti şi va planifica activitatea în funcţie şi de factorii care
pot, în anumite contexte să submineze scopurile şi obiectivele unui anume grup.
Avantajele lucrului în grup pot fi următoarele:
-grupul oferă suport mutual persoanelor cu nevoi şi experienţe asemănătoare –
sentimentul că nu este singur în acea situaţie,
-oferă posibilitatea fiecărui participant să – şi exprime punctul de vedere şi să-şi
exerseze abilităţile de comunicare,
-participanţii învaţă să ofere feedback pozitiv,
-fiecare membru al grupului învaţă despre sine şi despre ceilalţi,
-se creează cadrul schimbării atitudinale prin intermediul schimbului de idei şi opinii.
S-a constatat că, de obicei, schimbarea atitudinilor se produce în sensul valorilor şi atitudinilor
majoritare şi a celor care sunt încurajate de lider ( asistentul social ).71
-grupul are o dinamică care poate încuraja sau facilita schimbarea comportamentală,
prin observarea, asimilarea şi exersarea unor noi comportamente,
-grupul contribuie la creşterea stimei de sine a participanţilor,
-în grup, fiecare membru este un potenţial terapeut,
-potrivit celor mai multor opinii, grupul este cea mai eficientă metodă de a lucra
pentru rezolvarea de probleme,
-grupul poate oferi un sentiment de apartenenţă şi poate construi o reţea socială de
suport,

70
Ibidem, p. 167
71
Adina Rachieru, op.cit., p. 75
37
-lucrul în grup poate să consolideze abilităţile participanţilor de a lucra în echipă,
-în termeni de costuri şi timp, grupul este, în general, o metodă eficientă, cuprinzând în
acelaşi timp mai mulţi clienţi.
Dezavantajele lucrului în grup pot fi următoarele:
-grupul poate produce o conformare contraproductivă la autoritate sau comportament
anti-social,
-atitudinile de discriminare pot fi consolidate,
-unii membri se pot simţi excluşi sau ignoraţi,
-membrii grupului primesc mai puţina atenţie în exclusivitate,
-confidenţialitatea nu poate fi garantată în totalitate.
Dezavantajele prezentate mai sus pot să apară în cazul în care grupul nu este bine
condus sau au fost comise greşeli în procesul de selecţie a membrilor
Astfel ținând cont de avantajele și dezavantajele lucrului cu grupul, grupurile pot fi
clasificate în funcţie de scopurile lor în :
-grupuri de remediu – sau de promovare a schimbării,
-grupuri de întâlnire – cu scopul de a oferi membrilor un cadru optim pentru a-si
exprima sentimentele şi gândurile. Un astfel de grup este cel întâlnit în centrele de zi pentru
persoanele de vârsta a treia.
-grupuri cu scop social – cele care se constituie pentru rezolvarea unei probleme
comune. Un exemplu de astfel de grup este asociaţia de proprietari a unui bloc.72
Câteodată se poate întâmpla ca în cadrul grupului să apară probleme. Ele pot fi fie
legate fie de participarea prea activă a unor membri – monopolizarea discuţiei, impunerea
unor puncte de vedere etc.

Lucrul individual cu deținuții

Activitatea de asistare la nivel individual a deţinuţilor presupune trei tehnici esenţiale :


interviul, consilierea şi, ca o derivaţie a acesteia, interviul motivaţional.73
Interviul este principalul instrument al fiecărui asistent social care poate fi privit ca pe
o structură pentru operaţionalizarea interacţiunii dintre acesta şi client. Fiecare asistent social
are propriul stil de a intervieva. Interviul este şi o abilitate şi o artă care se învaţă …
practicând-o.

72
Ibidem
73
Ioan Durnescu, op.cit., p. 170
38
În vederea pregătirii interviului, asistentul social are următoarele sarcini: pregătirea
mediului în care se va desfăşura interviul, planificarea conţinutului interviului şi armonizarea
celor două sarcini anterioare.
În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de
probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere non-
directiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta
şi în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai
multe ori acestea se concentrează asupra lumii emoţionale a clientului şi nu asupra unor
probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale ale clientului. 74
Interviul motivaţional este o continuare a consilierii non-directive şi are ca scop
identificarea şi dezvoltarea motivaţiei pentru schimbare.
Interviul motivaţional, ca metodă, s-a născut în urma unor dezbateri la care au
participat psihologi norvegieni specialişti în problema abuzului de alcool.75
Interviul motivaţional creează atmosfera propice pentru schimbare şi se adresează în
exclusivitate motivaţiei şi nu modului cum schimbarea se va produce. În consecinţă, tehnicile
de provenienţă cognitiv-comportamentalistă (modelarea, antrenarea etc.) vor fi utilizate
complementar numai după construirea unei motivaţii puternice de schimbare.
Deşi este o metodă derivată din consilierea non-directivă, rogersiană, interviul
motivaţional are scopuri precise şi strategii proprii de atingere a acestora. Feedback-ul şi
sfatul sunt utilizate de către asistentul social, precum şi empatia selectivă pentru întărirea unor
aspecte dezirabile.

Impactul programelor de asistență

Ocuparea timpului deţinuţilor cu activităţi educative şi recreative este esenţială atât


pentru atmosfera generală (inclusiv în relaţia cu angajaţii penitenciarului) cât şi pentru
facilitarea reintegrării în societate după eliberare.
Cunoaşterea deţinuţilor este o activitate necesară şi obligatorie atât pentru planificarea
individuală a executării pedepsei, cât şi pentru o intervenţie educativă adecvată la nevoile şi
cerinţele ce decurg din personalitatea şi evoluţia comportamentală a acestora. Cunoaşterea
începe din momentul depunerii în penitenciar şi se desfăşoară pe tot parcursul executării
pedepsei, fiind realizată de către un personal profesionalizat, anume desemnat. Cunoaşterea

74
Carl R. Rogers, Terapia centrata pe client. Practica ei actuala, implicatii si teorie, Traducere din
engleză de Corina Dedu, Ed. Trei, București 2015, pp. 102-105
75
Ioan Durnescu, op.cit., p. 170
39
fiecărui deţinut, condamnat definitiv se concretizează într-un Buletin de cunoaştere şi
orientare. Planificarea individuală a executării pedepsei se referă la stabilirea, împreună cu
deţinutul, pe baza cunoaşterii acestuia, a şanselor de îmbunătăţire a comportamentului,
dezvoltarea cunoştinţelor culturale, şcolare şi profesionale, a condiţiilor pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a beneficia de avantajele pe care le prevede legea pentru scurtarea
timpului de privare de libertate şi, mai ales, pentru reuşita sa după punerea în libertate.76
Filosofia pedepsei cu închisoarea s-a schimbat radical dealungul anilor, conceptul
central fiind al normalizării vieţii deţinutului. Închisoarea reprezintă, în economia drepturilor
suspendate, o privare a persoanei de dreptul la libertate, celelalte drepturi civile şi politice,
compatibile cu această stare, fiind exercitate în continuare.77
Conceptul central exprimat de noua filosofie a pedepsei cu închisoarea este „custodie
pozitivă” în care accentul cade asupra condiţiilor umane de detenţie.
Principalul obiectiv al tratamentului este de a diminua efectele distructive ale
încarcerării prin încurajarea contactelor cu exteriorul penitenciarlui, prin educaţie şi
dezvoltarea resurselor în vederea reintegrării sociale a deţinutului.
Astfel individul nu mai este izolat de societate, ci este ancorat în continuare în viaţa
comunităţii şi a familiei din care face parte. Deţinutul rămâne, astfel, un cetăţean responsabil
în cadrul comunităţii. Li se va permite deţinuţilor să comunice cu familiile lor şi, în funcţie de
nevoile de tratament şi securitate, cu reprezentanţi ai organizaţiilor din comunitate. Li se va
permite , de asemenea, să fie vizitaţi de către aceştia cât mai des posibil.
Pentru a încuraja contactul cu lumea exterioară trebuie să existe un sistem de concedii
penitenciare, în concordanţă cu obiectivele de tratament. Se va asigura că activităţile să fi
organizate în aşa fel încât să dezvolte contactele deţinuţilor cu oportunităţile din comunitate,
în vederea creşterii posibilităţilor de reintegrare socială după liberare.

Asistența postpenală

Asistenţa postpenală poartă în literatura de specialitate mai multe denumiri. De


exemplu, în ţările anglo-saxone, în cazul în care această formă de asistentă este voluntară,
adică solicitată de fostul deţinut, aceasta se numeşte aftercare. În cazul în care fostul deţinut
este supus unei forme de supervizare după eliberare, activitatea poartă denumirea de
supervizare posteliberatorie (after release supervision) sau reintegrare (resettlement).78
76
Ibidem, p. 94
77
Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, trad. rom. din lb. fr. Bogdan
Ghiu, Edit. a II-a, Ed. Paralela 45, Pitești 2005, p. 84
78
Ioan Durnescu, op.cit., p. 173
40
Pe scurt, asistența postpenală este un proces ce urmăreşte reintegrarea fostului deţinut
în societate şi cuprinde toate serviciile de care poate acesta beneficia pentru a atinge acest
scop. De pildă în Marea Britanic pentru a reduce probabilitatea de recidivă a celor eliberaţi
din penitenciar, a fost adoptat un plan (Reduction Reoffending Delivery Plans -RRDP) ce
cuprinde nu mai puţin de şapte componente ale procesului de reintegrare posteliberatorie:
adăpost şi sprijin; educaţie, training şi loc de muncă; sănătate; consum de droguri; finanţe,
beneficii şi datorii; copiii şi familia; atitudini, gândire şi comportament.79
După cum se poate observa, aceste componente apropie destul de mult aria asistenței
postpenale de cea tradiţională a asistentei sociale, având ca scop consolidarea bunăstării
subiectului. O dimensiune importantă a asistenţei postpenale este totuşi reprezentată de
control, prin programe terapeutice, supervizare etc.
În concluzie, pentru a diminua probabilitatea de recidivă, foştii deţinuţi trebuie să
beneficieze de următoarele servicii:
-sprijin pentru obţinerea actelor de identitate;
-sprijin pentru procurarea unei locuinţe sau a unui adăpost temporar;
-sprijin pentru obţinerea unui loc de muncă, a unei calificări sau a unui venit minim;
-sprijin pentru continuarea studiilor;
-sprijin pentru înlăturarea izolării sociale.
Asistenţa postpenală ca proces se află în continuarea asistenţei sociale penitenciare,
însă, din punct de vedere practic şi funcţional, nu se poate face o delimitare temporală strictă
de genul: de la planificarea executării sentinţei până la interviul de eliberare este asistenţă
socială penitenciară, iar de la interviu până la închiderea cazului este reabilitare socială.
Procesul de reintegrare socială începe imediat după intrarea în penitenciar a condamnatului,
iar eforturile asistentului social se leagă de conservarea statutului condamnatului de membru
al comunităţii şi al familiei din care provine.

Mead J. , Resettlement, în R. Canton, D. Hancock, Ed. Dictionary of Probation and Offender


79

Management, Willan, Collumpton, apud Ioan Durnescu, op.cit., p. 173


41
42
Partea a II-a

BISERICA ȘI SISTEMUL PENITENCIAR

Capitolul IV
Misiunea socială a Bisericii

Biserica este alcătuită din oameni, adică din membri ai cetăţii pământeşti, care sunt
chemaţi să formeze, încă din cursul istoriei umane, familia fiilor lui Dumnezeu, ce trebuie să
crească necontenit până la venirea Domnului, ea avand: “o misiune teocratica spirituala si nu
poate renunta la acesta fara sa-si tradeze propria-i natura.”80
Biserica este viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care
omul a pierdut-o prin păcat şi pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt, este prezenţa în

80
Paul Evdochimov, Ortodoxia, Edit. IBM al BOR, Bucuresti, 1996, p.329
43
această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii,
reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie, împărtăşirea concretă în Duhul Sfânt de viaţa
cea nouă în Hristos. Prin Sfintele Taine 81, Hristos se împărtăşeşte necontenit Bisericii Trupul
Sau, şi deci fiecărui membru, dar nu în mod separat, ci în iubire sau într-o comuniune ce se
adânceşte tot mai mult. În Biserică, Duhul Sfânt lucrează prin energiile necreate, personalizate
şi creatoare de comuniune, la unirea tuturor cu Capul Hristos - Mântuitorul.
Preotul este parte integrantă a parohiei sale trăind şi slujind atât pe Dumnezeu cât şi pe
oameni, căci „preoţia se săvârşeşte pe pământ dar are rânduiala celor cereşti” 82, de aceea el
trebuie să desfăşoare o bogată activitate în viaţa societăţii. Sfântul Ioan Gură de Aur
recomandă „ preotului să fie înţelept, isteţ la minte, să fie înzestrat cu mii de ochi în toate
părţile pentru că el nu trăieşte numai pentru sine, ci şi pentru o mare mulţime de popor.” 83
Realitatea concretă a celor materiale trebuie văzută de preot ca un mijloc prin care se poate
cunoaşte Dumnezeu, ca un mijloc de revelaţie, dat ca dar de iubire divină. El trebuie să fie tot
timpul realist, cu picioarele pe pământ, pentru că este şi el membru al lumii materiale.
Raportul dintre realitate şi ideal trebuie realizat analogic cu viaţa şi activitatea lui Hristos.
Chiar dacă multe din cele create sunt erijate pentru a oferi un beneficiu sau o satisfacţie
materială, ce ar putea să fie un punct de acuzare, dacă se complace şi le însuşeşte, ele trebuie
înţelese numai prin redefinirea lor în Hristos.

Revelație, vocație și misiune socială

Misiunea Bisericii este aceea de a predica în primul rând Evanghelia referitoare la


persoana umană, raportată la Dumnezeu ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui,
chemată să fie părtaşă a Împărăţiei lui Dumnezeu. În cadrul acesta, misiunea structurilor din
lume este aceea de a se îngriji de persoana umană înţeleasă ca membru al societăţii. Astfel,
prioritară pentru misiunea Bisericii este convertirea omului, iar pentru misiunea structurilor
din lume este transformarea societăţii umane. Aceste două roluri nu se contrazic, ci
cooperează reciproc în vederea realizării Împărăţiei Cerurilor.
Misiunea Bisericii în lume se realizeaza prin efortul misonar atat al clerului cat si al
laicilior, caci datoria de a-L marturisi pe Hristos lumii o are Biserica în intregul ei, caci este o
81
Pr. Dr. Dumitru Radu, op.cit, p. 156
82
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie , Cartea III, IV, trad. Pr. D. Feciorul, în B.O.R., nr. 10 , an
1957, pg. 946
83
Ibidem , III,12 pg. 953
44
trimitere a întregii comunitati în lume. Prin natura sa, Biserica este o instituţie misionara,
fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul
lui Dumnezeu Tatăl.
Iar, acest plan isi are originea in "izvorul iubirii", adică din iubirea lui Dumnezeu Tatăl
care, fiind Începutul fără de început, din care Se naşte Fiul şi de la care Duhul Sfânt purcede
prin Fiul, creându-ne în mod liber în nemărginita şi îndurătoarea Sa bunătate, şi chemându-ne
în mod gratuit la împărtăşirea cu El în viaţa şi în slava Sa, Şi-a revărsat cu dărnicie bunătatea
divină şi nu încetează să o reverse, aşa încât El, care este Creatorul a toate, să fie în ceLe din
urmă "totul în toate" (I Cor 15, 28), realizând în acelaşi timp gloria Sa şi fericirea noastră.
Biserica – comunitate de credinţă stă pe unitatea organică dintre Adevăr – Evanghelie
– credinţă: „Şi voi, după ce aşi auzit cuvântul Adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi
crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit”(Efes. 1, 13). Pentru al
primii pe Hristos din partea omului se cere credinţă şi pocăinţă: „Pocăiţi-vă şi să se boteze
fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi veţi primii darul
Duhului sfânt”(Fapte 2,38). Credinţa este deschiderea şi cunoaşterea harică a celor
dumnezeieşti,84 este mijlocul şi condiţia prin care omul se apropie de Dumnezeu şi lucrează
prin lucrarea Lui în el.
Pentru a face o comparaţie între Vechiul şi Noul Legământ, Sfântul Apostol Ioan scrie:
„Legea a fost dată de Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”(Ioan 1, 17), iar
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de „Evanghelia lui Hristos...puterea lui Dumnezeu pentru
mântuirea fiecăruia care crede”(Rom. 1, 16).85 Misiunea, în limbaj biblic este legată de
termenii vocaţie si mântuire, şi gravitează în jurul verbului a trimite. „Hristos şi Biserica ce
dă mărturie despre El prin propovăduirea Evangheliei depăşesc orice particularism de rasă şi
naţionalitate şi de aceea nu pot fi socotiţi străini nicăieri şi faţă de nimeni.”86
Din cauza specificului duhovnicesc şi al întrepătrunderii în trupul ei a elementelor
divin şi uman, dupa chipul perihorezei în ipostasul teandric al lui Hristos, organizarea
Bisericii se deosebeste de organizarea oricarei societati omenesti, cu caracter secular sau
juridic.87

84
Pr. Dr. Dumitru Radu, Păstrarea dreptei credinţe condiţie a dobândirii mântuirii, în BOR. Nr. 1-2,
(1983), p. 51
85
Diac. I. Bria, Aspecte dogmatice ale unirii bisericilor creştine, în „Studii Teologice”, XX(1968), nr.
1-2, p. 16.
86
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Dialogul interreligios in perspectiva teologiei Bisericii Ortodoxe în
Dialog Teologic, Ed. Presa Buna, Iasi, 1999, p.11
87
Christos Yannars, Abecedar al credintei, Ed. Bizantina, Bucuresti, 1995, p.152
45
Conform relatarilor respective ale evangheliilor, in afara de indatoriri spirituale,
predicarea Evangheliei, vindecarea de boli si alungarea demonilor, a lega si dezlega pacatele
(Mt.10,5, Mc.6,7, Lc.9,1, In.20,23)-Hristos a incredintat Apostolilor alesi de El si sarcini pur
administrative chiar din primele zile, avand ca scop ingrijirea de nevoile materiale ale
credinciosilor (Mt.14,13-21, Mc.6,30-44,Lc.9,10-17,In.6,1-14).
Astfel, lucrarea Apostolilor se întindea în tot spectrul vietii omenesti, acoperind toate
aspectele spirituale si materiale. Aceasta reiese din epistolele adresate comunitatilor
intemeiate de ei, din trimiterea unor reprezentanti ai lor spre rezolvarea diferitelor probleme
locale, din organizarea vietii sociale si intercomunitare si din instalarea unor conducatori, cu
scopul pastoririi acestora (Fap.14,23).
Toate acestea ii prezinta pe Apostoli ca pe: „adevaratii pastori spirituali ai Bisericii si
ca pe cei care constituiau cea mai inalta autoritate in problemele de credinta si de disciplina in
Biserica.”88
Misiunea este parte fundamentala a fiinţei Bisericii căci propovăduirea Evangheliei lui
Hristos la toate neamurile si chemarea la: “reconciliere prin pocăinţa si botez”89.
Misiunea pe care Mântuitorul Hristos a dat-o Bisericii nu este de ordin politic,
economic sau social, ci in primul rând scopul pe care i l-a fixat este de ordin religios,dar, fara
a neglija implicaţiile politice, economice si sociale ale misiunii, pentru ca, chiar din această
misiune reies îndatoriri si potente care pot servi la constituirea şi întărirea comunităţii
oamenilor după Legea divină.

Lumea spațiul misionar al Bisericii

Oamenii sunt, egali în faţa lui Dumnezeu spune vocea sociologilor, dar în ceea ce
priveşte viaţa pământească, nu poate fi vorba de egalitate: inegalitatea, superioritatea sau
privilegiile unora, sărăcia sau subordonarea altora sunt consecinţe normale, de nemodificat,
ale unei înţelepte hotărâri a societăţii care are în vedere şi o restabilire a cuvenitului echilibru
în viaţa de apoi.
Omul s-a născut liber, având încă de la început puterea de a se supune sau nu voii lui
Dumnezeu. Creatorul a hărăzit fiinţelor înţelegătoare pe care le-a creat posibilitatea de a se
mişca voluntar şi liber, pentru ca în felul acesta ele să-şi dobândească un bun cu adevărat
propriu, bun pe care să-l păstreze prin voinţă proprie. Dar nelucrarea şi nepăsarea faţă de
păstrarea binelui, înstrăinarea şi neglijenţa faţă de mai bine nu este altceva decât cădere în rău

Robert Turcan, Arta si convertirea, in Originile Crestinismului, Ed.Polirom , Iasi, 2002, p.392
88

Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, , Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti ,1992, p.254
89

46
pentru că, în fond, e sigur că răul nu este altceva decât lipsirea de bine. Aşa se întâmplă că în
măsura în care cineva se îndepărtează de bine, în aceeaşi măsură se apropie de rău.
Sociologii, psihologii, istoria religiilor, politica socială a statelor consideră că munca
este mijlocul de realizare a omului, de îmbogăţire pe orce plan, dar din păcate năzuinţele lor
nu trec peste pragul material, ei pun în evidenţa doar importanţa materială, pe care umanitatea
a dat-o ca lege după căderea în păcat, după ce omul l-a părăsit pe Dumnezeu prin neascultarea
şi răzvrătirea asupra lui. Împreună cu chemarea personală la fericire, omul are dimensiunea
socială ca şi componentă esenţială a naturii sale şi a vocaţiei sale. Într-adevăr, toţi oamenii
sunt chemaţi la acelaşi scop, Dumnezeu însuşi; există o anumită asemănare între comuniunea
persoanelor divine şi fraternitatea pe care oamenii trebuie să o instaureze între ei în adevăr şi
în dragoste; iubirea faţă de aproapele este inseparabilă de iubirea faţă de Dumnezeu.
Doctrina sociologiei, are în vedere şi relaţia omului cu societatea în care trăieşte, pe
când Biserica nu poate fi indiferentă de această relaţie şi de realităţile sociale. Spiritualitatea
creştină se arată în chip desăvârşit în modul de viaţă, trăire şi lucrare pe care îl întâlnim în
opera şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos. Morala socială a vieţii creştine este legată de
misiunea realizată de Hristos prin care bunurile spirituale se revarsă prin harul lui Dumnezeu
asupra întregii lumi prin biserică. Grija şi iubirea bisericii faţă de săraci are ca temei
exemplul lui Iisus, : „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”
(Mt 25,40). Iubirea faţă de săraci se realizează prin angajarea împotriva sărăciei materiale şi
chiar împotriva numeroaselor forme de sărăcie culturală, morală şi religioasă.
În Ortodoxie relaţia dintre Biserică şi popor este o relaţie vie, bazată pe chiar
caracterul comunitar al fiinţei umane. În Ortodoxie Biserica este extensia trupului Înviat al lui
Iisus Hristos în lume şi fiecare credincios este mădular al acestui trup prin realitatea
recapitulării în Hristos a întregii firi umane, de aceea este firească această solicitare în ceea ce
priveşte Biserica Ortodoxă Română, pentru că s-a identificat de-a lungul veacurilor cu
poporul ei, a luptat pentru idealurile lui, pentru cultura şi civilizaţia lui, tot aşa cum şi astăzi
luptă pentru sănătatea lui morală, pentru revenirea lui la adevăratele criterii ale valorilor.
Omul ca fiinţă sociabilă şi socială se realizează deplin pe sine prin încorporarea în
biserică, prin naşterea din apă şi din Duh ( Ioan 3,5, ), naştere nouă dată în „baia botezului”,
prin „ împreunarea cu Hristos”, care aduce Duhul în trupul uman, împărtăşind bunătatea
treimică ce iradiază şi străluceşte, făcând-o asemenea lui Dumnezeu. Omul are prin Hristos
posibilitatea de a deveni Dumnezeu după har. Prin „ baia botezului ne curăţim de orice păcat

47
(strămoşesc sau personal ), iar prin taina Mirului ne facem părtaşi la darurile dumnezeieşti,
prin sfânta împărtăşanie dobândim părtăşie la viaţa lui Hristos”90.
Dumnezeu, izvorul iubirii absolute91. Iubirea, care nu se impune oamenilor de la sine,
nu-şi are începutul în oameni, ci în Dumnezeu, izvorul iubirii absolute, care îi atrage pe cei
care se iubesc spre El. Nu poate omul să urce spre Dumnezeu cel iubitor de oameni fără să
crească în însuşirea (asumarea) iubirii Lui faţă de oameni, nu se poate desăvârşi în
comuniunea cu Dumnezeu fără să se facă pe sine mai dăruitor altora.
Aşadar, realizarea comuniunii nu se poate face, ca şi în cazul cunoaşterii, decât prin
iubire. Aceasta este unicul şi viabilul mod de realizare a comuniunii, căci în afară de iubire nu
este nimic.”Cu cât sunt mai unite persoanele prin iubire, cu atât îşi sunt mai scumpe una
alteia, iar în cazul persoanelor umane, cu cât sunt mai unite, cu atât sunt totodată una alteia
mai pline de taină. De aceea o tot mai mare delicateţe opreşte persoana care iubeşte să trateze
în mod grosolan persoana iubită. Cu cât se unesc mai mult, cu atât se minunează mai mult una
de alta şi se comportă cu mai multă gingăşie una faţă de alta”. 92
Coeziunea şi ordinea socială, desfăşurarea normală a vieţii comunitare se bazează pe
un sistem complicat de îndatoriri şi, ca atare, accentul cade totdeauna pe datorie, nu pe
drepturi. Datoria socială este o supunere faţă de legile societăţii.
Omul este o fiinţă a muncii în ochii sociologului, el este o fiinţă socială iar munca îl
emancipează, îl înalţă, îl premiază şi îl conduce la stare ideală, spre o societate ideală.
Întemeietorii gândirii liberale a muncii (ca filosofi empirişti, Thomas Hobbes şi John
Locke), în secolul al XIX-lea, s-au forţat să demonstreze că starea normală, naturală proprie
omului, este un produs artificial al organizării sociale existente, care-i înrobeşte. Se deschidea
astfel posibilitatea unei noi interpretări care concilia libertatea principală a indivizilor cu
starea lor actuală de supuşi: omul se naşte liber, dar starea sa firească de libertate a fost de
mult înlocuită de o stare artificială de multiplă dependenţă. În efortul de a articula această
interpretare, liberalismul originar a inventat ideea de stare naturală a omului, presupusă a
exista anterior stării sale sociale, familiare nouă astăzi ca o dezvoltare prin cunoaştere şi
muncă .
Conform acestei idei, înainte de constituirea organizării sociale, a structurii sale
ierarhice, a legislaţiei şi a statului, oamenii s-au aflat într-o stare de libertate şi egalitate. Dacă

90
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos,ed. traducere Pr. Prof. Dr, Ene Branişte, şi Pr. Prof. Dr T.
Bodogae, Edit. Arhiepiscopiei Bucureşti, 1989pg. 149
91
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 141
92
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologe dogmatică, Editura Mitropoliei Olteniei, 1991, p.
205
48
societatea civilă a luat naştere pe baza unui contract iniţial stabilit între primii ei membri, se
impune concluzia că la baza vieţii comunitare stă consimţământul oamenilor de a se asocia şi
a fi conduşi. Aşa cum insistă Jhon Locke, “Societăţile Politice au început toate printr-o Unire
voluntară, şi prin înţelegerea reciprocă a Oamenilor acţionând liberi în alegerea Celor care să-
i Guverneze şi în puterea lor de muncă depusă în folosul societăţii”93 .
În această stare iniţială, oamenii erau călăuziţi nu de legi emise de o Autoritate publică
(o asemenea Autoritate nu exista încă), ci de Legea Naturii exprimată prin glasul Raţiunii.
Legea Naturii (nescrisă, evident , sau ‘scrisă’ doar în sufletele oamenilor) spune că fiecare
individ este destinat să urmărească propria conservare, dar şi că, dată fiind egalitatea
existentă, fiecare trebuie să respecte şi conservarea celorlalţi, deci să se abţină de la a dăuna,
sau a încălca drepturile altora.
Ideea că oamenii se află iniţial într-o stare naturală, în care nu sunt guvernaţi decât de
legi ale naturii, idee proprie unei perspective naturaliste ce accentuează asupra lucrurilor
fireşti şi nu asupra hotărârilor divine, joacă un rol foarte important în concepţia liberală a
muncii, deoarece ea deschide calea către respingerea status quo-ului (a stării de lucruri
existente în societate) apărat de tradiţionalism. De îndată ce pe lângă situaţia socială prezentă
( de inegalitate şi dependenţă ) apare şi o situaţie rivală, situaţia originară – stare naturală, de
egalitate şi independenţă – se naşte posibilitatea de a distinge între starea de fapt (ceea ce este)
şi starea de drept (ceea ce trebuie să fie): se poate afirma că starea socială valabilă în prezent
nu este şi cea valabilă în principiu; că Dumnezeu nu a voit neapărat ca oamenii să trăiască în
starea de inegalitate, subordonare, şi dependenţă – mai mult, de vreme ce iniţial i-a făcut pe
oameni egali şi liberi, dându-le doar Legea Naturii drept călăuză – este de presupus că el a
dorit ca ei să rămână astfel. În mod paradoxal, apelul la perspectiva naturalistă nu pune
liberalismul în conflict cu religia, ci, din contră, aduce sprijinul voinţei divine în ajutorul
aspiraţiilor liberale. Se poate acum afirma că, întrucât i-a creat pe oameni liberi, Dumnezeu nu
a aprobat ca ei să fie subordonaţi unei puteri absolute.
“Cauza săracului este prima noastră datorie”94, este unul din sloganele filosofilor
moderne care înţelegea prin “Binele general” nu numai un Bine politic, ci şi unul economico-
social. Pentru asigurarea bunăstării generale, pentru a ajunge la “marele scop frăţesc,

93
John Locke, The Second Treatise of Government, apud Dahrendorf, Ralf, “Conflictul
social modern. Eseu despre politica libertăţii ”, Humanitas, Universitatea “Al. I. Cuza”, CEU
Press, 1996, p. 102
94
Gracchus Babeuf, fragmente selectate în antologia “Mari gânditori şi filozofi francezi ai
veacului al XIX-lea”, Ed. Minerva, 1989, vol. I, p. 8
49
prosperitatea comună”, singura cale este aceea “de a institui sistemul administrării commune,
a suprima proprietatea individuală”95.
„Începutul” care reprezintă faza primordiala asociată unei prezenţe si dezvoltări
masive este cel al conştiinţei comune a membrilor societăţii 96. Conştiinţa comuna este
ansamblul similitudinilor sociale, suma sentimentelor asemănătoare care se manifesta în
conştiinţele individuale, care determina la rândul ei o „solidaritate mecanica” specifica
societăţilor simple, arhaice. Pe măsura ce evoluează, societăţile se confrunta cu fenomenul
creşterii gradului de diferenţiere sau individualizare. Conştiinţa comună începe să-şi piardă
din importantă şi astfel apare conştiinţa individuală, prin care oamenii se deosebesc între ei.
Aceasta din urma generează o solidaritate organică, răspândită în cadrul societăţilor moderne.
In mod cert nu exista societăţi care să funcţioneze doar pe baza unui singur tip de solidaritate
(mecanică sau organică) însă ele tind spre unul din acestea.
Durkheim face distincţia între omul social sau omul etnic şi omul mediu. Omul social
nu poate fi decât omul moral, în timp ce omul mediu este omul banal, comun, cel supus
greşelilor şi defectelor.
După mii de ani de existenţă socială a oamenilor, ei încă se întreabă în ce constă
socialul. Interogările ştiinţifice, când au devenit posibile, fiind limitate de exigenţele
metodologice, nu s-au raportat la existenţa socială, doar au presupus-o şi au decupat din ea
diverse „obiecte de studiu”; unele dintre ele au fost consacrate ca „discipline ştiinţifice"97.
Aşa cum albinele, să zicem, fiinţează în stup şi prin intermediul stupului, în modalităţi
ce decurg din diferenţierile pe care le fac posibile bioprocesorii lor, oamenii fiinţează în
organizări sociale şi prin intermediul lor, în modalităţi ce decurg din specializările şi
conlucrările pe care le fac posibile procesorii lor de informaţii, conexiunile dintre ioprocesorii
şi interpretorii lor. „Cum albina nu-şi poate nega apartenenţa la stup fără a dispare, nici omul
nu-şi poate nega aparteneţa la organizări sociale fără a-şi pierde calitatea de om; cei ce neagă
existenţa socială beneficiază de ea dar susţin că beneficiează doar de colaborarea dintre
oameni; ei nu văd şi stupul! O astfel de posibilitate decurge din caracteristicile procesorilor de
informaţii specifici oamenilor: ei sunt interpretori, dau oamenilor posibilitatea să producă
interpretări şi, în acelaşi timp, întreţin iluzia că ei chiar cunosc, chiar ştiu”98. De aici şi

95
Ibidem, p. 30
96
Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, trad. S. Lupescu, edit Polirom,
Iaşi 1995, p. 64
97
Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Editura Humanitas, Bucureşti,1993, p.
54
98
Lucian Culda, Geneza şi devenirea cunoaşterii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989, p. 78
50
farmecul şi drama fiinţării sociale a oamenilor. Trăim în organizări pe care nu numai că nu pe
înţelegem, dar le interpretăm diferit şi acţionăm ca şi cum am deţine adevărul despre ele.
Sociologia secolelor XIX-XX ce lansează inovaţia născută prin muncă în concepţia
leninist-marxistă se realizează prin colectivitate, binele fiind de natură comună de aceea
fiecare este dator să lucreze pentru bunul mers social. În sloganele comuniste şi-n sociologia
vremii statul era “ o fiinţă generoasă şi generoasă care îşi spune stat şi care să aibă pâine
pentru toate gurile, nuncă pentru toate braţele, capital pentru toate toate întreprinderile, credite
pentru toate proiectele, balsam pentru toate rănile, consolare pentru toate suferinţele, sfaturi
pentru toate nedumeririle, soluţii pentru toate problemele, adevăruri pentru toate minţile,
distracţii pentru toate speciile de plictis, lapte pentru copii şi vin pentru bătrâni, care ne
satisface toate necesităţile, ne prevede toate dorinţele, ne satisface întreaga curiozitate, ne
corectează toate erorile, ne amendează toate greşelile şi ne absolvă pe toţi de aici înainte de
nevoia de prevedere, prudenţă, judecată, inteligenţă, experienţă, ordine, economie, cumpătare
şi sârguinţă”99. Dacă însă statul nu face decât să împartă cetăţenilor ceea ce a adunat deja de la
ei şi dacă, aşa cum este evident, el nu poate să ia puţin dând în schimb foarte mult, înseamnă
că singura scamatorie posibilă prin care unii oameni ar putea fi ajutaţi sau ‘salvaţi’ ar fi cea
care constă în susţinerea (financiară) a unora pe baza fondurilor colectate de la alţi.
Concluzia loială a concepţiilor expuse ne conduce la înţelegerea legii morale naturale
ce fundament al statului şi al ordinii sociale
Biserica Ortodoxa nu este privită ca o organizaţie în sensul unei organizaţii politice
sau de alta natură; ea nu înseamnă numai viaţa organizată a credincioşilor pe plan religios, ci
ea este mai presus de toate organismul teandric, viaţa lui Dumnezeu în oameni, o comunitate
teandrică, o comunitate sacramentală. În această viaţă de comuniune în Biserica, cel care intră
este iluminat, este învatat de catre Hristos care lucrează, în el. Biserica, în acest sens de
comuniune, depaseste prin adâncime orice formă de organizare socială sau de alta natură.
Biserica este taina comuniunii cu şi prin Sfanta Treime, este organismul în care se realizează
iconomia Sfintei Treimi.100
Caracterul de comuniune al Bisericii constă nu numai din forma istorica şi de
organizare a comunităţii bisericesti, ci si în caracterul ei de Trup tainic al Domnului 101. De
acest caracter trebuie să se ţină seama în răspunsul la întrebarea: care sunt elementele

99
Frédéric Bastiat, “Statul”, în “Viaţa românească”, anul LXXXIX, nr. 11-12/1994, p. 127
100
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Sinteză ecclesiologică, în „Studii Teologice”, an VII(1955), nr. 5-6, p.
272-273.
101
Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, edit. I.B.M. al B.O.R. , Bucureşti
1987, p. 380
51
ontologice şi spirituale care fac posibilă o identitate dintre Biserica si comuniune ? La baza
ideii de comuniune a Bisericii în Ortodoxie sta însuşirea ei de Trup tainic al Domnului, de
Biserica sobornicească sau de Biserica euharistică. Acestea pot fi considerate premisele sau
sursele ideii de comuniune a Bisericii.
Aspectul de comuniune al Bisericii se sprijină şi pe faptul ca omul creat dupa chipul
lui Dumnezeu este un subiect care manifestă fiintial o intenţie spre comuniune. Intrarea
noastra în viaţa de comuniune treimica este opera lui Iisus Hristos 102, care este un centru în
care intentionalitatea dupa comuniune are intensitatea supremă, si a Duhului Sfânt care este
Duhul comuniunii. In comuniunea din Biserica se reflecta si se valideaza modul de a fi si
lucrarea realitatii ultime a Sfintei Treimi. Iubirea treimica este modelul iubirii dintre crestini.
Dumnezeu are caracter personal si este in relatie interpersonala. Omul numai in comuniune si
in relatie cu celalalt se realizeaza si se cunoaste pe sine deplin si cunoaste pe celalalt iubindu-l
in acelasi timp.
Duhul Sfant face ca fiecare madular sa-si indeplineasca lucrarea proprie, dar in asa fel
ca ea sa fie in acelasi timp o lucrare comuna, o lucrare a Bisericii pentru Biserica103. Este
evident ca fiecare membru al Bisericii, lucrand dupa chemarea lui, isi aduce lucrarea pentru
toata Biserica, precum la randul lui el se impartaseste de ceea ce realizeaza toti membrii
Bisericii la un loc. El da ca ins comunitatii, dar in acelasi timp ia din aceasta comunitate.
Acest raport intareste viata de comuniune, viata care este in Biserica si prin Biserica. Fiecare
dintre madularele Bisericii indeplineste in organism functiunea sa speciala care contribuie la
binele tuturor. Suferinta sau binele unuia are repercursiuni in intreg corpul, caci partile sunt
intre ele strans unite.
Atunci cand se vorbeste despre comunitatea umana in crestinism, trebuie sa se tina
seama in primul rand de specificul credintei crestine care rezulta din intruparea lui Iisus
Hristos. Caci actul intruparii lui Iisus Hristos a adus cu sine invatatura dogmatica care sa
structuralizeze continutul comunitatii umane, dar mai ales principiul fundamental ontologic al
unitatii vizibile si spirituale fiintiale a acestei comunitati.

Misiunea Bisericii într-o lume secularizată - eficiența misionară a slujirii preoțești

102
Idem, Autoritate şi conciliaritate în practica actuală a Bisericii, convergenţe şi tensiuni, în
„Ortodoxia” An. XLI, Nr. 2, (1989), p. 91
103
Idem, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii( teză de doctorat) în
„ Ortodoxia” an. XXX ( 1978 ) nr. 1-2 p. 82
52
În crestinismul rasaritean, relatiile dintre biserică și stat sunt statornicite pe baza
principiului simfoniei104. Exponentul puterii reunite a Bisericii şi a statului era însuşi
Justinian. N. Iorga spune că „se ajunge sub Justinian la formula precisă că Imperiul şi
105
sacerdoţiul, adică „cele sacre” şi „cele publice şi comune” constituie un acelaşi întreg”  .
Novella106  154 îl înfăţişează pe Justinian deasupra oricărei legi: „Dumnezeu a subordonat
107
împăratului legile însele, trimiţându-l pe el oamenilor ca o lege însufleţită“  . Biserica a
pătruns în toate sectoarele vieţi. Şi puterea politică s-a amestecat în toate chestiunile vieţii
Bisericii. S-a realizat de asemenea, o armonizare a unor compartimente ale vieţii de stat şi
bisericeşti. Drept mărturie stă împărţirea administrativ-teritorială a Bisericii, de la Sinodul I
ecumenic (Niceea, 325) 108 .
Autoritatea Bisericii în viaţa cetăţii nu trebuie percepută în sens absolut, ci nuanţat, în
direcţia autorităţii iniţiale asupra membrilor ei care constituiau în acelaşi timp şi societatea. În
contemporaneitate însă, consecutiv modificărilor apărute în conştiinţa maselor odată cu
revoluţia franceză, cu dezvoltarea filosofiei pozitiviste, cu dezvoltarea ştiinţei, se constată un
hiatus între Biserică şi societate. Relaţia Bisericii cu statul a fost statornicită de însuşi
Mântuitorul, încă din timpul activităţii Sale pământeşti, prin îndreptăţirea dajdiei datorată
Cezarului (Mt. 22,17). Răspunsul dat de Hristos fariseilor la întrebarea: “Se cuvine să dăm
dajdie Cezarului?” subliniază două lucruri: recunoaşterea autorităţii de stat, în cazul dat statul
imperial şi realitatea ne-opoziţiei dintre îndatoririle religioase şi cele civice. Autonomia
Bisericii faţă de stat, dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice şi ne-
intervenţia statului în problemele interne ale Bisericii, nu trebuie, în acelaşi timp, să însemne
şi totala indiferenţă a Bisericii faţă de problemele societăţii contemporane.
Recunoscându-si reciproc identitatea proprie, cele doua institutii fundamentale,
Biserica şi statul, au scopuri complementare, care se adreseaza aceluiasi corp social. Statul
este chemat sa asigure supravietuirea fizica a acestuia, în timp ce biserica este chemata sa
mijloceasca devenirea corpului social în turma lui Dumnezeu, pregatind-o pentru viata de
apoi.
Deşi păstrător al tezaurului învăţăturii Mântuitorului Hristos în relaţia strânsă cu
puterea politică bizantină, creştinismul (religia Bisericii) nu a fost nici „etatizat“ (şi deci

104
Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974, p. 21.
105
Idem, p. 68.
106
Novellae-le sunt decrete imperiale.
107
S.B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999., p. 73.
108
Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 35.
53
secularizat) aşa cum încearcă să demonstreze ştiinţa liberală, mai ales cea protestantă, a
secolului al XIX-lea şi nici „păgânizat până la punctul de a trăda mesajul Evanghelic“109 .
Cultul divin este însăşi viaţa Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie,
numită de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-
a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul
cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.
Cuvântul liturghie vine de la cuvântul grecesc (leion ergon), prin care grecii înţelegeau
orice lucrare publică sau orice lucru făcut în folosul statului sau al obştei. Biserica intervine
dând o apreciere morală în materie economică şi socială atunci când acest lucru este cerut de
drepturile fundamentale ale persoanei, de binele comun sau de mântuirea sufletelor.
După prăbuşirea regimurilor comuniste din Estul Europei libertatea democratică a
devenit polul de referinţă idelogică a omului modern. Sub presiunea internaţionalizată a noilor
raporturi de forţe, economice, ruşinate parcă de tradiţiile şi cultura religioasă ideile de viaţă
modernă s-au grăbit să arunce peste bord zestrea lor istorică şi, implicit, să recunoască
superioritatea şi lucrurile bune realizate în istoria românească religioasă de biserica lui
Hristos.
Traditia teolgica a transformat morala într-un sistem de reguli de conduita si într-un
domeniu de teologie, în care formele de comportare au fost transformate în dogme absolute,
abstracte, fără legatura nici cu diversitatea oamenilor, nici cu diversitatea epocilor istorice, ci
integrandu-se într-un pietism conformist, dupa care raporturile dintre Dumnezeu şi om au
capatat caracter juridic - larg raspandit în romano-catolicism. Impotriva tradiţiei care a dus la
aceasta stare, viziunea euharistica a lumii şi a societăţii nu îngaduie şi nu admite o autonomie
a moralei sau reducerea ei la reglementari juridice absolute, pentru ca viaţa morală decurge
dintr-o transfigurare şi dintr-o reînnoire a creaţiei şi a omului în Hristos, încat orice poruncă
morală apare şi trebuie înţeleasă numai ca o consecinţă a acestei transfigurari sacramentale.
In secolul nostru, în ultimii 50 de ani, sub dictatul unei ideologii de clasă, oameni de
ştiinţa - mai mult sau mai puţin competenţi - au încercat să compromită Biserica şi adevărurile
Revelaţiei dumnezeieşti, propunând diferite teorii potrivnice credinţei în Dumnezeu si
formulând critici la adresa unora dintre adevărurile biblice.110
Marxismul şi materialismul ştiinţific si istoric au contribuit în cea mai mare măsură la
descreştinarea şi ateizarea societăţii şi culturii moderne, atrăgând adepţi din rândul scriitorilor
si filosofilor, incitându-i si incurajandu-I sa creeze falsa dogma a unei ştiinţe atotputernice,

109
Ibidem, p. 23.
110
Lars Thunberg , „Omul si cosmosul” , Ed. I.B.M.al B.O.R., Bucuresti, 1983, p.122.

54
capabile să explice totul şi să înlocuiască religia. Dar încercarea aceasta diabolica a dat greş,
imboldul eliberării popoarelor de sub tirania comunista fiind tocmai credinţa în Dumnezeu.
Se observã o emancipare, o autonomizare a diferitelor domenii ale existentei: politic,
social, cultural, în raport cu religia creştină. Domeniul ştiinţei, al tehnologiilor, al instrucţiei,
al artelor, al autoritarii de Stat, al vieţii economice, toate se situează în afara sferei cu adevărat
creştine. Nu mai existã deci nici autoritate si nici ideologie dominantã, ci o sumã de autorităţi
independente, fiecare în domeniul ei propriu. Statul nu pretinde să guverneze Biserica, nici
Biserica Statul. Ştiinţa si filosofia nu mai sunt „slujitoare" ale teologiei, pe care nimeni de
altfel n-o împiedicã sã se dezvolte liber. Pentru o aceeaşi realitate pot sã existe mai multe
abordări independente, uneori rivale, şi care nu cunosc o reglare unicã.
Secularizarea gândirii şi a vieţii nu permite înţelegerea corectă a vieţii şi noţiunilor de
om, de Dumnezeu, creaţie, moralitate, e.t.c.. Mentalitatea secularizata are diverse gradări111:
- se poate exprima ca o apreciere justa a autonomiei relative şi a valorii realităţilor
temporale;
- se exprima şi ca interes exclusiv faţă de realităţile mondene şi, deci, ca un refuz al
oricărei dependente a omului faţă de Dumnezeu şi faţa de legea morală.
Mass-media are pretutindeni în lume o importanta deosebita, constituindu-se astazi
intr-o forta imensa, care nu numai ca informeaza, dar si modeleaza atitudini si
comportamente. Mass-media îi influenteaza profund pe oameni in felul de a intelege viata,
lumea si propria lor existenţă: influenţeaza, deci, un univers care tine prin excelenta de
rosturile si competentele Bisericii.
Globalizarea reprezintă pentru Ortodoxie o nouă şi extrem de violentă provocare, iar
ritmul alert al evoluţiei acestui fenomen pune pe agenda de lucru a Bisericii Ortodoxe câteva
teme concrete ce necesită realizări la modul imperativ, ca:
- trecerea de la o figură eclesială  închisă, ierarhică, autoritară şi refractară la una
concentrică şi participativă, deschisă atât pe verticală cât şi pe orizontala societăţii.
- redimensionarea pastorală şi teritorială a episcopatului şi eliminarea structurilor
birocratice intermediare între episcopi şi mireni112.
-  revitalizarea euharistică  şi  activarea comunitară  a  parohiilor.
- intrarea monahismului  în ordine spirituală şi culturală prin introducerea unui
program formativ complex pentru novici (ascetic, teologic, ritual dar şi umanist) 113
111
Elio Sgreccia, Manual de bioetică, edit. Arh. Romano-Catolice, Bucureşti 2001,p. 33.
112
G.Marani, Gândirea socială a Bisericii, trad. Conf.Dr.Ioan I.Ică jr.,Editura Deisis, Sibiu 2002,
p.564
113
Dan Dungaciu, Naţiunea şi Provocãrile (Post)Modernităţii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, p.440.
55
- activarea laicilor în viaţa Bisericii prin structuri parteneriale, cu o atenţie specială
acordată intelectualilor şi problemelor lor.
- formularea unei concepţii sociale şi demararea unor programe formative şi  sociale
viabile
- şi nu în ultimul rând, modernizarea şi restructurarea fundamentală a învăţământu-lui
superior teologic pe baza unei concepţii clare şi dinamice despre relaţia dintre tradiţie şi
modernitate, mistică şi politică, despre ortodoxie şi creştinismul integral, cu aplicare imediată
la Biserică şi locul ei în societatea informaţională şi globală, care nu mai este demult un
concept, ci o realitate în devenire.
Secolul XX trăieşte sub imperiul modernismului. Chiar şi în estul Europei,
modernismul nu mai reprezintă atât un program literar sau ideologic, cât o stare de spirit
capabilã sã se manifeste în cele mai diverse forme, dar care structural respectă invariantele
deja consacrate: autonomizarea, rationalizarea, afirmarea subiectivitătii, desprinderea de
vechi, tendinta de adecvare la spiritul vremii şi diverse faţede ale secularizării.
Ca spaţiu al articulării intereselor particulare şi al formării asociaţiilor voluntare care
concretizează implicarea cetăţenilor în guvernarea comunităţii, societatea civilă constituie în
cadrul oricărei construcţii politice matricea privilegiată a manifestării principiului democratic.
Constatarea inexistenţei unei "societăţi civile europene" capabile să suscite adeziunea
populaţiei a condus la evidenţierea necesităţii unui transfer de legitimitate de la nivel naţional
la nivel european.
Uniunea Europeană propune astfel o filosofie a omului radical diferită de optica
regimurilor totalitare, fie ele de stânga sau de dreapta, care au marcat secolul XX. Într-o
formulare sintetică, sistemele totalitare s-au bazat pe o subordonare completă a individului
faţă de stat în numele unui proiect de organizare şi dezvoltare a societăţii. În logica sistemelor
totalitare, individul este identificat cel mai adesea ca fiind purtătorul unor interese egoiste ce
trebuie deturnate până la anulare în vederea concretizării a ceea ce deţinătorii puterii politice
considerau a reprezenta binele comun.
Prin sistemele globale oamenilor li se inoculeaza anumite ideologii. Si deja e clar ca
ideologia dominanta nu va fi credinta crestina. Ce ideologie stapaneste astazi in lume? Noi o
numim ideologia secularizarii. Aceasta ideologie (unii filosofi o numesc liberalism) a aparut
in Europa Occidentala. La inceput a fost reformatia – lupta cu steagurile crestine in cimpul
valorilor crestine, iar urmatorul val, asa-zisa epoca a Iluminismului, si-a formulat fara nici un
echivoc alte valori – anticrestine. La baza acestei filosofii sta ideea personalitatii, a dreptului

56
si libertatii omului. Acesta a devenit masura tuturor lucrurilor si crede ca e in putere sa spuna:
eu hotarasc de ce am nevoie si nicidecum Dumnezeu. Aceste rataciri sunt strans legate de
ideile Renasterii – a renasterii paginismului, a viziunii ateiste asupra lumii. Doar toti zeii
olimpici erau oameni-zei. Este vorba de zeificarea omului pacatos, decazut, plin de pacate. Iar
acesta a lansat si a dezvoltat ideea drepturilor si libertatii, ocolind ideea responsabilitatii
morale inaintea lui Dumnezeu.

Capitolul V
Aspecte sociale ale misiunii Bisericii în sistemul Penitenciar

Biserica a avut grija întotdeauna de fiii săi duhovniceşti aflaţi în suferinţa si în lipsuri.
A fi sănătos duhovniceşte înseamnă a te îmbăta de dragostea lui Dumnezeu, a percepe această
dragoste şi în bucurii şi în tristeţi, în chin şi în desfătare, în numita fericire şi aşa-numita
nefericire, a avea mintea ancorată în Dumnezeu şi a nu te schimba în ciuda tuturor
dificultăţilor. Cel care este sănătos duhovniceşte poate să se îndurereze, dar nu se schimbă,
simte dragostea lui Dumnezeu „şi când se luptă să păstreze voia sfântă a Lui nu o face ca să
nu meargă în iad, nici ca să câştige raiul, ci pentru că se simte fiu al lui Dumnezeu şi vrea să

57
mulţumească pe Tatăl său. Chiar când creştinul vrea să trăiască în pustiu, nu o face din ură
pentru oameni, ci din dragoste pentru Dumnezeu”. 114
Cel sănătos duhovniceşte neglijează dreptul lui ca să păstreze dreptul lui Dumnezeu în
viaţa sa. Acesta nu stăruie în îndreptăţirea, precumpănirea dreptăţii omeneşti, ci se străduieşte
să nu piardă dreptatea lui Dumnezeu, nu răzbună nedreptatea, ci se bucură peste măsură de
aceasta, lăsându-i în acest mod posibilitatea lui Dumnezeu să lucreze. Acesta-i motivul pentru
care Marcu Ascetul spune: „De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în
seamă cele de faţă, ci aşteaptă cele viitoare; şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe
115
bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor”. În Liturghie, după Sfânta
Împărtăşanie există o rugăciune către Hristos: „Curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează”.
Îndreptarea este cea mai mare problemă care trebuie să preocupe omul. Există, de asemenea,
o mare nevoie de echilibru, deoarece prin cădere şi viaţă în păcat şi în patimi omul a fost
dezechilibrat.

Responsabilitatea socială a Bisericii și grija ei față de cei închiși

Între Biserică și credincioşi este o condiţionare existenţial reciprocă. Biserica nu poate


exista decât în lume. Aceasta posibilitate ne-a fost oferita de dragostea divina. Lucrarea
mântuitoare a Bisericii în afara este continuarea slujirii Mântuitorului care S-a jertfit pentru
răscumpărarea noastră. Iisus Hristos S-a dat pe Sine model al slujirii:” V-am dat vouă pilda,
ca, precum v-am făcut Eu vouă, sa faceţi si voi.” ( Ioan XIII-15 ), iar ceea ce a făcut
Mântuitorul este cea mai înaltă pilda de slujire si pentru atunci ca si pentru acum. De altfel, în
perspectiva eshatologica, aceasta slujire va fi criteriu de judecata: “ Întrucât ați facut unuia din
acestia mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut”. ( Matei XXV-40 ).
Misiunea de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, este una din datoriile
principale ale slujirii preotesti. Preotul slujeşte deopotrivă lui Dumnezeu si oamenilor,
Bisericii si neamului. Slujirea preoţeasca îşi trage autoritatea din voinţa si lucrarea
dumnezeiasca fiind investita de Duhul Sfânt cu putere harica si este o slujire cu o dubla
orientare: către Dumnezeu si catre oameni, in care se include misiune, vocaţie, dăruire,
apostolat.

114
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, continuare si dezbatere, trad. de Prof. Ion
Diaconescu şi Prof. Nicolae Ionescu; Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p.32.
115
Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, vol.
1, ediţia a II-a, trad., indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti,
1992, p. 281.
58
În decursul vremii, Biserica s-a îngrijit în permanenţă de problemele de asistenta
sociala, contribuind la alinarea suferitelor morale si fizice care pot lovi fiinţa omeneasca.
Binele făcut oamenilor în numele lui Dumnezeu ajuta şi la purificarea sufletelor savarsitorilor,
la înălţarea lor pe treptele dumnezeirii. Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, vorbind despre
Judecata de apoi, ne-a atras atenţia ca în Imparatia lui Dumnezeu nu vor intra decât aceea care
împlinesc faptele iubirii fata de semeniil aflaţi în necaz şi in nevoie.
Deci fără ajutorarea semenilor oamenii nu pot fi mantuiti. Asistenta sociala în ţara
noastră a avut la început un puternic caracter religios , dezvoltându-se secole de-a rândul în
jurul mănăstirilor. Însă începând cu primele decenii ale sec. al XIX -lea si mai ales cu domnia
lui Alexandru Ioan Cuza se constata dorinţa autoritatilor publice de a se implica în domeniul
asistentei sociale prin înfiinţarea de instituţii care sa nu funcţioneze sub patronajul Bisericii.
Cu toate ca Statul se implica din ce în ce mai mult în acest domeniu, Biserica Ortodoxa, a
carei situaţie financiara fusese slabita prin secularizarea averilor manastiresti, îşi menţine
poziţia sa privilegiata in câmpul asistentei sociale, majoritatea institutiilor de profil având
până în 1948 caracter bisericesc. Instalarea regimului comunist la putere în România a făcut
ca sa fie desfiinţate toate instituţiile de asistenta sociala care funcţionau în cadrul Bisericii.
Biserica Ortodoxă Română pentru a arăta importanţa socială în vremurile de subjugare
comunistă, prin bunătatea si iubirea de care a dat dovadă Prea Fericitul Patriarhul Justinian a
pus în aplicare Apostolatul social. Aşa cum afirmă patriarhul Iustinian apostolatul social al
Bisericii este: „ Chemarea noastră, pentru adâncirea laturii sociale a mesajului evanghelic şi
întruparea lui în viaţa noastră de toate zilele, trebuie considerată prin urmare nu ca o noutate
teologică, ci ca o dezgropare a unor comori vechi păstrate şi uitate în scoarţele Sfintei
Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii” 116.
Prin grija sociala se exprimă, nu numai comuniunea și unitatea membrilor fiecărei
comunități locale, ci și intercomunitatea, încat se poate spune că termenul societate constituie
pentru Biserică expresia organizării spirituale și esenţiale a vieţii membrilor ei și a structurii
divine a misiunii ei în lume.
Biserica, ca trup tainic al lui Hristos se extinde atat asupra celor buni cât şi
asupra celor răi, asupra celor drepţi şi a celor păcătoşi, căci Dumnezeu este Cel ce vrea
ca prin intermediul Bisericii să-i mântuiască pe toți, așa cum spune Sfântul Apostol
Pavel: ”Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului

116
Patriarhul Iustinian, Apostolat social, vol. VIII,Ed. IBM al BOR, Bucureşti 1966, pg. 56 -
57
59
să vină” (I Timotei 2, 4). În cadrul societăţii Biserica are un rol important, deoarece o
societate ce are o morală sănătoasă poate să existe și să se dezvolte sănătos.
Biserica oferă alinare tuturor dcelor ce se află în închisoare, ca astfel să nu se
simtă abandonaţi, singuri şi neglijaţi. Prin slujitorii ei delegați misionar, Biserica redă
deținuților speranța și încrederea că în viaţa aceasta încă nu este totul pierdut, astfel
făcându-i conştienți de faptul că păcatele trebuie înlăturate din suflet în locul lor
făcând să răsară faptele bune şi virtuţile ce apropie pe om de Dumnezeu.
Biserica hrănește spiritual pe toți deținuții ce au nevoie și doresc îndreptarea. Ea
lucrează cu timp și fără timp la elibereare de jugul cel greu al păcatelor, redănd
libertatea tuturor din ”temniţa fărădelegii”. Biserica ”este corabia care îi ajută să
navigheze pe valurile învolburate ale acestei vieţi...” 117.
Deținutul este cel ce are trebuință de ajutor, de dragoste şi de înţelegere pentru
regăsirea echilibrului spiritual și încrederii în cei din jurul său și în Dumnezeu. Biserica
vine în întâmpinarea tuturor celor ce se află in situația de detenție, oferind sprijin
moral ca astfel a putea trece mult mai uşor prin aceste momente neplăcute.
Biserica joacă un rol important în viaţa deținuților, dând tăria și puterea de a
putea face faţă necazurilor și încercărilor la care sunt supuși zilnic. Învățătura Bisericii
către cei deținuți se axazeă pe cultivarea unei viți morale examplară și renunțarea la
viaţa imorală trăită anterioară, urmând învăţătura și viața lui Hristos, numai așa
putând redeveni un om bun, un om cu totul duhovnicesc.
Purtarea de grijă a Bisericii față de oamenii privaţi de libertate trebuie să fie şi
după liberarea acestora, nu numai în perioada de detenţie. Această grijă, spune
Arhiepiscopul Onufrie (Octavian) Pop, ”este realizată de către preotul capelan din
închisoarea în care deţinutul şi-a ispăşit pedeapsa. Preotul capelan, luând din timp la
cunoștință faptul că deţinutul se va eliberea, va sfătuii duhovniceşte pe deținut,
încercând să accentueze calitățile unui bun creștin, calități de care are nevoie,
urmându-le va da dovadă în felul acesta că este un bun creştin şi un cetăţean cinstit,
apt a se reintegra în societate”.118

117
Conf. Univ. Dr. Onufrie (Octavian) Pop, Misiunea socială a bisericii, Ed. Mirton, Timişoara 2011,
p. 24
118
Ibidem, p. 28
60
Astfel Biserica trebuie să promoveze în strategiile lor misionare libertatea umană, să o
apere şi să o cultive, după modelul apologeţilor care au răsturnat concepţiile izolaţioniste şi
sclavagiste despre om şi lume.
Pentru o misiune modernă, „Biserica are nevoie de promovarea valorilor evanghelice
în cadrele valorilor adevărate şi autentice de azi.” 119 Biserica trebuie să ajute şi să promoveze
toate instituţiile de acest fel în măsura în care depinde de ea şi este în armonie cu misiunea ei.
Ea nu trebuie să aibă nici o dorinţă mai aprinsă decât aceea de a sluji folosului tuturor,
putându-se dezvolta liber sub orice regim ce recunoaşte drepturile fundamentale ale persoanei
şi ale familiei (ca în practica Apostolică, Romani. 13, 1) şi exigenţele binelui comun.

Asistența moral-religioasă a celor din penitenciar

Prin slujitorii ei, Biserica, în orice timp şi în orice loc, ea trebuie: „să propovăduiască
pocăinţa şi botezul în numele lui Hristos, spre iertarea păcatelor…” 120În urma propovăduirii se
urmăreşte convertirea, adică: „un act de profundă schimbare şi înnoire spirituală”, aceasta
fiind de fapt angajarea totală în slujirea lui Dumnezeu.121
Misiunea preotului este parte fundamentală a fiinţei Bisericii, căci propovăduirea
Evangheliei lui Hristos la toate neamurile şi chemarea la: “reconciliere prin pocăinţă şi
botez”122 este o vocaţie ecclezială Apostolică.
Cel mai adecvat mijloc pe care le-am putea oferi unui deținut este ajutorul și asistenţa
religioasă. În această acţiune, preotul capelan din penitenciar joacă un rol cu totul deosebit.
Este indicat ca preotul capelan, în întrevederea acţiunilor de asistenţă religioasă, să organizeze
sesiuni de discuţii duhovniceşti și de zidire sufletească, în care să participe în mod activ, tot
întregul efectiv de deţinuţi. În desfășurarea acestor discuţii, fie cu grupul, fie particular,
preotul capelan este cel ce prezintă participanților, pe lângă rugăciuni şi dezlegări, şi teme
care să atragă atenția și curiozitatea, astfel ajutând la zidirea lor sufletească.
Deţinutul va găsi în Biserică locul unde îşi va putea vindeca sufletul, locul unde și un
astfel de suflet ce a greșit cândva se poate fi mântuit. În Biserică, pe Sfântul Altar, se află
Trupul şi Sângele Celui ce s-a răstignit din nespusă ”iubire pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire”. Sfânta Împărtăşanie tămăduieşte sufletul bolnav al celor aflati în detenţie.

119
Pr.Prof.Dr. Alois Bisoc, Introducere în teologia pastorală, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2002, p.101
120
Conf.dr. I.P.S. Nifon Mihaita, Misiologie Crestina, Ed.A.S.A ., Targoviste, 2002, p. 26
121
Ibidem, p.27
122
Paul Evdochimov , Ortodoxia, trad. Irimeu Ioan Popa, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1996, p.254
61
Taina Sfântului Maslu este un alt medicament prin care sufletul poate fi tămăduit.
Efectul tămăduitor al acestei Sfinte Taine îl arată în modul cel mai lămurit Sfântului Apostol
Iacov, care zice: ”Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru
el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel
bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui.” (lacov 5, 14- 15).
De un real folos este și rugăciunea şi sfaturile preoţilor pentru sufletele neputincioase
ale deţinuţilor. Așadar, Biserica este cea care pune la dispoziția deţinuţilor toate mijloacele
necesare pe care sufletele cele slăbănogite de păcat utili-zându-le, se pot însănătoşi şi astfel
pot deveni din nou mădulare lucrătoare ale trupului celui tainic al lui Hristos.
Deținutul, în mod voluntar sau involuntar a încălcat legile statului, ajuns în detenţie se
simte părăsit de toți cei care oarecând erau alături de el atât la comiterea unor fapte ce nu sunt
în conformitate cu legile ţării. Simțindu-se izolat, devine trist iar de cele mai multe ori chiar,
anii petrecuţi în închisoare aduc asupra deținutului sentimentul de deznădejde și lipsa de
speranţă. În astfel de situaţii, preotul capelan, cu mult tact pastoral, trebuie a-i ajuta pe aceşti
oameni să poată trece peste această situație, şi să poată îndepărta acest sentiment ce este
început al depărtării totale de Dumnezeu. Preotul va avea răbdare în anii de detenţie, căci
detenția nu trebuie privită ca un mijloc de schimbare în rău, ci dimpotrivă; trebuie privită ca
un mijloc propice de schimbare în bine. Deţinutul trebuie făcut să conștientizeze faptul că
pedeapsa la care a fost condamnat este meritată, ca urmare a faptelor rele pe care le-a comis.
Deținutul poate privii detenţia ca o posibilitate de a-L întâlni pe Hristos, de a şi-L face
prieten. Astfel viaţa unui deținut, chiar dacă se află în închisoare, poate deveni cu totul alta. El
poate să se schimbe iar acest lucru va fi posibil doar Îl primește pe Hristos ca partener și
prieten de celulă în care-şi ispăşeşte pedeapsa. Deținutul treptat va observa că ”va avea un
partener care-i va uşura pedeapsa”.123 Perioada comunismului a scos la iveală foarte mulţi
deținuți ce L-au cunoscut pe Dumnezeu în detenţie, cu toate că până atunci erau indolenţi
chiar la rostirea numelui său. ”Cunoscându-L pe Dumnezeu în detenţie, suferinţele la care
erau supuşi au devenit suportabile, iar orizontul vieţii lor a fost luminat de Luceafărul născut
din sânurile Tatălui....”.124 Cu siguranţă că Hristos pe care L-a cunoscut în celula sa va fi de
acum înainte pentru deținut cel care îi va da putere să-şi poată duce cu bărbăţie crucea şi în
acelaşi timp îi va dărui răsplata cuvenită.

Statutul și misiunea socială a preotului în penitenciar

123
Conf. Univ. Dr. Onufrie (Octavian) Pop, op.cit., p. 30
124
Ibidem, p. 32
62
În exerciţiul funcţiei sale liturgice, preotul reprezintă pe Mântuitorul Însuşi, Preot sau
Arhiereu. Preotul este deci într-un mod real însuşi Hristos, grija Lui, dragostea Lui,
învăţătura Lui; El este cel care stând în centru tuturor zice: „să fim toţi una în Hristos” trăind
permanent în comuniunea Trupului Său, Biserica. Dar însăşi această activitate, de apostol al
Mântuitorului, pe care o săvârşeşte preotul provoacă un proces de înduhovnicire a preotului,
aşa precum opera sau lucrarea cuiva îşi revarsă binefacerile asupra altora, dar şi asupra
subiectului lucrător. Aşa încât starea de responsabilitate cu care se încarcă primitorul
hirotoniei, creează în acelaşi timp o tensiune de continuă preocupare pentru persoana proprie,
pentru creşterea sa duhovnicească în Hristos, pentru ca nu cumva după ce a propovăduit
altora, El Însuşi să fie lepădat (1 Cor. 9, 27).
Toți credincioşii aflaţi într-un penitenciar alcătuiesc comunitatea adunați în numele lui
Dumnezeu ce nu trebuie privați de niciun drept religios. De aceea, Biserica s-a îngrijit şi se
îngrijește permanent de asistarea religioasă a lor, oferindu-le sprijinul și ajutorul spiritual prin
preoţii slujitori din instituțiile sistemului penitenciar.
Preotul de penitenciar devine pentru majoritatea deţinuţilor creștini părintele spiritual
la care aceştia permanent au posibilitatea a apela. În Taina Spovedaniei preotul capelan
ascultă cu multă răbdare necazurile, bucuriile şi toate problemele deținuților ce le au pe suflet,
administrându-le cu multă pricepere ”doctoriile” necesare după voința și putinta fiecăruia.
În penitenciar preotul are sub păstorirea sa duhovnicească pe acei oameni care pe de o
parte au încălcat legile statului iar pe de altă parte au încălcat poruncile divine, suportând
consecinţele acestora. Aceştia, mai mulți decât oricine au nevoie de indreptare și resocializare,
fapt pentru care preotul trebuie să conştientizeze imensa responsabilitate și misiune ce o are
înaintea lui Dumnezeu, faţă de aceştia.125
Preotul trebuie să fie ”cel care îi iubeşte pe toţi oamenii la fel”, indiferent de condiţia
lor socială. Preotul trebuie să fie cel care ascultă și înțelege necazurile tuturor şi astfel, să dea
sfaturile necesare pentru a aduce bucurie în suflete. ”Preotul este dator să se adapteze fiecărei
situaţii în parte şi să-şi deschidă larg porţile iubirii, chiar dacă, cei pe care îi are de păstorit
sunt oameni cu cerinţe speciale”.126
În activitatea misionară ce o are de îndeplinit în penitenciar, preotul are se folosește de
mijloacele liturgice, sau sfinţitoare, pastorale și pedagogice (învăţătoreşti), ca moștenire pe
care Hristos le-a lăsat în Biserica Sa. Slujbele religioase din duminici şi sărbători fac parte din

125
Arhiepiscopul Târgoviştei, dr. Vasile Costin, Grija pastorală a Bisericii faţă de cei din închisori,
Ed. Ando-Tours, Timişoara, 1997, p. 24.
126
Pr. prof. Ion Buga, Pastorala, calea preotului, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 1999, p. 200
63
prima categorie de mijloace. Cateheza şi convorbirile duhovniceşti de grup sau individuale fac
parte din cea de-a doua categorie, prin care este evidenţiat rolul preotului de părinte
duhovnicesc, mentor şi educator.
Tot aici nu trebuie uitată grijă deosebită a preotului capelan pentru realizarea în incinta
penitenciarului a lăcaşului de închinare (capelă), precum şi dotarea acesteia cu cele necesare
pentru buna desfăşurare a rânduielilor de slujbă şi în conformitate cu normele Bisericii
Ortodoxe Române. Astfel constituindu-se o nouă „parohie” în jurul capelei.
Preotul în misiunea socială se evidențiază cu o serie de calități, ce facilitează relația
dintre el si deținuți precum si dintre el și cadrele unității. Calitatea esenţială a preotului trebuie
să fie dragostea fără margini pe care să o reverse asupra păstoriţilor. Având în vedere că aceşti
oameni încredinţaţi spre păstorire sunt mai dificili din punct de vedere comportamental,
preotul din unitatea penitenciar trebuie să-şi dea toată silinţa pentru a-i ajuta să devină fiii
Bisericii. O altă calitate a preotului de penitenciar este răbdarea. Preotul înarmat cu răbdare şi
dragoste, pornește ”la cucerirea cetăţii sufletelor pe care le are de păstorit”.127 Preotul capelan
are datoria ca, ori de câte ori fiii săi duhovniceşti greşesc, să-i mustre cu duhul blândeţii şi să
le pună pe umeri haina iertării şi dragostei părinteşti, privindu-i cu o bunătate covârşitoare ca
astfel ”păcătoşii de ieri, să devină sfinţii de mâine”.128

Preotul de Penitenciar - Îndrumător duhovnicesc și organ de comunicare

Preotul capelan joacă un rol foarte important în viaţa deţinuţilor. Cu multă răbdare și
dragoste pastorală va reuşi să-i schimbe pe ”păcătoşii” de azi aflaţi în închisoare, în ”sfinţii”
de mâine. De aceea preotul capelan va trebui să tină o legătura strânsă cu cei aflaţi în detenţie,
bazată în primul rând pe respect reciproc în vederea unei bune colaborări şi astfel împlinirea
unei lucrări duhovniceşti remarcabilă. ”Rolul preotului din penitenciar, spune Arhiepiscopul
Onufrie (Octavian) Pop, este esenţial în lucrarea de restabilire a adevăratei trăiri de viaţă şi în
restaurarea chipului lui Dumnezeu în cel privat de libertate, chip pe care păcatul săvârşit de
acesta l-a întunecat şi din această cauză nu mai este cu putinţă să se ajungă la asemănarea sa
cu Dumnezeu-Creatorul”.129

127
Arhiepiscopul Târgoviştei, dr. Vasile Costin, op. cit., p.54
128
Conf. Univ. Dr. Onufrie (Octavian) Pop, op.cit., p. 35
129
Ibidem, p. 33
64
Dialogul direct și permanent deschis ce se realizează între preot și deţinuţi în
închisoare este dovada devotamentului și exemplului personal al preotul capelan, realizându-
se astfel o legătură indisolubilă bazată pe încredere și respect între el și deținuți. Cu multă
iscusință preotul capelan aduce deținuților liniștea și pacea sufletească, potolind furtuna
păcatului şi făcând să răsară curcubeul, semn al împăcării cu Dumnezeu, consfinţit prin
hotărârea de a începe o viaţă nouă din care păcatul să fie exclus. Preotul capelan devine
parrte integrantă a cojmunității sale trăind şi slujind atât pe Dumnezeu cât şi pe oamenii aflați
în detenție, căci „preoţia se săvârşeşte pe pământ dar are rânduiala celor cereşti”130
În lucrul cu grupul sau individual pe care preotul capelan îl are cu deținuții este
necesar a se accentua faptul că starea de care sunt cuprinși în detenție, ca lipsă a libertății, este
rezultat al încălcării poruncii lui Dumnezeu și implicit a legilor civile, ceea ce aduce asupra
lor despărţirea de Dumnezeu și privarea de libertate. Pedeapsa de care sunt îndreptățiți trebuie
percepută din partea preotului ca un mijloc de îndreptare a celor aflați în detenție, căci
”Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechel 33, 11).
Preotul capelan are datoria a se ruga pentru toți cei aflați în detenție, iar prin
dialogurile permanente cu deținuții, prin predicile ținute ori de câte ori se impune a o face,
prin meditaţiile de zi cu zi, temele propuse la orele de consiliere precum şi conferinţele
tematice ținute săptămânal, el, preotul capelan, are misiunea a realiza o legătură
duhovnicească strânsă cu cei aflați în închisoare. În această misiune preotul de penitenciar
joacă un rol de mediator și organ de comunicare între cei aflați în detenție și Dumnezeu, dar și
în unele cazuri, acolo unde există o deficiență a comunicării și relației dintre conducerea
penitenciarului și deținți, preotul poate deveni, prin intervenția sa proniatoare, un bun
mediator rezolvând pe cât este posibil aceste deficiente ivete. Așadar preotul capelan joacă un
rol important în buna desfăsurare a unei vieți de detenție, contribuind astfel la reeducarea și
reintegrarea în societate a celor aflați în închisoare. Astfel deşi fac parte dintr-o categorie de
oameni mai specială, deținuții, nu trebuie tratați cu dispreţ și neglijați. Ei trebuie sprijiniți și
ajutaţi, cercetaţi şi încurajaţi în lupta cu detenția si reeducarea, ca astfel să fie mai apoi ușor de
reintegrat în societate după eliberarea lor.
În activitatea sa moral-religioasă preotul din unitatea de penitenciar va trebiui să
păstrez o relaţie cât mai strânsă cu preotul de parohie dar şi cu asociaţiile și filantropice.
Aceasta colaborare este esențială atât pentru eficiența misionară a preotului capelan dar în
primul rând aflaţi în detenţie. Implicarea deținuților în activitățile cu cei din exterior, va avea

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie , Cartea III, IV, trad. Pr. D. Feciorul, în B.O.R., nr. 10 , an
130

1957, pg. 946


65
efect conştientizarea din partea deținuților că nu sunt disprețuiți și uitați de societate, astfel
existând și oameni care se gândesc și la ei și nu în ultimul rând le doresc binele.
Colaborarea ce se realizează între preotul de penitenciar şi cel de parohie devine un
prilej de desfăşurare a misiunii de parohie în alt context decât cel tradițional, iar din partea
preotului capelan este un prilej de bucurie, văzând că ceilalţi fraţi preoţi sunt alături de el şi-i
ajută în misiunea grea pe care o are de realizat.
Preotul capelan alături de psihologul din penitenciar şi asistentul social au datoria de
a-i ajuta pe cel aflati în detenţie, astfel să reușească a trece peste momentul critic în care se
află şi să-i îndrume spre formarea caracterului de om drept de care noi și societatea avem
trbuință. Preotul cu sfaturile duhovniceşti și slujirea devotată îi poate ajuta să devină adevărați
creștini modele de urmai în lupta împotriva păcatelor care ne robesc. Psihologul şi asistentul
socialprin programele demarate pe tot parcursul detenției îi pot ajuta pe deținuți a privii
viitorul cu optimism şi astfel să-și doreasca a începe o nouă viaţă, o viață de bun cetăţean. 131
Numai colaborând și conlucrând, preotul de penitenciar, psihologul şi asistentul social
pot avea siguranţa că cel privat de libertate la ieșirea din penitenciar, după ispășirea pedepsei
va deveni un bun creștin al Bisericii și un cetăţean model al societății în care trăim.

Concluzii

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi în fericire veşnică, datorită neascultării, a
pierdut aceasta posibilitate devenind muritor. Toate încercările pe care le-a făcut omul în
decursul istoriei, de a ajunge la starea de sfinţenie originara au eşuat.
Viaţa în societatea laică este nedeplină pentru că ţine cont de foarte multe circumstanţe
legate de conjunctură, de forme de discriminare, de interese subiective ce sunt raportate doar
la surse de câştig material realizate cu foarte multe sacrificii, chiar şi umane.
Oricât de aranjată din punct de vedere raţional este o societate umană, ea nu se
manifestă unitar pentru că sentimentul dragostei unificatoare este limitat şi izolat în grupuri
familiare restrânse. Sămânţa cea bună din care răsare, frăţia şi dragostea creştină este fără
îndoială credinţa comună a învăţăturii lui Hristos pe care Duhul autentic al Sfintelor

131
G.Marani, Gândirea socială a Bisericii, trad. Conf.Dr.Ioan I.Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 2002,
p.564

66
Evanghelii o trâmbiţează astăzi ca model de fiinţare a societăţii umane. Armonia şi
comuniunea vieţii creştine este dată de virtuţile morale împlinite de fiecare membru al
bisericii în parte cu smerenie şi ascultare aşa cum spune Mântuitorul: „ Mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu o are ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni” ( Ioan 15, 13 ). Hristos
a aşezat prin faptele lui împărăţia lui Dumnezeu în inima şi înlăuntrul nostru ( Luca 17, 21)
pentru ca oamenii să guste din fericirea gătită celor curaţi cu inima ( Matei 5, 5-9 ) făcându-
se astfel împărţitori ai păcii.
Biserica, în calitatea sa de prelungire în lume a Trupului lui Hristos, nu duce o
constituie o realitate socială, făcându-şi simţită prezenţa în lume, faţă de care are o seamă de
îndatoriri, îndatoriri provenind din faptul că ambele, şi Biserica, şi lumea, sunt creaţii ale lui
Dumnezeu. Lumea este pentru Biserică mediul în care îşi desfăşoară activitatea, mediul în
care aduce la îndeplinire comandamentele primite de la Întemeietorul şi Capul său Hristos.
Autoritatea Bisericii în viaţa cetăţii nu trebuie percepută în sens absolut, ci nuanţat, în direcţia
autorităţii iniţiale asupra membrilor ei care constituiau în acelaşi timp şi societatea.
Biserica însă poate şi trebuie să se implice în politică pe căi şi cu metode specifice
misiunii ei. Rolul ei în îndrumarea morală a mirenilor se permanentizează, nerestrângându-se
la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vieţii sociale, din care şi
politica face parte. Biserica are datoria de a face să răsară în mintea şi în inima mirenilor
dorinţa de a curăţi actul politic, dorinţa de a-l spăla, nu în sensul de cosmetizare ci în acela de
reformare profundă, de reorientare a priorităţilor, fiindcă, indiferent de vremea în care a
propovăduit, indiferent de condiţiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat în
aceleaşi cadre ale dragostei de ţară, ale muncii creatoare de valori, ale înc1inării spre cele cu
adevărat importante pentru toţi cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care
o poartă în fiinţa lor.
Trebuie ca Biserica sa-i ajute pe toţi care nu-L cunosc pe Hristos să vina la El,
cunoscându-L prin propovăduirea Bisericii, şi să fie încorporaţi prin Botez Lui şi Bisericii,
care este Trupul Lui.132 Căci Hristos, afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a
Botezului, a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o
poartă, prin Botez.
In misiunea ei, Biserica: „vrea sa fie icoana a Imparatiei viitoare…ea nu se uita inapoi,
ci priveste totdeauna inainte…ea este prezenta in alergarea ce sta inainte” 133. Prin ea Biserica
îşi adună şi îşi organizeaza neîncetat forţele în vederea propriei sale creşteri. Pentru a

132
Vladimir Losski, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, Ed.Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 214
133
Pr.Prof.Dr. Ion Bria, Ortodoxia si Europa, Ed. Trinitas, Iasi, 1995, p.57
67
desfăşura această activitate, membrii Bisericii sunt îndemnaţi de iubirea cu care îl iubesc pe
Dumnezeu şi datorită căreia doresc să împartă cu toţi oamenii bunurile spirituale de acum şi
din viaţa viitoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Codul Penal, Ed. C.H.Beck, București 2015,


2. DEX, Dicţionarul explicativ al limbii române, Institutul de lingvistică „Iorgu
Iordan”, Bucuresti, 1998,
3. SFÂNTUL NICOLAE CABASILA Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii; şi
Despre viaţa în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr, Ene Branişte, şi Pr. Prof. Dr
T. Bodogae, Edit. Arhiepiscopiei Bucureşti, 1989, şi traducerea Sibiu 1946.
4. SFÂNTUL GRIGORE DE NYSSA, Despre crearea omului, 16, P:G. 44,
180 A
5. SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANZ, Cuvântarea 45, 7, P.G. 36, 632 AB.

68
6. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoţie , trad. Pr. D. Feciorul, în
B.O.R., nr. 10 , an 1957
7. IDEM, Omilii, P.S.B. vol. 21, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987
8. BABEUF GRACCHUS, fragmente selectate în antologia “Mari
gânditori şi filozofi francezi ai veacului al XIX-lea”, Ed. Minerva,
1989,
9. BASTIAT, Frédéric, “Statul”, în “Viaţa românească”, anul LXXXIX,
nr. 11-12/1994
10.BĂLAN ANA, STĂNIȘOR EMILIAN, ELAS ROXANA, Administrația
Penitenciarelor din Europa, Ed. Oscar Print, București 2002,
11.BELU, I. DUMITRU, Pof., Despre iubire, Timişoara , 1945
12.BRIA, Pr. Prof. Dr. IOAN, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992
13.IDEM, Ortodoxia si Europa, Ed. Trinitas, Iasi, 1995
14.IDEM, Aspecte dogmatice ale unirii bisericilor creştine, în „Studii
Teologice”, XX(1968), nr. 1-2,
15.BENJAMIN, CONSTANT, “Despre libertatea anticilor în comparaţie cu a
modernilor”, în volumul “Cours de politique constitutionelle” ediţia a II-a,
Paris, 1872
16.BERGONIOUX, ALAIN; MANIN, BERNARD, “La social-democratie ou le
compromis”, Paris, PUF, 1979
17.BLUM, LEON, “Pour la veille”, Paris, Denoil Gonthier, 1972
18.BRUNO ȘTEFAN, Mediul penitenciar românesc. Cultură și civilizație
carcerală, ed. Institutului European, Iași 2006,
19.BUGA ION PR. PROF., Pastorala, calea preotului, Ed. Sfântul Gheorghe
Vechi, Bucureşti, 1999,
20.BERLIN, ISAIAH, “Patru eseuri despre libertare”, Humanitas, Bucureşti,
1996
21.CĂTĂLIN ZAMFIR, LAZĂRI VLĂSCEANU, Dicţionar de sociologie, Ed.
Babel, Bucureşti, 1998

69
22.CULDA, LUCIAN, Geneza şi devenirea cunoaşterii, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
23.COSTIN VASILE ARHIEPISCOPUL TÂRGOVIŞTEI, DR., Grija
pastorală a Bisericii faţă de cei din închisori, Ed. Ando-Tours, Timişoara,
1997,
24.DAHRENDORF, RALF, “Conflictul social modern. Eseu despre
politica libertăţii”, Humanitas, Universitatea “Al. I. Cuza”, CEU Press,
1996
25.DAŞKOV, S.B., Împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999
26.DIANU GRIGORIE I., Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ.
Legi și obiceiuri, Tipografia Curții Regale, București, 1901
27.DURNESCU IOAN, Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, București
2009
28.DUNGACIU, DAN, Naţiunea şi Provocările (Post)Modernităţii, Ed.
Tritonic, Bucureşti, 2004,
29.DURKHEIM, EMILE, Formele elementare ale vieţii religioase, trad. S.
Lupescu, edit Polirom, Iaşi 1995,
30.DOBRICĂ PETRONEL MIREL CONF. DR., Viaţa cotidiană în închisoare.
Putere, ierarhii sociale, sexualitate. Polirom, Iaşi, 2010
31.DOSTOIEVSKI F. M., Amintiri din casa morților, Ed. Rao, București 1997,
32.DAHRENDORF, RALF, “Conflictul social modern. Eseu despre politica
libertăţii”, Humanitas, Universitatea “Al. I. Cuza”, CEU Press, 1996
33.EVDOCHIMOV, PAUL , Femeia şi mântuirea lumii, trad.de Gabriela
Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995
34.IDEM, Ortodoxia, Edit. IBM al BOR, Bucuresti, 1996
35.FOUCAULT MICHEL, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii,
trad. rom. din lb. fr. Bogdan Ghiu, Edit. a II-a, Ed. Paralela 45, Pitești 2005,
36.GALERIU, PĂRINTELE Jertfă şi Răscumpărare, Editura Harisma
Bucureşti 1991

70
37.GHEORGHE FLORIAN DR., Psihologie penitenciară. Studii și cercetări,
edit. a II-a, Ed. Oscar Print, București 2001,
38.GHERMANI, DIONISIE, “Despre democraţie”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1996
39.GOFFMAN ERVING, Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților
psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, traducere de
Anacaona Mîndrilă, Ed. Polirom, Iași 2004,
40.GELLNER, ERNST, “Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei”,
Polirom, Iaşi, 1998
41.HANEY C., BANKS W., ZIMBARDO P., Interpersonal dynamics in a
simulated prison, în ”International Jurnal of Criminology and Penology”
(1973), nr. 1,
42.HASTINGS, MICHEL, “Abordarea ştiinţei politice”, Institutul European,
Iaşi, 2000
43.HAYCK, FR. VON, “Drumul către servitute”, Humanitas, Bucureşti, 1993
44.HUNTINGTON, SAMUEL P., “Ordinea politică a societăţilor în
schimbare”, Polirom, Iaşi, 1999
45.IORGA NICOLAE, Istoria vieţii bizantine, Editura enciclopedică română,
Bucureşti, 1974
46.IONESCU ALEXANDRA, Românii, între putere şi politică, în Daniel Barbu
(coord.), Firea românilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000
47.ALMOND, GABRIEL A.; VERBA, SIDNEY, “Cultură civică”, “Atitudini
politice şi democraţie în cinci naţiuni”, CEU Press, Du Style, bucureşti, 1996
48.JUSTINIAN PATRIARHUL, Apostolat social, vol. VIII,Ed. IBM al
BOR, Bucureşti 1966,
49.LIEBLING A., MARUNA S., The Effects of Imprisonment, Ed. Willan
Publishing, Collumpton 2005
50.LOSSKY, VLADIMIR Teologia mistică a Bisericii de Răsărit traducere Pr.
V. Răducă Editura Anastasia, 1994

71
51.LOCKE JOHN, The Second Treatise of Government, apud Dahrendorf,
Ralf, “Conflictul social modern. Eseu despre politica libertăţii”,
Humanitas, Universitatea “Al. I. Cuza”, CEU Press, 1996,
52.LAPIERRE, JEAN-WILLIAM, “Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice
şi inovaţiei sociale”, Institutul European, Iaşi, 1997
53.LIJPHART, AREND, “Modele ale democraţiei”, Polirom, Iaşi, 2000
54.MANENT, PIERRE, “Istoria intelectual a liberalismului”, Humanitas,
Bucureşti, 1992
55.MARANI, G. , Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, trad. Dr.Ioan
I.Ică jr., Sibiu 2002,
56.MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, în „Filocalia sfintelor
nevoinţe ale desăvârşirii”, vol. 1, ediţia a II-a, trad., indici şi note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1992
57.MASTROGHIANOPOULO, Arhim. ILIA, Părinţii Bisericii şi omul (în
limba greacă), Athena, 1966
58.MEYENDORF, JOHN, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1996
59.METALLINOS, Gh. D., Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Ed. Deisis,
Sibiu, 2004,
60.MEAD J. , Resettlement, în R. Canton, D. Hancock, Ed. Dictionary of
Probation and Offender Management, Willan, Collumpton
61.MĂGUREANU, VIRGIL, “Studii de sociologie politică”, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997
62.MILL, STUART JOHN, “Despre libertate”, Humanitas, bucurești 1994
63.NICA, CONSTANTIN, “Liberalismul şi societatea modernă”, Noua
Alternativă, Bucureşti, 1995
64.PETRAŞ-VOICU, ILEANA, “Introducere în sociologia politică”, vol. I,
Casa de Editură Transilvania Press, Cluj-Napoca, 1994

72
65.NICHITA STITAHUL, Despre suflet, ed. J. Darouzès, A. A., în : Opuscule
set Letrres, Sources Chrètiennes, nr. 81, 1961
66.NIFON MIHAITA I.P.S CONF.DR.., Misiologie Crestina, Ed.A.S.A .,
Targoviste, 2002,
67.NEAMTU GEORGE, STAN DUMITRU, Asistenta sociala. Studii si
aplicatii, Ed. Polirom, Iași 2005,
68.PETRARU, Pr. Prof.Dr. GHEORGHE, Dialogul interreligios in perspectiva
teologiei Bisericii Ortodoxe în Dialog Teologic, Ed. Presa Buna, Iasi, 1999
69.POP . ONUFRIE (OCTAVIAN) CONF. UNIV. DR, Misiunea socială a
bisericii, Ed. Mirton, Timişoara 2011,
70.POP, Protos. Drd. IRINEU, Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu-dat
ontologic şi misiune de realizat, în G.B.,anul XLVIII (1989), nr.2-3
71.POPESCU Pr. Prof., DUMITRU, Ortodoxie şi contemporaneitate, edit.
Diogen, Bucureşti
72.POPPER Karl R., Societatea deschisă şi duşmanii ei, Editura
Humanitas, Bucureşti,1993
73.PREDA, Pr. Dr. CONSTANTIN, Credinţa şi viata Bisericii primare. O
analiză a Faptelor Apostolilor, ST nr.1-2, 2002
74.RADU, Pr. Prof. Dr. DUMITRU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine
şi problema intercomununii, teza de doctorat în ,,O.", an. XXX, 1979, nr. 1-
2, p. 13-388
75.IDEM, Îndrumări misionare, (Ediţie colectivă) Editura Institutului Biblic şi
de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986
76.IDEM, Autoritate şi conciliaritate în practica actuală a Bisericii,
convergenţe şi tensiuni, în „O.” An. XLI, Nr. 2, (1989),
77.IDEM, Păstrarea dreptei credinţe condiţie a dobândirii mântuirii, în BOR.
Nr. 1-2, (1983)
78.RACHIERU ADINA, Impactul programelor de asistență socială în
penitenciar, Ed. Lumen, Iași 2010,

73
79.ROGERS CARL R., Terapia centrata pe client. Practica ei actuala,
implicatii si teorie, Traducere din engleză de Corina Dedu, Ed. Trei,
București 2015,
80.ROTARIU LUCIAN, Studii şi aspecte teoretice în universul penitenciar, Ed.
Ars Docendi, București 2016,
81.SYKES GRESHAM M., The Society of Captives. A Study of a Maximum
Security Prison, Princeton University Press, Princeton, New Jersey 1958,
82.SGRTECCIA, ELIO, Manual de bioetică, edit. Arh. Romano-Catolice,
Bucureşti 2001,
83.SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântarea morală, 4, în Traités
théologiques, ed. J.Darrouzès (Sources chrétiennes 129, Paris 1967)
84.STĂNILOAE, Pr. Prof. DR. DUMITRU, Teologia dogmatică, vol I-III,
E.I.B., Bucureşti 1996, 1997
85.IDEM, Studii de teologe dogmatică, Editura Mitropoliei Olteniei, 1991
86.IDEM, Sinteză ecclesiologică, în „Studii Teologice”, an VII(1955), nr. 5-6,
87.IDEM, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Edit. I.B.M al B.O.R.,
Bucureşti, 2002
88.IDEM, „Sa nu ucizi”, în „Biserica Ortodoxa Romana”,LXXXII, 1964,
nr. 3-4,
89.IDEM, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal, Bucureşti, 1995
90.IDEM, Chipul evanghelic al lui Hristos, Sibiu 1991,
91.IDEM, Ortodoxie şi românism , edit. Asociaţia românilor din Bucovina
de nord, 1992
92.STEINHARDT, Nicolae, Dăruind vei dobândi, edit. Episcopiei
Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarelui, Baia Mare 1992
93.STEREA, Pr. Prof. TACHE, Omul şi Creaţia în teologia ortodoxă şi în
preocupările ecumenismului contemporan, în „Ortodoxia”, anul
XLIX(1998), nr. 1-2,

74
94.THUNBERG, LARS, „Omul si cosmosul” , Ed. I.B.M.al B.O.R.,
Bucuresti, 1983,
95.TURCAN, ROBERT, Arta si convertirea, in Originile Crestinismului,
Ed.Polirom , Iasi, 2002
96.TOCQUEVILLE, ALEXIS, “Despre democraţie în America”, 2 vol., Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995
97.ULLA V. BONDESON, Prisoners in Prison Societies, Ed. Transaction
Pudlisher, New Brunnswick, New jersey 1989,
98.VLAD Pr.Lect.drd.VASILE, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an
III, partea I, Arad 2001
99.VLACHOS, Mitropolit Hierotheos - Psihoterapia ortodoxă, continuare si
dezbatere, trad. de Prof. Ion Diaconescu şi Prof. Nicolae Ionescu; Editura
Sophia, Bucureşti, 2001
100. VOULGARIS, CHRISTOS, Teologia istorică a Bisericii, Ed. Sf.
Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001,
101. YANNARAS, CHRISTOS, Abecedar al credinţei, traducere Pr. Dr.
Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti 1996

75

S-ar putea să vă placă și