Universitatea din București

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Lucrare la Artă Creștină

Student:
Costin Marius-Petrișor
 Subiectul artei creștine a fost supus timp de secole întregi intrigilor și discuțiilor,
devenind un obiect al controverselor. Perioada contemporană nu aduce schimbări drastice ale
acestui element, ci, poate cu o mai mare delicatețe, expune arta creștină la discuții și păreri mai
mult sau mai puțin academice ori bazate pe realități dogmatice. Pentru lucrarea ce se va contura
în paginile următoare voi folosi drept punct de reper lucrarea lui Leonid Uspensky -„Teologia
icoanei în Biserica Ortodoxă”.

În primă instanță, este de menționat faptul că acest text poate fi numit o adevărată operă,
fiind o trecere în revistă a nenumărate informații, toate corelate și fundamentate pe o dogmatică
incontestabilă, asociată în permanență Sfintei Scripturi. Este uimitor cum subiecte precum
iconoclasmul ori icoana și sensurile ei sunt realmente inepuizabile. Cu toate acestea, din
întreaga lucrare am ales să mă concentrez asupra unui singur capitol intitulat „Sensul și
conținutul icoanei”, prin intermediul acestuia reliefându-se diverse semnificații și conținuturi
ale unei icoane. Având în vedere faptul că studiul acesta se bazează pe condacul din Duminica
Ortodoxiei, este relevantă citarea lui, acesta descoperind, prin fiecare parte a sa, diverse sensuri
anterior nebănuite. Astfel, „Cuvântul cel de nedescris al Tatălui a devenit descriptibil
întrupându-Se din tine, Maică a lui Dumnezeu; şi refăcând chipul în vrednicia dintâi unitu-l-a
cu dumnezeiasca frumuseţe. Şi mărturisind mântuirea, în-chipuim aceasta prin lucrare şi prin
cuvânt” devine condacul-imn al artei creștine, refrenul ce descoperă neștiutul și care reușește
să pună în ordine ideile, înțelesurile raportându-le la cea mai importantă sursă informațională
creștină, Sfânta Scriptură. Prin prima parte a acestuia evidențiază temeiul hristologic al icoanei,
putând fi pus în analogie cu ideea conform căreia „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să
devină dumnezeu”. Este prezentată în acest fel a doua Persoană a Sfintei Treimi ce devine Om,
dar care rămâne Dumnezeu, posedând acum plenitudinea naturii divine, Dumnezeu asumându-
și natura umană pe care a creat-o prin preluarea din făptura Maicii Domnului a totalității naturii
umane, pe care o preia fără a o modifica sau amesteca, devenind Dumnezeu și Om. În acest fel
se conturează chenoza sau desăvârșirea lui Dumnezeu: Cel ce reprezintă absolutul, fiind atât
nereprezentabil și nedescriptibil, ia trup de om, făcându-se pe sine atât reprezentabil, cât și
descriptibil. Icoana Domnului Iisus Hristos este, de fapt, expresia vizuală a sinodului de la
Calcedon, ea reprezentând, într-adevăr Persoana Fiului lui Dumnezeu făcut Om, a Celui ce este
deofiinţă cu Tatăl prin natura Sa divină şi deofiinţă cu noi prin firea Sa umană. Acest lucru a
fost de neconceput pentru iconoclaști care nu vedeau posibilă reprezentarea în icoană a ambelor
firi ale lui Hristos, lucru care nici nu era încercat de ortodocși, deoarece noi reprezentăm, așa
cum am amintit și anterior, Persoana Sa, în care firile Sale coexistă, neamestecându-se.
Remarcabil este faptul că, în Duminica Ortodoxiei, condacul citat nu i se adresează unei
Persoane ale Sfintei Treimi, ci Maicii Domnului, construindu-se astfel un exemplu implacabil
a unității învățăturilor despre Hristos și Maica Sa. Deși dogma fundamentală a creștinismului
este întruparea Fiului lui Dumnezeu, acest lucru nu ar fi fost posibil fără mărturisirea Fecioarei
Maria ca adevărata Maică a Domnului. Tocmai putința de a-L înfățișa pe Dumnezeu-Omul
conturează tematica de discuție a Sinodului al VII-lea Ecumenic, care explică de ce îl putem
reprezenta pe Hristos, dar în același timp, descrie imposibilitatea de a-L descrie artistic pe
Dumnezeu-Tatăl. Un argument foarte cunoscut în legătură cu această problematică este cel al
Sfântului Papă Grigorie II din scrisoarea acestuia pentru Împăratul Leon Isaurul: „De ce nu-L
reprezentăm şi nici nu-L descriem pe Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos? Pentru că nu ştim
cum este. (...) Numai dacă L-am fi văzut şi cunoscut precum L-am văzut şi cunoscut pe Fiul
Său, atunci am fi încercat să-L descriem şi să-L reprezentăm cu ajutorul artei”. Atât
raționamentul Sinodului, cât și cuvintele Sfântului Teodor Studitul subliniază un subiect încă
de mare actualitate și importanță dogmatică, anume reprezentarea Tatălui, așa cum apărea ea
în practica bisericească. Asemenea gândirii și practicilor umane care au evoluat pe parcursul
veacurilor, la fel și creația artistică a avut diferite probleme în ceea ce privește reprezentarea
iconografiei autentice.

Dacă partea inițială a condacului conturează subiectul Întrupării divine ca temei al

icoanei, cea de-a doua parte exprimă sensul acestei Întrupări, și ca urmare, înțelesurile și
conținutul imaginii nou testamentare - „[...] refăcând chipul în vrednicia dintâi, unitu-l-a cu
dumnezeiasca frumuseţe”. Astfel, cuvintele amintite propun o reinterpretare a venirii lui
Hristos în chip de om, figurând drept un nou Adam, venit în lume pentru a restaura chipul
omului umbrit de păcatul săvârșit de primul om zidit de Dumnezeu. Fiind creați după chipul și
asemănarea Ziditorului, omul primește prin Botez restaurarea harului chipului lui Dumnezeu
din omul căzut, însă, în timpul vieții, acest har este conturat și perpetuat prin efortul său de a
dobândi virtuțile specifice unui creștin. Dintre acestea, se evidențiază dragostea ca trăsătură
principală a asemănării creației și a Creatorului. Chipul lui Dumnezeu este elementul ce nu
poate fi șters vreodată din structura umană, însă, acesta nu asigură sfințenia sau desăvârșirea,
și în acest proces existând scară de urcat și de coborât. Prezența ambelor posibilități nu face
altceva decât să evidențieze libertate pe care omul o are și putința pe care acesta o are să-și
controleze singur viața și, în consecință, eternitatea. Astfel, în libertatea sa, persoana se poate
așeza atât alături de divinitate, cât și împotriva acesteia, în cazul celei din urmă chipul lui
Dumnezeu întunecându-se, omul nemaireprezentând decât o „<<caricatură>> a lui
Dumnezeu”. Transfigurarea întregii naturi umane, inclusiv cea a trupului, este vestită printr-un
eveniment unic și esențial pentru lumea creștină, Schimbarea la Față a Domnului de pe muntele
Tabor, acesta fiind momentul în care Hristos li se descoperă ucenicilor Săi, nu în chipul „de
rob” cu care aceștia erau obișnuiți, ci în deplinătatea sa, ca un Dumnezeu. Acest moment nu s-
a petrecut doar pentru înfățișarea lui Hristos în starea sa firească, ci, după cum Părinții celui
de-al VII-lea Sinod Ecumenic explică, și pentru ca umanitatea să primească îmbrăcăminte plină
de slavă, iar chipul lui Dumnezeu să strălucească și mai tare în oameni. După cum afirmă
Sfântul Grigorie Palama: „Hristos nu preia atunci nimic străin și nici nu trece într-o altă stare,
ci le arată pur și simplu ucenicilor ceea ce este”, arătând astfel că toată slava celei de-a doua
Persoane a Sfintei Treimi rămâne, chiar și după Întruparea Sa, inseparabilă de natura ei divină,
comună atât Tatălui, cât și Sfântului Duh. Deși unite din perspectivă ipostatică, cele două naturi
ale lui Hristos rămân despărțite una de cealaltă. Cu toate acestea, energiile celor două firi se
întrepătrund în umanitatea Fiului lui Dumnezeu, acestui fapt datorându-se strălucirea naturii
Sale umane, pe care o transfigurează prin lumina necreată. Potrivit Sfinților Părinți, Hristos le-
a arătat acest stadiu deiform al Său pentru a-i chema și pe ei la aceeași strălucire și
îndumnezeire, la care sunt chemați toți oamenii. Sursa amintită la începutul lucrării propune
două exemple de sfinți care au avut parte de aceeași transfigurare în lumină ca și Mântuitorul:
„Sfântul Serafim de Sarov nu numai că i-a explicat lui Motovilov asemănarea omului cu
Dumnezeu, dar i-a şi arătat-o direct, transfigurându-se sub ochii aceluia197. Un alt sfânt,
Simeon Noul Teolog descria propria sa experienţă a iluminării în acest fel: <<În acea stare,
este aprins înflăcărat de Duhul Sfânt, iar inima lui devine pară de foc; strălucirea sa se
împărtăşeşte trupului, aşa cum focul material împărtăşeşte fierului propria sa fire>>”.

Întorcându-ne la cea de-a doua parte a condacului, se conturează înțelesul patristic al

icoanei, premițându-se astfel înțelegerea sensului profund al Canonului 82 de la Sinodul
Quinisext. Sfântul Patriarh Gherman spunea că: „În icoane înfățișăm carnea cea sfântă a
Domnului”, iar Părinții din Sinodul VII Ecumnenic explică acest lucru astfel: „Deşi Biserica
Sobornicească reprezintă pictural forma (morphè) umană a lui Hristos, ea nu Îi desparte
trupul de Dumnezeirea cu Care S-a unit. (...) Atunci când facem icoana Domnului, mărturisim
trupul Său îndumnezeit şi nu recunoaştem în icoană nimic altceva decât o imagine care
seamănă cu prototipul. Iată de ce icoana îi primeşte numele; numai prin această asemănare
participă la acest nume şi din acest motiv este icoana venerabilă şi sfântă”.

Trad. Theodor Baconsky, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă” de Leonid

Uspensky, ed. Apologeticum, 2006