2.

4 MODELAREA COMPORTARII UNEI BARE INCASTRATE SUB

ACTIUNEA UNUI SISTEM DE FORTE

Modelarea comportării unei bare de secţiune circulara este un exemplu clasic, foarte
simplu şi des utilizat în exemplificările problemelor de rezistenţa materialelor. Starea de
încărcări constă în încastrarea barei la ambele capete şi în aplicarea unei forţe concentrate la
mijlocul acesteia.
In figura 2.81 se prezinta selectarea tipului de analiză, din seria celor oferite de
programul ANSYS, prin folosirea opţiunii “Preferences”. In situaţia prezentată, analiza va fi
de tip “Structural”.

Fig. 2.81 Alegerea tipului de analiză

In cadrul primului modul important al programului si anume modulul “Preprocesor”
se va alege tipul elementului de discretizare folosit la “mesharea” structurii. Această operaţie
este deosebit de importantă întrucât:
- stabileşte elementele de intrare şi ieşire ale analizei: forţe, momente, presiuni, încastrări,
deplasări, tensiuni etc;
- determină precizia rezultatelor, deoarece selectarea unui element de discretizare cu mai
multe noduri oferă rezultate în mai multe puncte, dar şi realizarea mai multor calcule implică
anumite erori de calcul;
- determină timpul de realizare a analizei, deoarece cu cât elementul de discretizare are
mai multe noduri cu atât timpul de calcul este mai mare iar resursele necesare
calculatorului sunt mai mari;
- stabileşte compatibilităţi de ordin geometric între forma elementului de discretizare şi
forma geometrică a structurii studiate, întrucat este bine ca acestea să fie compatibile. Pentru
o structură cu suprafeţe plane, elementul de discretizare optim este cel de tip “brick” (pentru
o analiză spaţială) în timp ce pentru o structură cu suprafeţe curbe este bine a se utiliza
elemente de dicretizare de tip “tetragonal” etc.
 Fig. 2.82 Selectarea tipului elementului de discretizare

Pentru cazul studiat, folosind succesiunea de comenzi “Preprocesor/ Element Type/

Add/ Structural Mass/ Solid/ Tetragonal 10node 187” s-a ales un element de discretizare
cu suprafeţe curbe ce suporta ca elemente de intrare deplasări, încărcări mecanice etc. (fig.
3.197).
In figura 2.83 se prezintă forma geometrică a acestuia împreună cu elementele
caracteristice. Pentru mai multe detalii se poate utiliza optiunea “Help” a programului.

Fig. 2.83 Caracteristicile elementului de discretizare utilizat

la “mesharea” structurii

In anumite cazuri, elementul de discretizare poate avea anumite constante reale care
trebuie introduse ca elemente de intrare. Aceasta fază se va realiza folosind succesiunea
“Preprocesor/ Real Constants/ Add” prezentată în figura 2.84. Pentru exemplul prezentat
aceste constante reale nu sunt definite.

Fig. 2.84 Dedeterminarea constantelor reale în cazul existenţei acestora

 In cazul analizei structurale prezentate, urmatoarea etapă foarte importantă este cea de
alegere a materialului din care este realizată structura. In cazul unor structuri mai complicate
se vor putea defini mai multe materiale ce vor fi atribuite anumitor volume ce formează
întreg volumul studiat. Alegerea materialului se poate face prin mai multe metode dintre care
două sunt mai des utilizate. Prima este cea de folosire a bazei de date a programului iar cea de
a doua este de definire a acestuia prin introducerea pas cu pas a tuturor proprietăţilor
caracteristice materialului.
In primul caz, ce foloseşte baza de date a programului, sunt necesare o serie de
comenzi ce vor fi prezentate în continuare. Astfel, folosind succesiunea de comenzi
“Preprocessor/ Material Props/ Material Library” se ajunge în etapa în care se alege
sistemul de măsurare a proprietăţilor care poate fi cel international SI (MKS), sau de alte
tipuri (CGS, BFT, BIN şi USER) în care utilizatorul îşi poate defini propriul sistem de
măsurare. Sistemul cel mai utilizat este cel international şi va fi selectat şi în acest caz de
analiză (Fig. 2.85).

Fig. 2.85 Selectarea sistemului de măsurare a proprietăţilor materialelor

După bifarea tastei “OK”, programul afişează fereastra pentru alegerea căii (în cazul
primului material) de găsire a fişierului cu baza de date ce conţine mai multe materiale
împreună cu proprietăţile caracteristice (figura 2.86).

Fig. 2.86 Fereastra de comandă pentru alegerea primului material din care este realizată
piesa

Folosind succesiunea de comenzi “C:/Program Files/ Ansys Inc./ V80/ Ansys/

matlib” se ajunge la fereastra prezentată în figura 2.87, de unde se poate face selecţia
materialului dorit din baza de date a programului. In cazul prezentat, materialul ales este un
oţel aliat.

Fig. 2.87 Alegerea materialului din care este realizată piesa

Prin acţionarea butonului “Open”, programul afişează o fereastră în care sunt

prezentate proprietăţile materialului ales: modulul de elasticitate, coeficientul Poison,
densitatea, proprietăţile termice etc. (Fig. 2.88).

Fig. 2.88 Prezentarea proprietăţilor materialului ales

O a doua metodă de alegere a unui material este aceea de definire a

proprietăţilor acestuia. Prin succesiunea de comenzi “Preprocessor/ Material Properties/
Material Models” programul afisează o fereastră în care, corespunzător fiecărui material
definit (Material Model Number 1,2,3….) se va defini un set de proprietăţi caracteristice.
Pentru a introduce proprietăţile dorite, în cazul unui material metalic de exemplu, se vor
selecta opţiunile “Structural/ Linear/ Elastic/ Izotropic”. Ca rezultat al comenzilor,
programul va afişa o ferestră în care se va introduce valoarea modulului de elasticitate şi
coeficientul Poison pentru acel material. Pentru o analiză structurală este necesar a se defini
şi densitatea materialului prin comenzile “Structural/ Density”.
Fig. 2.89 Definirea proprietăţilor de material, altele decât cele din baza de date a programului

In cazul altor tipuri de analize se vor introduce proprietăţile corespunzătoare de

material, de exemplu cele caracteristice pentru analizele termice, proprietăţi de amortizare,
proprietăţi neliniare etc (fig. 2.90). Cel de al treilea modul important în definirea unei analize
structurale realizează structura geometrică a piesei sau ansamblului studiat. In acest exemplu
se va prezenta realizarea unui cilindru ce se poate defini prin succesiunea de comenzi
“Preprocesor/ Modeling/ Create/ Volumes/ Cilinder/ Solid Cilinder”. In acest moment
programul deschide o fereastră (figura 2.90) în care se introduce poziţia acestuia în sistemul
de axe XOY, raza şi înălţimea cilindrului, toate valorile fiind introduse în metri (de exemplu,
D = 0.04 m, h = 0.3 m.)

Fig. 2.90 Definirea geometrică a cilindrului

Ca urmare a datelor introduse, programul realizează geometria cilindrului ce este

prezentată în figura 2.91.

Fig. 2.91 Geometria structurii propuse

 Unul dintre cele mai importante module ale programului cu element finit este cel care
realizează discretizarea structurii în elemente finite. Aceste elemente finite sunt cele care
înglobează toate informaţiile ce privesc realizarea unei analize structurale. Această operaţie,
numită “meshare” se realizează ca urmare a seriei de comenzi “Preprocesor/ Meshing/
Mesh/ Volumes/ Free”. In acest moment programul deschide o fereastră de unde se poate
selecta structura dorită cu ajutorul dispozitivului de selectare sau se poate apăsa butonul
“Pick All”, ce selectează toate elementele structurii realizate. In figura 2.92 se prezintă
selectarea cilindrului în vederea discretizării volumului.

Fig. 2.92 Comanda realizării discretizării structurii

Ca urmare a comenzii selectate, în figura 2.93 se prezintă structura discretizată în

elemente de tip “Solid 187” ce sunt caracteristice realizării unei analize structurale.

Fig. 2.93 Discretizarea structurii studiate cu elemente de tip Solid 187

In urma parcurgerii etapei anterioare sunt create condiţiile introducerii elementelor ce

caracterizează structura în funcţionarea reală. Aceste condiţii sunt:
- stabilirea încastrăriilor structurii. Pentru efectuarea unei analize structurale este
necesară preluarea unui număr suficient de mare de grade de libertate ce fixează
reperul în spaţiul 3D. In cazul în care numărul gradelor de libertate este insuficient
de mare programul atenţionează asupra acestui lucru în momentul în care se
doreşte rezolvarea problemei şi nu permite continuarea lucrului;
- stabilirea forţelor ce acţionează asupra structurii;
- stabilirea momentelor de rotaţie; acestea se pot aplica numai în cazul în care
elementul de discretizare ales are ca şi grade de libertate momente de rotaţie;
- aplicarea acceleraţiei gravitaţionale;
 - aplicarea unor presiuni pe anumite suprafeţe ale structurii etc.
Trebuie remarcat că nu toate condiţiile trebuie aplicate în acelaşi timp cu excepţia
aplicării încastrărilor.
Aplicarea încastrăriilor structurii studiate se face prin comenzile “Solution/ Define
Loads/ Apply/ Structural / Displacement/ On Nodes”. Preluarea acestor grade de libertate
se poate face însă şi de-a lungul unor linii, pe anumite suprafeţe, în “Keypoints” etc, comenzi
ce pot fi accesate ca şi aplicarea deplasărilor în noduri. In urma comenzilor prezentate,
programul deschide o fereastră prin intermediul căreia se poate face selecţia nodurilor.
Acestea pot fi definite unul cate unul folosind mouse-ul, sau pot fi selectate mai multe o dată,
prin bifarea opţiunilor Box, Circle sau Poligon. Introducerea nodurilor în interiorul acestor
perimetre se face prin apăsarea butonului din stânga mouse-ului şi descrierea geometriei
dorite. In figura 2.94 sunt prezentate punctele ce urmeaza a fi încastrate.

Fig. 2.94 Selectarea nodurilor ce vor fi încastrate

In urma delimitării punctelor ale căror grade de libertate vor fi restricţionate,

programul deschide o fereastră care oferă posilibiltatea selectării direcţiei acestor restricţii.
Aceste direcţii sunt cele trei axe ortogonale care pot fi alese selectiv sau toate odată.

Fig. 2.95 Incastrarea structurii pe cele trei axe

In cazul în care structura este încastrată, corespunzator instrucţiunii “Displacement

value” se va trece valoarea zero. In cazul în care sunt permise anumite deplasări pe anumite
axe, această valoare poate fi diferită de zero. In figura 2.95 se prezintă exemplificarea acestor
comenzi.
La finalizarea acestei operaţii programul oferă vizualizarea acesteia (fig. 2.96) prin
ataşarea în fiecare nod semnul caracteristic ce semnifică un reazem (un triunghi).
 Fig. 2.96 Structura încastrată la capete

In etapa următoare încastrării structurii, se va realiza aplicarea unor forţe la mijlocul

barei cilindrice. Pentru aceasta, cu ajutorul opţiunii “Box” se vor selecta nodurile dintr-o
fereastră îngustă (fig. 2.97).

Fig. 2.97 Selectarea nodurilor în care se vor aplica forţele

După selectarea nodurilor în care vor acţiona forţele şi apăsarea tastei “OK”,
programul deschide o nouă fereastră ce permite alegerea direcţiei pe care vor acţiona forţele
şi stabilirea valorii forţelor. Fiecărui nod selectat i se va ataşa o forţă în condiţiile prezentate
mai sus. Pentru exemplul studiat, forţele din fiecare nod vor avea direcţia axei OY, iar
valoarea fiecăreia este F = 500 N. (Fig. 2.98).

Fig. 2.98 Definirea direcţei forţelor de acţionare şi a valorii acestora

In cazul în care se introduce o valoare cu plus a forţei, aceasta va avea sensul pozitiv
al axei respective, iar în cazul în care forţa este cu minus, sensul acesteia este opus sensului
axei respective. In figura 2.99 se pot vizualiza condiţiile de lucru definite în acest model.
 Fig. 2.99 Reprezentarea încastrării structurii şi a forţelor ce acţionează asupra sa

Odată definite condiţiile de lucru se trece la etapa rezolvării problemei ce se

materializează prin comenzile “Solution/ Solve/ Curent LS” (Fig. 2.100).

Fig. 2.100 Selectarea comenzii pentru rezolvarea problemei

In cazul în care programul nu a raportat erori acesta rezolvă modelarea propusă şi

afişează la sfârşitul timpului de lucru mesajul “Solution is done”. Pentru vizualizarea
rezultatelor obţinute, se face apel la cel de a treilea modul important şi anume “General
Postprocesor”. Acest modul oferă mai multe posibilităţi de vizionare a rezultatelor folosind
metode grafice, metode numerice, metode vectoriale, prezentarea rezultatelor pentru întreaga
structură sau în anumite secţiuni etc.
In general, în cazul unei analize structurale este importantă studierea stării de
deformaţii şi tensiuni. Deformaţiile sunt prezentate în raport cu axele OX, OY şi OZ sau ca o
sumă a acestora. In cazul în care elementul de discretizare prezintă ca grade de libertate
rotaţiile în jurul axelor, atunci şi rezultatele pot cuprinde aceste posibilităţi. Starea de tensiuni
din structură este prezentată de asemenea raportată la axele OX, OY şi OZ dar sunt oferite
drept rezultate şi tensiunile principale S1, S2 şi S3, tensiunile VonMises, precum şi tensiunile
de forfecare din cele trei planuri.
Pentru obţinerea soluţiilor în nodurile structurii se accesează comenzile “General
Postproc/ Plot Results/ Contour Plot/ Nodal Solu”. In urma acestor comenzi, programul
deschide o fereastră în care sunt prezentate toate tipurile de rezultate. Pentru obţinerea stării
de deformaţii a structurii se selecteaza comenzile “DOF solution/ Translation UX, UY, UZ,
USUM”. In acest mod se pot observa deformaţiile raportate la cele trei axe sau suma
acestora, deformaţii ce sunt prezentate în volumul structurii printr-o paletă de culori.
Corespunzător acestor culori, în partea inferioară a imaginii sunt prezentate şi valorile
deplasărilor structurii raportate faţă de starea iniţială, nedeformată, a acesteia. Intrucât datele
de intrare sunt exprimate în sistemul de măsurare internaţional şi rezultatele vor fi oferite tot
în acest sistem. In consecinţă, valorile deplasărilor sunt exprimate în metri.
 In cazul analizei prezentate, întrucât forţele ce acţionează asupra cilindrului sunt de-a
lungul axei OY este indicat a studia prima dată deplasările nodale de-a lungul acestei axe. In
figura 2.101 se prezintă această selectare.

Fig. 2.101 Selectarea rezultatelor de tip deplasări pe axe

In urma selectării deformaţiilor pe axa OY, în figura 2.102 se prezintă rezultatul

obţinut. După cum se poate observa, cilindrul are deformaţiile maxime în zona de aplicare a
forţelor, adică la mijlocul acestuia. Valorile maxime ale acestora sunt în jurul valorii UY =
0.4 10 -4 m. Pe măsură ce distanţa faţă de capetele cilindrului scade, scad şi deformaţiile până
ajung la valoarea zero în capete.
Intr-o astfel de analiză cu elemente finite, foarte importantă este experienţa
inginerului şi capacitatea acestuia de a interpreta rezultatele. Pentru fiecare situaţie, pentru
fiecare geometrie în parte, pentru fiecare din materialele analizate, este important a se stabili
condiţiiile în care anumite deplasări sunt sau nu periculoase. Programele de elemente finite
oferă doar rezultate sintetice, materializate în valori numerice, care trebuie interpretate în
contextul funcţional al reperelor. In anumite situaţii concrete de lucru, anumite deformaţii pot
fi mari în timp ce în alte situaţii acestea se pot încadra în valorile normale. In exemplul
prezentat, deformaţiile sunt de ordinul sutimilor de mm, valori ce pot fi acceptate în
majoritatea cazurilor. In anumite cazuri însă, ce depind de rolul funcţional al piesei, aceste
valori sunt foarte mici şi nu se justifică (de exemplu la diametre prea mari ale pieselor care
implică un consum de material în exces şi o greutate prea mare a structurii). Aceste concluzii
trebuie puse în evidenţă de specialişti, pe baza unui studiu aprofundat al structurii din care
face parte reperul şi a condiţiilor de lucru specifice.

Fig. 2.102 Deplăsarile structurii pe axa OY

In acelaşi timp se pot studia deplasările pe toate axele sau suma deplasărilor.
O altă categorie importantă de rezultate se referă la studiul tensiunilor apărute în
structură ca urmare a acţiunii forţelor asupra acesteia. Urmând calea “General Postproc/
Plot Results/ Contour Plot/ Nodal Solu/ Stress” se pot determina tensiunile ce apar în
structură. Aceste tensiuni sunt calculate după mai multe criterii, în figura 2.103 fiind
prezentată starea de tensiuni pe axa OY, axa de-a lungul căreia s-au aplicat forţele. Din
analiza imaginii prezentate se poate observa cum tensiunile maxime apar în zona incastrării
cilindrului, dar şi în zona în care se aplică forţele. Tensiunile maxime sunt în jurul valorii  =
0.2 108 N/m2. Această valoare în sine nu dă foarte multe informaţii ci numai în situaţia în
care este comparată cu caracteristicile de material. Una dintre acestea este valoarea modulului
de elasticitate, care în cazul oţelului ales are valoarea  = 1.9 1011 N/m2.

Fig. 2.103 Starea de tensiuni pe axa OY

In aceasta situaţie se poate observa cum valorile tensiunilor apărute în volumul

structurii sunt mult mai mici decât valoarea modulului de elasticitate (modulul Young) ceea
ce înseamnă că în condiţiile de lucru prezentate nu există nici un pericol de deteriorare a
structurii. Mai mult, după îndepărtarea forţelor, cilindrul revine la forma sa iniţială datorită
elesticităţii materialului. Acest tip de rezultat oferă posibilitatea cunoaşterii şi a naturii
tensiunilor (de întindere sau compresiune) din material acestea fiind colorate în mod diferit
(roşu şi albastru). In acelasi timp, tensiunile de intindere au valori pozitive pe scara culorilor
prezentată, în timp ce tensiunile de compresiune au valori negative. In figura 2.104 se
prezintă tensiunile principale S1 din material.

Fig. 2.104 Prezentarea tensinilor principale S1

După cum se poate observa, valorile acestora au un maxim  = 0.9 108 N/m2, maxim
care însă nu depăşeşte valoarea modulului de elasticitate, distribuţia tensiunilor fiind diferită
faţă de cazul precedent. .Valorile maxime apar însă tot în încastrările structurii şi în zona
aplicării forţelor. Tensiunile principale S2, pun în evidenţă aceleaşi valori relativ mici,  =
0.24 108 N/m2 mult sub valoarea modulului de elasticitate al materialului (figura 2.105).
Distribuţia acestor tensiuni este şi în acest caz diferită faţă de celelalte două precedente.
 Fig. 2.105 Starea de tensiuni principale S2

In literatura de specialitate, de cele mai multe ori se face referire la tensiunile

VonMises, tensiuni care echivalează starea de tensiuni din structură cu o stare de tensiuni
uniaxială. In această reprezentare nu mai apar tensiuni de compresiune sau întindere, acestea
având numai valori pozitive. După cum se poate observa din figura 2.106, tensiunile maxime
apar tot în încastrări şi în zona aplicării forţelor însă de-a lungul axei cilindrului se observa o
zonă în care tensiunile sunt aproape egale cu zero. Valoarea tensiunilor maxime este  =
0.79 108 N/m2. După cum se poate observa, aceasta valoare este cu puţin mai mare decât
valorile celorlalte tipuri de tensiuni însă se situează mult sub limita modulului de elasticitate
al materialului. Si în această situaţie se poate recomanda utilizarea unei structuri de diametru
mai mic sau utilizarea unor forţe mai mari care să acţioneze asupra acesteia.

Fig. 2.106 Starea de tensiuni de tip VonMises