Istoria Greciei

Cele mai vechi urme ale omului în Grecia datează din perioada paleoliticului -
aproximativ 120.000 î.Hr. - 10.000 î.Hr. În perioada următoarea, Neolitic
(7.000 î.Hr. - 3.000 î.Hr.), înflorește civilizația în Grecia. O multitudine de
așezări și cimitire neolitice au fost descoperite în Tesalia (Sesklo, Dimini),
Macedonia și Peloponez.

Începutul Epocii Bronzului (3.000 î.Hr. - 1.100 î.Hr.) este marcat de apariția
primelor centre urbane din Marea Egee - exemplul Poliochni, Livadochori pe
insula Limnos. Așezări înfloritoare se pot găsi la acea dată în Creta, în zona
continentală a Greciei, în Ciclade și în nord-estul Mării Egee, regiuni unde se
dezvoltă caracteristicile culturale specifice grecești. La începutul celui de-al
II-lea mileniu î.Hr., în Creta minoică apar primele societăți palațiale
organizate, ce au rezultat în apariția primelor izvoare scrise. Folosind palatul
din Cnossos ca centru, minoanii au creat o rețea de comunicare cu populația
din estul Mediteranei, adoptând elemente ale culturilor acestora, impunându-
și, la rându-le, cultura din regiunea continentală și insulele egeene.

Pe uscat, miceenii, folosindu-se de distrugerile provocate de erupția

vulcanului Santorini, din jurul anului 1.500 î.Hr., au făcut un pas înainte și
au devenit forța cea mai puternică din Egee în timpul ultimelor secole ale
mileniului al II-lea î.Hr. Citadelele miceene din Micene, Tirint, Pylos, Teba,
Gla, Atena și Iolcos au constituit centrele unor regate organizate birocratic.
Distrugerea violentă a acestor centre din jurul anului 1.200 î.Hr., a însemnat
declinul civilizației miceene și migrația unei largi părți a populației spre
coastele Asiei Mici și Ciprului (prima colonizare greacă).

După aproape două secole de inactivitate economică și culturală, cunoscute

sub numele de "Era întunecată a Greciei", urmează perioada cunoscută sub
numele de "Geometrică" (secolele IX - VIII î.Hr.), începutul renașterii
grecești. Este martă de formarea orașelor-state grecești, crearea primului
alfabet și compunerea epopeelor homerice (de la sfârșitul secolului al VIII-
lea î.Hr.). Perioada Arhaică imediat următoare (secolele VII - VI î.Hr.) este
una de schimbări majore, atât sociale, cât și politice. Orașele-state stabilesc
colonii îndepărtate, până pe coasta iberică spre vest, Marea Neagră spre
nord și nordul Africii la sud (a doua colonizare greacă) și pun bazele
perioadei clasice. Caracteristica cea mai importantă a ultimei perioade
(secolele V - IV î.Hr.) este reprezentată de supremația Atenei, așa încât a
doua jumătate a secolului al V-lea este denumit Epoca de Aur a lui Pericle. O
dată cu sfârșitul războiului peloponezian, în 404 î.Hr., Atena își pierde
dominația.

În timpul secolului al IV-lea, se nasc noi forțe. Filip al II-lea și fiul său,
Alexandru Macedon, încep să joace un rol important în istoria Greciei.
Expedițiile conduse de Alexandru înspre est și cucerirea regiunilor
îndepărtate, de până la fluviul Ind, au schimbat radical percepția lumii
cunoscute. O dată cu moartea lui Alexandru, imperiul vast creat de acesta
este divizat între generalii săi, conducând spre crearea unor regate ce vor
cunoaște apogeul în perioada elenă (secolele III - I î.Hr.). În această
perioadă, orașele grecești își păstrează autonomia, mai mult sau mai puțin,
însă pierd mare parte de faima și prestigiul câștigate secolele
premergătoare. Cucerirea totală și finală a Greciei de către romani este o
consecință a acestei perioade neutre și are loc în 146 î.Hr. În timpul
ocupației romane, dintre secolul I î.Hr. și secolul III d.Hr., mare parte din
împărații romani, admiratori declarați ai culturii grecești, sunt toleranți față
de orașele grecești, în special față de Atena. În pelerinajul apostolului Pavel
din secolul I î.Hr., creștinismul, noua religie care va detrona treptat vechea
credință Dodecatheon (a celor 12 zei), răsăpândindu-se în întreaga Grecie,
ca religie oficială în secolul IV d.Hr.
Astăzi, vizitatorii Greciei pot vedea încă urmele istorice ale Greciei, din
perioada paleolitică și până în epoca romană, în sute de situri arheologice,
dar și în colecțiile depozitate de muzeele arheologice împrăștiate pe toată
suprafața țării, de la partea continentală a Greciei, până pe insule.

Decizia lui Constantin cel Mare de a muta capitala de la Roma la

Constantinopol în 324 d.Hr. a canalizat atenția tuturor spre partea de est a
imperiului. Această mutare a marcat începuturile epocii bizantine, în timpul
căreia Grecia a făcut partea din Imperiul Bizantin. După 1204 însă, când
Constantinopol a fost cucerit de cruciații vestici, părți din Grecia au fost
cedate liderilor occidentali, în timp ce venețienii au ocupat poziții strategice
în Marea Egee, pentru a controla rutele comerciale. Recucerirea
Constantinopolului de bizantini în 1262 a reprezentat ultima faza a istoriei
Imperiului. Otomanii au început, treptat, să ocupe zone importante ale
imperiului începând cu secolul al XIV-lea, finalizând o dată cu distrugerea și
ocuparea orașului în 1453. Creta a fost ultima redută grecească în fața
otomanilor, ocupată și ea, în 1669. Aproximativ patru secole a durat
ocupația otomană, întreruptă în 1821 de Războiul de Independență grecesc.

Numeroasele monumente ale perioadelor bizantine și otomane încă mai

rezistă, precum bisericile și mănăstirile bizantine și post-bizantine, clădirile
cu influență otomană, castelele bizantine și france, câteva alte monumente
și așezările tradiționale ce și-au păstrat aspectul parțial otoman și structura
aparent bizantină.

Rezultatul Războiului de Independență a fost formarea unui regat

independent grecesc în 1830, care, până la urmă, acoperea doar un teritoriu
restrâns. În timpul secolului al XIX-lea și la începuturile secolului XX, ariile
ocupate de populație cu origine grecească au fost integrate gradual în statul
grec. Teritoriul Greciei a atins apogeul la sfârșitul Primului Război Mondial, în
1920, cu contribuția substanțială a premierului Eleftherios Venizelos. Statul
grec a luat forma actuală după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial,
o dată cu încorporarea Insulelor Dodecaneze.

În 1974, după o dictatură de șapte ani, a fost ținut un refedendum ce a

schimbat sistemul de guvernare de la monarhie constituțională la o
democrație parlamentară prezidențială, iar Grecia a primit statutul de
membru al Uniunii Europene în 1981.