Deja ciorile se întorceau din Cișmigiu cu aceeași proastă-dispoziție manifestată și la dus, pe care

și-o detensionau prin pălăvrăgeală. De fiecare dată sunt parcă și mai multe, și mai cârtitoare, și
mai nemulțumite. O dată nu le vezi și pe ele să zâmbească, să îți arunce o privire binevoitoare, să
lase aerul ăla de conte al întunericului veșnic jignit de meschinăria lumii și să îți adreseze o
vorbă caldă. Nimic, numai “cra cra”. Noaptea își culcușesc gâtul răgușit sub vesta lor gri – care
au vestă, care nu, să-și tricoteze – iar liniștea le adulmecă printre crengile de arțari de la locul de
joacă unde au înghețată artizanală de toate culorile dar cu un singur gust inconfundabil: de ojă.
„Noaptea, ca noaptea”, reflecta Costin de pe terasă… „Dar ziua? Unde s-or duce ziua?” Zărise el
odată, într-unul din drumurile lui pe bicicletă către Carrefour Orhideea, un grup de ciori lângă
Spitalul de Urgență. I se părea că le recunoaște pe unele din cele care frecventează Cișmigiul.
Deși, din cercetările lui empirice concretizate în date statistice cu o marjă de eroare absolut
insignifiantă reieșea că, deși toate ciorile seamănă, nu sunt neapărat aceleași. Dacă nu ar fi fost
atât de grăbit, și-ar fi rupt cu siguranță un moment din ziua lui încărcată și s-ar fi dus să stea de
vorbă. Dar acum, cu două camioane venind din spate și cu Dâmbovița învolburată fix pe mijlocul
șoselei, pur și simplu nu avu cum să traverseze. O să mai încerce, își spunea el în mintea lui.
Deocamdată trebuie să ia crenvurști.
Pedalând tot înainte pe șoseaua care se făcea tot mai îngustă din cauza unor lucrări care au
început a fi executate de câteva luni bune, își făcu timp să se uite la cerul de culoarea unui vin
rose în care, ici-colo, mai plutea un sâmbure ori câte o rămășiță din pluta veche a dopului ros de
șoareci. Opri pentru o clipă și rămase fascinat de baletul modernist de pe scena roz a teatrului
celest. Nici nu-și dădea seama de sunetul claxoanelor care îl urmăreau. Astfel că un cortegiu
funerar a frânat brusc pentru a evita un șoricar care a decis să traverseze, iar Costin, nemaiavând
timp să evite coliziunea, se trezi în față cu imaginea unui mort trist, a cărui expresie a feței
anunța un strănut. Își întoarse ușor capul spre stânga și vedea cerul pătat de negreala ciorilor care
se așezau pe portativul ușor curbat al firelor de electricitate. Vecinul viitoarei șefe de redacție la
o revistă necunoscută, o profesoară de religie, își încordă mușchii astfel încât să se poată așeza pe
trotuarul umed. Dintr-o dată, îi răsună în mintea-i bolnavă, pe care o tot trata cu cocaină, primele
note ale Simfoniei în Do Major a lui Wagner. Toți parcă se speriaseră de năvala ciorilor asupra
personajului care, încrezător, cu un gest specific dirijorilor, le indică să coboare ușor pentru ca
ulterior să facă o pauză scurtă.
Puzderia de ciori îl urma, iar oamenii din jur erau cuprinși de uimire, neînțelegând ce se întâmplă
cu el. Liniștea lui era tulburată de privirile celor care îl inconjurau, iar pentru a scăpa de această
stare apăsătoare grăbește pasul până ce ajunge pe o stradă necunoscută. Umbra înserării începea
să-și facă simțită prezența. Nu vedea nimic, doar o negură care îl purta înainte. Ceva se aude
,,scârţ''.Era sunetul unui pantof ce zdrobise o frunză uscată. O veche cunoștință, Sindura. Poate
că se pierduse si ea pe acea stradă sau poate că era pe drumul cel bun. Nu voia sa discute cu ea și
merse mai departe ca și cum nimic n-ar fi observat. ,,Până si aici, pe această stradă necunoscută
dau de ea!'' își zise Costin. Sindura era o tânără ieșită din comun, era mizantropă, iar el nu putea
s-o înțeleagă. Își spune: ,,Poate s-a schimbat sau poate nu..mă voi întoarce la ea.''
Costin se pregătea pentru următoarea oră sau ar fi trebuit să se pregătească. Stătea pe marginea
băncii, nemișcat, privind parcă în gol, rămâne încremenit, apoi se holbează în toate părțile.
Neștiind ce să facă, iese. Îi vin în minte două cuvinte: ,,ciori,, și ,,examen,,. Pășește în vechiul
laborator, podeaua șubredă parcă avea legănări de vals. De asemenea, toate obiectele din acea
încăpere erau antropomorfizate, până și perdelele aveau acea stare apăsătoare, neliniștită a lui
Costin. La fereastră se vedeau 3 ciori, regretând pierderea uneia dintre a lor, pe care Costin o
prinsese pentru studiu. Ca viitor medic veterinar, uneori avea niste curiozități ciudate, cum ar fi
interacțiunea ciorilor față de un stimul sugerat de om.
La prânz, el, pui de baltă mânca, cioara îl vedea și ciocul căsca. Deodată, totul se cutremură și o
imagine apocaliptică îi apare în față: peretele zdrobit de un tanc, o mitralieră plutea în apa
amestecată cu noroi. Imaginea devine limpede, doar începuse sa plouă, tunetele îl epuizau, părea
lipsit de vlagă, molatic ca un pui ieșit din găoace. Era contrariat..nu mai știa unde îi este locul.
Peste cateva momente, Costin avea un zâmbet larg. Tot ceea ce se petrecuse până acum, nu era
doar o întâmplare. Era alesul, avea darul ubicuităţii și el nu observase. Nu avea capacitatea de a
distinge între esență și aparență. Nu-și putea stăpâni mintea, nu se putea concentra, se simțea ca
un actor ambulant. Dăinuia această tulburare sufletească, care îl macina. Scoatea un răcnet
puternic. Nu se putea controla, era în mai multe locuri deodată, ochii îi erau împăienjeniţi, totul
se învârtea în jurul său. Era neputincios în fața acestui destin. Se metamorfoza treptat, pe podea-
ngenunchiat, simțea cum i se schimba înfățișarea.
Pe Costin chiar îl durea burtica. Se pare că acei crenvurști, cumpărați din Carrefour Orhideea, nu
fuseseră cea mai bună alegere. Sau poate au fost blestemele familiei bietei rozătoare zdrobite.
Cine știe... Eu, una, habar n-am! Ideea e că durerea îl copleșea. Trăsăturile feței parcă i se
schimbaseră de când preparatele din oase de animale începuseră să se digere în firavul lui
stomăcel. Din cauza durerii, bietul Costin începuse să aibă și vedenii. Auzindu-l cum se zbate,
buna lui vecină, profesoara de religie, a decis să-i sară în ajutor. Noroc că nu era sub efectul
cocainei! Coboară în laboratorul tânărului savant (când spun tânăr, mă refer la experiență; a nu se
confunda cu vârsta!) și-l găsește într-o mare baltă deee... nimic. Glumeam. Ce credeați, că era de
sânge? În fine, era clar că omul acela suferind trebuia dus la un medic. Profesoara de religie se
gândea: “Hmm... Frate, frate, dar brânza e pe bani!”, așa că îi spune lui Costin: “Plătești netul, te
duc la spital.” (avea fir tras de la el).
***
Costin se trezi. În camera lui, cea a căminului Universități Complutense din Mardid, plutea un
miros greu de fulgi arşi sau, mai bine spus, de fulgi afumați. Se ridică din pat cuprins de o
amețeală pe care nu o mai încercase vreodată şi se îndreptă bâjbâind spre fereastră. Dădu la o
parte draperiile mov care învăluiau camera într-un aer misterios, lăsând în acest fel să pătrundă
lumina caldă a soarelui de april.
Privi în jurul său şi rămase înmărmurit. Podeaua alb-gălbuie gemea de pene negre carbonizate,
peste care era presărat un praf alb. Pe noptieră, acolo unde ştia sigur că lăsase primul volum din
Historia de la literatura española a lui Alborg, se aflau câțiva crenvurşti aşezați în forma unei
svastici. De undeva, poate de sub plapumă, se auzeau note dintr-o simfonie de-a lui Wagner. Îl
obosea muzica aceea, îl amețea fumul, îl înfiora gândul că praful acela alb ar putea fi cocaină.
-Mi-am pierdut mințile sau ce dracu’ se întâmplă? spuse el cu voce tare. M-am culcat în Ciudad
de México şi m-am trezit în Madrid.
Uitându-se în oglindă nu se recunoscu. Chipul lui, care aseară era plin de riduri adânci, se
prezenta acum târăr și elastic, ochii tulburi, operați de curând de cataractă, erau limpezi,
recuperându-şi acel albastru senin cu care cucerise inimile multor studente pe vremea în care era
doar un seminarist. Până şi dinții, căzuți de ani buni, erau acum la locul lor, albi şi strălucitori, ca
în sonetele lui Petrarca.
-Ce dracu’ e asta? îşi spuse din nou Costin, dându-şi două palme peste față, în speranța că ceea
ce i se întâmplă e doar un vis.
Deodată, ochii îi alunecară pe un baston ciudat ce stătea rezemat de perete, într-un colț al
camerei şi îi veni în minte chipul Sindurei, cea care îi spusese acum câteva zile cu zâmbet ciudat
că este o „native american”...