Sunteți pe pagina 1din 56

=

CUPRINS
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ARTROZĂ
1.1 Definiţia, incidenţa şi etiologia artrozelor............................................................................ 1
1.2 Clasificarea artrozelor...................................................................................................... 6
1.3 Declanşarea procesului artrozic şi manifestările clinice ale bolii..........................................9
1.4 Principii de tratament în artroze...........................................................................................13
CAPITOLUL II. ANATOMIA ȘOLDULUI
2.1 Structură bazinului.......................................................................................................... 17
2.2 Articulația coxofemurală..................................................................................................... 18
2.2.1 Configurația osoasa. Structura funcțională.......................................................................... 18
2.2.2 Muşchii ce intervin în imobilizarea şoldului................................................................ 23
2.3 Biomecanica și statica şoldului.......................................................................................... 27
CAPITOLUL III. COXARTROZA – BOALĂ ARTROZICĂ
3.1 Etiologia, etiopatogenia şi clasificarea coxartrozei........................................................... 31
3.2 Aspecte clinice - stadializarea coxartrozei. Evoluţie şi prognostic.................................... 34
3.3 Stabilirea diagnosticului (bilanţul).....................................................................................38
3.4 Tratamentul şi recuperarea în coxartroză............................................................................40
CAPITOLUL IV. PROGRAMUL COMPLEX FIZICAL – KINETIC DE RECUPERARE
ÎN COXARTROZĂ
4.1 Strategii de recuperare în funcţie de stadiul coxartrozei...................................................44
4.2 Programul complex de recuperare fizical — kinetic..........................................................47
4.2.1 Tratamentul prin hidrotermoterapie (tehnica, efecte)...................................................49
4.2.2 Electroterapia..................................................................................................................53
4.2.3 Magnetoterapia................................................................................................................62
4.2.4 Fototerapia........................................................................................................................63
4.2.5 Tratamentul prin masaj....................................................................................................65
4.2.6 Terapia prin mişcare........................................................................................................69
CONCLUZII..................................................................................................................75
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................76
Memoriu justificativ
Mişcările segmentelor corpului (atat între ele cât şi ale corpului ca un întreg) sunt asigurate
de locomotor. Un complex ce subordonează trei sisieme de organe: oasele mușchiului și articulațiile
care, prin caracteristici şi structură proprie asiură mobilitatea şi stabilitatea corpului.
Din cadrul sistemului articular, la începutul acestei lucrări vom face referi la articulaţia
şoldului sau articulația coxofemurală, una dintre cele mai rnari articulaţii ale corpului omenesc ce
îndeplineşte funcţii importante şi complexe: de suport al greutăţii carporale (statică) şi de facilitare a
deplasării în spaţiu (locomotorie).
În acelaşi scop, pe parcursul lucrării, deoarece, coxartroza este o boală artrozică ce face parte
din patologia reumatismală articulară degenerativă şi non-inflamatorie a şoldului cu implicaţii in
degradarea progresivă a cartilajului articular şi hipertrofia extremităţilor osoase, vor fi analizate
artrozele în general şi coxartroza în special.
Această boală odată instalată, are un caracter progresiv, cu efecte importante: deformarea
bazinului, scurtarea membrului inferior şi implicit alterarea şi a celeilalte articulaţii coxo – femurale
prin suprasolicitare, reducerea mobilitătii, șchiopătarea, instabilitatea, inrăutăţirea poziţiei corecte a
corpului şi chiar imobil
În aceste condiţii, dată fiind incidența sporită în rândul segmentului mai vârstnic al populaţiei
precum şi modul, grav în care poate afecta calitatea vieții celor bolnavi (atât direct ca afecţiune-
boala în sine cât şi ca afecţiuni colaterale - psihice, cardiace etc.), specialiştii apreciază că,
coxartrozei trebuie să i se acorde o atenție deasebită.
Raportat la cele de mai sus, în scopul unei mai bune cunoaşteri a acestei afecţiuni grave şi
implicit a profesionalizării personale, în capitolul final al lucrării ce tratează programul complex
fizical - kinetic de recuperare al coxartrozei, voi descrie mijloacele, tehnicile şi modalităţile prin care
BFT ca act medical de maximă importanţă are rolul de a readuce organismul uman la statusul care
să-i permită efectuarea activităţilor cotidiene într-o manieră cât mai obişnuită, cât mai "normală". De
altfel, normalitatea vietii bolnavului de coxartroză implică realizarea următoarelor obiective -
deziderate medicale:- ameliorarea durerii, recâştigarea stabilităţii, recăpătarea mobilităţii, creşterea
gradului de coordonare şi echilibru în mers, întârzierea progresiei bolii, profilaxia secundară a
complicaţiilor şi, nu în ultimul rând, imbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor.
CAPITOLUL I.
NOȚIUNI GENERALE DESPRE ARTROZĂ

1.1 Definiția, incidența și etiologia artrozelor


La modul general, artroza este o boală cronică descrisă în mod simplu ca fiind uzura
cartilajului articular și a structurii articulației și se manifestă prin dureri articulare persistente.
Artroza este patologia articulară cea mai frecventă în lumea intreagă. Conform ultimelor
analize si cercetări, consultațiile medicale pentru afecțiunile articulare se situează în fruntea listei în
țările occidentale și SUA.
Această boală cronică, care a fost neglijată în ultimele decenii, a revenit in atenția
Organizației Mondiale a Sanătății la inceputul celui de-al treilea mileniu, declarând astfel primul
deceniu al mileniului trei ca fiind cel al bolilor osteoarticulare (Bone and Joint Decade, OMS).
Această denumire este pe deplin justifcată având în vedere că artroza reprezintă de departe,
afecțiunea responsabilă de cele mai multe handicapuri si incapacități fizice in lume.
Privind statisticile din țările dezvoltate, ne dăm seama că artroza a devenit un adevarat flagel al
mileniului trei. Costurile economice legate de această boală sunt enorme, uneori incalculabile dacă
ne gândim doar la costurile pentru concediile de boală legate direct de durerile articulare.
Definim artroza ca fiind o boală cronică caracterizată clinic prin durere, impotență
functională cu reducerea dureroasă a mișcărilor, având ca substrat anatomopatologic distrugerea
cartilajului, cu apariția de osteofite, chiste si geode în os cu dispariția interliniului articular.
Boala face parte din grupa reumatismelor degenerative și poate fi intâlnită în literature și sub
alte denumiri ca: osteoartrită , artrita hipertrofică , artrită reurnatoidă ea fiind cea mai frecventă
suferință articulară a omului, cu impact major asupra calității vieții.

În ultima vreme s-a observat că diferența între aceste două boli se face din ce în ce mai rar
pentru că, existența uneia va da naștere la apariția celeilalte.
Incidența bolii este multiplă, artroza fiind o afecțiune întâlnită practic la toate vertebratele
(inclusiv la cele acvatice). Artroza este printre cele mai vechi boli umane și animale, studii
paleontologice au găsit artroza atat la animale cât și la omul din epoca de piatră.
La specia umană, artroza este foarte frecvent intâlnită (studii reumatologice din Europa si
SUA atestă că boala reprezintă aproximativ 70% din toate bolile reumatice) cu consecinte
grave: aproximativ 30% dintre cei afectați nu mai pot să meargă, 30% nu pot urca zece trepte, iar
25% cară cu dificultate greutăți ce ajung la maximum 2,5 kg.
În consecință, o treime dintre pacienți se declară pesimiști cu privire la viitorul lor. Alături
de afecțiunile cardiace, artroza este considerată starea morbidă cea mai frecventă pentru
majoritatea populației de varstă medie sau înaintată.
1
Semne radiologice de artroză au fost atestate la peste 80% dintre persoanele cu vârstă
cuprinse între 55 și 64 de ani, în timp ce după 50 de ani, 22% dintre femei și 15% dintre barbați acuză
simptome artrozice; semne radiologice de artroză (în cel puțin o articulație) au fost
identificate chiar și la persoanele tinere.
Statistic, cel mai puțin afectate sunt articulațiile cotului si gleznei, insa cel mai frecvent
afectate la populația de peste 50 ani sunt:
articulațiile mici ale mâinilor și picioarelor interfalangiene distale ale degetelor mâinii,
trapezo-metacarpiană a policelui si metatarso-falangiană a halucelui;
articulațiile coloanei verebrale (spondiloza sau spondilartroza );
articulațiile coxofernurale;
articulațiile genunchilor: - compartimentul femuro-tibial 45 — 50%;
- compartimentul femuro-patelar 35 —40%;
- ambele compartimente: femuro-patelo-tibial 15 —20%;

Din punct de vedere etiologic, prezența artrozei poate fi rezultatul unor numeroși factori,
în parte de ordin general, în parte de ordin local, motiv pentru care fiecare artroz ă trebuie
considerată din perspectivă multifactorială. Vârsta debutului, sediul, difuziunea și evoluția
tabloului clinic artrozic depinde de interațiunea unei numeroase serii de factori, care favorizează apariția
artrozei fie prin ruinarea eficienței biologice a cartilajului articular, fie printr-o suprasolicitare
funcțională a articulației.
Se pot distinge:
A. FACTORI SISTEMICI, cu repercursiuni asupra majorit ății articulațiilor
organismului:
Vârsta. Incidența manifestărilor artrozice crește în raport cu vârsta, datorită leziunilor
mecanice și eventualelor perturbări biochimice produse în timp, ceea ce
accentuează probabilitatea apariției manifestărilor artrozice evolutive.
 Factorii genetici. Pentru unele forme de artroză (artroza articulațiilor
interfalangiene de la mână însoțită de modificări erozive) a fost evidențiată de 10 ori mai frecvent
la femei decât la bărbați. Aceasta se explică prin moștenirea autosomală dominantă a acestei patologii.
Sexul și influența sa asupra apariției și dezvoltării diverselor forme de artroză este dificil de
stabilit, deși există diferențe vizibile ale incidenței și gravității pentru anumite forme de artroză la
cele două sexe. Sunt incriminate:
-diferențele cromozomilor (sexuali);

2
-diferențele hormonale;
-diversele tipuri de solicitări, obiceiuri sau chiar incălțăminte;
-climacteriul (la femei) — datorită perioadei de vulnerabilitate și mai ales prin reducerea
pragului de răspuns la durere.
Factorii vasculari — modificări ale circulației arteriale și/sau venoase. Tulburările circulatorii
ar putea fi responsabile de aparitia și agravarea unor forme particulare de artroză, de exemplu:
-maladia Kashin-Beck - artropatia degenerativă a articulațiilor interfalangiene și a pumnului
datorată tulburărilor circulatorii prin contact cu făina contaminată cu Fusaria sporotrichiella (in
țarile Extremului Orient ).
-artroza genunchiului este favorizată de alterările circuitului venos, prin tulburări trofice ce
afectează toate țesuturile membrelor inferioare.
Obezitatea. Este frecvent intâlnită asocierea obezitate — artroză, obezitatea având o influență
negativă asupra articulațiilor datorită supraincărcării funcționale a articulațiilor portante (in
particular a genunchiului). Dar obezitatea este frecvent asociată și cu alte condiții morbide (diabet
zaharat, dislipidemii) ce favorizează dezvoltarea proceselor degenerative articulare.
Factorii endocrini:
-in acromegalie este frecventă o osteopatie cu aspect similar artrozei;
-in hipotiroidismul primitiv și secundar sunt frecvente manifestările artrozice prin tulburări
ale metabolismului cartilajului;
-diabetul zaharat — admițând repercursiunea perturbărilor metabolismului glucidic la nivelul
cartilajului articular (sinteza de glicozaminoglicani) dar și producerea artropatiei de tip neurogen.
Factorii metabolici:
 ocronoza - defect cu transmitere autozomal-recesivă a enzimei oxidative a acidului
homogentinic, urmat de acumularea în cartilaj a produșilor săi de metabolism — cauza depunerii
sărurilor de calciu și a proceselor regresive;
-in hiperuricemie (gută) - depunerea cristalelor de urât monosodic;
-in condrocalcinoză - depunerea microcristalelor de pirofosfat de calciu in cartilajul articular
favorizează procesele degenerative; în ultimele două cazuri fiind asociate reacții inflamatorii
caracteristice;
 dismetabolismele lipidice (hipercolesterolemia, hiperlipoproteinemia de diverse tipuri)
pot de asemenea favoriza apariția manifestărilor artrozice.
Factorii climatici. Contrar opiniei curente, factorii climatici nu pot determina modificări
de natură artrozică dar pot favoriza exprimarea clinică a simptomelor artrozice (frigul și
umiditatea crescută). Clima caldă si uscată are o influență benefică asupra artrozelor.
B. FACTORI LOCALI, cu repercursiuni asupra uneia sau a câtorva articulații.
Utilizarea articulațiilor este o conditie subînteleasa pentru dezvoltarea procesului artrozic.
Totuși o activitate moderată și continuă este utilă menținerii troficității și lubrifierii articulare
(cartilajul articular tinde să se atrofieze in articulațiile membrelor imobilizate timp îndelungat). Factorii
locali incriminați in procesul artrozic sunt:
Suprasolicitarea functională. Există numeroase tablouri artrozice corelate cu anumite
condiții, activități prefesionale sau sportive:
- artroza mâinilor la culegătorii de bumbac;
- artroza cotului la lucrătorii ce utilizează instrumente vibratorii;
- artroza gleznei la fotbaliști;
- artroza consecutiv incărcării articulare de tip ponderal (obezitatea);

3
Modificarea arhitecturii articulare ar putea avea efect in procesul artrozic chiar in
absența suprasolicitărilor. Aceasta implica distribuția inegală a sarcinii pe suprafețele articulare cu
supraîncărcarea funcțională a unor arii limitate care se vor uza precoce. Alterările arhitecturii articulare
pot fi:
-congenitale - de exemplu displazia congenitală a șoldului responsabilă în mare parte de
producerea coxartrozei;
-dobandite - sunt întalnite în corelație cu variate procese patologice cu implicare osoasă,
cartilaginoasă sau sinovială care pot avea drept consecință deformarea articulare determinând
incongruența suprafetelor articulare.
Acestea pot fi de natură:
 traumatică:
 fracturile ( în special cele cu traiect intraarticular);
 luxațiile;
 leziunile meniscale;
 hemartrozele sau sinovitele posttraumatice;
 infecțioasă specifică sau nespecifică:
 osteomielita;
 artrite infecțioase;
 distrofică:
 osteocondroze;
 anomalii de dezvoltare;
 vasculară - osteonecroza aseptică;
 reumatică - poliartrita reumatoidă;
 spondilita anchilopoetică;
 artropatia psoriazică.
Modificările dinamicii articulare. În anumite cazuri, deși arhitectura articulației este
normală, există totuși condiții responsabile de alterările dinamicii articulare, de exemplu:
-subluxația recidivantă a rotulei;
-instabilitatea articulară prin laxitate ligamentară.
Aceste condiții implică suprasolicitări funcționale in arii limitate ale cartilajului articulal,
favorizând apariția modificărilor de natură artrozica.
1.2 Clasificarea artrozelor
În funcție de etiologia lor, în cadrul artrozelor se disting două grupe principale:
A. ARTROZELE PRIMARE sunt forme în care nu este posibilă identificarea unui
mecanism etiopatogenic specific, în această categorie fiind incluse artrozele de cauză
nedeterminată. În funcție de localizare se disting:
1. Forme localizate ale artrozei, procesul artrozic afectând predominant articulațiile:
mâinilor:
artroza interfalangiană;
 artroza carpo – metacarpiană a policelui;
picioarelor:
 artroza articulației metatarso - falangiene a halucelui;
- artroza articulației talo - calcaneene;
- artroza articulatiei medio - tarsiene;
genunchilor: gonartroza cu afectarea sectoarelor:
-femuro - tibial (compartimentul medial, lateral sau ambele);
4
-femuro - patelar;
-ambelor sectoare;
 șoldului (coxartroza) cu forme:
excentrice (superioară);
 concentrice (axială,medialii);
 difuze (coxae seniils);
artrozele coloanei vertebrale (cervicale,dorsale şi lombare);
artroze cu alte localizări:
 articulaţia temporo - mandibulară;
 articulaţia sterno-claviculară;
 articulaţia acromio claviculară;
 articulaţia scapulo-humerală;
 articulaţia cotului;
 articulaţia radiocarpiană;
 articulaţia costo - vertebrală;
 articulaţia gleznei;
 articulaţia sacro - iliacă;
2. Formele generalizate cuprind trei sau mai multe forme localizate.
B. ARTROZELE SECUNDARE scot in evidenţă raportul de dependentă dintre afecţiune
condiţiile sau stările morbide care au favorizat iniţierea procesului degenerativ la anumite niveluri. În
acest grup sunt incluse:
a) artroze secundare traumatismelor acute şi cronice:
artroze secundare traumatismelor acute:
-fracturi;
- luxaţii habituale;
-leziuni meniscale;
-hemartroză;
-sinovite posttraumatice;
artroze secundare suprasolicităirii articulare datorate:
-displaziilor articulare;
- subluxatiilor articulare;
- instabilităţii articulare;
- hiperactivităţii profesionale sau sportive;
- incărcării articulare de tip ponderal;
- deformari in valg sau var;
- inegalitatea membrelor inferioare;
b) artrozele secundare deformăririlor congenitale sau dobăndite ale capetelor osoase:
luxaţia congenitală (şold);
osteocondroză;
osteocondrite disecante;
osteonecroze (inclusiv maladia Legg-Calve-Perthes);
c) artrozele metabolice: în aceste forme degenerescenta cartilajului articular este datorată
unei tulburări metabolice. Forme de artroze dismetabolice:
artroza ocronotică - depunerea pigmentului chininic in cartilaj (consecutiv unui
defect autosomal-recesiv a enzimei oxidative a acidului homogentinic) induce o degenerescenţă
precoce a cartilajului articular;
5
artroze microcristaline: - artroza urică - depunerea cristalelor de urât monosodic în cartilajul
articular;
artroza condrocalcinozică — depunerea cristalelor de pirofosfat de calciu în cartilajul articular;
boala Wilson;
d) artrozele endocrine:
acromegalia - osteopatie consecutivă unei producţii excesive de hormon de creştere; are
aspect similar artrozei;
diabetul zaharat - prin producerea artropatiei de tip neurogen;
hiperparatiroidismul;
hipotiroidismul;
obezitatea;
e) artroze secundare artritelor:
 artrite bacteriene;
 artrite reumatismale:
poliartrita reumatoida;
-spondilita anchilopoetica;
-artropatia psoriazica;
f) artroze secundare ale altor afecţiuni:
boli neurologice sau tulbureiri nervoase (hipoestezie sau anestezie, tulburari de
sensibilitate profundă);
 tulburări circulatorii:
insuficienta veno-limfatica;
arteriopatiile;
 endemice;
 degeături;
 hernoglobinopatii.
1.3 Declanşarea procesului artrozic si manifest ările clinice ale bolii
Artroza se declanşeaz ă atunci când anumiţi constituienţi proteici se modific ă, în timp ce
alţii işi maresc num ărul sau dimensiunea. Este de fapt o încercare a organismului de a se repara prin
proliferarea celulelor cartilajului, dar rezultatul acestui balans între acţiunea de distrugere şi aceea de
regenerare este compromiterea cartilajlui, a c ărui netezime pe suprafaţa de legatura cu oasele este
afectată, ceea ce Impiedic ă alunecarea normala a acestora. Procesul este insoţit de producerea în
mas ă a enzimelor care se afl ă în celulele cartilajului, acţiunea acestora cauzând o inflamare locala care
mareşte deteriorarea ţesutului. Apar mici eroziuni pe suprafaţa cartilajului, care pare a fi plin de mici
cratere, cu prezenţa unor fisuri şi chisturi.

6
În stadiul incipient de artroza, în zonele de stres maxim se formeaza cartilajul moale, apoi în
etapele ulterioare are loc fragmentarea şi formarea de fisuri verticale. Cartilajul işi pierde
elasticitatea, în primul rând în centru, devine neuniform, apar fisuri iar osul alveolar este expus.
,

Mai tarziu, cartilajul poate s ă dispară complet, iar suprafetele articulare osoase private de absorbţia
de şoc a ţesutului cartilaginos, sunt supuse solicit ărilor mecanice mari şi inegale. În acelaşi timp, în
încercarea organismului de a-şi dezvolta suprafaţa de contact dintre oase şi de a obţine astfel o
mai mare stabilitate, osul işi schimb ă structura, devenind mai rigid şi mai susceptibil la
microfracturile care au loc mai ales când articulaţiile suport ă o greutate neobişnuit de mare. Din cauza
procesului inflamator, fiecare element al articulaţiei (tendoanele, muşchii, ligamentele, capsula
articulară etc.) se hipertrofiaza.

Aceasta se manifestă clinic prin sinovită a articulaţiilor şi dezvoltare a reacţiilor


imunologice la produsele de dezintegrare. Procesul imunopatologic în cartilajului articular şi membrana
sinovială evoluează în paralel cu procesele degenerative şi distrofice, astfel că inflamaţia produce
modificări fibroase sclerotice ale ţesuturilor moi din articulaţie şi ingroşarea semnificativă a
capsulei. Asociat cu aceasta este atrofia paralela a muşchilor apropiaţi din cauza inactivităţii, care
este o cauză de durere atunci când articulaţiile afectate sunt in mişcare.

7
Evoluția acestei boli diferăde la pacient la pacient, afecțiunea având posibilitatea să se

dezvolte până la distrugerea totală a articulației, sau poate să se stopeze la un moment dat.
Manifestările clinice in boala artrozică, independent de localizarea lor, sunt relativ constante
și comune multor boli reumatice, dar suficiente prin ele insele pentru individualizarea afecțiuni
concrete și stabilirea diagnosticului corect. Semnele și simptomele suferinței sunt de obicei
localizate la una sau două articulații; prezența lor la mai mult de două articulații sugerează o altă
suferința.
Subiectiv, simptomele artrozelor sunt reprezentate in principal de durere și redoarea articulară
post — imobilizare iar obiectiv, afecțiunea se manifestă cu limitarea mișcarilor articulare și,
eventual, semne de interesare cartilaginoasă sau sinovială.
Manifestarile clinice ale artrozei sunt:
Durerea constituie în general semnul cel mai precoce și mai important al interesării artrozice
a unei articulații.
În fazele inițiale ale bolii artrozice este în general de intensitate redusă și inconstantă,
comportându-se ca o durere de tip mecanic adică in relație directă cu utilizarea articulației. La inceput
durerea poate apare doar cu ocazia eforturilor intense și prelungite (în timp, eforturile care declanșază
durerea devin din ce in ce mai mici) și poate să se atenueze prin repausul articulației.
În formele grave durerea poate fi subcontinuă sau continuă persistând chiar in timpul repausului
sau pe durata nopții.
Cum cartilajul este lipsit de tenninații nervoase, durerea articulară din artroze are ca sediu
membrana capsulei sinoviale și osul subcondral. Durerea nocturnă prezentă în formele grave de
artroza este corelata cu o pronunțată inflamație sinoviala sau cu modificări vasculare ale osului
subcondral; durerea poate apare și ca o consecință a contracturii musculare.
Fenomenele dureroase, ca in multe alte boli reumatice, sunt influențate de numeroși factori
secundari (în principal de cei de origine climatică - frigul și umezeala pot accentua durerea).
 Redoarea articular ă după imobilizare este şi ea o caracteristică a mai multor afecţiuni
reumatice dar are in general, o durată mult mai scurtă (rigiditatea matinală din artrita reumatoidă
poate persista chiar ore). După repausul nocturn sau după imobilizarea pe o anumită perioadă de
timp, articulaţia interesată prezintă o incapacitate certă de reluare a mobilităţii sale obişnuite care
dispare în general după câteva minute (10 — 15 minute) de exerciţiu ("încălzirea articulaţiei").
Limitarea mişcărilor articulare. În articulaţiile interesate de procesul artrozic se observă o
tendinţă de reducere a excuţiei mişcărilor caracteristice. Limitarea mişcărilor articulare din artroze
se instalează gradat, limitarea afectează in general puţine mişcări şi numai în cazurile grave
evoluează progresiv până la blocarea completă articulară. Această limitare este in stransă corelaţie
cu un mecanism antalgic şi cu fenomenele de contracturăretractură musculară, dar şi cu alterările
arhitecturii articulare şi prin structuri intraarticulare (corpi străini, meniscuri etc.) ce pot determina
blocajul articular.

8
 Deformările articulare. Procesul artrozic poate conferi articulaţiei afectate un aspect
modificat in raport cu procesele distructive ale capetelor osoase, astfel:
-osteofitele pot determina apariţia nodozităţilor, vizibile la inspecţie şi mult mai bine
evidenţiabile prin palparea capetelor articulare;
-dezaxările segmentelor scheletale produc deformari caracteristice care justifică denumirea,
în cazurile respective de "artroză deformantă".
Alte semne de interesare articulară
-zgomote articulare legate de mobilizare - degenerarea cartilajului articular poate fi relevată
de apariţia cracmentelor, crepitaţiilor sau altor zgomote articulare ce se pot palpa sau auzi la
mobilizarea articulaţiei.
 instabilitatea articulară — poate avea aceleaşi cauze ca şi blocajul articular dar este
determinată în mod special de amiotrofie.
-semne objective de interesare sinovială — participarea sinovialei la procesul artrozic este
sugerată obiectiv de tumefacţia ţesuturilor periarticulare şi nu rareori de prezenţa unui revărsat
articular (hidartroza); dacă componenta inflamatorie a artrozei este deosebit de pronunţată la
nivelul articulaţiei interesate poate apărea şi creşterea temperaturii locale.
Diagnosticul timpuriu al artrozei este condiţia unui tratament de succes. Simptome
importante cum ar rigiditate in articulaţia afectată dimineaţa devreme sau durere care nu durează
mai mult de o jumatate de oră, durere care apare dupa odihnă sau după mişcarea limitată a
articulaţiei sau o senzaţie de instabilitate in articulaţie, limitarea funcţional ă în mobilitate inclusiv
flexie şi extensie limitată a articulaţiei afectate, sunt primele simptome ale bolii.
Examenul fizic al articulaţiilor artrozice poate releva:
-sensibilitate localizată;
-tumefacţia osului sau a părţilor moi;
-crepitaţii osoase caracteristice;
-creşterea cantităţii de lichid sinovial care, dacă apare, nu este în cantitate mare;
-atrofia musculară periarticulară, atrofia musculară apare datorită lipsei de utilizare sau a
inhibării reflexe a contracţiilor musculare ;
-în stadii avansate de artroză apar deformări importante, hipertrofii osoase, subluxaţii şi
reducerea marcată a mobilităţii articulare.
Se impune diagnosticul diferențial al durerii articulare cu alte afecțiuni:
1.reumatisme de parți moi (bursite anserine la genunchi, bursite trohanteriene la genunchi);
2.radiculopatii;
3.durere iradiată de la o altă articulație;
4.neuropatii de compresie;
5.boli vasculare (claudiție);
6.alte tipuri de artrite (sinovita indusă de cristale,artrite septice);
7.boli reumatice sistemice (poliartrita reumatoidd).
1.4 Principii de tratament in artroze
Artrozele prezintă o terapie "etiologică" ce tinde să intervină asupra factorilor etiopa -
togenici susceptibili corecției si una "simptomatica" ce are rolul de a reduce sau elimina
simptomele bolii, în special durerea, rigiditatea si limitarea funcțională.
Dat fiind că premisa indispensabilă a oricarei terapii este evaluarea exactă a tabloului clinic,
programarea terapeutica a artrozei trebuie sa ia în considerare urmatoarele elemente:
 natura procesului artrozic;
 fatictorii etiopatogenici implicați;
 stadiul bolii.
9
Independent de natura procesului artrozic, chiar și în cazul formelor primare, este
întotdeauna posibilă recunoașterea și a altor factori care ar fi putut contribui la o anumit ă localizare
a bolii sau la accelerarea evoluției acesteia: obezitatea, tulbur ările vasculare, atitudini vicioase,
solicitarea funcționala excesiva etc. ce trebuie individualizați și pe cât posibil corectați.
Rapiditatea evoluției procesului artrozic poate fi un criteriu util în selecția măsurilor terapeutice,
conservatoare (farmacologice sau fizioterapice) sau neconservatoare (chirurgicale). Remediile
terapeutice utile în tratamentul artrozei sunt de natura diversă; în general cele mai bune rezultate se
obțin cu o abordare "integrată" ce ține cont de diversele posibilități de intervenție.
Tratamentul artrozelor cuprinde:
A . MĂSURI CU CARACTER GENERAL, ce indeplinesc funcția de îmbunătățire a fondului
pe care se instalează și evoluează maladia artrozică și care pot concura uneori în masură decisivă la
controlul terapeutic al procesului morbid. după cum urmează:
1.Încurajarea pacientului. Vor fi disipate confuziile privind artroza si prognosticul acesteia,
incurajand pacientul să privească boala sa intr-o lumina optimistă, în corelație cu caracterul benign
al prognosticului în marea majoritate a cazurilor și cu posibilitățile notabile de intervenție
terapeutică (farmacologică, fizioterapică si chirurgicală).
2.Repausul articular. Foarte frecvent apariția simptomelor la nivelul unei articulații artrozice
este consecința unei creșteri neobișnuite a solicitărilor ca urmare a modificărilor obiceiurilor de
viață, începerea unei noi activități lucrative sau sportive etc. Repausul constituie întotdeauna un
ajutor cert care favorizează remisiunea simptomelor artrozice. În formele acute, este oportună
intercalarea perioadelor adecvate de repaus funcțional cu perioade de activitate ale articulației
afectate (pe parcursul fiecarei zile).
3.Măsuri igienice și dietetice (aplicabile în principal în coxartroză și gonartroză):
a) Norme de viață. Nu puține forme de artroză sunt exacerbate sau sunt consecința
activităților fizice excesive sau inadecvate. Artroza artrculațiilor portante (șold, genunchi) este
adesea corelată cu munca deosebit de obositoare sau prelungită în ortostatism și chiar cu activități
normale ce implică microtraumatisme repetate. Recomandări:
 redimensionarea duratei activităților solicitante: ridicarea greutăților, ortostațiunea și
mersul prelungit, parcurgerea suprafețelor accidentate;
-adoptarea unor posturi mai putin nocive;
- protejarea mai bună a articulației expuse prin:
- folosirea unor echipamente de protecție;
- utilizarea încălțămintei convenabile.
b) Controlul greutății corporale. Obezitatea reprezintă un factor agravant al multor forme
artrozice, în special ale articulațiilor portante. Nu are sens începerea tratamentului unei coxartroze sau
gonartroze fără a lua in considerare reducerea greutății corporale pentru a favoriza funcționalitatea
articulațiilor portante. Uneori, reducerea greutății corporale reprezintă unica intervenție posibilă în
cazul pacienților vârstnici sau cu activitate fizică limitată.
Reducerea greutății corporale îndeplinește un rol esențial și pentru pregătirea în vederea unei
eventuale intervenții chirurgicale și a fazei postoperatorii succesive, în scopul obținerii celor mai
bune condiții de funcționalitate ale articulației afectate.
c) Măsuri dietetice. Este indispensabilă evitarea erorilor nutriționale în sensul fie al unui
exces alimentar (responsabil de obezitate), fie a unei carențe de cauză restrictivă care ar putea
favoriza condițiile agravante pentru procesul artrozic ca osteoporoza sau osteomalacia.
Din acest motiv, ținând cont de vârsta, de conformația fizică și de eventuala patologie asociată
(diabet, insuficiență renală, osteoporoză etc.) trebuie indicată dieta cea mai adecvată în scopul
reducerii panicului adipos fără a compromite eficiența musculaturii sau statusul calcificării osoase.

10
4.Corectarea eventualelor dismetabolisme. În cazul existenței unei tulburări metabolice se
vor lua in considerare măsuri adecvate de natură dietetică și/sau farmacologică necesare
corectării acesteia.
5.Corectarea eventualelor tulburări vasculare presupune identificarea precoce și tratamentul
adecvat al tulburărilor circulației venoase ale membrelor inferioare (sindromul de insuficiență venoasă)
care se asociază cu mare frecvență artrozei genunchiului. Măsuri adjuvante utile sunt reprezentate
de:
-repausul cu posturare antideclivă a membrelor inferioare;
-exerciții de contracție a musculaturii gambei;
-utilizarea ciorapului elastic.
6. Corectarea eventualelor tulburări ri endocrine. În afara cazurilor de discrinii
indiscutabile ca acromegalia sau hipotiroidismul care necesită tratament specializat, poate fi luată în
considerare oportunitatea unui tratament cu estrogeni, de exemplu în cazul asa-zisei "artroze de
menopauză”
B. MĂSURILE CU CARACTER PARTICULAR aplicabile artrozelor au în vedere
terapia farmacologică, ce poate fi:
- "cauzală”, atunci când acționează în sensul influențării favorabile a procesului
degenerativ al cartilajului articular;
-"simptomatică", atunci când acționează în scopul controlării simptomelor procesu- lui
artrozic în primă instanță impotriva durerii și inflamației.
Tratamentul poate fi administrat:
- pe cale sistemică generală (orală, rectală, parenterală) sau, în anumite circumstanțe, locală
prin infiltraţie directă în articulaţia interesată sau prin aplicaţii locale cutanate (unguente, creme,
geluri)
În terapia simptomatică sunt utilizate substanţe farmacologice cu activitate analgezica şi
antiinflamatoare non-steroidiene, ce au eficacitate atât antiinflamatoare cât şi o bună tolerare
gastrica, ele find recomandate în principal în tratamentul puseelor inflamatorii ale artrozei.
În general substanţele cortizonice şi ACTH nu îsi au indicaţia în tratamentul artrozelor datorită
riscului efectelor adverse (osteoporoză, hipertensiune arterială, boala ulceroasă etc.) care depaşesc
net efectele benefice, cel puţin in bolile cu simptomatologie saracă.
Mentionam că :
-durerea, rigiditatea şi limitarea functională din coxartroză şi gonartroză sunt influenjate
benefic de tratamentul sistemic care poate fi ciclic sau chiar continuu.
-cortizonicele nu sunt indicate in tratamentul (pe cale sistemica) coxartrozei ci
gonartrozei.
-în coxartroză, infiltraţiile intraarticulare de substanţe cortizonice-retard care pot ameliora
tranzitor formele foarte dureroase, nu sunt recomandabile deoarece accelereaza procesele
regresive ale cartilajului şi osului, prin urmare indicarea lor este limitată la cazuri bine selecţionate.
Programul complex de recuperare balneofizicală şi kinetoterapeutică în artroze, cu adresare
directă coxartrozei, va face obiectul unui capitol de sine — stătător.

11
CAPITOLUL II. ANATOMIA ŞOLDULUI

2.1 Structura bazinului


Bazinul este o formaţiune anatomică complexă ce face legătura între coloana vertebrală
şi membrele inferioare. Datorită poziţiei lui şi prin analogie cu centura scapulară a membrului
superior, bazinul se mai numeşte şi centura pelvină. Spre deosebire însă de centura scapulară care
este deosebit de mobilă, centura pelvină este rigidă. Rolul ei este numai de a transmite greutatea
corpului spre membrele inferioare şi de a susţine viscerele abdominale. Bazinul este alcătuit din
oase coxale reunite anterior prin simfiza pubiană şi posterior prin segmentul sacrococcigian al
coloanei vertebrale, cu care oasele coxale se articulează strâns.
Osul coxal este un os plat, de formă patrulateră, alcătuit din trei piese osoase: ilionul situat
în sus şi afară, pubisul situat înainte şi ischionul situat în jos. Toate aceste piese
converg spre centrul osului coxal, care prezintă pe faţa lui externă cavitatea cotiloidă
(acetabulum).
Sacrul este un os median şi simetric, format din sudura vertebrelor sacrate. El închide partea
posterioară a bazinului. Este îndreptat oblic în jos şi înapoi. Formează cu ultima vertebră
lombară un unghi care proemină anterior, numit promontoriu. Are patru feţe: (anterioară,
posterioară şi două laterale), o bază şi un vârf.
Coccisul este situat sub sacru, rezultă din sudura celor 4 sau 5 vertebre coccigiene. Are
forma unei piramide triunghiulare cu baza în sus.
Articulaţiile bazinului :
 simfiza pubiană (articulaţie semimobilă)
 articulaţiile sacro-iliace (articulaţii semimobile)
 articulaţia sacro-coccigiană (artrodie) fără importanță funcţională.
Bazinul are forma unui trunchi de con cu baza în sus. Inelul format anterior de
marginea superioară a simfizei pubiene, lateral de liniile nenumite de pe feţele interne ale
coxalelor şi posterior de promontoriu împarte bazinul în două părţi: marele bazin şi micul bazin,
cu strâmtoarea superioară şi strâmtoarea inferioară. Diametrele lor transversale, oblice şi antero-
posterioare joacă la femeie un rol important în desfăşurarea normala a nașterii.

12
2.2 Articulaţia coxofemurală
Articulaţia coxo femurală sau şoldul este articulaţia proximală a membrului inferior ce leagă
femurul de bazin, fiind greu reperabilă datorită faptului că este inconjurată de mase musculare
importante. Articulaţia este o enartroză (articulaţie sferoidală), situată la joncţiunea dintre trunchi şi
membrul inferior liber, care participă şi asigură efectuarea în
condiţii optime, a două funcţii importante ale aparatului locomotor: ortostatismul şi
locomoţia. Ea realizează atât transmiterea greutăţii corpului de la pelvis spre femur în faza
sprijinului mono - sau bipodal, cât şi faza de pendulare a memb•ului, necesară deplasării.
2.2.1 Configuraţia osoasă. Structura funcţională
Scheletul centurii pelvine este format din cele două oase coxale care se articulează anterior la
nivelul simfizei pubiene şi posterior cu osul sacrum prin articulattile sacro-litace.
Osul coxal este format din trei oase sudate între tlion, ischion şi pubis.
1. Fețele osului coxal:
a. faţa laterală prezintă următoarele elemente:
-fața fesieră prezintă liniile fesiere posterioară anterioară şi inferioară;
-șanțul supraacetabular unde îşi are originea capul reflectat al muşchiului drept femural;
-acetabulul este format din fosa acetabulară sau cavitatea cotiloidă şi sprânceana acetabutlară
o margine proeminentă incompletă inferior (incizura acetabulară).
-gaura obturatoare pe care se ataşează membrana obturatoare ( pe faţa sa externă au
originea fibrele muşchiului obturator extern);
-fața obturatoare a ramului superior al pubisului este străbătută de şanţul obturator prin care
trece mănunchiul vasculo-nervos obturator. Anterior şanţul este limitat de creasta obturatoare;
b. fața medială prezintă următoareie elemente:
-fosă iliacă unde are originea muşchiul iliac;
-luberozitatea iliacă pe care se inseră ligamentele interosoase sacro-iliace;
-linia auriculară care se articulează cu osul sacrum;
-linia arcuată reprezintă limita dintre bazinul mare şi bazinul mic;
-gaura obturatoare.
2 .Marginile osului coxal:
a. marginea superioară are forma literei "S" şi se numeşte creasta iliacă. Ea este constituită
dintr-o buză externă, o arie intermediară şi o buză internă:
-buza externă pe eare se ataşează fibrele muşchiului oblic extern şi ale muşchiului

13
latissimus dorsi;
-aria intermediară pe care se ataşează fibrele muşchiului oblic intern;
-buza internă pe care se ataşează muşchiul transvers abdominal.
b. marginea antero-superioară prezintă:
- spina iliacă antero-superioară pe care au originea muşchiul croittor şi ligamentul inghinal;
-spina iliacă antero-inferioară pe care are originea capul direct al muşchiului drept femural;
-incizura ilio-psoasului prin care trece muşchiul iliopsoas;
-eminența ilio-pubică pe care se ataşează arcul iliopectineu;
-creasta pubică pe eare se inseră partea laterală a muşchiului drept abdominal;
-linia pectineală (creasta pectinee) pe care se inseră ligamentul pectineal;
-tuberculul pubic pe care se inseră ligamentul inghinal;
c. marginea posterioară prezintă:
- spina postero-superioară;
- spina iliacă postero-inferioară
- marea incizură ischiadică prin care trece muşchiul piriform;
- spina ischiadică (cu originile muşchilor gemen superior şi tibrele muşchiului ridicător
anal);
- mica incizuză ischiadică prin care trece muşchiul obturator intern;
- tuberozitatea ischiadică pe care au originea muşchii semimembranos, capul lung al muşchiului
biceps femural, semitendinos şi fibre ale muşchiului adductor mare;
Osul femur - Extremitatea superioară (este parte componenta a articulatiei coxofe - murale)
este compusă din:
1. Capul femurului are forma a 2/3 dintr-o sferă cu raza de 2 cm. În cadranul său
posteroinferior se află foseta ligamentului rotund. El participă împreună cu acetabulul la formarea
articulaţiei coxo-femurale.
2. Colul.femural:
a. faţa anterioară este limitată lateral de linia intertrohanterică.
b. faţa posterioară este limitată lateral de creasta intertrohan - terică pe care se inseră
muşchiul pătrat femural.
3. Trohanterul mare pe care se inseră muşchiul fesier mijlociu, muşchiului fesier mic, muşchiului
piramidal. Faţa medială prezintă .fosa trohanterică la nivelul căreia se inseră muşchiul obturator
extern superior şi anterior de fosă se inseră muşchiul obturator intern şi muşchii gemeni.
4. Trohanterul mic pe care se inseră muşchiul iliopsoas.

Structura funcţională
Articulaţia coxo-femurală este o articulatie sinovială (diartroză) complexă. Construită în aşa
fel încât să ofere, în acelaşi timp, maximum de stabilitate şi de mobilitate si să permită de asemenea,
mişcări multiple şi variate. Este compusă din:
14
a) suprafeţele articulare - capete osoase compuse din ţesut osos spongios şi cartilaj articular -
hialin - ce acoperă suprafeţele articulare ale oaselor, fiind dotate cu proprietăți vâscoelastice
adaptate alunecărilor reciproce ale capetelor osoase, sunt:
- cavitatea cotiloidă a coxalului (acetabulum) are forma unei emisfere situată pe faţa
externă a coxalului, la nivelul joncţiunii ilion / ischion / pubis; în ea se realizează efectul
de contenţie articulară a capului femural;
- capul femurului - este acoperit de cartilaj hialin şi se sprijină pe colul femural, privit
anterior acesta prezintă o oblicitate de sus în jos şi dinspre interior spre exterior, privit superior este
oblic spre anterior şi spre exterior; aceste orientări ca şi lungimea colului prezintă variaţii individuale.
În partea sa inferioară şi laterală, capul se continuă cu colul femural, care leagă capul de
diafiza femurală. Axa colului femural formează cu axa diafizei un unghi de 135, numit unghi de
inclinație:
- un col mai înclinat ce formează un unghi mai mic de 135° se numeşte coxa vara; el limitează
mai rapid mişcarea de abducţie;
- un col mai puţin înclinat formează coxa valga, ce va permite o mişcare de abducţie mai
amplă.
Curburile colului influenţează în mod egal amplitudinea mişcărilor în articulaţia
coxofemurală:
- un col foarte concav (frecvent corespunzător unui col lung) permite o bună abducţie şi
rotaţie externă;
- un col puţin concav (corespunzător unui col scurt) se opune rapid marginii cavităţii
cotiloide şi limitează mişcările.
Se observă astfel că există la nivelul articulaţiei coxofemurale o predispoziţie la
amplificarea sau limitarea mişcărilor deja înscrise în forma osoasă. Această observaţie este
importantă raportată la tehnicile care au o mare amplitudine de mişcare în articulaţia
coxofemurală. Astfel persoanele la care dispoziţia osoasă limitează mişcările riscă pentru
efectuarea lor o forţare a articulaţiei supraajacente (coloana lombară) sau subajacente
(genunchi).
b) formaţiuni care asigură concordanţa dintre suprafeţele articulare formate din:
- labrul articular (cadrul articular);
- fibrocartilajele intraarticulare (discurile şi meniscurile).
c) mijloacele de unire ale articulaţiei - realizează prin inelul de bricolaj o unire articulară
foarte strânsă a suprafeţelor articulare, menţinând capul femural în articulaţie şi crescând
stabilitatea acesteia. Ele sunt:
- capsula articulară - este foarte rezistentă, fiind formată din două straturi: extern - fibros
(membrana fibroasă) şi intern (membrana sinovială), se ataşază: pe osul iliac, pe marginea
cavităţii cotiloide iar pe femur în jurul colului (la distanţă de suprafaţa articulară); inserţia
capsulei la distanţă de col permite efectuarea unor mişcări ample.
- ligamentele articulare (intracapsulare şi extracapsulare) au rol de întărire a capsulei,
asigurând soliditatea extremităţilor inferioare în timpul staţiunii verticale, în timpul mersului,
alergării şi săriturii. Ligamentele cu rol important în biomecanica şoldului sunt:
- illofemural, important în menţinerea poziţiei ortostatice, se opune căderii corpului înapoi; în
această poziţie, şoldul se extinde şi ligamentul pus sub tensiune strangulează gâtul femural,
apăsând capul femurului în cavitatea cotiloidă;
- pubofemural limitează abducţia şi rotaţia externă;
- ischiofemural limitează rotaţia internă şi adducţia
- ligamentul rotund este intraarticular cu rol secundar în biomecanica şoldului.

15
Flexia şi rotaţia internă destind aceste ligamente în timp ce extensia şi rotaţia externă le
tensionează.

2.2.2 Mușchii ce intervin in mobilizarea șoldului


a) mușchii lombo - iliaci
Mușchiul psoasul - iliac este unul din cei mai importanți mușchi in statică si dinamică
trunchiului. El intervine direct asupra șoldului , suprapunându-se ca direcție axei biomecani -ce a
16
membrului inferior. Împreuna cu mușchii abdominali, mușchii spatelui și mușchii ischiogambieri
asigură:
-echilibrul trunchiului pe coapsă;
-în mers, efectuează izotonic mișcarea de flexie a coapsei pe bazin, inițiind deci faza de
pendulare si gradează extensia coapsei pe bazin, spre șfarsitul fazei de pendulare. Inserția lui pe
primele vertebre lombare se suprapune centrului de greutate, apoi se indreapta în afară și în jos,
trece prin fața capului femural, înapoi formează un unghi de aproximativ 40° și se inseră pe micul
trohanter. Realizează astfel, o puternică chingă anterioard, care impinge capul femural dinainte - inapoi
si reprezintă astfel, principalul stabilizator anterior al șoldului. Acest mușchi are acțiuni complexe:
 când se contractă în totalitate, luând punct fix pe inserțiile proximale, flectează coapsa pe
bazin și în același timp imprimă coapsei o ușoară mișcare de adductie si rotație externă.
-când ia punct fix pe inserția distală, flectează coloana vertebrală și bazinul pe coapsă (este
deci, un flexor al coloanei)
-cand se contractă de o singură parte, este tot flexor dar în același timp imprimă coloanei
vertebrale și o mișcare de inclinare laterală.
Ca flexor al coapsei pe bazin el intervine în special după ce coapsa depășește
amplitudinea de flexie de 90°. De aceea, valoarea lui funcționala se determină așezând subiectul
pe un scaun și punându-1 să facă flexia coapsei pe bazin. De aceea nu poate face flexia coapsei
dincolo de 90°, mușchiul este deficitar.
Ca rotator al coapsei, acțiunea lui diferă după pozitia acesteia;
-când coapsa este flectată pe bazin, micul trohanter fiind situat posterior față de axa femurului,
psoasul-iliac este rotator extern;
-când coapsa este extinsă pe bazin, mușchiul este un rotator intern.
b) mușchii bazinului
fesierul mare — cel mai voluminos mușchi al bazinului. Se inseră proximal pe partea
posterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă oblic in jos și în afară și se inseră distal pe creasta
externă a liniei aspre, imediat sub marele trohanter. Când ia punct fix pe bazin este rotator in afară
al coapsei. Intervine în mișcarea de extensie atunci când subiectul poartă greutăți sau urcă pe un
plan înclinat;
fesierul mijlociu, prin baza lui se insera proximal pe porțiunea mijlocie a fosei iliace mijlocii,
se indreaptă vertical în jos și prin vârful lui se insera distal pe fața externă a marelui trohanter. Când
se contractă in totalitate și ia punct fix pe bazin, este abductor și rotator în afară al coapsei. Când ia
punct fix pe femur înclină lateral bazinul. El apasă pe fața laterală a marelui trohanter, infundând
astfel capul femurului în cavitatea cotiloidă și este principalul stabilizator lateral al șoldului:
fesierul mic, prin baza lui se inseră proximal pe porțiunea anterioară a fosei iliace externe,
se indreaptă aproape orizontal în afară și prin vârful lui se inseră distal pe marginea anterioară a
marelui trohanter. Când ia punct fix pe bazin este rotator inăuntru și un adductor al coapsei, când ia
punct fix pe femur este un proiector înainte al jumătății bazinului de partea opusă;
gemenul superior se inseră medial pe spina sciatică, se indreaptă în afară, se unește cu
tendonul gemenului inferior și se inseră lateral pe cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter.
Este un rotator in afară al coapsei.
gemenul inferior se inseră medial pe tuberozitatea ischionului, se indreaptă în afară și se
unește cu tendonul gemenului extern. Este un rotator in afară al coapsei.
obturatorul intern se inseră medial pe fața internă a membranei obturatoare care umple
gaura obturatoare a osului coxal și pe conturul ei osos, trece prin mica scobitura sciatică a
marginii posterioare a coxalului, iese din micul bazin, se indreaptă în afară și se înseră lateral pe
cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter. Este un rotator in afară al coapsei și un stabilizator
posterior al șoldului.
17
obturatorul extern se inseră medial pe fața externă a membranei obturatoare și pe conturul
ei osos trece prin spatele articulației coxo-femurale și se inseră lateral pe cavitatea de pe fața internă
a marelui trohanter. Este rotator in afară al coapsei și un principal stabilizator inferior al șoldului.
putratul femural se inseră medial pe tuberozitatea ischiatica, se indreaptă în afară, trece
prin spatele articulației coxo-femurale și se inseră lateral pe marginea posterioară a marelui
trohanter. Este un rotator in afară al coapsei.
piramidalul (pisiformul) se inseră medial pe fața anterioară a sacrului, în jurul găurilor
sacrate anterioare, se îndreaptă in afară, iese din bazin prin marea scobitură sciatică
și i se inseră lateral pe marginea superioară a marelui trohanter. Când ia punct fix pe bazin
rotează coapsa în afară. Este sinergic cu gemenii si stabilizator posterior al șoldului.
c) mușchii coapsei se indreaptă vertical de la bazin la coapsă, iar unii dintre ei la
extremitățile superioare ale oaselor gambei. După topografia lor se împart în trei grupe: anteriori,
mediali Si posteriori astfel:
- Mușchii anteriori ai coapsei:
tensorul fasciei lata, mușchi superficial, se inseră proximal pe spina iliacă anterosuperioară
și pe buza externă a treimii anterioare a crestei iliace. Are un corp aplatizat, se întinde pe treimea
superioară a coapsei, se continuă cu un tendon lat și se inseră distal pe tuberozitatea externă a
extremității superioare a tibiei. Are rol deosebit in statică, (în sprijinul unilateral) și în mers. Este
rotator în afară al coapsei;
croitorul, mușchi superficial, se întinde diagonal de sus în jos din afară-înăuntru; se
inseră proximal pe spina iliacă antero-superioară și distal pe tuberozitatea interna a extremității
superioare a tibiei, prin laba de gască; este flexor al gambei pe coapsa, adductor și rotator in afară al
coapsei pe bazin, realizând poziția de lucru a vechilor croitori, de unde și numele mușchiului;
cvadricepsul, mușchi larg care ocupă toată partea anterioară a coapsei. Este alcătuit din
patru fascicule musculare: dreptul femural, vastul lateral, vastul medial și femuralul (cruralul).
Inserțiile proximale ale acestor fascicule sunt diferite: dreptul anterior se inseră pe bazin prin două
tendoane, unul direct pe spina iliaca antero-inferioară și unul pe sprânceana cotiloida; celelalte trei
porțiuni se inseră pe femur; este extensor al gambei pe coapsă.

- Mușchii mediali ai coapsei:


dreptul intern (mușchiul gracilis) este foarte subțire, se inseră proximal pe unghiul pubisului
și distal, prin intermediul labei de gască, pe partea superioară a feței interne a tibiei; este flexor și
adductor al coapsei;
pectineul se inseră proximal pe spina pubisului, se indreaptă oblic în jos și în afară și se
inseră distal pe creasta mijlocie a liniei aspre; este flexor, adductor și rotator în afară al coapsei;
adductorul mare se inseră proximal pe ramura ischio-pubiană și tuberozitatea ischiatica a
coxalului, iar distal pe tuberculul supero-intern al condilului intern al extremității inferioare a
femurului;
adductorul mijlociu se inserează proximal pe unghiul pubisului, se indreaptă în afară și
în jos și se inseră distal pe zona mijlocie a liniei aspre a femurului;
adductorul mic se inseră proximal pe unghiul pubisului și distal pe creasta internă,
superioară a liniei aspre.
Toti cei trei adductori au o direcție aproximativ oblică în afaraă și în jos și sunt paraleli
ca directie cu psoasul-iliac; sunt adductori și flexori ai coapsei.
18
- Mușchii posteriori ai coapsei alcătuiesc grupul mușchilor ischio-gambieri; ei sunt mușchi
biarticulari și au o deosebită importanță în statică, mers, alergare și sărituri; extind coapsa pe bazin
și au asupra gambei o acțiune caracteristică: fiind flexori ai gambei pe coapsă de la 10° la 155° și
devin extensori ai gambei pe coapsa pe amplitudinea dintre 0°-10°.
Aceștia sunt:
semitendinosul se inserează proximal pe tuberozitatea ischionului, împreună cu lunga
portiune a bicepsului femural și distal, prin intermediul labei de gască, pe partea superioară a
feței interne a tibiei;
semimembranosul se inserează proximal pe fața posterioară a tuberozitații ischiatice și
distal pe cei doi condili tibiali. Ambii mușchi sunt flexori și rotatori inăuntru ai gambei pe coapsă și
extensori ai coapsei pe bazin;
bicepsul femural se înserează proximal prin două capete care se numesc:
-lunga porțiune ce se inseră pe tuberozitatea ischiatică impreună cu semitendinosul;
,

-scurta porțiune ce se inseră pe partea externă a liniei aspre a femurului; cele doua porițuni se
unesc și se inseră distal, printr-un tendon comun, pe capul peroneului; este flexor al gambei pe
coapsă și extensor al coapsei pe bazin.

2.3 Biomecanica și statica șoldului


BIOMECANICA șoldului are la bază faptul că articulația coxo- femurala este de tip
-

sferoidal, cu trei axe de mișcare. La nivelul ei se pot produce urmatoarele mișcari: flexie, extensie,
abductie, adductie, circumducție și rotație. Datorită lungimii colului femural și unghiului de
inclinație, mișcarile de flexie extensie și cele de abducție și adductie se asociază cu mișcari de
rotație și circumducție.

19
În cele ce urmează, considerând osul coxal ca punct fix si femurul ca punct mobil față de
acesta, vom analiza mișcăirile globale ale coapsei.
Mișcare care apropie fețele anterioare ale coapsei și trunchiului se numeste flexi coapsei,
ce antrenează frecvent o retroversie a bazinului. Flexia paivă este puțin mai amplă ca cea activă
deoarece mușchii flexori destinși permit compresia. Mișcarea care aproprie fețele
posterioare ale coapsei trunchiului se numește extensia coapsei.
Mișcările de flexie și extensie daca ar fi pure, ar trebui sa se realizeze in jurul unei axe
transversale care ar trece prin vârful marelui trohanter si prin foseta ligamentului rotund.
Cum insă flexia se insoțește și de mișcarea de rotație înăuntru, iar extensia se însoțește de o
miscare de rotație in afară, axa biomecanică corespunde axei centrale a cavitații cotiloide.
Amplitudinea acestor mișcări este legată de poziția genunchiului:
-când genunchiul este extins, flexia șoldului este limitată la 90°, prin punerea sub tensiune a
mușchilor posteriori ai coapsei;
-când genunchiul este îndoit, flexia șoldului atinge 120°.
Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul iliac, tensorul fasciei lată, croitorul; flexia
este limitată de mușchii posteriori ai coapsei; mușchii flexori sunt mai puternici decât mușchii
extensori.
Extensorii principali sunt: ischio - gambierii, fasciculele posterioare ale fesierului mijlociu
si fesierul mic. Extensia este limitată de partea anterioară a capsulei și de ligamentul ilio - femural.
Hiperextensia este posibilă numai prin flexia articulației opuse si accentuarea curburii lombare.
Mișcările de abducție și adducție se realizează în jurul unei axe antero - posterioare care
trece prin centrul capului femural și sunt insoțite de mișcari de rotație ale coapsei.
Când coapsele sunt extinse, amplitudinea maxima de abductie este de 60°, astfel că . ambele
coapse formează intre ele un unghi de 120°. În flexia maximă a coapselor, abducția atinge 70°,
între ambele coapse se formează un unghi de 140°.
Abducticția se realizează de către: tensorul fasciei lată, fesierul mijlociu si croitorul.
Adducția se realizează de către: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul, cei trei
adductori, semitendinosul, semimembranosul.
Ambele mișcari au o amplitudine activă de 60° - 70° și pasivă de 70° - 80°. În mișcarea
de sfoară laterală, abducția reală a coapsei pe bazin nu depașește 70° de fiecare parte, dar
mișcarea devine posibilă datorită inclinării bazinului înainte și unei lordoze accentuate, ceea ce
face ca abducția să se transforme în mișcare de flexie.
Mișcările de rotație externă și interna se realizează în jurul unei axe verticale care
trece prin capul femurului. Amplitudinea rotației externe active este de 15° și pasive 20° iar a rotației
interne active este de 35° și pasive de 40°.
Mușchii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare), fesierul mare,
cei doi gemeni ai coapsei (superior si inferior), piramidalul, cei doi obturatori, pătratul femural,
pectineul, dreptul intern si croitorul.

20
Mușchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare), fesierul mic,
semitendinosul si semimembranosul.
Mișcarea de circumducție rezultă din trecerea coapsei prin toate pozițiile descrise anterior;
în realizarea ei intervin toate grupele musculare ale șoldului:
-capul femural se invarte in cavitatea cotiloidă;
-diafiza femurului descrie un con;
-epifiza distală a femurului descrie un cerc.
Statica șoldului presupune ca în ortostatism șoldul să fie extins și în poziție indiferentă
pentru rotații și abducție – adducție. Extensia este limitată de ligamentul iliofemural care apasă
capul femural în cavitatea cotiloidă și este denumit : ligamentul poziției in picioare.

CAPITOLUL III. COXARTROZA — boala artrozică

În scopul îndeplinirii funcțiilor sale (statică și locomotorie), articulația șoldului este formată
dintr-o cavitate concava la nivelul bazinului (acetabul) și partea superioară a osului coapsei
(femurul). Suprafața osoasă a articulației șoldului este acoperită de cartilajul articular (un strat neted
și lucios), ce protejează oasele și permite mișcarea. O membrană subțire denumită membrană
sinovială înconjoară această articulație. Într-un șold sănătos, această membrană secretă o cantitate
mică de fluid care lubrifiază cartilajul și elimină aproape integral fricțiunea în timpul mișcarii
șoldului. Totul este acoperit de către capsulă articulară care, cu ajutorul unor ligamente putemice
conferă stabilitate șoldului.

21
Ca și în cazul altor articulații, elementul de bază al articulației coxofemurale este cartilajul
hialin, care se află între oasele bazinului și femur și acționează ca o protecție în timpul mișcării,
pentru a reduce frecarea oaselor. Cartilajul este format în proporție de 95% din apă și matrice
cartilaginoasă extracelulară, iar restul de 5% din condrocite (celule cu funcție specială, ce au cel mai
lung ciclu celular dintre toate celulele organisnntlui, dar cel mai lung ciclu de refacere).
Odată distrus, erodat, cartilajul hialin se reface foarte greu. Dacă solicitările prea mari la care
este supusă încheietură coxo-femurală sunt prezente o perioadă mai lungă de timp, acest cartilaj nu
are posibilitatea să se refacă în același ritm în care este erodat și în timp poate să apară boala numită:
coxartroză, artroză coxo-femurală sau artroză șoldului.
Indiferent de denumire, afecțiunea reprezintă localizarea reumatismului cronic dege - nerativ
la nivelul articulației coxofemurale (șoldului) și implică pierderea parțială sau totală a cartilajului
care protejează oasele din zona bazinului.

3.1 Etiologia, etiopatogenia și clasificarea coxartrozei


Etiologia acceptată pentru coxartroză este multifactorială. O clasificare a factorilor de risc îi
diferențiază ca fiind modificabili (cum ar fi obezitatea, leziuni articulare, stresul mecanic, ocupația)
sau nemodificabili (cum ar fi sexul, vârstă, rasa sau predispoziția genetică). De subliniat este că în
mod normal, odată cu vârstă de 30 de ani începe îmbătrânirea (senescența) cartilajelor articulare, care
constă din modificări biochimice ale substanței fundamentale a țesutului conjunctiv (colagen).
În artroze acest proces de uzură se produce mult mai precoce, datorită intervenției factorilor
favorizanți locali și generali, astfel:
1. Factorii locali - explică localizarea predilectă a artrozelor la nivelul membrelor inferioare
(șold sau genunchi) și coloană vertebrală. Aceștia pot fi:
 Mecanici: ce produc o alterare a cartilajului prin suprasolicitare datorită repartiției inegale,
anormale, a presiunilor articulare, cu o hiperpresiune în anumite puncte; supra solicitarea și
22
tulburarea staticei articulare prin malformații congenitale (picior plat, luxație coxofemurala,
sacralizare, spină bifida lombo-sacrata, spondilolistezis etc.); - poziții vicioase, microtraumatisme
profesionale și altele.
 Traumatici: microtraumatismele au rol în degradarea suprafețelor cartilaginoase, iar
traumatismele importante (fracturi, luxații) antrenează fie repartiții modificate ale presiunilor
articulare, fie alterări ale cartilajului (căderile de la înălțime, accidentele rutiere care determine
fracturi ale oaselor bazinului: fracturi de cotil, de cap femural, de col femural, de masiv trohanterian
sau luxații de șold, pot determină apariția coxartrozei la orice vârstă).
 Patologici: artrite infecțioase, metabolite (guta), artropatia hemofilica etc.

2. Factori generali, printre care:


 Senescenţa. Frecvența artrozelor crește proporțional cu vârstă (maximum între 40 și 60 de
ani) datorită reducerii numărului de condrocite și a substanței fundamentale de la nivelul cartilajului
articular.
 Endocrini: menopauză (incidență artrozelor crește dupd menopauză datorită dispariției
protecției estrogenice a cartilajului articular), hipotiroidia, acromegalia etc.
 Metabolici: obezitatea este un factor favorizant al artrozei prin încărcarea articulațiilor
portante, la nivelul coloanei vertebrale lombare și articulațiilor membrelor inferioare; hiperlipidemia,
hiperuricemia, etc.
 Meteorologici: frigul și umezeală, condițiile de micro și macroclimat explică activarea
artrozelor (meteorosensibilitatea).
Coxartroza apare mai frecvent la vârstnici (interesează 2 - 4% dintre subiecții cu vârste
cuprinse între 40 și 80 de ani) și în special la femei, la care predomina diversele forme de displazie
congenitala de șold (modificări de formă a articulației șoldului, modificări ale raporturilor normale
dintre oase), dar poate se apard și la tineri sau copii (malformații congenitale ale articulației coxo-
femurale dupd administrare îndelungată de corticoizi, în contextul altor afecțiuni tratate incorect sau
neglijate).
Etiopatogenic se poate afirma că există multe cauze ale coxartrozei, dar în momentul
prezentării pacientului la medic, de cele mai multe on într-un stadiu avansat, este foarte greu de
stabilit cauza. Totuși, sunt descrise cloud forme de coxartroză mai frecvent întâlnite:
a)senilă - datorata involutiei senescente a articulatiei (imbatranirea fiziologica), la care se
adauga si alti factori mai frecvent metabolici (obezitate, diabet) sau profesionali (ortostatism
prelungit) etc;
b)forma traumaticli - explicate fie printr-un traumatism major (fracture de sold etc.) si mai
putin prin actiunea unor microtraumatisme, fie prin unele anomalii congenitale preexistente —
luxatii sau subluxatii congenitale, coxa plana, coxa vara, coxa valga.
Coxartrozele mai pot apărea, ceva mai rar, și datorită unor procese necrotice aseptice,
primitive, de cap femural, probabil printr-o obstrucție vasculara la acest nivel, sau datorită unor
factori inflamatori, cu localizare la nivelul articulației șoldului (ex. coxite a €” coxalgie, care în
final determind constituirea procesului artrozic).
Tulburările de statică ale bazinului determinate de inegalitatea picioarelor și scoliozele
lombare au și ele un rol foarte important în declanșarea coxartrozei.
Clasificare:
1. Coxartrozele primare (idiopatice) reprezintă cca. o treime dintre cazuri; ele se dezvoltă
la un șold fără probleme din punt de vedere anatomic și sunt însoțite adesea și de alte manifestări
artrozice; se produc prin involuția senescență a cartilajului articular (alterarea anatomica ce reduce
23
elasticitatea cartilajului datorită tulburărilor de nutriție a articulației); apăr mai frecvent la femei,
vârstă medie find de 60 de ani. Tratamentul este înainte de toate unul conservator și simptomatic,
intervenindu-se prin metodă chirurgicală cât mai târziu posibil.
2. Coxartrozele secundare sunt mai frecvente (55% dintre cazuri) și sunt provocate de
modificări ale unghiului de înclinație a colului femural, de alunecări ale acestuia din cavitatea
cotiloida etc., în urmă:
- malformaţiilor congenitale (displazie = articulație profundă, cap femural mic și deformat;
termenul desemnează o tulburare de dezvoltare sau subluxatia șoldului sau - dobdndite (coxă plană,
coxă magna, protuzie acetabulara):
- post-traumatic (osteo-necroza post- traumatica a capului femural, fracturile de col femural
sau de cotil);
- în urmă anumitor coxite și afecțiuni diverse (hernofilii. artropatii de originemetabolica sau
nervoasă);
- în urmă unei osteonecroze aseptice.
Efecte :
 alterarea mecanicii articulare (modificări congenitale, modificări dobândite ale
articulației șoldului);
 fără alterarea mecanicii (coxite infecțioase, coxite reumatismale, sinovite). Coxartrozele
secundare au o evoluție mai rapidă, tratamentul în acest caz fiind: precoce, corectiv și de ordin
preventiv la început, mai ales în cazul displaziilor sub - luxate;
 curativ - în stadiul tardiv, în care fie se acționează prea târziu fie sunt operate prin
metode corective; tratamentul medical și kinetoterapeutic se aplică după intervenție sau chiar
înaintea intervenției.
Formele secundare (determinate de altă boală) se manifestă în general mai precoce (între 40
și 60 ani), decât formele primare (după 60 ani).
Coxartroza poate să apară însă şi la persoane care nu prezintă niciunul dintre factorii de risc
și fără o cauza detectabilă.

3.2 Aspecte clinice - stadializarea coxartrozei. Evoluție și prognostic


Coxartroză se caracterizează prin: leziuni ale cartilajului articular (distrofe, eroziune),
modificări de formă al suprafețelor articulare (prin turtire) și modificări de structure osoasă (chiște
și scleroză). Se asociază cu: depuneri anormale de țesut osos (osteofite), fibrozarea (îngroșarea)
capsulei articulare şi scăderea cantitativă a lichidului sinovial ceea ce duce la o scădere a lubrifierii
articulare și implicit, la un coeficient de frecare mai mare. Toate aceste modificări determind
alterări profunde ale capului femural și ale cavității acetabulare, urmând distrugerea cartilajului
articular cu rezultat imediat în cele două funcţii principale ale articulatiei şoldului: stabilitatea şi
mobilitatea, însoţite de dureri foarte mari.

24
Radiologic se evidenţiază: osteofitoza (calcificari osoase anormale), osteoporoză geodică
(chisturi osoase) §i osteoscleroza cu ingroşarea conturului suprafeţei articulare şi subţierea liniei
interarticulare.
Boala are un debut insidios, lent. Acuzele determinate de coxartroza sunt in principal
constituite de:
durere:
redoare articulară (rigiditatea):
impotenţă.funcţională.
: Durerea— iniţial apare după solicitări mecanice marcate, poziţii monotone,
prelungite, in ortostatism şi care, progresiv începe să însoţească pacientul în cursul zilei; perioadele
indolore sunt din ce în ce mai reduse peste zi dar pentru că durerea în coxartroza este de tip
mecanic, ea se va calma după repausul nocturn. După o perioadă de repaus sau imobilizare sunt
prezente dificultăţi la reluarea mişcării; redoarea după imobilizarea de repaus dispare rapid.
Durerea determină scăderea perimetrului de mers.

Durerea este determinată de modificările articulare şi periarticulare şi are iradiere inghinală,


peritrohanteriană, în fesă şi pe fața anterioară medială a coapsei pană în genunchi "şoldul care ţipă în
genunchi" ce pot determina suspicionarea eronată a unei leziuni a genunchiului. În unele cazuri,

25
manifestările dureroase pot fi şi în regiunea fesieră cu coborâre pe față posterioară a coapsei,
simptomele producând confuzie cu sciatică obişnuită
În evoluția coxartrozei durerea este un factor perturbator în desfășurarea mersului, inducând
mersul protectiv pentru șoldul afectat, cu pasul scull și balans pentru a încărca mai puțin capul
femural. Acest mers inițiat prin durere, declanșează treptat un lanț de decompensari de tip muscular,
dinamic, inflamator, static, ajungându-se la restrângerea marcată a ariei demers.
Mecanismul durerii este incomplet elucidat, find implicați mai mulți factori:
 staza vasculară medulară a osului spongios subcondral;
 reacția congestivă sinovială cu epanșament articular;
 reacția procesului de condroliză;
 contractură și retracția dureroasă a maselor musculare, consecutiv modificărilor articulare.
Redoarea articulară este consecință a limitării articulare progresive a șoldului, cu tendința la
dezvoltarea unor poziții vicioase (flexum de șold în rotație extema.); osteofitoză poate fi posibil
responsabilă de redoarea articulard.
Inițial, limitarea mobilității articulare este data de răspunsul articular antalgic prin apărare
musculard periarticulard la mobilizarea și încărcarea dureroasă. Progresiv se dezvoltă flexumul care
scade presiunea articulard dar modifică solicitarea musculară, tendinoasă și ligamentară (mișcările
eel mai precoce interesate în coxartroză sunt cele de extensie și rotație).
Redoarea și poziția vicioasă instalate la nivelul șoldului au ecou asupra segmentelor
articulare supra - și subiacente șoldului: în lanțul cinematic al membrului inferior se dezvoltă
concomitent și progresiv afectări la nivelul coloanei lombo-sacrate, pe genunchiul homolateral dar și
pe șoldul și genunchiul contralateral prin suprasolicitare compensatorie.
Limitarea mișcărilor este simptom caracteristic dominant al coxartrozei. La examenul
medical, bolnavul are de la început dificultate la extensia sau flexia completă a coapsei pe bazin. Dar
mai ales depărtarea coapselor este dificilă de partea bolnavă sau de ambele, dacă coxartroză este
bilaterală. Definitorie pentru coxartroză este de asemenea limitarea mișcării de rotație în afară, cu
depărtarea coapsei de linia mediană. Bolnavul are dificultăți la încălțat. Bolnavul nu se poate lasa
ușor pe vine și se scoală greu de pe scaun, mai ales când acesta nu este destul de înalt. În formele
mai avansate mersul este caracteristic: când pășește pe membrul afectat, bolnavul schițează o
aplecare a capului că și cum ar salută înclinandu-se.
Specialiștii afirmă că stadializarea clinic - evolutivă a coxartrozei, indiferent de
etiopatofzenie, se poate face în funcție de durere, de mobilitate (redoarea articulard) și de
posibilitatea mersului, astfel:
STADIUL I
DURERE
- foarte vie la mers, împiedicând orice activitate nocturnă cu caracter aproape permanent;
MOBILITATE
- proiecție complet disparută, cu redoare strânsă și atitudini vicioase în mai multe poziții
dar în special în flexie, adductie și rotație externă;
- așa numita a doua poziție de maximă capacitate a șoldului;
MERS
- posibil numai cu sprijin auxiliar (carje axilare);

STADIUL II
DURERE
- vie la mers;
MOBILITATE
- flexie 40°; abductie 0° cu atitudine vicioasă; - extensie 0°, rotatia internă 0° ;
26
MERS
-numai cu sprijin auxiliar.
STADIUL III
DURERE
- vie la mers dar permițând o oarecare activitate;
MOBILITATE
- flexie 40 - 80°, abducție 0° fără atitudine vicioasă - extensie 0° , rotatie internă 0° ;
 MERS
- cu o cârje, mers limitat, mai puțin de o oră fără durere.
STADIUL IV
 DURERE
- în timpul mersului, după acesta, dar dispărând rapid in repaus;
MOBILITATE
- flexie 90°, abductie 20°, extensie 10° , rotație internă 5 - 10°;
MERS
- prelungit cu o carja, limitat fără carje cu o șchiopatare ușoară;
STADIUL V
DURERE
- ușoară și intermitentă ce nu impiedică o activitate normală;
MOBILITATE
- flexie 90°, abductie 25°, extensie 10°, rotatie internd 10 - 15°;
MERS
-fără sprijin auxiliar, cu claudicație lejeră numai la oboseală;
STADIUL VI
DURERE
- absentă;
MOBILITATE
- flexie 110°, abducție 40°, extensie 25°, rotație internă 20-25°.
O alta stadializare clinico-evolutivă a coxartrozei descrie trei stadii evolutive:
stadiul initial prezintă dureri intermitente, cu caracter mecanic, accentuate la

ortostatism și mers prelungit, uneori mersul este ușor modificat, se reduce moderat aria de mers;
stadiul mediu evolutiv - dureri cvasipermanente, redoare articulară cu reducerea moderată
a unghiurilor funcționale coxo-femurale (pentru mersul pe teren plat este nevoie de 40 - 60° flexie,
pentru urcatul - coborâtul scărilor 80 — 100° flexie), dezvoltarea unor atitudini vicioase (încă
posibil de corectat, depinzând de etiologia coxartrozei) și apariția ruperii balanței echilibrului între
agoniți și antagoniști;
stadiul final - dureri de tip hiperalgic și modificări funcționale severe caracterizate de prezența
unor poziții vicioase ireductibile, limitarea marcată a mobilității cu tendință la anchioză, hipotrofii
și contracturi musculare importante.
Evoluția și prognosticul bolii: coxartroza, odată instalată, are un caracter lent, progresiv,
ireversibil. Evoluția duce în timp la deformarea bazinului, scurtarea membrului afectat, inflamația
și a celeilalte articulații coxo-femurale prin suprasolicitare, atitudine viciosa (membrul este
flectat, rotat extern), simptome care duc la împiedicarea mersului și imobilizarea individului. Dacă
leziunile sunt de o singură parte, mersul este posibil uneori cu greutate; dacă sunt bilaterale, bolnavul
nu se poate deplasa, ajungând sa fie imobilizat la pat.
Dintre toate artrozele, coxartroza are caracterul cel mai ireversibil și cel mai
invalidant, de unde și prognosticul rezervat.
27
3.3 Stabilirea diagnosticului (bilanțul)
Bilanțul (diagnosticul) afecțiunii articulației coxofemurale este dificil deoarece aceast ă
articulație este inaccesibilă la palpare, ceea ce implică o relativă dificultate în evaluarea
obiectivă a pacientului cu coxartroza.
În coxartroză, fenomenul central este durerea la nivelul șoldului, care este percepută
predominant inghinal dar și la nivel fesier, trohanterian (lateral) și care poate iradia până la nivelul
genunchiului. Durerea trebuie diferențiată de cea asociată problemelor de la nivelul coloanei
vertebrale lombare (lombosciatalgia), care are alt mecanism de apariție și care poate fi asociată
coxartrozei.
Diagnosticul va ține cont de faptul ca gravitatea afectării artrozice provoacă diferite tipuri de
durere, ele fiind la început de tip "mecanic", apoi din ce în ce mai frecvente, până la apariția unei
dureri nocturne de tip inflamator. Fenomenele de tip inflamator, neurologic sau care afectează
starea generală, nu trebuie asociate coxartrozei ca unic diagnostic, fiind necesare investigații
suplimentare (reumatologice, neurologice,etc).
Diagnosticul va diferenția prezența și intensitatea durerilor in sprijin (cu incărcare) și fară
sprijin (fară incărcare) și va ține cont de faptul că acestea sunt adesea localizate la nivelul plicii
inghinale și în mod atipic la genunchi (dureri proiectate).
La stabilirea diagnosticului se va ține cont și de unele simptome asociate, cum ar fi: cracmente
(zgomote) la mobilizarea articulației, reducerea mobilității articulare (mai ales la extensie, rotației
interne si abducției), poziție vicioasă (flexie, adducție, rotație externă), semnul Patrik (maleola-
genunchi), semnul pantofului Duvernay (incălțare pe la spate cu genunchiul flectat, pacientul
neputându-se apleca), diferența de lungime a membrelor, prin scurtarea membrului afectat.
Bilanțul pacientului (diagnosticul) trebuie să stabilească dimensiunile reale ale tabloului
clinic (durere, redoare, reacție inflamatorie) dar și nivelul funcțional, cuantificând astfel:
perimetrul de mers și prezența durerii;
relația durere - ortostatism prelungit;
rcacția prin solicitarea sportive;
prezența unor elemente clinico – funcționale de vecinatate (genunchi, coloană lombo -
sacrată, membrul inferior contralateral);
utilizarea de baston sau carje (cadru).
Examenul funcțional obiectiv se va aprecia prin:
examenul clinic în clinostatism, notând atât simetria membrelor inferioare (lungimea
segmentelor, volumul, aspectul) cât și atitudinile spontane ale șoldului afectat (flexum și rotația
externă);
examenul clinic in ortostatism apreciază: modificările de statică, punând în evidență atitudinea
vicioasa în flexum, rotația externă a șoldului; inegalitatea de lungime a membrelor inferioare cu
basculare de bazin;
examenul static al piciorului, genunchiului (cu sau fară flexum) și coloanei (aprecierea
lordozei lombare);
examenul în încărcare unipodala (se apreciază durerea și stabilitatea) frecvent se decelează
imposibilitatea stațiunii unipodale prin insuficiență mușchiului fesier mij - lociu;
examenul în încărcare unipodala (se apreciază durerea și stabilitatea) frecvent se decelează
imposibilitatea stațiunii unipodale prin insuficiența de mușchi fesier mijlociu;
testare a posibilității poziției ghemuit - frecvent incomplete prin durere si redoare articulară
sau imposibilă;

28
examenul mersului, analizând lungimea și regularitatea pasului, direcția piciorului în raport cu
axul de mers (prezența rotației externe), bascularea de bazin și hiperlordoza lombara, insuficiența
stabilizatorilor, dinamica durerii în mers.
Examenul funcțional se completează cu bilanțul articular și muscular atât la nivelul șoldului
cât și pe segmentele subiacente și membrul contralateral, ocazie cu care se vor aprecia: punctele
dureroase și contractura musculară (mușchii adductori, psoas, tensor al fasciei lată,
pelvitrohanterieni) și hipotonia sau hipotrofia musculara (mușchiul fesier mijlociu, mușchiul
cvadriceps).
3.4 Tratamentul și recuperarea în coxartroză
Tratamentul coxartrozei se subordonează principiilor generale de tratarnent în artroze
(studiat separat in capitolul "Principii de tratament in artroze"), cu mențiunea că în principiu,
coxartroza este o boală, incurabilă, în sensul ca odata declanșată ea are o evolutie lent
progresivă, indiferent de tratamentele urmate.
Subliniem că tratamentul coxartrozei trebuie sa țină seama de urmatorii factori:
unilateralitatea sau bilateralitatea afecțiunii;
stadiul și modul evolutiv;
etiologia (secundară sau nu a unei malformații);
gradul de impotență și incapacitate funcțională profesională sau socială. Obiectivele
tratamentului artrozei de șold sunt:
-îndepartarea cauzelor care modifică mecanica articulară (luxația congenitală, coxa vara,
coxa valga, obezitatea);
-combaterea contracturii musculare, calmarea durerilor, restabilirea funcțiilor articulare
prin gimnastică și reeducarea mersului;
-refacerea structurii biochimice a cartilajului articular.
Conform opiniei specialiștilor, singurul tratament curativ este tratamentul
chirurgical: intervenții chirurgicale non-protetice (Osteotomiile de reaxare - nu se mai practică)
și intervențiile chirurgicale protetice (proteze totale cimentate/necimentate, hemiartroplastia cu
proteza bipolara etc.).
Tratamentul chirurgical cuprinde o serie de tehnici care au atat adepți cat și adversari,
deoarece în cazul artroplastiilor, din păcate, nu se suprima întotdeuna durerile, materialele folosite
nu rezistă un timp îndelungat, iar măsurile chirurgicale sunt adesea urmate de complicații
tromboembolice.
Protezele de șold încearcă să înlocuiască capul și / sau gâtul osului femural:

Există mai multe stadii în care se impun intervenții chirurgicale:


-reducerea malformațiilor subluxante la copii în primele luni ale vieții este foarte
importantă, la această vârstă reducerea ortopedica fiind eficace și simplă.
 operațiile corective de șold se adresează coxartozelor incipiente și bolnavilor mai tineri.
29
 intervențiile antalgice sunt rezervate coxartrozelor avansate foarte dureroase și în care
mersul a devenit imposibil.
Deoarece intervenția chirurgicală implică o serie de neajunsuri imprevizibile, persoanele care
suferă de afecțiuni cardiace, hepatice, bolnavii de rinichi și cei obezi sunt excluși de la această
procedură.
Un element important al actului medical în coxartroz ă il reprezintă recuperarea medicală,
ce se adresează tuturor categoriilor de patologie ce afectează organismul uman la toate cele trei
nivele. Ea se aplică în scop:
1. terapeutic, de combatere a deficitului existent și de readucere a statusului pacentului un
nivel cât mai apropiat, ideal identic cu cel premergător bolii;
2. profilactic la trei nivele:
 profiliaxie primară: de pevenire a decompensării organismului în anumite situații
previzibile, cele mai cunoscute fiind sindroamele de dezadaptare, de decondiționare (sedentarism,
obezitate etc.)
 profiliaxie secundară: prevenirea aparaiției unei recidive a bolii de bază;
 profiliaxie tertiară: în cazul existeței unui deficit permanent, se combate agravarea acestuia
și se incearcă menținerea sa la un nivel cât mai acceptabil, prevenindu-se astfel efectul negativ al
acestuia asupra altor sisteme și organe sau funcții ale organismului.
Remediile terapeutice recuperatorii în tratamentul coxartrozei sunt de natură diversă; în
general, cele mai bune rezultate se obțin cu o abordare "integrată" a afecțiunii ce ține cont de
diversele posibilități de intervenție. Se impun astfel:
1. Măsuri igienice și dietetice:
 redimensionarea duratei activităților solicitante (ridicarea greutăților, ortostațiunea și
mersul prelungit, parcurgerea suprafețelor accidentate);
 adoptarea unor posturi mai puțin nocive;
 corectarea eventualelor dismetabolisme, tulburări vasculare și endocrine;
 protejarea mai bună a articulației expuse prin:
 folosirea unor echipamente de protecție;
 utilizarea încălțamintei convenabile.
Șoldul cu artroză trebuie menajat, de aceea evitarea eforturilor este obligatorie pentru o
persoană care suferă de coxartroză; gimnastica abuzivă și forțarea mersului nu ajută, ci crește uzura
și grăbește evoluția artrozei.
O mobilitate mai bună a articulației șoldului poate fi obținută prin mișcări ușoare, fără
încarcare cu greutatea corpului și în cazurile care se pretează, se recomandă mersul pe bicicletă ce
are un dublu rol pozitiv: activează mișcările articulare și crește forța mușchilor care sunt in general
slăbiți prin inactivare.
O altă preocupare a bolnavului este evitarea poziției șezând prelungite, poziție care menține
șoldul in flexie și în timp tinde să devină o poziție vicioasă. Ca o corectare a acestei tendințe este
bine ca bolnavul să se așeze cu fața în jos, dacă se poate pe un plan dur, de câteva ori pe zi, cu
ridicarea pe coate, realizându-se astfel o extensie a șoldului și combaterea tendintei de flexie. Când
mersul este anevoios se recomandă folosirea unui baston.
O altă problemă care nu trebuie neglijată este greutatea bolnavului, deoarece obezitatea
incarcă articulația și grăbește uzura acesteia; dieta hipocalorică și controlul sistematic al greutății
sunt obligatorii.
2. Terapia farmacologică (sistemică și locală) constă în antiinflamatoare locale (unguent
sau gel), cu aplicare locală, fără a masa zona dureroasa. În cazul în care simptomatologia persistă
se pot folosi antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) neselective sau selective. Tratamentul poate fi
completat cu un relaxant muscular (specialiștii recomandă Synotabs combinație unică de
30
glucozamina, condroitin sulfat și un complex de vitamine și mincrale) administrat minimum 3 luni
la an. Tratamentul cortizonic este total contraindicat.
3. Programul complex de recuperare balneofizicală și kinetoterapeutică în cadrul
rccuperării medicale, apelează la stimuli terapeutici fiziologici care, alături de curele balneare pot fi
considerați de fapt o terapie "naturală" contraindicații relative, ce țin de un
status de moment la evolației afecțiunii, sau absolute, dar numai pentru anumite segmente ale
mijioacelor terapeutice uzitate, neexistând mijloace terapeutice ale recuperării medicale care,
folosite judicios, să nu poată fi aplicate. În capitolul urmator va fi analizat concret modul în care
acest program este aplicat în coxartroză în scopul îmbunătățirii vieții bolnavilor afectați de această
boală.

CAPITOLUL IV. PROGRAMUL COMPLEX FIZICAL — KINETIC


DE RECUPEARE ÎN COXARTROZĂ

Mişcarea este o caracteristică esenţială a vieţii biologice, iar cea umană, prin
complexitatea funcţiei şi prin varietatea modalităţilor de realizare, este forma sa cea mai
reprezentativă. În acest context, orice deficit al "mişcării" împietează mai mult sau mai puţin grav
asupra vieţii sociale şi profesionale a pacientului. Recuperarea medicală are tocmai acest rol de
reintegrare, dacă se poate totală, a pacientului în "mediul său".
Terapia de recuperare cuprinde multiple mijloace ce acţionează asupra:
durerii;
contracturii musculare;
31
hipotrofiei musculare;
mobilității articulare;
 terenului pe care se instalează procesul artrozic, încetinind procesul degenerativ sau cel
putin reducând manifestările clinice.
Obiectivele programului de recuperare în coxartroză sunt:
ameliorarea sindromului dureros inflamator;
asigurarea unei stabilități articulare de bună calitate;
ameliorarea mobilității articulare, obținând unghiurile funcționale, prevenind sau
combătând instalarea atitudinilor vicioase, evitarea încărcării articulațiilor supra subiacente;
imbunătățirea troficității musculare, ameliorarea echilibrului muscular agonist — antagonist;
reducerea susceptibilității la fenomene artrozice.
Orice program complex şi eficient de recuperare medicală trebuie obligatoriu să fie adecvat
scopului propus, iar scopul final al recuperării este "absenţa dependenter (mersul ajutat de baston
de exemplu) şi "realizarea liberă a mişcărilor" pacientului în activităţile vieţii zilnice".
4.1 Strategii de recuperare în funcție de stadiul coxartrozei
Programul de recuperare al coxartrozei este adoptat în funcţie de stadiul în care se află această
boală, ştiut fiind că afecţiunea poate evolua în 3 stadii (analizate anterior):
1.coxartroza debutantă (D) sau stadiul inițial - apare o mica durere la mers şi ortostatism
prelungit;
2.coxartroza evoluată (E) — durere crescută şi chiar persistentă; apare limitarea amplitudinilor
de mişcare şi poziţiile vicioase.
3.coxartroza finală (F) — dureri vii, impotenţa funcţională marcată şi atitudini vicioase
ireductibile.
Orientarea programului de kinetoterapie se face în funcţie de stadiul clinic - anatomofuncţional
al bolii, astfel:
1. Coxartroza debutantă (D). Toate tehnicile posturale, de mobilizare şi de tonifiere musculară
se aplică în afara puseelor dureroase şi ele însele nu trebuie să devină generatoare de durere. Ele se
execută prin scoatere de sub încărcare articulară şi nu trebuie să obosească pacientul. În scop antalgic
şi de mobilizare, de stimulare vasculară, de scădere a spasmului muscular datorat durerii, se
efectuează:
-masaj sub apă caldă
-mobilizări sub apă
-căldura locală (pernă electrică, sare de bucătărie, parafină).
in puseu dureros se efectueaza/aplica: comprese reci, repaos, masaj cu gheaţă.
Rearmonizarea musculară a membrului inferior şi a centurii pelviene şi stabilitatea acesteia
reprezintă un obiectiv esențial; reeducarea musculară implică lucru analitic şi global (static şi
dinamic), manual şi mecano — therapeutic asupra mușchilor pelvi - trohanterieni, fesieri
(fesier mijlociu), cvadriceps.
2. Coxartroza debutantă evoluată. Se menajează articulaţia și pe cât posibil, în vederea
ameliorarii durerilor se va avea in vedere:
-scăderea în greutate;
-folosirea corectă a unei cârje (de partea opusă) sau (după caz) chiar a 2 cârje;
-evitarea paşilor lungi, paşii lungi şi repezi, scările, terenurile accidentate şi
ortostatismul prelungit;
-repausul în decubit ventral cu o pernă pe sacrum şi o perna mică sub genunchi;
-îndrumarea către anumite sporturi (ciclism, nataţie) care utilizează mişcări continui şi
regulate;
32
-de evitat sporturi ca tenis sau fotbal responsabile de microtraumatisme repetate;
-corectarea membrelor inferioare dacă este cazul;
-decubit dorsal la marginea patului, cu membrul inferior atârnat; flexie din celălalt şold
pentru a evita lordoza.
3. Coxartroza evoluată (E). Prevenirea şi corectarea atitudinilor vicioase la nivelul şoldului,
membrului inferior cât şi a trunchiului prin:
-exerciţii de întindere şi relaxare musculară a muşchilor adductori, piriform, dreptul anterior,
tesorul fasciei lata, ilio-psoas, extensorilor;
-exerciţii de suspensie pendulată asociată cu exerciţii de relaxare;
-posturi nedureroase, pasive şi active, manuale sau prin scripeto-terapie contra: flexumului
de șold, flexumului de genunchi
-corectarea mersului şi a staticii corporale pe ansamblu;
-creşterea amplitudinii de mişcare prin:
- mobilizări activo-pasive în toate planurile;
- tracţiuni în ax şi decoaptări (chiar dacă tracţiunile nu modifică spaţiul intra - articular în
sensul măririi acestuia, apar modificări de presiune intra - articulară şi un efect de pompaj ce
favorizează nutriţia cartilajului).
4. Coxartroza finală (F)
Tratament antalgic:
-electroterapie (ultra sunete, electro-stimulare de joasă frecvenţă);
-termoterapie ;
-masaj decontracturant, stimulativ circulator pe regiunea lombara, şold şi membrul inferior;
-relaxare.
În puseul acut:
-repaus la pat mai multe ore pe zi;
-mersul cu cârje;
-tracţiuni cu greutăţi de 1-2 kg de gleznă.
În ceea ce priveşte controlul și reeducarea mersului, coordonarea şi echilibrul se
recuperează fie la nivel fiziologic ( în stadiul iniţial şi mai rar în stadiul evoluat) fie la nivel
patologic dar cu o compensare cât mai bună în stadiul evoluat sau final.
De mare importanţă în tratamentul coxartrozei sunt:
- corectarea poziţiei bazinului;
-menţinerea unei funcţii cât mai bune a coloanei lombare;
-menţinerea stabilității şi mobilităţii pentru şold şi genunchi la nivelul membrului
inferior heterolateral.

4.2 Programul complex de recuperare fizical kinetic


Reumatismul degenerativ, de tip artrozic, interesează foarte adesea "articulaţia coxo-
femurală", care prin funcţia sa de susţinere este mult solicitată, are patologie bogată, cum ar fi:
malformaţii, afecțiuni în perioada de creştere şi osificare, afecţiuni inflamatorii de diferite etiologii,
afecţiuni ale articulaţiilor care fac parte din complexul acestui organ de susținere a corpului si de
miscare.
Privind faptele din punct de vedere al reumatologilor cu profil ortopedico-chirurgical. putem
sistematiza urmatoarele situatii:
a)malformații și afecțiuni congenitale modificând profilul anatomic și funcțional al
șoldului( coxa-varum și coxa-valgum) displazia congenitală a șoldului, etc;
b)osteocondrite, epifizite, epifizioliza, tulburări de creștere;
33
c)afecțiuni inflamatorii stabilizate sau vindecate prin procese de distrucție, uzură și sechele
după traumatisme;
d)coxartroze esențiale , fără o cauză evidentă care la pacienții mai în vârstă pot fi considerate
ca procese de uzură.
Din punct de vedere anatomoclinic sunt luate în considerare 3 etape cu importanț ă în ceea ce
privește stabilirea atitudinii terapeutice:
1.modificările patologice congenitale sau câștigate, fără leziuni la nivelul articulațiilor;
2.apariția leziunilor minime - stadiul preartrozic descris cu leziuni posibil reversibile;
3.modificări anatomice cu repercusiuni asupra funcției articulare caracteristice pentru stadiul
de artroza coxo-femurală, cu expresie radiologică bine definită.
Ca un tablou general, planul de recuperare in coxartroza implică:
- în criza dureroas ă a coxopatiilor se recomand ă: repausul la pat, medicația
analgetică și decontracturantă, masaje ușoare decontracturante, curenți diadinamici.
- după ameliorarea parțială a durerilor si contracturilor musculare sunt asociate băile
kinetoterapeutice si dușul subacval. Este aplicat ă cu prudență kinetoterapia la pat (gimnastica
posturală, exerciții izometrice apoi ușoare mobilizări active ajutate) și exerciții cu sketting-
urile (flexii — extensii pe plan orizontal și abducții adducții pe plan orizontal, apoi pe plan ușor
înclinat).
- în etapa pregatitoare (care durează 1 — 3 săptămâni), bolnavul se va deplasa la sala de
kinetoterapie sprijinindu-se în baston, cadru sau carje și va sta cât mai puțin în picioare.
- înainte de fiecare ședință de kinetoterapie va fi aplicată termoterapia ușoară și masaj.
-vor fi evitate exercițiile cu "inc ărcare" — greutatea corpului în ortostatism
reprezintă un element de agravare. Se vor efectua deci exerciții în decubit.
-va fi aplicat intâi program de gimnastic ă izometrică și apoi izotonică (axat pe
dezechilibre musculare testate) se va limita la sectorul de amplitudine liber, utilizând metoda
reducerii greutății membrului respectiv (prin suspensia la grilajul instalației de scripeți —
scripetoterapie sau prin imersiune) și evitând mobilizarea în sectoarele extreme ale cursei articulare.
- vor fi efectuate mobiliz ări active în raport cu posibilit ățile funcționale ale
bolnavului, evitând mobilizările pasive, intempestive .
Planul de recuperare va acorda o atenție deosebită reducerii contracturilor unor grupe
musculare, cât și combaterii hipotoniei și atrofiei altor grupe musculare care agravează
dezechilibrul dintre ogoniști si antagoniști și se opune sinergiei , funcționale armonioase
artromusculare. O altă atenție deosebită o acordăm recuperării funcționale a cvadricepsului
crural și a fesierilor (mai ales cel mijlociu).
Când durerile s-au redus, se va acționa mai energic pentru creșterea forţei unor grupe
musculare şi mărirea amplitudinii articulare, introducând în tratament exerciţiile contra unor
rezistenţe progressive ( la masa si cușca de scripetoterapie) şi de asemenea continuarea
exerciţiilor la bicicleta ergometrica.
Pentru ca afecţiunea (coxopatia) să nu se agraveze, se recomandă unnătoarele:
-evitarea ortostatismului prelungit, a mersului pe distanţe mari teren accidentat și urcarea
frecventă a scărilor;
-evitarea ridicării de greutăți;
-evitarea creşterii în greutate (respectarea tratamentelor de obezitate tulburări endocrino
- metabolice și a tulburărilor circulatorii de la nivelul membrelor inferioare);
-pentru coxopatiile acute, evitarea şederii îndelungate pe scaun sau fotolii, ceea ce ar favoriza
redoarea coxofemuralei în flexie;

34
-sprijinirea în baston este utilă pentru lărgirea bazei de susținere, preluarea unei părți din
greutatea corporală exercitată pe șoldul bolnav în timpul mersului, suplinirea insuficienței
fesierului mijlociu și evitarea accentuării contracturii dureroase a adductorilor;
-este indicată folosirea bastonului în special în coxartrozele polare superioare. În coxartrozele
cu tendință la poziții vicioase sau atitudini vicioase, sau cu osteonecroze aseptice ale capului femural
asociate.
În cele ce urmează, voi prezenta concret procedurile folosite în programul complex de
recuperarea a coxartrozei.
4.2.1 Tratamentul prin hidrotermoterapie (tehnica, efecte)
Mijloacele şi posibilitățile terapeutice ale hidrotermoterapiei (HTT) sunt multiple şi pot fi
aplicate cu diferite pocedee specifice, parţial pe diferite regiuni ale corpului, sau total.
HIDROTERMOTERAPIA reprezintă setul variat de proceduri aplicate bolnavului în scop
profilactic și curativ, care au la bază apa (factorul hidro) la diferite temperaturi şi stări de agregare
(factorul termic), căreia i se adaugă, la unele proceduri și factorul mecanic (masaj, fricțiuni etc.),
iar la altele și unii adjuvanți (în băile medicinale).
Sindromul dureros este combătut prin aplicații calde dar și umede ce are ca efect atenuarea
durerii, reducerea contracturii musculare si marirea tonusului muscular ameliorand astfel mobilitatea
articulara.
Dintre acestea enumerăm:
Compresele: calde (38 - 42°C), fierbinţi (43 - 45°C), cu aburi (60 - 70°C) etc.
Cataplasmele calde (umede sau uscate);
Fricţiunile (proceduri cu factor termic şi mecanic) ce pot fi parţiale sau complete;
Spălările- realizate cu un prosop înmuiat în apă; pot fi reci, calde, alternante,
partiale sau totale;
Aplicaţii diferite: de nămol, parafină, sac cu sare de bucătărie încălzit etc.
Afuziunile - turnări de apă fără presiune asupra diverselor regiuni ale corpului; pot fi: reci,
calde, alternante;
Băile (factorului termic şi mecanic i se adaugă: la băile simple şi imersia în apă, iar la băile
medicinale - diferiţi adjuvanţi, cu efecte în creșterea confortului fizic si psihic al bolnavului). Ele
pot fi:
 generale (calde, simple, kinetoterapeutice, cu masaj, fierbinti etc.);
- parţiale (de mâini, de picioare sau de șezut);
- medicinale cu adăugare de ingrediente chimice - iod, sulf, sare etc., de plante medicinale şi
substanţe organice înrudite: malţ, tărâţe de grâu, amidon, flori de fân, muştar, mentă etc.
- speciale (cu abur, cu aer cald, de lumina, de soare,de nisip etc.)
• Duşurile (aplicaţii de apă cu temperatură variabilă sub presiune, cu ajutorul unor dispositive
speciale). Ele pot fi:
-după temperatură - reci, calde, alternante;
-după forma jetului produs de dispozitivul de evacuare: duşuri rozetă cu efect calmant,
duşuri sită - efect tonifiant; duşuri sul cu efect excitant;
-după direcţia de aplicare a jetilui — orizontale, veticale, generale, locale.
Cu mențiunea că fiecărei proceduri dintre cele menţionate anterior ii corespunde un mod de
lucru şi o tehnică specială, în cele ce urmează ne vom referi la unele proceduri
hidrotermoterapeutice aplicabile in coxartroză, astfel:
Duşul cu aburi. Constă în proiectarea vaporilor supraîncălziţi asupra unor regiuni limitate.
Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească bolnavul cu picături de apă fierbinte
provenite din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a duşului.
35
Este nevoie ca instalaţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive de separare
a apei de condensare cu supraîncălzitoare pentru aburi înainte de a aplica jetul de vapori asupra
bolnavului, tehnicianul şi-1 proiectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa picăturilor de apă
fierbinte.
Durata duşului cu aburi: 3 - 6 minute. Se poate să fie dat ca procedura de sine stătătoare,
poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj. La sfârşit se aplică o procedură de
răcire-spălare sau dus de 18° - 20° C.
Modul de acţiune: duşul cu aburi are o acţiune puternică asupra circulaţiei, provocând hiperemie
şi resorbţie locală..
Duşul masaj. Procedura constă în aplicarea mai multor duşuri rozetă la temperatura
de 38° - 40°, concomitent aplicându-se şi masajul, conform tehnicii obişnuite. Pentru aplicarea lui
exista instalaţii speciale cu 4 - 6 duşuri verticale, cu rozeta, situate unul lângă altul, care se pun
simultan sau separat în funcţie în lipsa unei instalaţii speciale, se poate efectua şi cu un duş mobil,
la capătul căruia se aplică o rozetă.
Durata masajului este de 8 -15 minute. Bolnavul este dezbrăcat complet şi culcat pe un pat
special de lemn. Se deschid duşurile şi în timp ce apa curge pe corp, tehnicianul execută masajul
conform tehnicii cunoscute.
Modul de acţiune: duşul - masaj provoacă o hiperemie importantă, mai ales în regiunea
tratată; are un important efect resorbant şi tonifiant.
Duşul subacval. Într-o vană cu apă la 35 - 38° C se aplică duşul sub apă la o temperatură
cu 1 - 2° C mai mare decât temperatura vanei şi o presiune a jetului de 1 - 3 atm, pe direcţie
oblică menajantă sau perpendicular tonifiantă, la o deschidere de 1 - 5 cm şi folosind o diuză
sită (sedativă) sau sul (tonifiantă).
Baia kinetoterapeutică este o baie caldă, la care se asociază mişcări pentru toate articulaţiile
bolnavului. Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite (sau bazin cu apă), care se umple
3/4 cu apă la temperatura de 36° - 37° C şi mai rar 38° C. Bolnavul este invitat să intre în cadă sau
bazin, este lăsat 5 minute să se obişnuiască cu apa, după care împreună cu kinetoterapeutul va
executa mişcări pentru toate articulaţiile, începând cu membrele inferioare, apoi se continuă la
membrele superioare pornind de la degete, se trece la mobilizarea trunchiului şi la mişcări ale
coloanei vertebrale (toate aceste mişcări se fac într-o perioada de timp relativ scurtă de 15 - 25
minute). Apoi bolnavul sta în repaus, după care este rugat să repete singur mişcările imprimate de
kinetoterapeut.
Baia kinetoterapeutică durează 25 — 35 de minute după care bolnavul este lăsat să se
odihnească. Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă prin descărcarea de greutate (legea lui
Arhimede) şi din cauza relaxării musculare care se produce sub influenţa apei calde.
Baia cu masai (factorul mecanic devine primordial). Într-o cadă de baie umplută aproxirnativ
3/4 cu apă la temperatura de 36° - 39° C se execută masajul asupra regiunii
indicate, prin tehnicile cunoscute. Aceasta şi baia kinetoterpeutica sunt indicate în redorile
articulare cu tendinţe la anchiloza.
Compresele cu aburi
Materiale necesare: două bucăţi de flanela, o bucată panză simplă sau un prosop, o pânză
impermeabilă, un recipient cu apă la temperatura de 60°-70° C.
Modalitate de lucru: Se plasează pe regiunea interesată o flanelă uscată peste care se
aplică o bucată de pânză sau prosopul muiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta
se aplică cealaltă flanela. Totul se acoperă cu pânza impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a procedurii: minim 20 de minute şi de maximum 60 de minute. Modul de
acţiune: resorbtiv, analgezic, antispastic.
Împachetarea cu parafină sub diferite forme:
36
-pensulabila pentru regiuni întinse (grosime 0,5 - 1 cm, durata 30 - 60 min.);
-manşoane pentru articulaţiile mari;
-băi de parafină pentru extremităţi;
-feşi parafinate pentru articulaţiile mici;
-plăci de parafină pentru regiuni plane(grosime 2 - 3 cm, durata 20 - 40 min).
Modalitate de lucru: parafina topită complet la 65°-70°, sub formel menţionate
anterior se aplică pe zona cu probleme, apoi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata împachetării: 20 - 60 minute înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauza
transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină.
Modul de acţiune: are o acţiune locală şi provoacă o încălzire profundă şi uniformă a
ţesuturilor. Suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38° - 40° C. La locul de aplicare se produce o
hiperemie puternică şi transpiraţie abundentă.
Peloidele (nămolurile terapeutice) se aplică sub forma de:
 cataplasme
 împachetare cu nămol:
-locală: - strat de 1 - 2cm, T = 38 - 45°C;
- generală: - 30 kg nămol, T = 42°C, cedează 180cal din care 100cal pătrund
în corp şi TC cu 1 - 2°C, durata = 15 — 30 min. zilnic sau la două zile, 12 - 15 băi;
 oncţiunea cu nămol rece in urmatoarea succesiune: expunere la soare 10 - 15 min. — >
nămol în strat subţire — > uscare nămol la soare în 30 — 60 min. (culoare cenuşie) — > baie de 10
— 15 min. în lac + înot şi mişcare duş scurt cu apă dulce — > odihnă în pat cel puţin o oră.
Metodologie de aplicare:
Împachetări cu nămol
Materialele necesare: o canapea, o pătură, o pânză impermeabilă, un cearceaf, o compresă,
un duş, un termometru şi un ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare: se aşează pătură pe pat, apoi panza impermeabilă şi apoi
cearceaful. Nămolul este pregătit la temperatura precisă prin încălzire cu aburi sau cu apă fierbinte.
Se aşează panza impermeabilă, apoi se acoperă cu nămol într - un strat de 2 - 3 cm, apoi se pune
cearceaful. Bolnavul este invitat să se aşeze cu partea sau cu regiunea pe care vrem să. o
împachetăm peste acel strat de nămol încălzit, apoi se aplică repede nămolul pe toate fetele
(posterioara, anterioară, şi părţile laterale ale regiunii). Bolnavul este învelit cu pânza
impermeabilă, apoi cu cearceaful, iar după aceea cu pătura. Se aplică o compresă rece la cap pentru
evitarea congestiei cerebrale. După terminarea procedurii, bolnavului i se va aplica un duş călduţ.
Băile cu nămol. Sunt aplicaţii generale de nămol care se realizează în cazi.
Materiale necesare: două cazi din lemn, faianţă sau beton, cu capacitate de 250 litri, instalaţie
de dus, comprese, termometre, ceas semnalizator şi o pernă de cauciuc.
Tehnica de aplicare: se pregăteşte una din cazi cu amestec de apă şi nămol, într-o
concentraţie ce creşte progresiv de la 15 la 25 %; se incălzeşte la o temperatură de 36 - 46° în funcţie
de indicaţia dată. Bolnavul este invitat să se aşeze în cadă astfel pregătită, durata procedurii fiind
de 15 - 40 de minute. Cantitatea de nămol din baie creşte progresiv, în sensul că bolnavul a început
cu o baie pe jumătate, apoi de trei sferturi, iar după aceea se indica baia completă, regiunea
precordială rămânând descoperită. Capul pacientului se sprijină pe o pernă sau pe un termojan,
iar pe tot parcursul procedurii, bolnavului i se aplică o compresie rece pe frunte. După terminarea
procedurii bolnavul face o baie de curăţenie (după ce i s-a îndepărtat în prealabil nămolul) sau un
duş cald la o temperaturade 37 - 38 de grade. După baie bolnavul se odihneşte cel puţin o oră
cameră special amenajata

37
Indicaţii: afecţiuni reumatismale degenerative, inflamatorii, abarticulare, sechele
poliomielitice, afecţiuni neurologice ale nervilor periferici, afecţiuni ginecologice cronice utero -
anexiale şi sterilitate, hipofuncţii ale glandelor cu secreţie internă, psoriazis, eczeme, urticarie
cronică.
Contraindicaţii generale, forme accentuate ale afecţiunilor de mai sus, astm, hepatită, ulcer,
nefrite, litiatze renale, HTA cu TA sistolică > 18, HTA cu TA sistolică < 10.
Staţiuni:
-nămol de turbă: Vatra Dornei, Borsec, Someşeni, Felix
-nămol sapropelic: - de liman: Techirghiol, Eforie
-de lac sărat continental: Amara, Lacul Sărat, Sovata, Bazna
-nămol mineral: silicios iodat: Govora
-feruginos: Geoagiu
4.2.2 Electroterapia
Electroterapia este o formă de terapie fizicală ce utilizează diferite forme de curent electric
(curent de joasă frecvenţă, curent de medie frecvenţă) şi diverse forme de energie derivate din
curentul de înaltă frecvenţă (unde scurte, microunde, ultrasunet, radiaţii infraroşii, ultraviolete
şi laser) sau de joas'ă frecvenţă (câmpuri magnetice) destinate ariei curative şi programelor de
recuperare funcţională în diverse patologii, cu o aplicaţie particulară pentru patologia
locomotorie.
Această formă de terapie utilizată şi în tratamentul artrozelor, nu poate corecta verigile
etiologice dar poate ameliora şi controla:
-elementele liziopatologice (inflamaţie, edem, hipotonie, hipotrofie musculară,
hipersimpaticotonie, durere);
-elementele clinice, simptomatice şi .functionale (durere, contractură musculară, redoare
articulară. etc.);
-sistemele de retroactiune biologică, utilizând circuite de tip ,feed-back- .
 Tipurile de electroterapie frecvent utilizate precum principalele lor efecte sunt: ►
Curentii de joasă frecventă:
Curentul galvanic este curentul continuu experimentat iniţial în terapia neuromusculară de
fizicianul Galvani, iar procedura se numeşte galvanoterapie. Este definită ca aplicarea unui flux
neîntrerupt de electroni, unidirecţional, a cărui intensitate rămâne constantă pentru un mediu
conductor a cărui rezistenţă electrică este şi rămâne fixă.
Indicaţiile galvanoterapiei:
1. Bolile reumatismale degenerative (boala artrozică);
2. Bolile reumatismale inflamatorii în perioada subacută sau între puseele inflamatorii;
3. Reumatismul ţesutului moale: periartrita, epicondilite, tendinite, bursite etc.
4. Patologia posttraumatică însoţită de edeme locale, hematoame, algoneurodistrofii, redori
articulare postimobilizări;
5. Patologia sistemului nervos:
- sindromul de neuron motor periferic cu pareze de membre, faciale sau de sfinctere a
organelor interne;
- sindrom de neuron motor central de diferite etiologii (hemipareze, tetrapareze,
parapareze);
- afecţiuni ale organelor de simţ;
- crioparestezii funcţionale ale segmentelor periferice;
- situaţii de stres, astenii nervoase şi de suprasolicitare, durere somatică corticalizată;

38
6. Afecţiuni dermatologice: acnee, cicatrice cheloidă, epidermofiţii, ulcere tegumentare atone,
sclerodermie.
Modalităţi uzuale de aplicare practică a galvanoterapiei:
1.Galvanizarea: constă în aplicarea a doi electrozi, de obicei metalici (Pb) sau din cauciuc
electroconductor, pe tegumentul regiunii de tratat, prin intermediul stratului hidrofil, realizând un
circuit închis. Dimensiunile electrozilor pot f egale şi adaptate regiunii de tratat, caz în care metoda
se numeşte tehnică bipolară (anodul şi catodul exercitându-şi efectele simultan),,sau se pot aplica
electrozi de dimensiuni inegale, caz în care densitatea de sarcini electrice se concentrează în
electrodul de dimensiuni mai reduse, devenit astfel electrod activ cu efecte în funcţie de polaritatea
aleasă, electrodul mai mare rămânând "indiferent".
2.Băile galvanice (hidroelectrice) constau într-o tehnică terapeutică în care membrele pacientului
sunt dispuse în 4 vane din faianţă, porţelan, sau material plastic polimerizat armat cu fibre de sticla
(versiunea modemă), caz în care, procedura, poartă denumirea de baie galvanica quadricelulara
(Schnee), sau o altă variantă, în care pacientul este introdus cu întregul corp într-o vană de baie
tipică, această tehnică purtând denumirea de baie totală (Stanger).
3.Galvanolonizarea denumită şi ionoforeză sau ionizare este metoda terapeutică bazată pe
- -

proprietatea curentului galvanic de a ioniza substanţe farmacologic active aflate într-o soluţie slab
concentrată de până la 3% şi de a favoriza trecerea acestor ioni prin migrare spre polul opus prin
tegumente sau mucoase. Pentru aceasta, medicamentoase se
plasează pe stratul hidrofil al electrodului de aceeaşi polaritate cu cea a ionului principal activ
terapeutic. Efectul ionoforezei se realizează prin dublă acţiune: a medicamentului şi a
curentului. Ionii activi simpli sau radicalii liberi traversează tegumentul indemn prin porii glandelor
sebacee şi sudoripale, ajungând în straturile subtegumentare, unde acţionează terapeutic, dar sunt
şi preluaţi în circulaţia generală de capilarele existente
Efecte biofiziologice datorate curentului galvanic se manifestă cu maxima intensitate în
jurul axului ce uneşte cei doi electrozi, fiind specifi.ce fiecărui pol:
a) Efect analgezic, manifestat mai ales la anod, datorită acţiunii asupra receptorilor senzitivi
ai durerii din tegument, asupra fibrelor nervoase sensitive sau asupra microcirculatiei locale, prin
creşterea pragului de sensibilitate a receptorilor periferici.
b) Efect de stimulare excitare manifestat la catod, realizează contrac-ţii musculare ca urmare a
acţiunii curentului asupra fibrelor nervoase motorii. Catelectrotonusul este întâlnit la intensităţi mai
mici ale curentului.
c) Efect sedativ, datorat acţiunii asupra SNC, în urma căreia se constată o hiporeflexie osteo -
articulară în cazul aplicării formei descendente a curentului galvanic (cranial anod +, podal catod —).
d) Efect hiperemiant vasodilatator biotrofic, datorat activării vascularizaţiei locale dar şi cu
efecte asupra circulaţiei generale. Într-o primă fază, seproduce vasoconstricţie, urmată de o
vasodilataţie reactivă, mai ales la polul negativ, ceea ce produce eritem cutanat şicreşterea
temperaturii locale. Efectul se explică şi prin acţiunea asupra fibrelor nervoase vegetative
vasomotorii care controlează circulaţia superficială şi cea profundă.
e) Efect de reglare nespecifică neuro-vegetativă, în cazul aplicării în regiunea cervicală
unde acţionează asupra zonei reflexogene numită "gulerul Scerbac" şi acţiune de elecţie asupra
tonusului vagal şi a celui simpatic. Reactivitatea neuro - vegetativă este un element individualizat
pentru fiecare pacient supus galvanoterapiei.
Curenţi cu impulsuri:
Curenţii diadinamici. Folosesc in terapie curenţi alternativi de joasă frecvenţă (50 - 100 Hz);
terapiea a fost creata şi aplicata pentru prima dată în 1929 de Pierre Bernard, motiv pentru care mai
poartă şi denumirea de "trapie cu curenţi Bernard".
Indicaţiile semnalului diadinamic:
39
1.localizarea zonelor patologice inflamatorii şi degenerative; testarea zonelor mialgene;
electrostimularea ţesuturilor ligamentare.
2.sindrom simpatic; tulburări circulatorii; spasmoliză. (contracturi musculare).
3.tulburări trofice; artroze; artrite; osteocondilite; tulburări circulatorii; nevralgii ale zonei
craniene.
4.combaterea algiilor; în patologia aferentă zonei intestinale, abdominale, ginecologice.
5.tratament post-chirurgical; mobilizarea articulaţiilor; terapie de motilitate; deformaţii;
contuzii; periartrite; nevralgii.
6.pareze; excitabilitate faradică; mialgii; lumbago, torticolis; nevralgii.
7.paralizii flasce şi excitaţii faradice.
8.paralizii flasce cu reacţii degenerative moderate.
9.paralizii flasce cu reacţie degenerativă avansată; tratamentul întinderilor tendinomusculare.
 Curenţii cu impulsuri, alţii decât curenţii diadinamici au efecte fiziologice
specifice diferite de cele ale curentului continuu, deoarece prin intermediul variatelor tipologii
de semnale ce intră in componenţa acestei categorii terapeutice, pot fi obţinute efecte, pe care
curentul continuu nu le poate realiza.
Categorii de curenţi cu impulsuri:
Curentul exponenţial trapezoidal, dreptunghiular, triunghiular sunt tipuri de curenţi, utilizate
sub formă de impuls unitar, succesiuni continue, trenuri de impulsuri (modulate în frecvenţă sau/şi
amplitudine sau nemodulate), cu aplicabilitate în:
 excitarea selectivă a fibrelor nervoase şi musculare, după poliomielite şi leziuni
nervoase;
- tratamentul musculaturii netede în cazul constipaţiilor cronice, în atonia
postoperatorie a vezicii şi în inerţia uterină;
 tratarea selectivă a paraliziilor muşchilor total denervaţi (paralizii uşoare şi leziuni leziuni de
neuron periferic);
- blocarea şi tratarea atrofiilor, slăbirii musculare;
- pentru gimnastica respiratorie şi exerciţii intenţionale (volitive);
- tratarea paraliziilor spastice în pareze cerebrale postnatale;
- leziuni traumatice ale sistemului cerebral şi medular;
- pareze spastice în scleroza multiplă;
- pareze spastice uşoare după apoplexii şi în special în stări alLfice la hemiplegici.
Aplicaţii ale terapiei prin curenţi cu impulsuri:
Terapia prin curenţi de excitaţie in paralizia spastică este utilizată pentru tratarea musculaturii
spastice. Procedura aplică metoda elaborată de Hufschmidt în 1968, ce constă în utilizarea a două
circuite de excitaţie independente (separate) între ele, decalate în timp, dar sincronizate electronic,
fiecare din circuite conţinând câte doi electrozi de excitaţie. Electrozii celor două circuite se
poziţionează pe grupe musculare antagoniste (flexori - extensori, abductori - adductori) pe care le
stimulează cu intensitate progresiv mărită până la apariţia unei contracţii putemice dar alternante
a muşchilor stimulaţi. Alternanţa este rezultatul decalajului de timp dintre cele două circuite.
Stimularea musculaturii normal inervate, cu următoarele indicaţii terapeutice:
-hipotrofii şi atrofii musculare de inactivitate, provocate fie de imobilizări prelungite (aparat
gipsat, fixatoare externe, imobilizări prelungite la pat), fie de patologie articulară cu redoare,
limitare marcată a amplitudinii de mişcare pe diferite planuri, ceea ce obligă muşchiul efector
la inactivitate;
-musculatura hipotrofiată sau contractată în tulburări de statică a coloanei vertebrale,
întâlnite în cifoscolioză;

40
-electrogimnastica musculaturii respiratorii (in tulburări de ventilaţie);
-stimularea musculaturii abdominale flaşte hipotone (în constipaţii atone ,
postnaşteri);
-în afecţiuni însoţite de pierderea sensibilităţii kinestezice (prin repaus prelungit la pat, la
comatoşi sau la cei ce depind de anumite aparate de menţinere a unei funcţii vitale);
-ca scop special de utilizare, amintim stimularea mişcărilor voluntare, prin feed-back senzitivo-
motor de la receptorii tendino-musculari (in sechele de
Stimularea musculaturii parţial sau total denervate cu următoarele terapeutice:
-lezarea sau întreruperea căii de comandă motorie (nervul periferic) duce la suferinţă neuro-
musculară." cu instalarea rapidă a hipotrofiilor şi a atrofiilor musculare, care încep să apară în
primele 72 de ore. In această situaţie, fibra musculară nu mai răspunde la impuls electric cu
declanşare bruscă, cum e impulsul dreptunghiular (rectangular), ci va răspunde la impulsuri cu pantă
lentă de creştere, cum e impulsul exponenţial sau cel triunghiular cu pantă de creşţere exponenţială.
-stimulările sunt absolut necesare pentru a preveni sau recupera instalarea atrofiilor musculare.
Fibrele musculare denevrate degenerează prin apariţia de ţesut fibros necontractil, schimbându-şi astfel
parametrii electrofiziologici, prin creşterea cronaxiei direct proporţional cu severitatea şi vechimea
leziunii neuromusculare. Electrostimularea trebuie să se iniţieze cât mai repede pentru a preveni
instalarea atrofiilor musculare şi va fi obligatoriu asociată tehnicilor de kinetoterapie.
Electrostimularea musculaturii netede. Răspunsul muşchiului neted la stimulare se face
ţinând cont de cronaxia lungă a acestuia şi se datorează mai ales unei acţiuni reflexe şi nu atât
răspunsului fibrei musculare la stimularea directă.
 Curenţii Triibert curenţi de ultrastimulare. Impulsurile au formă dreptunghiulară cu
durata 2 msec. pauza 5 msec. şi frecvenţa 140 Hz. Au acţiune eficient analgezică şi secundar
vasodilatatoare locală, datorată masajului local cu impulsuri pe care îl realizează. Procedura este
indicată în terapia durerii de diferite cauze.
 Neurostimularea transcutanată (TENS). Stimulii electrici utilizaţi în perimetrul acestui
gen de terapie, se apropie mult, prin forma lor, de stimulii biologici naturali elaboraţi de celula
nervoasă. Aceasta tehnică terapeutică s-a dovedit a fi un instrument eficient, atât în reducerea sau
suprimarea unor algii "curente", cât şi în varii artralgii, dureri craniene, postoperatorii, nevralgii
post-herpetice, durerile "focale" din patologia canceroasă.
Curenţii de medie frecvenţă
Prin noţiunea de curenţi de "medie frecvenţă" în domeniul medicinei, se înţeleg curenţii
alternativi sinusoidali ce acoperă un spectru cuprins între 1 — 100 KHz. Terapia cu curenţi
interferenţiali sau curenţi Nemec, după numele celui care a realizat primul aparat pentru
producerea lor, creează excitaţii electrice localizate în interiorul unei regiuni din corp, prin
interferenţa (amestecul) care rezultă din încrucişarea a doi curenţi sinusoidali de medie frecvenţă (3,9
şi 4,0 kHz).
Efectele terapiei cu curenti interferenţiali in fiznctie de frecventa de interferenţă:
<10 Hz - efect excitomotor pe musculatura striată norminervată;
= 12 - 35 Hz - efect decontracturant;
= 1 - 4 Hz - efect excitant pe musculatura netedă;
= 4 - 10 Hz - stimulează şi sistemul simpatic;
= 20 - 40 Hz - stimulează şi sistemul parasimpatic;
= 90 - 100 Hz - efect analgetic.
Indicaţii:

41
1. afecţiunile aparatului locomotor: stări postraumatice (algoneuro - distrofie, entorse, luxaţii,
contuzii, hematoame), afecţiuni reumatismale (artrite, periartrite, artroze, discopatii, mialgii,
neuromialgii, scolioze), nevralgii şi nevrite, diferite sechele paretice ale membrelor;
2. afecţiuni vasculare periferice: tulburări de circulaţie periferică, edeme vasculogene;
3. afecţiuni ginecologice: anexite, metroanexite, parametrite, dismenoree;
4. afecţiuni ale organelor interne: dischinezia biliară hepatita cronică persistentă, pancreatite
,

cronice, gastrite, boala ulceroasă, distonii funcţionale intestinale.


Curenţii de înaltă frecventă
Generic vorbind, prin noţiunea de curenţi de înaltă frecvenţă se înţeleg curenţii alternativi
a căror frecvenţă depăşeşte pragul de 100 kHz ajungând până la limita superioară de 300 GHz (in
practica, se folosesc frecvenţe de 100 KHz — 50000 MHz).
Tipuri de unde:
Unde electromaznetice (UEM):
Unde scurte (US). in principiu, până 1n prezent sunt conturate două metode pentru a face
posibilă penetrarea în ţesut a înaltei frecvenţe debitate de aparat, astfel:
Metoda în câmp condensator (bipolară).
Regiunea tratată se găseşte plasată în interiorul unui câmp condensator reprezentat de doi
electrozi metalici (izolaţi în sticlă sau plastic), care formează împreună cu materialul izolant ce-1
separă (aerul) un dielectric ce prezintă o pierdere de energie de tip ohmic (rezistiv). in cadrul
acestui sistem complex curentul de înaltă frecvenţă." se materializează atât sub forma curentului de
conducţie, cât şi sub forma curentului de deplasare.
Spre deosebire de celelalte metode fizioterapeutice, efectele terapeutice ale aplicaţiilor de
înaltă frecvenţă sunt remanente, în sensul că temperatura corpului rămâne ridicată timp de 48 + 72
ore după procedură, dupa care se disipeaza din zona tratată în întregul organism, prin rnijlocirea
sistemului circulant.
Metoda în câmp inductiv (monopolară).
La această metodă, energia radiativă este transferată regiunii tratate în mod inductiv, prin
intermediul unui cablu de inducţie sau a unei bobine metalice tubulare infăşurat în spirală, în
jurul regiunii tratate, de unde şi denumirea sa.
Prin această metodă, câmpul magnetic creat de bobină produce o inducţie electromagnetică
ce dă naştere unor curenţi turbionari cu deplasare circulară (curenţi Foucault), care se transformă în
căldură prin efectul Joule si care este transmisă segmentului corporal tratat.
Terapia cu unde scurte se poate aplica:
- În regim continuu (sunt utilizate patru tipuri de doze):
doza I = este cea mai slabă, fiind numită şi "doza rece" (atermică); nu produce nicio senzaţie,
fiind sub pragul excitaţiei termice;
doza II = o doză slabă, numita şi "doza oligotermă"; produce o senzaţie de căldură slab
perceptibilă;
doza III = este o doză "medie" (termică); produce o senzaţie de căldură evidentă, plăcută şi
suportabilă;
doza IV = este o doză puternică, numita "tare" (forte; hipertermică); produce o senzaţie de
căldură puternică, la limita suportabilităţii (pentru unii pacienţi devine greu suportabilă).
- în regim pulsatil ("trenuri"). De mai multă vreme, atenţia specialiştilor în domeniu a fost
captată, de ideea utilizării energiei de înaltă frecvenţă sub forma de "impulsuri" în tehnica
terapeutică, în scopul obţinerii unor efecte de ameliorare noi şi valoroase.
Indicaţii:
1. artroze reactivate prin iritaţie mecanică (să nu existe inflamaţii);
2. afecţiuni ale genunchiului şi o indicaţie specială este artrita gonococică;
42
3. sinuzite (cu prudenţă datorită ţesutului grăsos abundent în extremitatea cefalică);
4. furunculoze;
5. hidrosadenite;
6. stări posttraumatice;
7. nevralgii;
8. nevrite.
Unde ultrascurte (UUS), microunde, unde radar. Noţiunea de "microunde" implica acele
unde electromagnetice ale căror frecvenţe sunt cuprinse în spectrul 300 -3000 MHz. Repartizarea
căldurii captate de ţesuturi între stratul adipos şi cel muscular este de 1/4, compargiv cu raportul 10/1
realizat prin metoda US în câmp condensator. Indicaţiile terapeutice - sunt similare cu cele de la
undele scurte (US).
Unde mecanice
Ultrasunetul (ULS) include o plaja de frecvenţă corespunzând limitelor cuprinse între 20
= 3000 kHz. Ultrasunetele pot fi produse prin mai multe procedee: mecanice, termice,
magnetice, piezoelectrice, energia de vibraţie generată de sursa ultrasonoră transmitandu-se in
mediul înconjurător, unde pune în mişcare vibratorie particulele acestuia.
Ţesuturile sistemelor vii au comportament asemănătoare cu al lichidelor, in care
propagărea vibraţiilor ultrasonice se face sub formă de unde longitudinale, excepţie făcând oasele, în
care iau naştere Şi unde transversale de energie
Ultrasonoterapia utilizează diferite modalităţi de aplicare a radiatiei ultrasonice:
în regimul cu undă continuă, aparatul emite energie ultrasonică în mod neîntrerupt, pe toată
durata tratamentului;
în regimul de impulsuri, cunoscut şi sub denumirea de regim iterativ, aparatul emite ultrasunete
sub forma de "trenuri" (burst).
în regimul modulat se realizează o variaţie continuă a amplitudinii undelor ultrasonice
(MA), cu anvelope de forme variate (triunghiular, exponenţial, dreptunghiular, trapezoidal).
Ca tehnică terapeutică, ultrasonoterapia este realizată prin:
aplicare pe zona de tratat prin intermediul unei substanţe de contact (gel)
iradieri în subrnersie (apă), utilizându-se în acest scop vane de diferite dimensiuni, cu apă
încălzită la temperatura de 36 ÷ 37°C, pentru că sub sau peste acest prag ultrasunetele îŞi modifică
intensitatea (pozitiv sau negativ), alterându-se în acest caz şi efectele scontate;
ultrasonoforeza , ce este procedeul prin intermediul căruia se realizează pătrunderea în
organismal iradiat a unor substanţe farmaceutice,
aplicaţii particulare: aerosolii, ce reprezintă starea de dispersie foarte fină a unei substanţe
lichide sau solide, într-un mediu gazos.
Efecte biologice ale terapiei cu ultrasunete:
a)Eftct analgetic: datorat efectului mecanic + termic şi la doze de 0,05-0,5 W/cm2 are
acţiune in special pe rădăcina nervoasă — ganglioni limfatici — muşchi.
b)Efect miorelaxant: prin efectul mecanic = micromasaj; indicat în contracţia musculară
algică. (primară) = miopatii Şi în cea antalgică (secundară) = discopatie.
c) Efect metabolic: datorită efectului de cavitaţie la doze de 0,5 —1 W/cm2 creşterea
permeabilităţii celulare posibilitate de aplicare a ULS + medicamente ionizabile =
ultrasonoforeză
Indicaţii terapeutice:
1. afecţiuni posttraumatice;
2. afecţiuni reumatismale cronice cu procese aderenţiale (fibroze): poliartrita reumatoidă
stadiul III — IV, spondilartropatii seronegative stadiul III — IV;
3. reumatism abarticular: miozite, miogeloze, periartrite, tendinite;
43
4. reumatism cronic degenerativ;
5. cicatrici cheloide. boala Dupuytren, boala Ledderhose;
6. algoneurodistrofia stadiul III în aplicare pe ganglionul stelat;
7. nevralgii şi nevrite in aplicaţii radiculare sau tronculare.
4.2.3 Magnetoterapia
Materia vie de pe planeta noastră a fost continuu sub influenţa câmpului magnetic al
pământului. Acest câmp are o intensitate medie slabă (0,047 mT), care scade de la poli spre ecuator,
prezintă anuale sezoniere şi zilnice, ce dirijează evoluţia ceasului biologic al organismelor vii.
Dacă o fiinţă vie ar f ecranată de influenţa geomagnetismului ar apare un complex de perturbări
metabolice, deoarece suntem atât de obişnuiţi genetic cu câmpul magnetic terestru încât
reacţionăm anormal la absenţa lui. De fapt, multe din reacţiile şi comportamentele pe care le
considerăm normale la organismele vii, sunt în directă legătură cu acest camp, iar problema este
departe încă de a fi pe deplin elucidată. Este posibil ca însuşi câmpul magnetic să declanşeze
efectul, prin intermediul substanţelor paramagnetice, cunoscut fiind rolul pe care îl au în
organism astfel de substanţe ca: oxigenul, hidrogenul atomic, rădicalii liberi, enzimele etc.
Câmpul magnetic produs de către o bobină parcursă de curent, are aceeaşi parametrii fizici ca
şi curentul care 1-a iniţiat. Astfel, dacă curentul este alternativ, câmpul magnetic va fi şi el alternativ
având aceeaşi frecvenţă, iar dacă curentul este sub formă de impulsuri, câmpul magnetic corespunzător
se va prezenta şi el tot sub formă de impulsuri.
Indicaţii ale magnetoterapiei:
1. Afecţiuni reumatismale: reumatismul degenerativ, abarticular, inflamator.
2. Sechele posttraumatice: consolidarea fracturilor, plăgi, contuzii, hematoame musculare,
entorse, rupturi musculotendinoase, algoneurodistrofie.
3. Boli neuropsihice: afecţiuni funcţionale ale sistemului nervos central (nevrozele distoniile
neurovegetative), afecţiuni organice ale sistemului nervos.
4. Boli ale aparatului cardiovascular: bolile vasculare periferice funcţionale (boala şi
sindromul Raynaud. acrocianoza), bolile vasculare periferice organice (trombangeita
obliterantă, ateroscleroza obliterantă a membrelor,arteriopatia diabetică), ateroscleroza cerebrală,
hiperten-siunea arteriala.
5. Afecţiunile respiratorii: astmul bronşic, bronşita cronică astmatiformă, traheobronşite
spastice, pseudo astmul nevrotic.
6. Afecţiuni digestive: ulcerul gastro-duodenal, gastritele cronice, enterocolopatia cronică
nespecifică, tulburări funcţionale ale colonului, dischineziile biliare cu hipertonie şi
hiperkinezie, dischineziile biliare cu hipotonie veziculară.
7. Afecţiuni metabolice şi endocrine: diabetul zaharat, guta, hipertiroida.
Bolile aparatului genital la femei: dismenoreea, tulburări menstruale funcţionale hipoplazii
uterine, metroanexitele cronice nespecifice, tulburările de climax şi preclimax, sindromul
premenstrual şi intermenstrual, dispareunia, pruritul vulvar şi diverse algii pelvine care nu au la
bază leziuni organice, frigiditatea sub diversele ei aspecte (cu tulburări de libidou. cu sau fără
orgasm).
4.2.4 Fototerapia
Utilizarea în medicină a proprietăţilor biologice şi fiziologice ale luminii, este
cunoscută sub numele de "fitoterapie". Ea utilizează energie radiantă de tipul radiaţiilor infraroşii,
radia-ţii care determină un efect termic important, secundar efectului caloric (produse de undele
electromagnetice).
Fototerapia este reprezentată de:
Radiaţiile ultraviolete (UV- actinoterapia) cu urmatoarele efecte:
a) Fotochimice:
44
 Eritemul actinic
 Pigmentaţia melanică
 Efecte metabolice:
oproduce vitamina D2 (coleocalciferol) din provitamina D2 (ergosterol)
o creşte metabolismul proteic prin creşterea reacţiei de oxido-reducere.
b) Biologice:
 Efect de reglare vegetativă
 Efect analgetic şi vasodilatator
- Acţiune reflexă pe glandele endocrine
- Acţiune de tip insulinic: glicemia — glicozuria — corpii cetonici,
depozitele de glicogen în ficat şi muşchi
c) Bactericide: prin coagularea celulei bacteriene şi acţiunea pe ARN cromozomial.
Indicaţii :
1. Spondilartropatii seronegative, poliartrita reumatoidă.
2. Reumatism secundar infecţios.
3. Reumatism cronic degenerativ.
4. Nevralgia cervico-brahială.
5. Radiculopatii: pe puncte Valleix.
6. Stări posttraumatice, osteoporoza
Radiaţiile infrarosii (RIR solux) cu urmatoarele efecte:
a)Efect caloric = vasodilatare arteriolară şi capilară + edem al stratului mucos şi la papilelor
dermice + infiltraţii leucocitare perivasculare.
b)Prin intermediul mecanismului de termoreglare (TR) este influentată circulatia locală
generală.
c)Efecte antialgice, decontracturante, rezorbtive relaxante ale ţesutului conjunctiv.
d)Activarea circulatiei profunde a sistemului nervos, modifică secreţia glandelor şi
metabolismul general.
e)În doze moderate accelerează formarea pigmentului melanic.
Indicaţii:
1. Boli de piele (furuncule, abcesele glandelor sudoripare).
2. Afecţiuni ORL.
3. Procese inflamatorii subacute şi cornice.
4. Reumatism articular şi abarticular de tip degenerativ în stadiu cronic.
5. Tulburări circulatorii periferice
6. Cicatrici vicioase
7. Ulcere atone
8. Stări spastice viscerale din sfera hepato-bilio-digestivă
9. Sinovite şi tenosinovite.
Laserterapia
Lumina convenţională este o mixtură de culori emisă în toate direcţiile. Lumina laser este de
o singură culoare (monocromatism), care are o emisie fotonică coordonată (coerentă), concentrată pe o
suprafaţă foarte mică (polarizare, paralelism). Efectul laser se obţine când fascicolul emis de către
atomi în stare excitată (atomi care au absorbit o cantitate de energie) este: monocromatic, stimulat
şi coerent. (LASER — Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation).
Laserterapia este un procedeu terapeutic de aplicare direciă (tegument, mucoase.
endotisular) sau indirectă (fibre optice, ghiduri de radiaţie, micromanipulatoare, endoscoape, etc) a
radiaţiei electromagnetice neionizante, coerente, cu lungimi de undă variabile (200 — 15.000 nm).

45
Ea este o formă a fototerapiei care implică aplicarea luminii monocromatice coerente la nivelul
ţesuturilor, în scopul de a obţine un efect biomodulativ din partea ţesutului respectiv.
Fototerapia cu lumină polarizată. Fenomenul de polarizare a luminii, apare atunci când
printr-un mijloc oarecare, se crează o asimetrie a fasciculului luminos în jurul direcţiei sale de
propagare. Sănătatea celulei depinde de funcţionarea corectă a membranei celulare, de transmisivitatea
acesteia; dereglarea funcţiei de intermediere - transmisivitate a membranei celulare (prin
dezorganizarea capetelor polare Şi a lipidelor) are ca efect funcţionarea incoerentă a enzimelor şi
a receptorilor corespunzători conţinuţi în membrană (care trebuie să asigure elementele nutritive şi
energetice ale celulei), ceea ce conduce la reducerea activităţii lanţului respirator. Din această cauză
scade cantitatea de ATP (adenozin-trifosfat) necesar proceselor chimice din celulă, având ca
rezultat reducerea potenţialului de regenerare a celulei.
4.2.5 Tratamentul prin masaj
Masajul este o manipulare terapeutică a părţilor moi ale corpului prin mijloace manuale
şi mecanice, în scop fiziologic sau terapeutic. Masajul poate fi folosit, pentru a reduce durerea,
pentru diminuarea aderenţelor, pentru sedare, mobilizarea fluidelor, pentru a relaxa musculatura
Şi pentru efectul vasodilatator.
Masajul manual clasic, care îşi păstrează pe deplin valoarea şi indicaţiile sale largi în domeniu
profilaxiei, terapiei Şi recuperării bolilor reumatice, i s-a adăugat în ultimele decenii forme de masaj
cu adresabilitate specifică pentru ţesutul conjunctiv, pentru anumite zone (masajul segmentar sau
periostal) sau aplicaţii de presiuni punctiforme pe punctele nervoase ori pe punctele tradiţionale
chinezeşti (p•esopunctură, acupunctură, reflexologie etc.).
Durata tratamentului poate fi între 2 - 4 - 6 săptămâni, uneori chiar mai mare (luni), că în
afecţiunile ortopedice.

Tehnici de masaj:
a)Masajul regiunii fesiere. Regiunea fesieră este limitată în sus de creastă iliacă, în jos de
plica fesieră. Masajul regiunii fesiere constă în neteziri şi presiuni efectuate cu pulpa degetelor
reunite, urmate de un masaj vibrator, insistent mai ales în plica fesieră, la nivelul mării scobituri
sciatice.
b)Masajul articulaţiei coxofemurale. Este foarte dificil, datorită musculaturii masive care
inconjoară. articulaţia. Accesul la capsulă articulara este posibilă numai prin două puncte:
-la nivelul inserţiei muşchiului croitor, pe partea lui internă, pe unde se pătrunde prin apăsare
Şi se execută mişcări vibratorii.
-între trohanter şi tuberozitatea ischiatică, unde se pătrunde punând bolnavul să flecteze
genunchiul şi să facă o uşoară abducţie a coapsei. Aici se poate executa un masaj vibrator şi chiar
baterea.
c) Masajul coapsei. Coapsa are forma unui trunchi de con cu baza în sus. Distingem la
coapsă regiunea femurală anterioară şi posterioară. in regiunea femurală anterioară pielea este mai
groasă pe partea laterală decât pe cea internă este mai mobilă, alunecând pe planurile subiacente.
Maseurul trebuie să respecte partea superioară a coapsei, triunghiul Scarpă.
Regiunea femurală posterioara are pielea de asemenea foarte mobilă, cu excepţia părţii
externe.
Masajul coapsei începe cu netezire şi presiune bimanuala, mai întâi pe fata anterioară şi
externă, bolnavul fiind în decubit dorsal, apoi pe fata posterioară şi internă, bolnavul fiind în
decubit ventral. Se execută aceste neteziri cu policele pe fata anterioară şi cu celelalte patru degete pe
fata posterioara a coapsei începând din dreptul genunchiului în sus către baza coapsei. Urmează
frământarea musculaturii coapsei, care se poate face cu energie, sub toate formele, de la presiune cu

46
o mână sau cu ambele mâini în petrisaj, cu torsiune a musculaturii. in regiunea laterală a coapsei, pe
tensorul fasciei lată se face masajul cu dosul falangelor, sub formă de pieptene, de jos în sus.
Efectele fiziologice ale masajului:
-acţiune sedativă / relaxanta asupra durerilor musculare sau articulare prin creşterea
stimulării receptorilor senzoriali;
-acţiune hiperemianta locală, de îmbunătăţire a circulaţiei sanguine locale care se manifestă
prin în roşirea tegumentului şi încălzire;
- kinlăturarea lichidelor de stază;
- îmbunătăţirea circulaţiei limfatice;
-stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator;
-creşterea metabolismului;
- efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului prin relaxarea acestuia , cu
îmbunătăţirea somnului şi îndepărtarea oboselii musculare;
- creşterea metabolismului;
-cel mai important mecanism de acţiune este cel reflex prin stimularea receptorilor cutanaţi,
receptorii fuziformi şi muşchii scheletici superficiali, ce produc impulsuri care ajung la măduva
spinării, producând efecte variate, inclusiv asupra segmentului tratat.
Indicaţii / contraindicaţii
Masajul poate fi folosit ca tehnică principală de tratament sau poate fi utilizat ca adjuvant
pentru un alt tip de terapie. Masajul se utilizează de cele mai multe ori (fără să se limiteze strict),
pentru a mobiliza Iichidele intertisulare, pentru a reduce edemele, pentru a creşte circulaţia
locală, diminuarea oboselii şi a musculare, pentru a reduce durerea, pentru relaxare, pentru a
preveni sau diminua aderenţele.
Indicaţii:
 sechelele post traumatice, afecţiuni reumatice, tulburările neurologice şi trofice:
 în cadrul profilaxiei secundare;
 menţinerea unei stări fiziologice normale şi a formei fizice şi psihice de zi cu zi.
 optimizarea formei sportive;
Contraindicaţiile masajului pot fi:
definitive (absolute, totale): afecţiuni maligne sau cu potenţial de malignizare prin masaj;
temporare care la rândul lor pot fi determinate de:
- afecţiuni cu evoluţie previzibil favorabilă, la care aşteptăm statusul care ne permite să
aplicăm masajul;
- afecţiuni cu evoluţie imprevizibilă, la care ne abţinem până când se
determină statusul care ne permite aplicarea sau nu a masajului.
Dintre contraindicaţiile masajului care se pot încadra într-una din categoriile de mai sus
menţionăm:
procese inflamatorii în faza acută;
 boli infecto-contagioase;
 fragilitate vasculara;
 boli acute ale organelor interne;
 plăgi şi fracturi, arsuri, eczeme;
 psihopatii majore
 boli parazitare
 persoanelor cu afectiuni psihice severe;
Reguli de masaj:

47
Terapeutul este răspunzător de anumite aspecte în cadrul unei şedinţe de masaj, inclusiv
de ambianţa din timpul tratamentului. Aplicarea tratamentului include ritmul, rata. presiunea, direcţia
şi durata. Cele mai mulle procedee de masaj implică:
-reducerea fricţiunilor la un nivel mediu, deci mâinile terapeutului se mişcă dea lungul
tegumentului realizând o fricţiune minimală;
-pudra şi uleiul sunt folosite adesea;
- baterea trebuie să fie regulată şi
-folosirea presiunilor depinde de tehnică şi de rezultatul urmărit:
- pentru a produce relaxarea, pentru efect sedativ sau pentru reducerea spasmelor
musculare se aplică presiuni uşoare;
-pentru acţiunea asupra structurilor proffinde sau pentru dirninuarea aderenţelor se
aplică presiuni profunde;
- tratamentul edemelor şi întinderea musculară cer aplicarea intermediară a presiunii;
-direcţia masajului este de cele mai multe ori în sens centripet, pentru a realiza cât mai
bine mobilizarea fluidelor către circulaţia central, astfel:
-când sunt trataţi muşchii, mişcările sunt făcute paralel cu fibrele musculare;
-pentru a reduce formarea aderenţelor, masajul se aplică prin mişcări circulare sau mişcări ce
traversează fibrele.
Masajul se realizează în funcţie de zona ce trebuie tratată şi poate varia de la o zonă
bine delimitate, până la un contact ce include şi zonele învecinate.
Durata şedinţei de masaj este stabilită în funcţie de zona care necesită tratament, efectele
urmărite şi toleranţa pacientului.
În cazul în care masajul se efectuează înaintea aplicării altui tratament, şedinţa de masaj se
încheie în momentul în care zona tratată prezintă condiţiile optime pentru a aplica tratamentul
ulterior. Pacienţii trebuie reexaminaţi periodic. în funcţie de diagnostic şi de scopul terapiei,
pentru a asigura eficienţa tratamentului.
Orice masaj trebuie urmat în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiilor
(Kinetoterapie) şi regiunilor din vecinătatea zonelor masate. Mobilizarea nu trebuie să fie niciodata
dureroasă, nici chiar în cazuri de anchiloze sau redori articulare. care nu trebuie deci fortate pana
la durere.
4.2.6 Terapia prin mişcare
Terapia prin mişcare reprezintă un ansamblu conceptual complex în relaţie cu mişcarea
din kinetote rapie, educatie fizică şi sport.
Scopurile terapiei prin rniscare sunt:
 terapeutic propriu - zis - aplicabil la bolnavii cu suferinţe prezente ce necesită un
tratament complex pe baza unui diagnostic complet şi
-terapeutico — profilactic — aplicabil la bolnavii cronici cu incapacitate de muncă de diferite
grade cât şi la unele categorii de deficien -ţi şi invalizi.
Acest ansamblu conceptual complex ce se adresează persoanelor cu diferite infirmităţi /
disfuncţii / handicapuri, a fost integrat în noţiunea de activitate motrică adaptată şi care cuprinde:
1. Recuperarea medicală prin: kinetoterapie şi terapie ocupationaM; acestea au drept scop
final obţinerea capacităţii de performare, cel puţin în limite acceptabile, a activităţilor zilnice;
2. Educaţia fizică terapeutică (educaţia fizică adaptată, gimnastica terapeutică), ce
cuprinde: exerciţiide "conştientizare" a segmentului / zonei lezat şi deficient, exerciţii de
mobilizare articulară, exerciţii de tonifiere musculară.
3. Recreerea. Persoanele cu diferite infirmităţi/disfuncţii etc. obosesc şi/sau se plictisesc
repede in cadrul unui program complex întins pe o perioadă lungă de timp. De aceea, programul
terapeutic trebuie sa includă si perioade de relaxare prin activităţi ce nu par a avea o

48
legătură cu activităţile de bază, dar care ar putea să-i crească motivaţia pentru participarea la
program. Metode terapeutice de recreere: meloterapia, artterapia etc.
În cele ce urmeaza, in cadru terapiei prin miscare, ne vom referi la urmatoarele
proceduri:
Gimnastica medicala
Trebuie mentionat de la inceput ca terapia kinetică precede utilizarea tehnicilor sportive.
Sportul face parte din reeducarea functională a pacienţilor. Prin gimnastica medicala se realizează un
tratament care evită "bIocarea" în kinetoterapia clasică, mai ales în cazul persoanelor cu afecţiuni
cronice sau invalidante.
Practicarea regulată a sportului de către persoanele cu handicap are o serie de efecte benefice:
a) Efecte fizice:
-controlul mişcării, al echilibrului şi amplitudinii articulare
-o mai bună rezistenţă fizică şi creşterea capitalului de sănătate
Efecte psihologice:
-încredere în sine şi valorizarea propriei persoane
-schimbarea atitudinii familiei şi persoanelor din jurul celei cu handicap datorită
performanţelor acesteia
c) Efecte sociale:
-integrarea în echipă
-dezvoltarea autonomiei.
in cazul coxartrozei, gimnastică medicală trebuie să urmărească:
Antrenarea flexiei:
- decubit dorsal cu skettinguri la picioare, se execută flexii de genunchi şi şold alunecând
pe o placă;
- din ortostatism cu mâinile fixate pe o bară de la spalier, se fac genoflexiuni cu proiecţia
trunchiului în faţă.
1. Antrenarea extensiei:
-decubit dorsal, mâinile prind o bară şi ridică trunchiul, bazinul este împins în sus, călcâiele
nu părăsesc şoldul.
2. Antrenarea abdunctiei:
-din suspendat, lateral la spalier, mana şi piciorul sănătos în sprijin pe barele spalierului,
se face abducerea membrului superior şi inferior afectat (poziţia de steag).
-din suspendat (cu spatele la spalier), se fac abducţii cu ambele membre inferioare apoi cel
sănătos se fixează la spalier şi se execută abducţia cu cel afectat.
-se fixează la spalier şi se execută abducţia cu cel afectat.
3. Antrenarea adductiei:
-din suspendat, se execută adductiile membrului afectat, bazinul fiind fixat la spalier.
4. Exerciţiile de pedalaj
Mobilizarea articulaţiilor prin pedalajul la bicicleta este larg utilizat, deoarece permite mişcarea
fără a încărca suprafaţa portanta articulara. Instalaţiile speciale permit pedalajul şi din decubit,
nu numai din şezând pe şa. La bicicleta ergometrică se realizează concomitent şi tonifierea
musculară (în special a cvadricepsului). in funcţie de distanţa dintre pedale şi să sau scăunel se
poate regla gradul de flexie al coapsei.

Terapia ocupaţională
Este o metodă de reeducare activa care completează kinetoterapia folosind diverse activităţi
adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic. ajutând bolnavul

49
să folosească mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor afecta-ţi de boală,
contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Prin aceasta terapie se evita pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade
mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind astfel la readaptarea
funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
-mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
-dezvoltarea forţei musculare;
-restabilirea echilibrului psihic.
Urmăreşte prelungirea exerciţiilor de kinetoterapie pentru mobilizare articulara şi/sau tonifierea
musculară, utilizând o serie de activităţi complexe distractive sau captează atenţia şi răbdarea
pacientului pentru o perioadă mai lungă de timp. In general, aceste activităţi se execută cu mâinile
dar forţa motrică este realizată de membrele inferioare prin diverse tipuri de mobilizare:
 pedalaj de bicicletă;
-alunecarea piciorului "intr-un jgheab rotund;
-mişcare laterală (abductie-adductie);
-mers pe plan ascendent;
mers pe banda sau pe scara rulantă
Balneoclimatoterapia
Balneoclimatoterapia realizează o terapie de reglare nespecifică, acţionând prin diferiţii
factori naturali pe verigile fiziopatologice şi simptomatice şi determinând modificări ale
reactivităţii organismului. Aria de utilizare terapeutică pentru balneoclimatoterapie în coxartroză
cuprinde toate sectoarele terapeutice:
1) Cura balneară profilactică reprezentată de profilaxia:
 primară
-secundară aplicabila:
- în afecţiuni cronice: T capacităţile adaptative a unor funcţii sau a întregului organismul şi,
eventual, înlăturarea unor tulburări de reglare neurovegetativă
- în cazul recidivelor: corectarea unor modificări posturale sau funcţionale restante
2) Cura balneară terapeutică: pentru bolnavi cu suferinte care au nevoie de
un tratament complex, în condiţii de sanatorizare, pe baza unui diagnostic complet (clinic şi
paraclinic) al bolii şi a statusului evolutiv.
3) Cura balneară de recuperare: pentru bolnavii cronici cu incapacitate de muncă, pentru
invalizi si penturu nele categorii de deficient cum ar fi:
Afecțuni reumatismale:
 Degenerative (este inclusa aici si coxartroza):
a) climat: - excitant - solicitant:
 de litoral: - Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
- de stepă: - Amara, Lacul Sărat
- sedativ - indiferentă (de crutare):
- de coline: - Herculane, Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata, Slănic Moldova, Covasna,
Moneasa, Sovata, Vatra Dornei
b) balneaţie externă cu ape minerale:
- sulfuroase: - termale: - Herculane, Mangalia sau cu compoziţie variata: -
Călimăneşti, Căciulata, G ovora, N icolina - Iaş i, Mangalia;
- oligominerale termale: - Felix, Geoagiu, Moneasa
- sărate:- intens: Sovata, Ocna sau medii: Techirghiol, Lacul Sărat
50
c) nămol: - sapropelic: Amara, Techirghiol, Lac Sărat, Lacul Ursu
- de turbă: Vatra-Dornei
 Inflamatorii:
a)climat: - de cruţare: Herculane, Călimăneşti, Pucioasa. Moneasa
de litoral: Mangalia
b)balneatie externă cu ape minerale:
- sulfuroase: Herculane, Călimăneşti, Căciulata, Pucioasa, Mangalia
- oligominerale: Felix, Geoagiu, Moneasa
- sărate: Techirghiol, Amara, Lacul Sărat
• Abarticulare (afectiuni ce insotesc formele reumatice degenerative: spondiloze, poliartroze.
periartrita soldului etc.): la fel ca la cele inflamatorii.
Sechele posttraumatice ale aparatului locomotor (sunt incluse aici si coxartrozele de cauza
traumatica):
a) climat: - excitant-solicitant: - de litoral: Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
- de stepă: Amara, Lac Sărat, Felix,
b) balneaţie externă cu ape minerale:
- oligominerale termale: Felix, Geoagiu,
- sulfuroase: - cu diferite concentraţii: Mangalia, Nicolina-Iaşi
- termale: Herculane, Mangalia
- sărate: Eforie Nord, Techirghiol, Amara, Lacul Sara Sărat
Bioclima de litoral maritim a fost utilizată de artrozici din cele mai vechi timpuri, datorită
acţiunii benefice asupra durerii şi contracturii musculare prin terapiile specifice: balneoterapia,
peloidoterapia (namol therapeutic), helioterapia etc.
Cura balneară de recuperare in afectiunile reumatismale degenerative (coxartroza) se efctueaza
prin:
a) climat:
-excitant - solicitant - de litoral: Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
- de stepă: Amara, Lacul Sărat
- sedativ - indiferent - de coline: Herculane, Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata, Slănic
Moldova, Covasna, Moneasa, Sovata, Vatra Dornei
b) balneaţie externă cu ape minerale:
- sulfuroase:
- termale (Herculane, Mangalia)
- cu compoziţie variata (Călimăneşti, Căciulata, Govora,Mangalia)
-oligominerale termale: Felix, Geoagiu, Moneasa
- sărate:
- intens (Sovata, Ocna) sau
-medii (Techirghiol, Lacul Sărat)
c) nămol:- sapropelic: Amara, Techirghiol, Lac Sărat, Lacul Ursu
- de turbă: Vatra-Dornei
Contraindicaţii generale ale terapiei balneare:
-afecţiuni febrile acute şi afecţiuni cronice în perioada de exacerbare, boli infecţioase în
perioada decontagiozitate
-boli venerice în stare de contagiozitate (sifilis, gonoree). purtătorii de Qermeni patogeni
(streptocochemolitic, AgHb)
-stări caşectice indiferent de cauză, tumori maligne indiferent de formă — sediu - stare evolutivă,
hemoragiirepetate şi abundente de orice natură

51
sarcină patologică în orice lună şi sarcină normală mai mare de trei luni, epilepsie
-boli de sânge sau sistemice cronice cu alterarea stării generale (anemie pernicioasă, leucemie,
limfoame), purtători de germeni sau infesta-ţi cu parazitoze.

Concluzii
 

52
Coxartroza numită si artroza coxo-femurală, este poate cea mai importantă din toate artrozele
pentru că afectarea sa duce la deficiente serioase în stabilitatea și mobilitatea bolnavului, după cum
aceste două funcții sunt mai mult sau mai putin alterate.
Coxartroza odată instalată are un caracter progresiv, astfel poate duce la
deformarea bazinului, scurtarea membrului inferior, alterarea si a celeilalte articulații coxofemurale 
prin suprasolicitare, la impiedicarea mersului și imobilizarea bolnavului. Dintre toate artrozele, ea
are caracterul cel mai invalidant, de unde și prognosticul rezervat. Coxartroza este singura patologie
care este mai frecvent întalnită la bărbați.
Această patologie afectează în jur de 2-4% din populație. Instituirea unui tratament
corespunzator asociat cu medicația corespunzatoare coxartroza poate fi ameliorata.

BIBLIOGRAFIE

CLINICA ȘI TRATAMENTUL BOLILOR REUMATICE - - Ștefan Suteanu- Editura


Medicală – București 1977
RECUPERAREA MEDICALĂ A SECHELELOR POSTTRAUMATICE ALE
MEMBRELOR -Tudor Sbenghea- Editura Medicală- București 1981
ELECTROTERAPIE
- Rădulescu Andrei - Editura Medcală – București 1991
ANATOMIA ȘI FIZOLOGIA OMULUI
- Dr.Roxana Maria Albu - Editura Corint – București 1996
RECUPERAREA MEDICALĂ LA DOMICILIUL BOLNAVULUI -Tudor Sbenghea -
Editura Medicală – București 1996
REUMATOLOGIE
- Prof. Dr. - Eugen Popescu-Editura National- Bucuresști 1997
COMPENDIU DE MEDICINA FIZICA SI RECUPERARE -Dr. Adriana Nica-Editura
Universitară Carol Davila București 1998
53
KINETOTERAPIEA PROFILACTICA TERAPEUTICA ȘI DE RECUPERARE -Tudor
Sbenghe - Editura Medicală – București 1998
FIZIOKINETOTERAPIE ȘI RECUPERARE MEDICALĂ
- Iaroslav Kiss- Editura Medicală- București 1999
COMPENDIU DE REUMATOLOGIE
- Eugen D. Popescu, Ruxandra Ionescu - Editura Tehnica – București 1999.

54

S-ar putea să vă placă și