Pe tine, zâno,-i greu să te cunoască un muritor, să fie

oricât de priceput, căci tu la față te schimbi în fel și chip

Știu însă una, că tu erai cu mine-așa de bună cât am luptat la Troia
noi aheii.
Dar când cetatea lui Priam luarăm și apoi plecarăm în corăbii, și-
un zeu ne-mprăștie pe noi aheii, pe tine, o , fiic-a zeului cel mare, Eu
nu te mai văzui și nici vasu-mi nu te zării venind ca să mă aperi de
vreun necaz.
Și așa de mult trudindu-mă-n războaie
Și-n harță cu amarnicelei valuri,
Că neslujind pe câmpul de la Troia sub tatăl său, eu nu-i
făcusem voia,
Ci pe ostașii mei mânam la luptă.
Când el se cobora de pe la țară cu un tovarăș, lângă drum
pândindu-l, îl nimeri c-o lance ferecată.
Pe cer era o noapte-n tunecoasă și nici un om nu se văzu; în
taină eu zilele-i curmai.
Și cum pe dânsul îl ucisei cu ascuțiș de-aramă, mersei îndată
la mândrii Feniceni, și mă rugai, din prada plăcută le dădui cu
stăruință ca dânșii să mă scoată ori la Pilos ori la Eliada, sfânta
țară unde Domnesc epeii. Dar un vânt puternic pe ei din Creta i-
azvârlii departe, în ciuda lor, căci n-au vrut să mă-nșele.
De-acolo rătăcind, sosirăm noapatea, pe-aici unde abia-n
liman intrarăm, de nici la cină nu mai cugetarăm, deși de hrană-
aveam nevoie mare.
Și-așa ieșind din vas, noi ne culcarăm. Pe mine, obosit fiind
mă prinse un dulce somn, iar lucrurile mele luându-le din vas, ei
le așezară pe mal, unde pe prund eu mă culcasem. Apoi intară-n
vas și o porniră spre bine-locuitul Sidon.
Așa vorbi Ulise, dar Minerva zâmbi la el și-l netezi cu mâna iar
apoi se prefăcu într-o femeie frumoasă, trupeșă, cunoscătoare.