UCAȚI

TELECT
LĂ
eț Antonio
ntin
Introducere:
Educaţia este o componentă a existenţei socio-umane şi, totodată, o activitate de
esenţă psihosocială care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane şi,
prin aceasta, dezvoltarea şi perfecţionarea societăţii umane.
Fiecare dintre componentele educaţiei îşi delimitează identitatea prin raportare la două
elemente ancoră: o nevoie reală şi profundă a fiinţei umane, în vederea satisfacerii acesteia şi
o categorie fundamentală de valori, care modelează specific.
Educaţia intelectualã este acea dimensiune a educaţiei, respectiv, componenă a
acţiunii educaţionale, prin care se urmãreşte expres construirea structurilor operatorii ale
personalitãţii şi ale capacitãţilor corespunzãtoare acestora, odatã cu şi prin asimilarea unor
cunoştinţe ce se vor structura în cultura persoanei.
Educaţia intelectuală are ca obiectiv fundamental formarea-dezvoltarea conştiinţei
ştiinţifice realizabilă prin dobândirea unor cunoştinţe, capacităţi şi atitudini cognitive,
generale şi specifice, cu o largă susţinere afectivă, motivaţională, caracterială.

Semnificaţia educaţiei intelectuale în lumea contemporană

Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri,
educaţia intelectuală contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise
sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii
raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la formarea mobilurilor care declanşează
şi susţin activitatea de cunoaştere. Astfel, educaţia intelectuală are la bază două aspecte
fundamentale:
1. Informativ , care vizează cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce
urmează a fi transmisă şi asimilată de tânăra generaţie
2. Formativ , care se referă la efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului
elevului în procesul dezvoltării sale.
După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan istoric
s-au conturat două teorii pedagogice opuse:
1. Teoria culturii materiale , susţine importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari de
cunoştinţe, care să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin
asociaţii de idei cât mai adecvate şi mai sigure. În viziunea acestei teorii scopul educaţiei
intelectuale ar consta doar în asimilarea unui volum cât mai mare de cunoştinţe şi în formarea
capacităţii de asociere între idei.
2. Teoria culturii formale, susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci stimularea
dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării ulterioare a
informaţiei.
În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate,
diverse, recente şi continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită:
 accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai
mulţi oameni în procesul producţiei spirituale;
 exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării
tehnicii;
  cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe
cele formative, spre autoeducaţie;
 transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea
importanţei pregătii profesionale şi tehnice.
Scopul educaţiei intelectuale
Scopul constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru
activitatea de cunoaştere, pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de
la înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la
formarea concepţiei ştiinţifice.
Din esenţa educaţiei intelectuale rezultă două scopuri fundamentale ale acesteia si anume:
 Informarea intelectuală – constă în transmiterea de către profesor şi
asimilarea de către elevi şi studenţi a valorilor, prelucrate şi sistematizate în
conformitate cu norme psiho-pedagogice, în cadrul disciplinelor şcolare.

Se pune problema ce? şi cât? să se transmită, iar răspunsurile constau în respectarea

unor principii:
 Concordanţa cu cerinţele idealului educaţiei;
 Posibilitatea utilizării ulterioare a informaţiei;
 Selecţia integrativă a informaţiei, eliminând cunoştinţele neesenţiale, în
favoarea altora mai semnificative;
 Calitatea cunoştinţelor să primeze asupra cantităţii, prin valoarea
instrumentală şi operaţională, puterea explicativă, nivelul de
generalitate şi locul ocupat în ansamblul cunoştinţelor;
 Cantitatea informaţiei şi modul de prezentare să fie în concordanţă cu
particularităţile de vârstă ale elevilor, deci să se asigure accesibilitatea.

Informarea intelectuală este dependentă de strategia didactică folosită de profesori, de

măiestria lor pedagogică. Presupune deopotrivă selectarea şi transmiterea valorilor, în
conformitate cu anumite principii şi norme pedagogice şi pe baza celor mai adecvate metode
care să favorizeze asimilarea acestora de către elevi la parametrii de eficienţă autentică.
 Formarea intelectuală - constă în activarea, prin intermediul informaţiei, a
potenţialului copilului, astfel încât să determine restructurări psihice,
imprimând un sens ascendent dezvoltării personalităţii.
Se urmăreşte restructurarea următoarelor capacităţi şi însuşiri intelectuale:
 Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală: limba
maternă (scris, citit), formarea deprinderilor de calcul matematic;
 Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură operaţională şi funcţională:
spiritul de observaţie, operaţiile gândirii, creativitatea, capacitatea de a depune
efort;
 Constituirea unei motivaţii adecvate învăţării: curiozitate intelectuală;
 Familiarizarea indivizilor cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale:
întocmirea de planuri de idei şi rezumate, folosirea unor instrumente auxiliare
pentru completarea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor (dicţionare,
 enciclopedii, mass-media), regim raţional de muncă şi odihnă, învăţarea unor
modalităţi de citire şi organizare a unui conţinut.

EDUCAŢIA INTELECTUALĂ

ADEVĂR

INFORMAREA FORMAREA
INTELECTUALĂ INTELECTUALĂ

A învăţa să înveţi” este regula de aur a instruirii şi autoinstruirii, deoarece apare ca o

necesitate în lumea contemporană, pentru integrarea socială a indivizilor. Tehnica muncii
intelectuale presupune dobândirea unor priceperi şi deprinderi structurate, a unor metode
adecvate, pe baza cărora se pot studia şi rezolva independent probleme de natură intelectuală:
priceperi organizatorice, deprinderi de lucru efectiv, deprinderi de autoevaluare.
Sarcinile educaţiei intelectuale
O primă sarcină a educaţiei intelectuale este înarmarea tineretului cu un sistem de
cunoştinţe ştiinţifice, cu priceperi şi deprinderi intelectuale.
Cunoştinţele au un rol foarte important atât timp cât ele sunt corect apreciate. Pentru o
determinare corectă, se propune un “inventar” al tipurilor de cunoştinţe, de care trebuie să se
ţină seama în determinarea conţinuturilor educaţiei :
 Cunoştinţe de bază, indispensabile adaptării individului la condţiile vieţii;
 Cunoştinţe funcţionale, care ajută la structurarea gândirii individului şi permit
asociaţii, transferuri, aplicaţii;
 Cunoştinţe care, într-un anume moment al învaţării, au un rol esenţial, totuşi temporar
(“cunoştinţe-trambulină” sau “cunoştinţe-catalizator”);
 Cunoştinţe care produc plăcerea de a cunoşte, care atrag, folcalizează atenţia;
 Cunoştinţe “sterile”, care se închid în ele însele şi nu “servesc” la altceva decât la a
încărca inutil memoria.
Dezvoltarea proceselor intelectuale, a intereselor de cunoaştere şi cultivarea
motivelor superioare ale învăţării constituie o altă sarcină importantă a educaţiei intelectuale.
Şcoala trebuie să dea elevilor şi cunoştinţe, dar să le cultive şi gândirea, capacităţile
creatoare. Atât sarcina informativă cât şi cea formativă sunt la fel de necesare.
 O altă sarcină a educaţiei intelectuale este formarea bazelor concepţiei filozofice
despre lume şi corecta orientare ideologico-politică a elevilor. Concepţia filozofică despre
lume este un ansamblu de idei ale omului despre natură, societate şi gândire, despre locul
diferitelor fenomene în lume şi despre propriul său loc în ea.Însuşirea unei concepţii este
necesară atât pentru a da tineretului posibilitatea să înţeleagă şi să interpreteze just
fenomenele din natură şi societate, cât şi a le orienta just activitatea, pentru a asigura
claritatea scopului pe care şi-l pun în faţă.

Dotarea omului cu un sistem de informaţii:

a) Cultura generală este cultura ce va cuprinde:
 Cunoştinţe ştiinţifice despre natură şi om;
 Cunoştinţe din istorie şi ştiinţele socioumane;
 Cunoaşterea limbii materne şi a două limbi internaţionale;
 Cunoştinţe de matematică;
 Cunoştinţe de tehnică, tehnologie, informatică;
 Cunoştinţe din domeniul artei;

b) Cultura profesională este cea care vizează influenţarea omului pentru a-l face apt de
exercitatrea unei profesii. Aceatsa va cuprinde:
 Cunoştinţe de specialitate;
 Deprinderi de specialitate;
 Un anumit ethos profesional, adică o anumită ţinută morală a profesionistului în
raport cu cei pe care-i serveşte.
Formarea deprinderilor de ordin intelectual
 Deprinderi: componente simple şi relativ automatizate ale activităţii, Capacităţi:
posibilitatea de a aplica cunoştinţele şi deprinderile în contexte variabile
 Tipuri de deprinderi:
a) De nivel elementar: scris, citit, socotit;
b) De nivel mediu, de translare a culturii: întocmirea de fişe, rezumate, compuneri,
sistematizări;
c) De nivel superior: de cercetare ştiinţifică propriu zisă: de a emite şi testa ipoteze, de a
investiga de a manevra metode de cercetare, de a interpreta informaţia, de a o sintetiza
etc.

Exersarea proceselor de cunoaştere

 Dezvoltarea percepţiei şi a spiritului de observaţie;
 Dezvoltarea atenţiei;
 Dezvoltarea memoriei;
 Dezvoltarea gândirii;
 Dezvoltarea limbajului;
 Dezvoltarea imaginaţiei;

Obiectivele educatiei intelectuale

 Formarea motivaţiei pentru cunoaştere şi învăţare: extrinsecă, intrinsecă, optimum
motivaţional;
  Formarea concepţiei despre lume: ansamblul de reprezentări, convingeri, explicaţii,
privitoare la o realitate dată: natura,omul şi societatea.
Formarea deprinderilor de igienă a muncii intelectuale: organizarea timpului, a
condiţiilor fizice.

Corelaţia învăţare diferenţiată-instruire diferenţiată

Procesul învăţării abordat haotic duce la eşec, iar abordat sistematic duce la reuşită.
Instruirea diferenţiată duce la dezvoltarea maximă a personalităţii şi la succesul individual.
Argumente în favoarea diferenţierii:
 studenţii au nevoi de învăţare diferite, manifestate ca:
- interese diferite;
- stiluri de învăţare diferite care:
• permit conturarea unei largi arii de profile de învăţare diferite;
• se schimbă de la un stadiu de dezvoltare la altul.
- prezintă grade diferite de disponibilitate pentru învăţare.

Argumente în favoarea diferenţierii învăţării

è Inteligenţa este una dintre cele mai puternice variabile ale individualităţii.
è STUDENŢII învaţă în ritmuri diferite !
è Simţul intuitiv al inteligenţei ne ajută să construim activităţi de învăţare care se
potrivesc cel mai bine nivelului studentului.
è Folosită prost, această intuiţie conduce la preconcepţii ce pot deveni bază a unor
expectaţii scăzute, la false stereotipuri.
În orice grupă există cel puţin 2 categorii de studenţi:
- studenţi înalt abilitaţi/capabili de performanţă;
- studenţi care înregistrează dificultăţi în învăţare.

Factorii instruirii
Un proces de instruire identic pentru toţi nu este eficient. Se diferenţiază trei
factori implicaţi:
 studenţii: aptitudinile; interesele de cunoaştere; stilul lor de învăţare;
 profesorul cu: competenţe; autoritatea sa;
 programa universitară cu: structura, conţinutul, mijloacele; caracterul ei de
normativitate universitară, bibliografie

Cum putem realiza o educaţie intelectuală diferenţiată ?

Putem realiza o educaţie intelectuală diferenţiată astfel:
 identificând cauzele – motivele;
 înregistrậnd rezultatelor foarte bune sau a nereuşitei;
 organizând studenţii (în anumite momente ale cursurilor) pe:
grupe de nivel;
grupe de interes;
grupe de metode – stiluri de învăţare;
 diferenţiind volumul sarcinilor de lucru;
 acordând sprijin diferenţiat studenţilor în funcţie de categoria din care fac parte;
 folosind metode de învăţare care:
facilitează participarea;
 diminuează inhibiţia;
permit valorizarea studenţilor;
 diminuând timpul alocat învăţării frontale, în favoarea învăţării prin cooperare,
colaborare;
 utilizând strategii didactice care permit organizarea conţinuturilor în jurul scopurilor
formulate de J. Delors (Comoara lăuntrică) a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să
trăieşti împreună cu ceilalţi, a învăţa să fii;
 ţinând cont de diversitatea culturală, diferenţele individuale ale studenţilor din grupă.

Mijloace de realizare a educatiei intelectuale

Principalul mijloc prin care se realizează educaţia intelectuală a elevilor il constitue
procesul de învăţământ. In cadrul lui îşi însuşesc cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, încep
să-şi formeze cultura generală. Lecţiile contribuie atât la dezvoltarea proceselor de cunoaştere
cât şi la formarea concepţiei despre lume.
Lectura particulară constituie un nesecat izvor de cunoştinţe. Ea îl pune pe elev în
contact cu valorile culturale create de omenire. Teatrul şi cinematograful contribuie de
asemenea la însuşirea unui însemnat numar de cunoştinţe din cele mai variate domenii :
literatură, istorie, geografie, ştiinţele naturii, muzică etc.
Alte mijloace : cercurile pe obiecte de învăţământ, care funcţionează în cadrul şcolii
prin excursii şi vizite la locuri din natură, muzee, instituţii, expoziţii.
Este bine ca învăţătorii şi profesorii să folosească toate aceste mijloace în vederea
dezvoltării intelectuale a elevilor.

Concluzie
Având în vedere toate cele relatate mai sus, putem spune că educaţia are un rol
fundamental în societatea contemporană deoarece ajută la dezvoltarea capacităţii intelectuale
a individului.
Principalul obiectiv al educaţiei intelectuale îl constitue formarea-dezvoltaea
cunoştinţei ştiinţifice prin diferite mijloace.
Educaţia intelectuală nu valorifică decât o mică parte din potenţialul elevilor,
valorificarea lor făcându-se de fiecare individ în parte. A cunoaşte înseamnă, înainte de toate,
a determina posibilitaţile şi limitele individuale ale cunoşterii, a învăţa presupune a şti cum să
înveţi eficient.
De asemenea, educaţia intelectuală presupune un sistem de cunoştinţe generale sau
măcar esenţiale, permite dezvoltarea capacităţii intelectuale, contribue la formarea
competenţelor intelectuale specifice şi generale, a priceperilor, deprinderilor şi strategiilor
intelectuale si a convingerilor şi sentimentelor intelectuale, dar si la însuşirea tehnicilor de
muncã intelectualã şi formarea capacitãţilor de autoinstruire şi autocontrol.

Bibliografie
1.Cristea, Sorin, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti , 1988.

2.Cucoş, Constantin , Pedagogie, Editura Polirom , Iaşi , 2006.

3.Gorun, Adrian, Pedagogie și doctrine pedagogice, Editura Universitaria, Craiova, 2018.

4.Jinga, I. , Istrate, E. (coordonator), Manual de pedagogie , Editura All, Bucureşti, 2001.

5.Momanu, Mariana, Introducere în teoria educaţiei , Editura Polirom , Iaşi, 2002.