Bătălia de la Stalingrad (1942-1943)

Bătălia de la Stalingrad a lăsat în urmă una dintre cele mai însangerate

pagini din istoria omenirii.
Bătălia a fost marcată de
neglijare și brutalitate față
de populația civilă.

Conştient de faptul că nu poate învinge într-un război prelungit împotriva alianţei dintre
URSS, Marea Britanie şi SUA, Hitler a ajuns la concluzia că doar o lovitură militară decisivă
poate aduce victoria în URSS . Germania nazistă era conştientă că dacă ar fi adoptat tactica
unui război de uzură, nu ar fi avut nici resursele umane şi nici materiale de a învinge URSS.

Prin directiva Fuhrerului nr.41 din 5 aprilie 1942, s-a fixat ca obiectiv acapararea
resurselor de petrol din Caucaz. Maşina de război germană avea nevoie urgentă de o
sursă suplimentară de petrol pentru a se confrunta cu alianţa dintre URSS, SUA şi
Marea Britanie. Din punct de vedere a strategiei militare se urmărea anihilarea
Armatei Roşii la sud de râul Don printr-o serie de încercuiri. Directiva lui Hitler era
doar o simplă declarare a strategiei germane şi nu un document care să aibe la bază un
plan detaliat.

Operațiunea Blau
Operaţiunea cu numele de cod Blau a
fost concepută să aibă 4 faze. În prima fază,
Armata a 4-a Panzer şi Armata a 2 a
comandată de von Weichs trebuia să
avanseze rapid la est de regiunea Kursk. În
faza a II a, Armata a 6 a trebuia să avanseze
până la malurile râului Don în apropiere de
Voronej şi să încercuiască formaţiunile
Armatei Roşii aflate în partea de vest al
râului. În faza a III a, Armata a 4 a Panzer avea în plan deplasarea în direcţia sud-est
dealungul râului Don pentru a captura şi elimina efectivele Armatei Roşii care s-au
retras la est în urma înaintării Armatei a 17 a din direcţia Rostov. În următoarea fază,
forţele germane trebuiau să traverseze fluviul Volga la nord de Stalingrad şi să aştepte
mai departe ordinele pentru continuarea ofensivei din Caucaz.
În cadrul ofensivei din 1942 germanii au mobilizat 3 milioane de soldaţi,
cautând o victorie decisivă care să termine campania. Eşecul de a captura Moscova în
iarna lui 1941, a arătat însă faptul că Germania nazistă nu avea un plan bine pus la
punct în ceea ce priveşte obţinerea unei victorii hotărâtoare. Hitler vrea să ocupe nişte
teritorii enorme ca întindere însă cu trupe puţine, ceea ce bineînţeles nu era un plan
fezabil. În plus drumurile proaste şi vremea nefavorabilă de pe teritoriul sovietic au
îngreunat foarte mult liniile de aprovizionare a armatei. Avansarea armatei nu era
urmată şi de extinderea corespunzătoare a liniilor de aprovizionare. În ciuda victoriilor
obţinute la începutul campaniei în est, armata germană era incapabilă să susţină o
ofensivă strategică dealungul întregului front de est. Singura opţiune realistă era
ofensiva pe un singur front.
Pe 23 iulie 1942,, Hitler a ordonat un
atac simultan în direcţia Stalingradului şi
a Caucazului. În timp ce grupul de
armate A a avansat către câmpurile
petroliere din Caucaz ,generalul von
Paulus şi armata a 6 a au primit ordinul
de a ataca Stalingradul pe 19 august
1942. Strategia era de a securiza
înaintarea Grupului de armate A în Caucaz. Până pe 26 septembrie cea mai mare parte
a Stalingradului era în mâinile germanilor.Trupele germane nu au reuşit însă să
întrerupă pătrunderea de noi întăriri sovietice de pe celălalt mal al fluviului Volga. În
consecinţă se ajunge în scurt timp la o bătălie de uzură în care germanii nu îşi mai
puteau aplica strategia favorită a “războiului fulger”.
În urma bombardamentelor aeriene intensive,
Stalingradul a ajuns o imensă grămadă de moloz care
împiedica atacul tancurilor.Ultima ofensiva majoră
germană în interiorul oraşului a avut loc pe 11 noiembrie
1942. Principala greşeala făcută de Hitler a fost una de
ordin psihologic. Germania afişa un complex de
superioritate în faţa Rusiei, datorită faptului că începând cu
Petru cel Mare, cultura germană a jucat un rol major în
dezvoltarea instituţiilor Rusiei Ţariste. Administraţia şi
armata din imperiul ţarist era organizată după modelul
german. Această atitudine superioară afişată de Hitler era
completată şi de caracterul său vulcanic care de cele mai
multe ori ignora recomandările generalilor. Proasta
planificare logistică a operaţiunii din Caucaz a fost greşeala lui Hitler, care a crezut că
victoria la Stalingrad poate fi obţinută în timp scurt. Trupele germane erau complet
nepregătite să facă faţă unei ierni de tip siberian . Mulţi soldaţi germani au murit
îngheţaţi, de foame sau de boli precum tifosul şi dezinteria. Strategia lui Hitler de a nu
lua în considerare o retragerea strategică din zona Stalingradului, l-a costat în final
pierderea întregii armate a 6 a .

Contraofensiva Sovietică
La debutul operaţiunilor Grupului de Armate Sud a Wehrmacht-ului la 28 iunie 1942,
Stalin nu era încă sigur dacă Moscova era sau nu pe agenda înaltului comandament
german. Un avion german pilotat de maiorul Joachim von Reichel care avea în posesie
planurile Operaţiuni Blau, s-a prăbuşit pe 19 iunie 1942 în zona frontului controlată de
Armata Roşie. Cu toate că aveau în posesie planurile operaţiunii, sovieticii erau
sceptici de veridicitatea informaţiilor, luând în considerare un plan german de ai
induce în eroare.
Pe 12 iulie este format frontul de
la Stalingrad, iar o dată cu începutul
atacului german, oraşul este declarat în
stare de asediu pe 25 august 1942. Dar
cea mai importantă a fost mobilizarea
politică a URSS de a ralia întreaga
populaţie împotriva invadatorului
german. O atmosferă a patriei în
pericol se instalase în rândul întregii
societăţi sovietice. Ocuparea
Rostovului de către armata
Wehrmacht-ului a accentuat criza
gravă prin carea trecea URSS. Primul
răspuns politic al lui Stalin la această
criză a fost emiterea Ordinului nr 227
cunoscut sub forma conţinutului său de
Nici un pas înapoi. Ordinul recunoştea situaţia grava prin care trecea URSS. Stalin
înţelesese până la urmă că ofiterii în armata nu trebuie aleşi după criterii politice, ci
după profesionalism.
Sovieticii îşi pregăteau contraofensiva de ceva vreme, ajungând să antreneze 1 milion
de soldaţi pentru desfăşurarea Operaţiunii Uranus, de încercuire a armatei a 6 a
conduse de von Paulus.
Informaţiile furnizate de trupele româneşti care a apărau flancurile armatei germane
arătau foarte clar că URSS îşi mobilizează trupele în vederea unui atac care să
încercuiască forţele Axei aflate în luptă în Stalingrad . Toate semnalele de alarmă a
comandanţilor români au fost trecute cu vederea de Înaltul comandament german, care
a hotărât să întârzie trimiterea de întăriri pentru apărarea flancurilor.

Operaţiunea Uranus începe la 19 noiembrie cu atacarea flancurilor păzite de forţele

româneşti din zona de sud şi de nord. Cu toate că reuşesc să respingă primul atac,
trupele româneşti ajung sa fie complet depăşite numeric şi din punct de vedere al
înzestrării. Cad în prizonierat aproape 27000 de soldaţi români. Forţele sovietice au
reuşit să închidă inelul de încercuire în apropiere de localitatea Kalaci .290000 de
soldaţi ai Axei ajung să fie captivi la est de râul Don. Hitler a refuzat să aprobe la timp
retragerea, bazându-se pe planul lui Goring care susţinea că trupele din zonă pot fi
aprovizionate cu ajutorul avioanelor. În mintea lui Hitler, încercuirea armatei a 6 a la
Stalingrad era doar una temporară.

Încercarea generalului Erich von Manstein şi a armatei a 4 a Panzer, din cadrul

Operaţiunii Furtună de Iarnă, nu a reuşit să facă un culoar de retragere pentru trupele
armatei a 6 a. Contraofensiva sovietică planificată de Stavka a reuşit să pecetluiască
soarta celor 290000 de soldaţi prinşi în încecuire. Dintre aceştia doar 6000 vor reuşi să
se mai întoarcă acasă.

Consecinţele
Bătălia de la Stalingrad va rămâne una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria
omenirii, care a reuşit să schimbe soarta unui război. După înfrângerea de la Stalingrad
şi catastrofa ulterioară de la Kursk, germanii au pierdut complet iniţiativa strategică pe
frontul de est . Aşa cum aprecia generalul Douglas Mc Arthur, în cazul în care trupele
Axei ar fi reuşit să câştige bătălia de la Stalingrad, Hitler ar fi putut continua războiului
pentru cel puţin încă 10 ani.
Chiar şi după bătălia de la Stalingrad, Germania nazistă nu a renunţat la războiul de
anihilare pe care l-a practicat şi în prima parte a campaniei din est. În retragere,
germanii incendiau sate şi oraşe şi dinamitau căi ferate şi poduri pentru a încetini
avansul Armatei Roşii. O mulţime de civili din zonele de ocupaţie a Germaniei Naziste
au fost executaţi ca represalii pentru
înfrângerea suferită la Stalingrad.

Bătălia de la Stalingrad a reprezentat

speranţa victoriei pentru Aliaţi,
arătând faptul că armata
Wehrmacht-ului nu era invinciibilă.
Statele aliate cu Germania au
conştietizat că după înfrângerea de la
Stalingrad, vor trebui să negocieze o
ieşire din război pentru a limita pierderile materiale şi umane. Statele neutre care până
atunci aveau o atitudine prietenoasă faţă de Germania Nazistă(Spania, Suedia şi Turcia)
îşi vor întrerupe relaţiile diplomatice cu Reich-ul.

În operaţiunea împotriva Stalingradului, pierderile umane şi materiale ale

Wehrmachtului depăşeau toate cifrele cu pierderi însumate de la începutul operaţiuniii
Barbarossa şi până atunci. Această pierdere nu va mai putea fi înlocuită de germani,
care şi aşa erau încă de la începutul invaziei în URSS în inferioritate numerică.

Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a creat o coeziune între Armata Roşie şi

conducerea politică, având ca efect diminuarea erorilor de planificare a operaţiunilor
militare. La fel de importantă a fost şi coeziunea din societatea sovietică. Pentru Stalin,
punctul de cotitură în război a fost considerată totuşi victoria de la Kursk.

Stalingrad a fost până la urmă o bătălie a resurselor, atât umane cât şi materiale între
două forţe la fel de determinate. Câştigătoare a fost partea care a reuşit cel mai bine
să-şi mobilizeze forţele şi să le adapteze în funcţie de circumstanţe.