IMPERIUL ROMANO-GERMAN

Partea estică a imperiului lui Carol cel Mare a devenit un regat german. Sub conducerea lui Otto I
(936-973), acest stat s-a transformat în Sfântul Imperiu Roman. Otto I a fost încoronat împărat în anul 962,
de către papă, dar imperiul său era german, iar pentru a nu fi confundat cu Imperiul Roman i se spunea
Sfântul Imperiu Roman de națiune germană sau, pur și simplu, Imperiul Romano-German.

Acest imperiu a avut fundații șubrede de la bun început. Nobilii aveau mai multă autoritate decât
împăratul, care era nevoit să asculte de sfaturile acestora. Statul era extrem de fragmentat, fiindcă nobilii își
creaseră mici regiuni autonome, în care se comportau precum suveranii. Procesul de centralizare nu exista
în Imperiul Romano-German, dar nici în Italia, asupra căreia împărații germani încercau să-și impună
autoritatea. În plus, diverse orașe care desfășurau un comerț înfloritor în zonele dintre Marea Nordului și
Marea Baltică nu voiau să recunoască autoritatea imperială. Schimbările dinastice erau frecvente, ceea ce a
accentuat instabilitatea.

Frederic al II-lea (1220-1250) a adus sub stăpânirea sa întreaga Italie și a încercat să se impună și în
spațiul german, dar fără succes. După moartea sa, împărații romano-germani nu mai aveau decât o
autoritate formală, iar din 1356 erau aleși de către șapte electori, conform Bulei de Aur. Din secolul XIV,
Imperiul Romano-German încetează să mai joace un rol important în istoria Europei Occidentale.