Separatia Fiunctionala A Puterilor

Separația funcțională a puterilor
Teoria. Valoarea normativă a teoriei. Puterea neutră
Secțiunea 1. Teoria separației puterilor în stat – fundament al statului liberal modern ................................... 1
§1. Originile teoriei separației puterilor în stat .............................................................................................. 1
§2. Distingerea puterilor ................................................................................................................................. 8
§3. Atribuirea puterilor unor organe sau sisteme de organe....................................................................... 10
§4. Controlul reciproc al puterilor politice ................................................................................................... 10
§5. Imposibilitatea de a se revoca reciproc în mod discreționar ................................................................. 11
§6. Separația strictă a puterii judecătorești ................................................................................................. 12
Secțiunea 2. Valoarea normativă a principiului separației puterilor în stat ..................................................... 13
Secțiunea 3. Completarea cadrului separației puterilor în stat – instituirea unei puteri neutre ..................... 16
§1. Camera superioară a Parlamentului - o putere neutră ? ....................................................................... 18
§2. Șeful statului ca putere neutră ............................................................................................................... 27
§3. Justiția constituțională ca putere neutră................................................................................................ 33
1. Statul liberal modern este organizat în vederea realizării scopului său fundamental: garantarea libertății.
Aceasta înseamnă că funcțiile esențiale pe care statul le îndeplinește prin raportare la indivizii aflați sub
autoritatea sa trebuie în așa fel configurate și exercitate încât să fie limitate. Ideile moderne fundamentale
de la care se construiește această limitare a exercițiului funcțiilor statului în vederea garantării libertății
sunt configurate pornind de la faptul că cei care au puterea tind să abuzeze de ea, că indivizii nu au
suficientă putere pentru a se opune statului și că, în consecință, puterea trebuie să oprească puterea, prin
modul organizării exercițiului ei. Acest sistem de limite ale sferelor de manifestare a puterilor și de
controale reciproce se numește separația puterilor în stat.
2. Această organizare a puterii nu este în sine o garanție suficientă. Ea trebuie făcută în scopul garantării
libertății. Nu logica organizării este prioritară, ci scopul organizării: garantarea respectării drepturilor și
libertăților oamenilor. Benjamin Constant se exprima foarte clar în acest sens: „Ați divizat foarte frumos
puterile: dar dacă suma totală a puterii este nelimitată, puterile divizate nu trebuie decât să formeze o
coaliție și despotismul este fără leac. Ceea ce contează nu este ca drepturile noastre să nu poată fi violate
de o putere fără aprobarea alteia, ci ca această violare să fie interzisă tuturor puterilor”1.
Secțiunea 1. Teoria separației puterilor în stat – fundament al statului liberal modern

3. Statul liberal modern a fost întemeiat prin emergența individului și a libertății acestuia pe planul
scopurilor. Pe planul mijloacelor, acest tip de stat se departajează de cele anterioare prin instituirea unui
principiu structural de limitare a puterii. Acest principiu este separația puterilor. Statul modern este de
neconceput fără acest tip de limitare a puterii prin amenajarea exercițiului ei. Transpunând această idee
fundamentală în normă juridică, revoluționarii francezi o formulau expres, în art. 16 din Declarația
drepturilor omului și cetățeanului din 1789, în următorii termeni: „o societate în care garanţia drepturilor
nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată nu are constituţie”. Existența însăși a statului era
astfel legată de două principii: garantarea drepturilor și separația puterilor.
§1. Originile teoriei separației puterilor în stat
4. Mă voi apleca, în paginile ce urmează, asupra modului, devenit clasic, de a prezenta teoria separației
puterilor în stat și voi încerca o reevaluare a originilor acestei teorii, pentru a dovedi că întemeietorii ei,
John Locke și Montesquieu, sunt mult mai nuanțați decât sunt prezentați în sintezele juridice oferite
operelor lor. Cei doi sunt, mai degrabă, funcționaliști intuitivi, decât adepți ai organicismului ce pare să
domine, încă, în mare măsură, teoriile constituționale contemporane. Ei intuiesc că separația trebuie
funcționalizată și că sistemul politic nu permite o separație reală a Legislativului și Executivului, ci doar
o separație a puterii jurisdicționale față de stat. Preluarea ideii separației puterilor de către mișcările
revoluționare de la finalul secolului al XVIII-lea este departe de a reproduce doctrina lui Montesquieu,
așa cum este de regulă prezentată problema. De fapt, burghezia în ascensiune vrea, mai degrabă, să separe
statul de economie, iar separația puterilor este o rețetă bună de neutralizare a puterii statului în afara
perioadelor de criză. Re-lecturarea teoriilor care au stat la baza constituționalismului modern ne conduce
astfel la ideea că, încă de la începuturi, a fost, mai degrabă, vorba de separația statului, justiției și societății
1Principes de politique applicables à tous les gouvernements représentatifs et particulièrement à la Constitution actuelle de la
France, în Écrits politiques, Marcel Gauchet (éd.), Paris, Gallimard, 1997, p. 317.
civile, decât de separația puterilor statului.
5. Doctrina constituțională acordă în mod tradițional un spațiu important analizei separației puterilor în stat.
Ea analizează, într-un cadru devenit „clasic”, esențialul teoriei și apoi purcede la analiza mijloacelor de
separare a puterilor. Critica acestei teorii este, de regulă, lipsită de o reală consistență, rezumându-se la
semnalarea disfuncțiilor sistemelor constituționale concrete, prin raportare la principiile teoretice
descrise, fără a încerca o reconfigurare a acestei teorii, ca și cum aceasta ar fi un fel de dogmă politică și
constituțională, de la care nimeni nu trebuie să îndrăznească să deroge.
6. Doctrina constituțională românească urmează în principiu această „schemă” devenită clasică, imitând
sursa sa predilectă de inspirație, doctrina franceză. „De-a lungul unor lungi decenii, cele mai multe
manuale și tratate de drept constituțional … au consacrat un capitol problemei «separației puterilor» și au
prezentat-o de maniera următoare. În Despre spiritul legilor, Montesquieu ar fi fost primul care a formulat
o teorie potrivit căreia, în interiorul unui stat, și pentru ca orice despotism să fie exclus, trebuie să găsim
trei «puteri», acordate unor persoane sau corpuri distincte. Ar fi vorba de «puterile» executivă, legislativă
și judiciară. Aceste puteri ar trebui să fie riguros «separate», pentru ca aceeași persoană sau corp care face
legea să nu o poată executa sau să împartă dreptatea și invers. Datorită doctrinei «separației puterilor»,
Montesquieu ar fi fondatorul constituționalismului epocii Luminilor și influența sa asupra constituanților
de la finalul secolului al XVIII-lea ar fi fost preponderentă. Într-adevăr, americanii se vor inspira masiv
din el pentru a construi «regimul prezidențial» și revoluționarii francezi, începând cu Declarația
drepturilor omului din 1789, vor grava în marmură necesitatea «separației puterilor». Pornind de aici,
constituționaliștii vor utiliza teoria pentru a aprecia gradul de libertate dintr-o țară și natura regimului său.
În mod cert, «separația puterilor» se va regăsi în toate statele democratice și liberale, dar sub două forme
principale. Regimul zis parlamentar este un regim de colaborare sau, și mai bine zis, de separație suplă a
puterilor, un fel de întrepătrundere a corpurilor, în timp ce regimul calificat drept prezidențial este un
regim de separație rigidă a puterilor. Orice distanțare de această teorie probează o slăbiciune, chiar un
pericol al instaurării imediate a despotismului sau, mai rău, începând cu anii 1910, a totalitarismului…
Iată sintetizată în câteva cuvinte «separația puterilor», așa cum este prezentată pentru Vulg” 2.
7. Dar această prezentare este în mare măsură o distorsionare a realității. Montesquieu nu a fost cu adevărat
primul doctrinar al separației puterilor, nici nu a influențat atât de decisiv pe cât se pretinde cele două
revoluții de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar teoria separației puterilor în stat nu este un barometru
prea exact nici al gradului de libertate, nici al calificării regimurilor politice. Ea este criticată în principal
tocmai pentru că pare din ce în ce mai puțin aptă să realizeze scopul fundamental în vederea căruia fost
creată: prezervarea libertății. Când devine dogmă, separația puterilor este la fel de periculoasă ca regimul
politic arbitrar pe care încearcă să îl prevină. Unitatea puterii de dragul unității nu trebuie înlocuită cu
separația puterii de dragul separației. De fapt, ceea ce se impune este o re-lecturare a originilor, pentru că
se poate dovedi că teoriile constituționale dominante le deformează. Nu este vorba de o dogmatică a
puterii, ci mai degrabă de separația statului, justiției și societății civile.
8. Originile doctrinare moderne ale rețetei instituționale de limitare a puterii, numită separația puterilor, se
găsesc în două prezentări ale guvernământului englez, așa cum ar fi fost el organizat în secolul al XVIII-
lea, una făcută de către John Locke și alta de către Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de
Montesquieu. Au existat și antecedente, cum ar fi „distincția dintre gubernaculum și iurisdictio, găsită de
Charles McIlwain în opera lui Henry de Bracton De Legibus et consuetudinibus Angliae (în jurul anului
1260)”3, dar o sistematizare a ideii limitării puterii, în vederea garantării libertății, prin modul organizării
ei, nu este făcută cu adevărat înaintea celor doi filozofi amintiți. Trebuie remarcat că și această teorie
incipientă se străduiește nu să separe puterile guvernământului, ci să separe guvernământul de iurisdictio.
9. Doctrina constituțională «clasică», de care aminteam mai sus, are tendința de a interpreta ad literam ideea
că cei doi filosofi moderni descriu sistemul englez al epocii lor. În ceea ce îl privește pe Locke, doctrina
sa este una revoluționară. Influențată în mod cert de evenimentele istorice marcante pe care le-a trăit4, de
prietenia cu oameni politici de prim rang5 și de pozițiile politice sau influența de care s-a bucurat6, dar
care este scrisă contra regimului britanic, în bună parte în exil, în Olanda, când era „reclamat ca «trădător»
2J.-Ph. Feldman, La séparation des pouvoirs et le constitutionnalisme. Mythes et réalités d’une doctrine et de ses critiques, Revue
française de Droit constitutionnel, 83, 2010, p. 483-484.
3 Ch. McIlwain, Constitutionalism. Ancient and Modern, Ithaca (NY), Cornell University Press, 1947. Citat din Ma. Barberis,
Le futur passé de la séparation des pouvoirs, Pouvoirs 2012/4 (n° 143), p. 11.
4 Sesiunea istorică a „Parlamentului cel Lung” din 1640, războaiele civile, executarea lui Charles I, domnia puritanilor și a lui
Cromwell, ca Lord Protector, Restaurația și încoronarea lui Charles II, Revoluția Glorioasă din 1688.
5 În special cu lordul Ashley, conte de Shaftesbury.
6 Locke a rămas, se pare, „liderul intelectual al politicienilor Whig” (Encyclopaedia Britannica, articolul, John Locke).
de către autoritățile engleze”7. Ideile lui Locke despre limitarea puterii își găsesc deci explicația mai
degrabă în atitudinea sa critică față de sistemul britanic și în spiritul său revoluționar față de ideile epocii,
decât în insularitatea Angliei sau în faptul că aceasta „a scăpat influenței dreptului roman, care vehicula
un ansamblu de concepte favorabile întăririi puterii politice”8.
10. Locke este cel care a pus pentru prima oară în mod clar problema numită astăzi a separaţiei puterilor în
stat. Din dorinţa de a modera forţa puterilor statului, el a încercat să dezvolte o teorie a frânelor şi
contraponderilor, care să nu permită transformarea bazei statului (care pentru el era contractul social)
dintr-un act bazat pe manifestarea liberă şi egală a voinţelor într-un act ce se sprijină doar pe supunere.
Locke consideră că în stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea confederativă.
„Puterea legislativă este aceea care are dreptul de a îndruma folosirea forței comunității în scopul
conservării acesteia și a membrilor săi. [...] Și pentru că poate fi o tentație prea mare pentru slaba fire
umană, avidă de putere, ca aceia care dețin puterea de a face legi să aibă de asemenea în mâinile lor
puterea de a le executa, [...] în comunitățile bine orânduite, unde binele întregului este chibzuit așa cum
trebuie, puterea legislativă este încredințată mai multor persoane care, în mod corespunzător întrunite, au
prin ele însele sau în comun cu altele o putere de a face legi. Iar după ce le-au creat, separate fiind din
nou, ele însele devin supuse legilor pe care le-au făcut, aceasta fiind o legătură nouă și strânsă pentru ele,
care le atenționează că alcătuirea legilor este spre binele public”9. Locke distingea astfel funcția de
persoanele care o exercitau. Pe de o parte, o instituționaliza și, pe de altă parte, postula limitarea puterii
legislative ca scop al organizării statului, prin instituirea unei puteri separate de ea, cea executivă. Spre
deosebire de puterea legislativă, care este nepermanentă, puterea executivă este permanentă, pentru că
legile valabile au nevoie de o executare permanentă.
11. Cea de a treia putere este puterea confederativă, pe care Locke o înţelege ca pe o „putere pe care o putem
numi naturală, deoarece ea corespunde unei facultăţi pe care o avea în mod natural fiecare om înainte de
a intra în societate... Această putere cuprinde dreptul de pace şi de război, cel de a forma ligi şi alianţe şi
de a purta tot felul de negocieri cu persoanele şi comunităţile străine statului”10. Această putere nu se
confundă cu cea executivă: „aceste două puteri, executivă şi confederativă…, sunt, fără îndoială, în ele
însele realmente distincte”11. Dar, deși separate în principiu, aceste puteri sunt „imposibil de așezat… în
mâinile unor persoane distincte”12.
12. Pentru Locke, „într-un stat bine constituit [...] nu poate exista decât o singură putere supremă, cea
legislativă, căreia i se subordonează și trebuie să i se subordoneze toate celelalte”13. El instituie deci un
principiu de ierarhizare a puterilor statului și, pe de altă parte, instituie o subordonare a acestuia față de
oameni, în mâna cărora rămâne „puterea supremă de a înlătura sau de a schimba legislativul, dacă
descoperă că acesta acționează contrar încrederii puse în el”14. El operează deci o separație distinctă de
cea a puterilor statului, cea între puterea oamenilor și puterea statului, instituind un drept al oamenilor de
a schimba puterea politică supremă a statului, legislativul. Este ceea ce am numi acum separația societății
civile față de stat și dreptul de a rezista contra opresiunii. Puterea «constituantă», concepută într-o manieră
individualistă, nu corporatistă, aparține oamenilor constituiți într-o comunitate (Commonwealth), care
este distinctă de colectivitate (Community). Această distincție, chiar dacă puțin explicată de Locke, este
capitală.
13. Locke nu distinge în mod clar puterea judecătorească de puterea legislativă. Dar nu înseamnă că el nu
realizează că statul are şi o funcţie jurisdicţională. Astfel, deşi distinge din punct de vedere organic trei
puteri, din punct de vedere funcțional Locke distinge patru funcţii. Pornind de la faptul că „scopul
principal care îndeamnă oamenii să creeze state şi să se supună prin aceasta unui guvernământ” este
„apărarea proprietăţii”, Locke arată clar existenţa unei funcţii jurisdicţionale. Ceea ce lipseşte stării de
natură, stării anterioare existenţei societăţii, este, în primul rând, o lege stabilită şi recunoscută, în al doilea
rând, un judecător recunoscut şi imparţial, în al treilea rând, o putere care să fie în măsură să întemeieze
şi să susţină o sentinţă şi să o pună în executare.
14. Lucrurile sunt însă mai complexe decât par, căci, atunci când vorbește despre apărarea proprietății,
7 A.-P. Iliescu, John Locke și idealul modern al unei vieți fondate pe reguli, prefață la John Locke, Al doilea tratat despre
cârmuire. Scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999, p. 10.
8 Extras din: B. Chantebout, Droit constitutionnel, eBook, «La naissance du principe de séparation dans l'histoire
constitutionnelle de l'Angleterre», Sirey, 32e édition, 2015.

9 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, §143.
10
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, §145.
Locke înțelege prin proprietate „viața, libertatea și averea”15. Această «proprietate» extinsă este
fundamentul oricărei societăți politice, căci acest tip de societate „nu poate exista sau supraviețui fără a
avea în ea însăși puterea de a conserva proprietatea”16. Omul „are prin natură nu numai puterea de a-şi
conserva proprietatea (adică viața, libertatea și averea, n.m.) … ci şi puterea de a judeca şi de a pedepsi
încălcările acestei legi de către alţii”17. O societate care părăsește starea naturală, pentru a deveni civilă
este o societate în care oamenii renunță la această putere naturală „încredințând-o comunității”18
(Commonwealth) și, renunțându-se astfel la justiția privată, „colectivitatea (Community) ajunge să
arbitreze conform unor reguli stabilite, durabile, nepărtinitoare și aceleași pentru toate părțile”19. Puterea
de a judeca nu este deci distinctă de puterea de a legifera pentru că legile nu sunt valide decât dacă sunt
aplicate într-un anumit fel. Validarea legilor, ca legi civile, se face prin intermediul iurisdictio, care astfel
devine co-părtașă la legiferare. Puterea judiciară nu este distinctă de cea legislativă pentru că organele
care au iurisdictio exercită o parte a funcției de legiferare. Locke afirmă, în consecință, că „aici se află
originea puterii legislative și a celei executive din societatea civilă, putere care trebuie să judece în funcție
de legi stabile în ce măsură trebuie pedepsite încălcările, atunci când ele au fost comise înăuntrul
comunității (Commonwealth) și trebuie, de asemenea, să determine, prin intermediul unei justiții
ocazionale, întemeiată pe circumstanțele actuale ale faptului, în ce măsură trebuie răzbunate vătămările
aduse …”20. Într-un anumit sens, puterea judiciară este deci sursa tuturor puterilor. Dacă puterea
legislativă este supremă, puterea jurisdicțională este originară.
15. Vulgarizarea doctrinară a originilor teoriei separației puterilor face din Montesquieu un admirator al
sistemului englez și din descrierea acestui sistem baza teoriei sale. Lucrurile nu sunt așa de simple. În
primul rând, Montesquieu era conștient de coruperea sistemului englez al epocii sale. Dar era dificil în
acea epocă să faci critica sistemului în care trăiai sau să proiectezi societăți ideale. Spre deosebire de
Locke, care a trăit într-un regim în care tirania a alternat cu revoluțiile succesive, și care deci i-a permis
oarecum să poată spune ce gândea în mod direct, chiar dacă aceasta nu l-a scutit de exil, Montesquieu a
scris într-o monarhie absolută. Tiranilor nu le vorbești direct de defectele tiraniei, nici de cum ar trebui
să arate viitorul, care, în mod inevitabil le pecetluiește soarta, căci viitorul este „dușmanul tuturor
tiraniilor [...]. Viitorul este tot timpul revoluționar. [...] Verbele la viitor, acesta este deja începutul
Revoluției. Și pentru a nu trezi suspiciunile autorităților, Montesquieu vorbește de trecut, de antichitate,
de Roma, de Grecia [...]. Și, pentru a deghiza viitorul, Montesquieu îl transpune într-un prezent imaginar
– și descrie Constituția engleză”21.
16. În al doilea rând, teoria separației orizontale a puterilor, adică cea care operează separația între funcțiile
puterii centrale a statului, nu este pentru doctrina lui Montesquieu atât de centrală pe cât este prezentată.
Ea este doar una dintre tehnicile de evitare a absolutismului care atentează la libertățile individuale. Pentru
a evita degenerarea sistemelor politice, în optica lui Montesquieu trebuie privilegiate corpurile
intermediare, mai ales aristocrația. Este ceea ce astăzi se numește separația între stat și societatea civilă.
Apoi, trebuie instituită o contra-pondere locală a puterii centrale. Este ceea ce acum numim separația
verticală a puterilor. În fine, trebuie privilegiată justiția în calitatea ei de corp intermediar. Este ceea ce
am numi astăzi liberul acces la un judecător independent. Montesquieu este mult mai complex decât lasă
să se înțeleagă prezentarea doctrinei sale pentru popularizare în mediul juridic. „Separația puterilor
constituie o tehnică complementară”22 celor amintite mai sus. Nu neapărat cea mai importantă și în nici
un caz nu reprezintă o dogmatică a organizării puterii.
17. Motivul generic al nevoii de limitare a puterii este distinct, anterior și superior tehnicii separației puterilor.
Scopul lui Montesquieu nu este separația puterilor, ci libertatea politică. Aceasta nu este dependentă de
forma statului. „Democrația și aristocrația nu sunt deloc state libere prin natura lor”23. Pentru teoria
dominantă, Montesquieu caută libertatea politică în guvernămintele moderate. Totuși, deși el afirmă că
„libertatea politică nu se găsește decât în guvernămintele moderate”, continuă prin a spune că „ea nu este

21
B. Mirkine-Guetzevitch, De l'«Esprit des lois» au constitutionnalisme moderne, Revue internationale de droit comparé. Vol.
4 N°2, Avril-juin 1952, p. 207.
22 B. Chantebout, Droit constitutionnel, 32e ed., Sirey, Paris, 2015, eBook, «Montesquieu».
23 Montesquieu, L’Esprit des lois, Livre XI, Chapitre IV, citat din eBook realizat pornind de la ediția Edouard Laboulaye, Garnier
Frères, 1875.
întotdeauna în statele moderate”24 (s.n.). În optica lui Montesquieu, nici un guvernământ nu este prin
natură scutit de tentația arbitrarului, nici măcar cele moderate. De aceea, libertatea politică nu se regăsește
în mod automat într-un stat doar pentru că el este moderat într-un moment determinat. Important este ca
posibilitatea însăși a arbitrarului să fie eliminată, ca abuzul de putere să nu mai fie posibil. Pentru aceasta,
nu este suficient ca titularii puterii să fie moderați, sau ca guvernarea să fie bazată pe virtute. Chiar o
putere bazată pe virtute trebuie limitată, căci „virtutea însăși are nevoie de limite”25. Or, dacă natura
statului, natura regimului și virtuțile guvernanților nu pot garanta faptul că puterea nu poate deveni
arbitrară, și cum ea „merge până unde găsește limite”26, rămâne doar o singură soluție: „trebuie ca, prin
modul amenajării lucrurilor, puterea să oprească puterea”27. Principiul limitării este structurarea,
„amenajarea lucrurilor”. Separația puterilor este doar o aplicație a acestui fundament structural al limitării
posibilității arbitrarului. Montesquieu este, dacă ar fi să-l calificăm post factum, adept al structuralismului,
termen generic sub care sunt subsumate diverse orientări metodologice și epistemologice care privesc
obiectele ca sisteme compuse din elemente organizate, ce pot fi recompuse și transformate prin anumite
procedee operaționale.
18. Structurarea este, în filosofia politică a lui Montesquieu, situată pe toate planurile statului, cum am sugerat
mai sus, dar nu privește doar statul. Montesquieu afirma în acest sens: „Cum divizarea celor care au
dreptul de sufragiu este, în republică, o lege fundamentală, maniera de a o face este o altă lege
fundamentală”28. De modul structurării corpului electoral depinde calificarea regimului. Astfel, „sufragiul
prin tragere la sorți este de natura democrației; sufragiul prin alegere este de natura aristocrației”29.
19. Această calificare este esențială pentru configurarea funcției jurisdicționale, care, potrivit lui
Montesquieu, ar fi trebuit să fie „exercitată de persoane extrase (tirées) din corpul poporului, în anumite
momente ale anului, în modul prescris de lege, pentru a forma un tribunal care nu durează decât atât timp
cât necesitatea o cere”30. Democrația este aplicată corpului judiciar și funcției jurisdicționale, mai degrabă
decât celei politice, care rămâne aristocratică, chiar dacă (sau tocmai pentru că) este constituită prin
alegeri. Separarea între puterea politică și cea jurisdicțională privește natura acestora.
20. Montesquieu face o prezentare idealizată a Constituției britanice din vremea sa. El evită abordarea
frontală a trăsăturii fundamentale a regimului pe care îl revendică drept sursă: dominația sistemului de
partide asupra statului. „Alternanța a două partide era faptul principal, primordial, a ceea ce europenii din
secolul al XVIII-lea puteau numi «Constituția engleză». Această alternanță a două grupuri de interese,
care exploatau poporul cu aceeași tenacitate, era trăsătura cea mai evidentă a vieții politice engleze. Or,
acest punct principal pe plan istoric, politic și sociologic, Montesquieu nu-l menționează decât în treacăt”
31
. Nu pentru că nu ar fi fost conștient de el, căci, cum afirma Raymond Aron, „Montesquieu este …
primul sociolog”32, ci pentru că trebuia operată o funcționalizare a relației stat-partide, care nu era în mod
evident făcută în regimul englez. Montesquieu vede bine avantajele și pericolele unui sistem de partide.
El leagă existența partidelor de sprijinirea sau contestarea puterii executive sau legislative. Făcând astfel,
el trimite aluziv la cele două partide existente în Anglia: Tories, apărători ai puterii regale și Whigs, mai
devotați cauzei parlamentare33. Alternanța partidelor este, după Montesquieu, riscantă, dar în același timp
benefică, pentru că „fiecare particular, întotdeauna independent, urmându-și în bună măsură capriciile și
fanteziile, va schimba des partidul… și va putea să uite legile prieteniei și pe cele ale urii”34. Ambivalența
este clară: structurarea societății în partide asigură transcenderea sentimentelor, deși este bazată tocmai
pe exacerbarea lor. Structurarea pluralistă este evident apreciată de către filosoful și juristul francez.
Astfel el descrie echilibrarea puterii pe care acest sistem o presupune și care este benefică garantării
moderării ei în vederea libertății. Astfel pot fi înțelese rândurile ce urmează: „Aceste partide, fiind
Frères, 1875.
Frères, 1875.
Frères, 1875.
Frères, 1875.
28 Montesquieu, L’Esprit des Lois, eBook, Livre XII, Chapitre II.
29 Montesquieu, L’Esprit des Lois, eBook, Livre XII, Chapitre II.
30 Montesquieu, L’Esprit des Lois, eBook, Livre XI, Chapitre VI.
31 B. Mirkine-Guetzevitch, De l'«Esprit des lois» au constitutionnalisme moderne, Revue internationale de droit comparé. Vol.
4 N°2, Avril-juin 1952, p. 209.

32 Apud, G. Bergeron, Fonctionnement de l’Etat, Paris, Librairie Armand Colin, Seconde édition, 1965, versiunea electronică la
adresa http://classiques.uqac.ca/, p. 208.

33 Montesquieu, L’Esprit des Lois, Livre XIX, Chapitre XXVII.
compuse din oameni liberi, dacă unul ar prelua controlul complet, efectul libertății ar face ca acesta să fie
semnificativ diminuat, în timp ce cetățenii, la fel ca mâinile care apără corpul, vor ajunge să-l ridice pe
celălalt”35. Pe lângă acest efect benefic al existenței partidelor, Montesquieu vede clar că un popor
destructurat nu poate întemeia un stat bazat pe libertate, căci, după ce face din corpul legislativ o putere
mediană între interesele partizane, el afirmă că „acesta este marele avantaj pe care îl are acest
guvernământ asupra democrațiilor antice, în care poporul avea puterea imediată”36. Este evident că
libertatea de asociere politică este determinantă pentru statul modern și că pluralismul societății politice
este un mijloc de ponderare a puterii statului. Montesquieu intuiește necesitatea separației între stat și
societatea civilă și caracterul median al pluralismului partizan între aceste două realități.
21. Montesquieu este funcționalist. El face o distincție pe care cei mai mulți constituționaliști o omit: cea
între «pouvoir», concept care poate fi tradus prin «funcție» și «puissance», concept care poate fi tradus
prin «autoritate» sau «organ». Astfel, în pasajul pe care toată lumea îl consideră sinteza doctrinei sale, el
utilizează două noțiuni distincte, pe care traducătorii operei în limba română îi redau indistinct prin
termenul «putere». Refăcând traducerea, pasajul arată astfel: „Există în fiecare stat trei tipuri de puteri
(pouvoir): autoritatea (puissance) legislativă, autoritatea (puissance) executivă a lucrurilor ce depind de
dreptul ginţilor şi autoritatea (puissance) executivă a celor ce depind de dreptul civil”. Montesquieu
foloseşte termenul «pouvoir» când vorbeşte de un tip determinat de activitate (funcţie) şi termenul
«puissance» când vorbeşte despre deţinătorul acestei puteri (organ). El are în vedere o distingere a
funcţiilor (pouvoir), al cărei criteriu rămâne ascuns, şi abia apoi, în raport de această distincţie originară,
el separă organele, cantonându-le în exercitarea unei funcţii. „Această distincție este capitală în gândirea
sa. Ceea ce trebuie divizat, separat sunt aceste «organe» (puissances) care nu trebuie să exercite în același
timp cele trei «funcții» (pouvoirs), căci «totul va fi pierdut dacă același om, sau același corp de fruntași,
sau de nobili, sau al poporului, va exercita aceste trei puteri». Dar această divizare, separare etc. … a
«organelor» (puissances) nu vine decât după distincția «funcțiilor» (pouvoirs)”37. Minusul teoriei lui
Montesquieu este că el a fost incapabil să revele un alt criteriu decât cel organic de configurare a
funcţiilor; doar în raport de o calificare a priori a organelor, după un criteriu ce rămâne ascuns, el
amenajează sistemul. El rămâne material captiv în organicismul epocii sale, deși metodologic îl depășise,
intuind necesitatea unei abordări funcționale. Această ezitare este motivul pentru care opera sa pare uneori
greu de înțeles. Este însă de remarcat că din enumerarea organică a puterilor statului lipsește puterea
jurisdicțională. Cred că nu întâmplător. Aceasta nu este o putere a statului. Ea este funcțional prezentă,
dar este exercitată în alt scop decât este instituită separația organică a puterilor statului.
22. Funcțiile ce trebuie separate sunt cele de a „de a face legile”, de a „executa deciziile publice” și „de a
judeca crimele și diferendele între particulari”38. Separarea este făcută în sensul că același organ nu poate
cumula mai multe funcții. Dar funcțiile (pouvoirs) rămân funcțional combinate. De aceea, în Cugetări,
găsim următoarea afirmație a lui Montesquieu: „Pentru a face un bun guvernământ moderat, puterile
trebuie combinate, temperate, făcute să acționeze și reglate; trebuie dat, ca să zic așa, contra-greutate
uneia, pentru a o pune în starea de a rezista celeilalte; în fine, trebuie să faci un sistem”39. Cred că este
evident funcționalismul sistemic al filosofului francez. El separă organele, pentru a funcționaliza
exercițiul puterilor, într-un sistem de contra-ponderi. Nu pot fi deci de acord cu Ch. Eisenman care afirma
că „nu se regăsesc acolo (în Capitolul VI al Cărții XI din Spiritul legilor, n.n.) nici separația funcțională,
nici separația materială a autorităților statale”40.
23. Puterea de a judeca este funcțional distinctă. Dacă ea este „oarecum nulă”41, este pentru că trebuie dată
unor organe nepermanente și pentru că, funcțional vorbind, este o prelungire a procesului de validare a
legiferării, ca și la Locke. Ea este însă separată de celelalte puteri. „Nu există încă libertate dacă puterea
(în sensul de organ care exercită o funcție; Montesquieu folosește termenul «puissance») de a judeca nu
este separată de puterea (de asemenea în sens organic, «puissance») legislativă și executivă. Dacă ea ar fi
alipită organului («puissance») legislativ, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor va fi arbitrară: căci
judecătorul va fi legiuitor. Dacă ea ar fi alipită organului («puissance») executiv, judecătorul ar putea

37 Vezi în același sens, G. Bergeron, Fonctionnement de l’Etat, Paris, Librairie Armand Colin, Seconde édition, 1965, versiunea
electronică la adresa http://classiques.uqac.ca/, p. 217.

38 Montesquieu, L'Esprit des lois, Livre XI, Chapitre VI.
39
Pansées et fragments inédits de Montesquieu, publiés par Le Baron Gaston de Montesquieu, I, Bordeaux, G. Gounouilhou
Imprimeur – Editeur, M.DCCC.XCIX, p. 417. Consultată pe www.gallica.bnf.fr
40 Ch. Eisenmann, L’«Esprit des lois» et la séparation des pouvoirs, în Mélanges Carré de Malberg, 1933, reeditare 1977, Topos
Verlag AG Vaduz, Liechtenstein, Librairie E. Duchemin, Paris, p. 165 – 192, consultată pe site-ul www.gallica.bnf.fr, p. 166.
41 Montesquieu, L'Esprit des Lois, Livre XI, Chapitre VI.
avea forța unui opresor”42. Montesquieu se temea de puterea tribunalelor permanente. El le vrea „politic
nule”43, deși organic și funcțional distincte. Ceea ce sugerează el este, de fapt, o distincție între funcțiile
politice ale statului și funcția sa a-politică, cea de a judeca. De aceea el face din judecători organe care nu
depind de alegeri (care instituie inevitabil o aristocrație), judecătorii fiind „extrași” din rândul poporului,
prin tragere la sorți. Evitarea instituirii unei aristocrații judiciare este scopul, nu instituirea unei
dependențe funcționale a puterii de a judeca de cea legislativă, cum a fost interpretată afirmația potrivit
căreia „dintre cele trei puteri, cea de a judeca este oarecum nulă, ... judecătorii naţiunii” nefiind „decât
gura care pronunţă cuvintele legii”44. De altfel, afirmația este, de regulă, ruptă din context. Montesquieu
nu spune de fapt decât că legiuitorul are competența exclusivă de a face ceea ce astăzi am numi
interpretarea autentică a legii. Astfel el scria, după ce afirma că judecătorii nu pot „să modereze nici forța
nici rigoarea” legii: „Este deci partea (ramura guvernământului, n.m.) corpului legislativ … căreia îi
aparține autoritatea supremă de a modera legea în favoarea legii înseși, pronunțându-se mai puțin riguros
decât ea”45. Sistemul lui Montesquieu a fost deformat de faptul că, după Revoluția franceză, „s-a cerut
unor judecători permanenți, ceea ce Montesquieu nu cerea decât juraților”46.
24. În ce măsură au fost revoluțiile de la finalul secolului al XVIII-lea marcate de doctrina separației puterilor
în stat, așa cum fusese ea prezentată de Montesquieu? S-a afirmat că sistemul de separație strictă a
puterilor, care ar fi fost adoptat de sistemul constituțional american în 1787, a fost inspirat de
Montesquieu. Regimul prezidențial ar fi datorat unei anumite lecturi a filosofului francez. Dar afirmația,
prezentă aproape în toate prezentările sintetice ale teoriei, trebuie corectată cel puțin din două puncte de
vedere. În primul rând, sistemul american nu este cu adevărat un sistem de separație strictă a puterilor47,
ci mai degrabă unul care utilizează un sistem de contraponderi aparte, dar care fac puterile să acționeze
„în concert”48. Pe de altă parte, este greu de crezut că Montesquieu putea fi interpretat în sensul unei astfel
de separații „stricte” și cred că acest lucru a rezultat clar de mai sus.
25. În Franța, influența lui Montesquieu asupra revoluționarilor a fost în mod cert exagerată. Regimul englez,
pe care el era ținut că l-a descris, nu stârnea deloc admirație în Franța revoluționară. Corupția acestuia era
cunoscută în Franța, căci ea stârnise revolta coloniilor americane, care nu îi lăsase indiferenți pe francezi.
Imitarea rețetei de guvernare bazată pe separația puterilor, descrisă de Montesquieu ca fiind cea prezentă
în regimul englez, era exclusă. Montesquieu era tentant doar pentru că „oferea una dintre acele călătorii
imaginare, foarte în vogă în epocă. Că această țară minunată, acest regim de libertate, de justiție, de
ordine, de civism a luat numele de Anglia nu era decât un detaliu al povestirii. [...] Era vorba de a combate
despotismul, de a critica regii, favoriții, miniștrii afectați, lingăii și zbirii, de a descrie tot cortegiul de
călăi și de nevinovați torturați, poporul spoliat, exploatat, călcat în picioare”49. Separația puterilor era doar
o rețetă, care părea, ca toată opera lui Montesquieu, depășită, căci se baza pe invocarea istorică a unui
regim desuet. Pentru revoluționarii francezi din 1789, Montesquieu era deja un conservator50. Ei „îi
reproșau lui Montesquieu că era prea istoric și nu destul de filosof, că justifica faptele, că ținea seama, cu
un fel de aprobare iritantă, de un număr considerabil de instituții absurde, în loc să le condamne pur și
simplu în numele dreptului natural, al rațiunii pure, făcând tabula rasa din toate prejudecățile. În acest
sens, L’Esprit des lois li s-a părut înapoiată” 51. Reticența față de Constituția engleză s-a transpus astfel
în reticență față de constituționalismul lui Montesquieu. Constituțiile revoluționare au fost cu adevărat
revoluționare, în sensul că ele au pornit de la ideea că „până în 1789, niciun popor nu avusese idei
rezonabile cu privire la Constituția unui stat”52.
26. Separația puterilor a fost influentă în epoca revoluțiilor burgheze dintr-un motiv diferit. Nu mai era vorba
de a limita puterea pentru a salvgarda libertatea politică, ci de a limita statul pentru a garanta independența

43 B. Chantebout, Droit constitutionnel, 32e ed., Sirey, Paris, 2015, eBook, « Les premiers théoriciens de la séparation
des pouvoirs ».
46 M. Barberis, Le futur passé de la séparation des pouvoirs, Pouvoirs 2012/4 (n° 143), p. 8.
47 Ideea este reluată de aproape toate manualele de drept constituțional, după ce moda clasificării regimurilor în funcție de gradul
separației puterilor în stat a fost lansată de Ch. Eisenmann în Éléments de droit constitutionnel, lucrare apărută în 1896, la Paris,
la editura Larose.
48 J. Boudon, La séparation des pouvoirs aux États-Unis, Pouvoirs 2012/4 (n° 143), p. 113-122.
49 B. Mirkine-Guetzevitch, De l'«Esprit des lois» au constitutionnalisme moderne, Revue internationale de droit comparé. Vol.
4 N°2, Avril-juin 1952, p. 208.

50
B. Mirkine-Guetzevitch, De l'«Esprit des lois» au constitutionnalisme moderne, Revue internationale de droit comparé. Vol.
4 N°2, Avril-juin 1952, p. 213.
51 J.-J. Chevallier, Les grandes œuvres politiques. De Machiavel à nos jours, préface d'André Siegfried, Paris, 1949, p. 140.
52 A. Rambaud, Histoire de la civilisation contemporaine en France, Paris, Armand Colin, 1912, p. 20, consultată pe
https://archive.org/
economică a burgheziei în ascensiune. Separația statului de noua societate civilă, concepută ca societate
economică și prin opoziție față de puterea politică, este motivul real al revirimentului revoluționar al
teoriei separației puterilor. „Ceea ce burghezia vrea înainte de toate în momentul în care ea preia puterea,
este un stat cantonat în rolul de menținere a ordinii și care nu se ocupă nici de afacerile sociale, nici de
problemele economice, din care ea înțelege să facă un domeniu care îi este rezervat. Or, un stat puternic
risca în mod natural să se interpună. Pentru a-l împiedica, principiul separației puterilor oferea o soluție
ideală, pentru că el conducea într-adevăr la paralizia statului în timpuri normale și nu-l făcea eficace decât
în timp de criză, atunci când trebuia în mod absolut să acționeze, și toate organele sale cădeau de acord
asupra acestei necesități”53.
27. Re-lecturarea originilor teorie separației puterilor ne conduce la câteva idei care au potențialul de a o
reconfigura pentru viitor. Locke, Montesquieu și revoluționarii francezi nu separă doar organele statului,
ci încearcă să evite puterea arbitrară prin amenajarea unui sistem funcțional de frâne și contra-ponderi,
care fac puterile politice ale statului să se limiteze reciproc și să acționeze împreună. Ei departajează
funcțiile de organe, chiar dacă criteriul de departajare a funcțiilor este mai degrabă intuit decât construit
și afirmă necesitatea caracterului sistemic și funcțional al devoluțiunii puterii.
28. Puterea jurisdicțională este situată oarecum în afara separației puterilor statului. Încă de la originile
teoriei, justiția este singura funcție care este separată strict. Ea este o putere de o altă natură decât cele
politice, trebuie clar separată de acestea și structurată pe criterii diferite. Pe de altă parte, iurisdictio este
înțeleasă ca o putere protectoare, dar care este periculoasă. De aceea, separarea sa de Legislativ și
Executiv este făcută mai degrabă pentru limitarea ei, decât pentru limitarea branșelor politice ale statului.
Justiția este mai degrabă un corp intermediar între stat și comunitate decât o putere a statului. Separația
puterilor este încă tributară originilor sale. Viitorul ei îmbracă, de aceea, forma unei întoarceri către trecut,
căci „fenomenul pe care o literatură din ce în ce mai bogată îl numește judiciarizare, globalizare judiciară
sau chiar juristocrație este, în multe privințe, analog acelei iurisdictio a Vechiului Regim” 54. Montesquieu
încerca să facă din această iurisdictio o putere oarecum nulă. Rămâne în noile condiții această strădanie
actuală? Eu cred că da, cum cred că este actuală și înțelegerea separației puterilor mai degrabă ca o rețetă
revoluționară de păstrare a autonomiei societății civile față de stat.
29. Separația puterilor centrale ale statului (orizontală) este doar o tehnică de limitarea puterilor situată într-
un sistem mai larg. Este vorba de structurarea verticală a puterii, de structurarea pluralistă a corpurilor
intermediare și de autonomia societății civile, înțeleasă în primul rând ca autonomie a economiei burgheze
față de puterea politică. Încă de la originile teoriei, structurarea sistemului de partide, structurarea
dreptului de sufragiu și structurarea autonomă și pluralistă a economiei sunt înțelese ca fundamente
necesare ale funcționalizării separației puterilor în stat.
30. Separația puterilor este, de la început, cel puțin cred că rândurile de mai sus o dovedesc, mai degrabă o
separație a statului, justiției și societății civile.
§2. Distingerea puterilor
31. Puterea este legată indisolubil de sistem. Montesquieu baza teoria separației puterilor pe această idee. El
afirma că „pentru a face un bun guvernământ moderat, puterile trebuie combinate, temperate, făcute să
acționeze și reglate; trebuie dat, ca să zic așa, contra-greutate uneia, pentru a o pune în starea de a rezista
celeilalte; în fine, trebuie să faci un sistem”55 (s.n.). Pentru el nu există putere fără sistemul puterilor.
Separația, potrivit teoriei clasice a separației puterilor, este mai degrabă o diferențiere a funcțiilor
sistemice. Sistemul despre care este vorba este cel politic, adică un sistem care are ca fundament și ca
scop libertatea politică. Iar acest sistem politic trebuie să fie moderat. Modalitățile de moderare sunt
combinarea puterilor, temperarea lor, impulsionarea și reglarea puterilor. Teoria lui Montesquieu este
foarte apropiată de teoria actuală a sistemelor, potrivit căreia sistemele sunt obiecte structurate în vederea
realizării unei finalități, într-un mediu în care ele sunt active și evolutive56.
32. Teoria separației puterilor este construită pe un postulat: finalitatea sistemului social este libertatea
politică. Ea nu are sens decât într-un astfel de sistem social. Dacă finalitatea se schimbă, teoria nu mai
53 B. Chantebout, Droit constitutionnel, 32e ed., Sirey, Paris, 2015, eBook, « L'interprétation du principe de séparation par les
Constituants de la période révolutionnaire ».
55 Pansées et fragments inédits de Montesquieu, publiés par Le Baron Gaston de Montesquieu, I, Bordeaux, G. Gounouilhou
Imprimeur – Editeur, M.DCCC.XCIX, p. 417. Consultată pe www.gallica.bnf.fr

56 V. Lemieux, La structuration du pouvoir dans les systèmes politiques, Québec : Les Presses de l’Université Laval, 1989, citat
după ediția electronică descărcată de la adresa

http://classiques.uqac.ca/contemporains/lemieux_vincent/structuration_pouvoir_systemes_pol/structuration_pouvoir.html,
versiunea Word 2008, p. 16.
are valoare operațională decât dacă se schimbă la rândul ei. Separația puterilor statului are deci valoare
explicativă și practică doar dacă societatea este centrată în jurul libertății politice și a puterii politice.
Dacă încercăm să o translatăm altui tip de finalitate, ea poate fi derutantă.
33. Ce separă teoria clasică? Răspunsul pare simplu: ea separă puterile. Dar lucrurile devin mult mai
complicate cât trebuie definită noțiunea de putere. Definirea trebuie făcută în cadrul în care teoria a fost
concepută, adică în cadrul sistemic de referință al societății moderne. În acest cadru, puterea nu poate fi
înțeleasă ca o simplă constrângere. Este prima distincție ce trebuie făcută. Separația puterilor nu se referă
la devoluțiunea capacității de a constrânge. „Puterea trebuie deci să fie distinsă de constrângerea pentru
a face ceva determinat și concret. Posibilitățile de alegere a celui care este constrâns sunt neantizate. [...]
Puterea își pierde progresiv funcția de a surmonta dubla contingență pe măsură ce ia forma constrângerii.
Constrângerea semnifică renunțarea la avantajele generalizării simbolice și o renunțare la faptul de a
ghida capacitatea de selecție a partenerului. Pe măsură ce o constrângere este exercitată [...] cel care o
exercită trebuie el însuși să-și asume sarcina dificilă a selecției deciziei; reducerea complexității nu este
repartizată, ci îi incumbă. [...] Doar în sistemele foarte simple utilizarea constrângerii poate fi centralizată.
Sistemele mai complexe nu pot centraliza decât deciziile care poartă asupra utilizării constrângerii (chiar
doar deciziile asupra premizelor decizionale ale deciziilor). Aceasta înseamnă că ele trebuie să creeze
putere pentru a face posibilă constrângerea”57. Este motivul pentru care teoria separației puterilor se
raportează la devoluțiunea puterii normative și are ca element central legiferarea. Ceea ce este mai greu
de sesizat este că ceea ce se urmărește prin această separație este previzibilitatea alegerilor făcute de
diverșii actori ai exercițiului puterii. Separația puterilor este o generalizare simbolică a previzibilității
comportamentelor politice într-un sistem social complex, adică unul care refuză ierarhiile «naturale» și
nu este bazat pe constrângere, deci pe concentrarea posibilității de alegere a deciziilor și eliminarea
concurenței în acest domeniu. Ideea centrală a sistemului separației puterilor este că dacă avem o situație
de putere dată, putem prevede cum se comportă cei care concurează pentru a-și impune voința în procesul
de luare a deciziei.
34. Atât Locke cât și Montesquieu vor să elimine arbitrarul în exercitarea puterii. Previzibilitatea acestui
exercițiu este centrală pentru teoria clasică a separației puterilor în stat. Premiza de la care pornesc este
că cine are puterea tinde să abuzeze de ea. Pentru a evita arbitrarul, trebuie ca un sistem de amenajare a
puterii să facă exercițiul ei previzibil și temperat.
35. Pentru a obține această previzibilitate, traseele de exercitare a puterii trebuie simplificate. Numărul
alegerilor posibile ale partenerilor situației de putere trebuie reduse, dar nici unul dintre aceștia nu trebuie
să fie în situația de a neantiza posibilitatea de alegere a celorlalți și a exercita alegerea în locul lui. De
aceea, teoria separației puterilor poate fi înțeleasă mai degrabă pornind de la limitarea de către un organ
a puterii celorlalte într-o situație concretă, decât de la definirea a priori a puterii organului respectiv.
36. Ce separă deci teoria separației puterilor poate fi înțeles, încă de la originile teoriei, ca fiind traseele
decizionale ale partenerilor situației de putere. Există un traseu predefinit, cu un grad ridicat al
probabilității de a fi ales, dacă situația de putere are o configurație particulară. Crizele sistemului apar
când comportamentul actorilor implicați se abate de la această probabilitate, adică actorii aleg alt traseu
decât cel care este în mod normal de prevăzut că l-ar alege.
37. Traseele de exercitare a puterii sunt configurate în raport de natura situațiilor de putere cel mai des
întâlnite în sistemul social respectiv. Dacă legiferarea este centrală pentru sistem, este pentru că de ea
depinde impunerea unui actor sau a altuia în procesul de centralizare a deciziilor. Dacă administrarea
devine centrală, atunci trebuie separate alte trasee decizionale. Deci, separația «puterilor» va trebui să
amenajeze alte mecanisme de simplificare a exercițiului puterii, adică de previzibilizare a alegerilor
partenerilor situației de putere. Dacă identitatea grupurilor devine centrală, atunci separația are un alt
obiect, pentru că ceea ce se împarte între actorii situației de putere este recunoașterea identității. Și tot
așa, de fiecare dată când finalitatea sistemului se re-centrează. Nu există deci o separație a puterilor în
stat, ci tot atâtea separații câte finalități are sistemul social. Faptul că una devine centrală se datorează
unei conjuncturi istorice care face centrală o anumită miză politică.
38. Pentru a defini puterile ce trebuie separate, trebuie să contextualizăm situația de putere. În epoca modernă
ea este un sistem de parteneriate, nu unul de constrângere. Situația de putere este prezumată a fi una în
care nici un partener nu poate să elimine capacitatea de alegere a celuilalt. Este deci de neconceput o
separație a puterilor în sens strict. Ele, cum am văzut că afirma Montesquieu, trebuie combinate, făcute
să acționeze împreună. Este deci vorba de o diferențiere a rolurilor pentru a exercita o funcție împreună.
39. Puterea este un mediu în care diferiții actori politici își comunică opțiunile pe care le fac pentru a exercita
o funcție. Puterea nu este un lucru, ci un cadru. Când vorbim de separația puterilor vorbim de separația
57 N. Luhmann, Le pouvoir, Les Presses de l’Université Laval, 2010, p. 11.

acestor cadre, acestor medii.
§3. Atribuirea puterilor unor organe sau sisteme de organe
40. Potrivit teoriei separației puterilor în stat, așa cum este ea prezentată în mod tradițional, exercițiul fiecărei
puteri a statului este acordat unui organ sau sistem de organe distinct. Distingerea organelor este
funcțională. Ele sunt distincte în sensul că niciunul dintre aceste organe nu poate cumula mai multe
funcții. Fiecare, pe de altă parte, limitează competențele celorlalte în exercitarea propriilor funcții. Deci,
imposibilitatea de cumul pozitiv a funcțiilor statului este dublată de o exercitare negativă (prin controlul
celorlalte organe) a funcțiilor care nu sunt proprii organului respectiv. Puterile sunt deci pozitiv separate
și negativ exercitate în sistem, prin controlul reciproc al organelor. Distincția între o separație suplă și
una rigidă a puterilor este adăugată ulterior de doctrina constituțională, pentru a simplifica prezentarea
sau din motive politice conjuncturale58. În doctrina originară, separația puterilor este în același timp rigidă
și suplă. „În realitate, distingerea în sine nu dictează vreun tip de distribuție a funcțiilor, rigidă sau suplă,
între organele constituționale; distribuția nu relevă decât două reguli diferite instituite pentru a atinge
același scop: această libertate politică, care este concepută de Montesquieu – în mod diferit de republicanii
care l-au precedat sau de liberalii care i-au urmat – ca securitate a individului față de ceilalți indivizi, fie
particulari fie guvernanți. Aceste două reguli sunt balansul puterilor și separația puterilor în sens strict”59.
41. Două idei sunt fundamentale pentru teoria separației puterilor în stat. Imposibilitatea cumulului puterilor
și faptul că nici un organ sau sistem de organe nu trebuie să fie incontrolabil. Problema teoriei clasice a
separației puterilor este că funcțiile sunt distinse intuitiv, dar criteriul distincției funcționale nu este
formalizat expres. Cert este însă că rolul organelor sau sistemelor de organe este determinat în raport de
funcția pe care o exercită. Deci, vom avea un sistem de organe care exercită funcția legislativă, un sistem
de organe care exercită funcția executivă și un sistem de organe care exercită funcția jurisdicțională.
42. Sistemul clasic al separației puterilor pornește de la prezumția că legiferarea este centrală pentru
organizarea sistemului social. Dacă altă activitate devine centrală, sistemele de organe se definesc pornind
de la un alt criteriu. Este ceea ce făcea Montesquieu când vorbea de divizarea celor care au dreptul de
sufragiu60 sau de structurarea pluralistă a sistemului de partide61.
43. Sistemele de organe sunt determinate în raport de funcții, și nu funcțiile în raport de organe. Este ceea ce
sugera clar Locke când distingea funcția executivă de cea confederativă, deși considera că este imposibil
să le dai unor organe diferite62.
44. Fiecare funcție a statului este exercitată de un sistem de organe, dar în interiorul sistemului nu fiecare
organ are neapărat această funcție ca funcție principală. Astfel în teoria clasică a separației puterilor în
stat este perfect logic ca Monarhul să fie un organ care exercită funcția legislativă împreună cu
Parlamentul, Guvernul să poată participa la exercițiul funcției legislative, Parlamentul să participe la
exercițiul funcției jurisdicționale sau administrația să îndeplinească funcții de jurisdicție etc. Ceea ce este
important este ca funcțiile să fie păstrate distincte. Sferele de competență sunt cele care sunt păstrate
separate. Aceasta înseamnă că o funcție nu trebuie să fie exercitată prin manifestări de voință și acte tipice
pentru cealaltă funcție. Dar, „din momentul în care independența organelor nu presupune o specializare
strictă a funcțiilor, este posibil să fie multiplicate excepțiile fără ca prin aceasta să fie repus în discuție
principiul însuși al separației puterilor”63.
§4. Controlul reciproc al puterilor politice
45. Teoria separației puterilor pretinde ca fiecare organ sau sistem de organe să nu poată exercita o funcție
fără niciun control din partea celorlalte. Acest mod de a vedea problema face din monopolizarea
exercitării unei funcții o încălcare a limitării puterii. Iar această limitare este scopul separației puterilor.
A afirma că niciun organ nu trebuie să devină incontrolabil este de esența teoriei clasice, căci întregul
sistem de amenajare a exercițiului puterilor este făcut pentru a evita ca cel care are puterea să abuzeze de
58 N. Luhmann, Le pouvoir, Les Presses de l’Université Laval, 2010, p. 11.

60 Montesquieu, L’Esprit des Lois, eBook, Livre XII, Chapitre II. „Cum divizarea celor care au dreptul de sufragiu este, în
republică, o lege fundamentală, maniera de a o face este o altă lege fundamentală”.

61 Montesquieu, L’Esprit des Lois, Livre XIX, Chapitre XXVII : „Aceste partide, fiind compuse din oameni liberi, dacă unul ar
prelua controlul complet, efectul libertății ar face ca acesta să fie semnificativ diminuat, în timp ce cetățenii, la fel ca mâinile
care apără corpul, vor ajunge să-l ridice pe celălalt”.
62
„Aceste două puteri, executivă şi confederativă…, sunt, fără îndoială, în ele însele realmente distincte”62. Dar, deși separate în
principiu, aceste puteri sunt „imposibil de așezat… în mâinile unor persoane distincte” (John Locke, Al doilea tratat despre
cârmuire, §148).
63 C.M. Pimentel, Le sanctuaire vide : la séparation des pouvoirs comme superstition juridique?, Pouvoirs 2002/3 (n° 102), p.
119.
ea, adică să o exercite necontrolat. Sistemul de controale reciproce este cel care limitează puterea, nu
neapărat cantonarea strictă a fiecărui organ în exercitarea unei singure puteri, căci această cantonare
strictă este improbabilă din punct de vedere practic.
46. Imposibilitatea cumulului puterilor este dată, mai degrabă, de faptul că niciodată controlul modului în
care celelalte organe își exercită funcția proprie nu trebuie să se transforme într-un exercițiu pozitiv al
funcției controlate. Pervertirea exercițiului negativ al puterii (prin control) în exercițiu pozitiv este de fapt
problema centrală a sistemului de limitare a puterilor. Ceea ce spune Montesquieu este că o putere trebuie,
prin amenajarea sistemului, să fie făcută capabilă să reziste celeilalte. Rezistența față de celelalte puteri
este esența teoriei. Puterile nu trebuie să se poată anihila reciproc. Situația de putere trebuie să rămână o
situație de comunicare a opțiunilor diverșilor actori, fără ca unul dintre ei să poată să anihileze
posibilitatea de alegere a celuilalt, preluând exercițiul funcției acestuia, în loc să o limiteze printr-un
control extern. Previzibilitatea comportamentelor politice nu trebuie niciodată să atingă gradul limită al
reducerii opțiunilor la una singură, impusă de unul dintre protagoniștii situației de putere. Puterea trebuie
să rămână un mediu de comunicare, să nu se transforme într-un mecanism de constrângere. Dacă, într-
adevăr, „funcția puterii constă în reglementarea contingenței”64, această reglare nu trebuie să o elimine.
47. Teoria lui Montesquieu este concepută ca o teorie a imposibilității cumulului negativ al puterilor. O putere
trebuie doar să o controleze, nu să o anihileze, pe cealaltă. Separația puterile este doar o balansare a
acestora, prin controalele reciproce care fac ca puterile să fie exercitate într-un sistem, care le limitează
exercițiul. „Ceea ce Montesquieu vrea să obțină [...] nu este deci o separație, cu atât mai puțin rigidă, ci
o simplă balansare a puterilor: concurând la exercițiul funcțiunilor lor, legislativul și executivul sunt
constrânse să acționeze concertat. Altfel zis, doctrina lui Montesquieu este pur negativă”65. Teoria
balansării puterilor presupune că întotdeauna o putere, în exercițiul funcției proprii, va găsi o limită în
controalele pe care celelalte puteri le fac asupra exercițiului ei. Când un organ sau sistem de organe scapă
oricărui control, puterile nu se mai balansează și pot deveni discreționare.
48. Controalele pot fi inter-funcționale și intra-funcționale. Primele presupun că organele care exercită o
putere sunt controlate de cele care exercită o altă putere (controlul politic al Parlamentului asupra
Guvernului, controlul jurisdicțional al legiferării sau actelor administrative etc.). Cele intra-funcționale
presupun că în interiorul sistemului de organe care exercită o anumită putere un organ îl controlează pe
celălalt (două Camere ale Parlamentului, două organe executive – Guvern și Șef al statului – dublul grad
de jurisdicție în interiorul sistemului judiciar, jurisdicțiile administrative care controlează din interior
administrația activă, etc.).
49. Sistemul de limitare reciprocă a puterilor înseamnă că, sub nicio formă, nu trebuie să existe vreun organ
care scapă oricărei forme de control. De aceea independența judecătorilor față de puterea politică, care,
cum vom vedea, este cea mai strictă formă de separație a puterilor, implică cu necesitate un control intra-
funcțional. Dublul grad de jurisdicție este astfel obligatoriu în logica separației puterilor.
§5. Imposibilitatea de a se revoca reciproc în mod discreționar
50. Controlul reciproc între puteri nu trebuie să conducă la posibilitatea anihilării reciproce. „Puterile
recunoscute ca distincte trebuie să aibă titulari nu doar distincți, ci independenți unii față de alții, în sensul
că o putere nu poate să revoce după bunul plac titularul unei alte puteri. Principiul activ și binefăcător
este situat aici, în irevocabilitatea reciprocă66. Nu este vorba de imposibilitatea absolută de a revoca
titularul unei funcții, ci de limitarea acestei competențe de revocare.
51. Prima limită este dată de faptul că revocarea este întotdeauna o competență legată sau, cel puțin,
condiționată. Ea nu trebuie să fie o competență discreționară. Astfel independența unei puteri față de
cealaltă este dată de competențele proprii și de faptul că celelalte puteri nu îi pot revoca discreționar
titularul. Dar ea nu este încălcată de existența unei proceduri de intervenție a unei puteri în procesul de
numire al titularilor celeilalte sau de revocare a acestora67.
52. A doua limită a competențelor de revocare este dată de faptul că revocarea titularului unei puteri nu
trebuie să ducă la substituirea organului care operează revocarea în exercițiul atribuțiilor celui revocat.
Ceea ce trebuie să se obțină prin revocare este declanșarea unei proceduri de schimbare a titularului
funcției. Astfel, dizolvarea Parlamentului declanșează alegerile anticipate pentru crearea unui nou
64
N. Luhmann, Le pouvoir, Les Presses de l’Université Laval, 2010, p. 14.
65
M. Barberis, Le futur passé de la séparation des pouvoirs, Pouvoirs 2012/4 (n° 143), p.  6-7.
66
A. Esmein, Eléments de droit constitutionnel, T. I, Sirey, Paris, 1927, p. 464-465. apud J. Boudon, Le mauvais usage des
spectres. La séparation « rigide » des pouvoirs, Revue française de droit constitutionnel 2009/2 (n° 78), p. 252.
67 M. Troper, Terminer la Révolution. La Constitution de 1795, Paris, Fayard, 2006, p. 136: « Le pouvoir de nommer ne porte
pas réellement atteinte à l’indépendance s’il ne s’accompagne pas du pouvoir de révoquer discrétionnairement et [...] la force
d’une autorité dépend moins de la manière dont elle a été nommée que des compétences dont elle est revêtue ».
Parlament, revocarea Președintelui dă naștere unei noi proceduri de ocupare a funcției, votul de cenzură
împotriva Guvernului implică o procedură de învestire a unui nou Guvern, sau de dizolvare a
Parlamentului, dacă acesta nu este capabil să facă învestirea etc. Dar niciodată revocarea nu trebuie să
însemne că un organ preia atribuțiile celuilalt. Revocarea nu trebuie deci să anuleze capacitatea unei puteri
de a rezista celeilalte. Titularul unei funcții este făcut dependent de titularii altor funcții, dar funcțiile
rămân distincte.
53. A treia limită a competențelor de revocare este dată de faptul că revocarea organului care exercită o putere
nu trebuie să implice blocarea exercițiului respectivei puteri, ci doar limitarea acestuia. Astfel forma
extremă de control pe care o reprezintă competența de revocare nu trebuie să transforme controlul în
constrângere. Controlul lasă deschise posibilitățile de alegere a modului de exercițiu al funcției controlate,
chiar dacă le limitează, în timp ce constrângerea transferă capacitatea de alegere a comportamentelor
politice de la constrâns la constrângător și anulează autonomia funcțională a celui constrâns.
§6. Separația strictă a puterii judecătorești
54. Separația puterilor a fost la început concepută ca separație a justiției de legiferare. Separația între organele
legislative și executive, adică între branșele politice ale puterilor statului, nu a fost introdusă decât mai
târziu. „Prima teorie a separației puterilor în stat a fost inventată, în timpul primei revoluții engleze, pentru
a rezista tiraniei Parlamentului cel Lung, între 1645 și 1650. [...] Dar acest principiu al separației puterilor
avea un conținut profund diferit de semnificația sa contemporană: nu era deloc vorba de a interzice
parlamentului să intervină în materia guvernării, ci de a pune funcționarea justiției ordinare la adăpost de
orice intervenție parlamentară. Radicalii levellers, persecutați de majoritatea prezbiteriană, încercau să
interzică orice intervenție a legiuitorului în procedurile judiciare intentate contra lor, în așa fel încât să
beneficieze de garanțiile common law-ului. [...] În perioada anilor 1640 prind contur noțiunile centrale de
legalitate și de neretroactivitate a infracțiunilor și pedepselor. [...] Tocmai prin extrapolarea principiului
legalității infracțiunilor și pedepselor opozanții levellers ajung să enunțe prima teorie a separației
puterilor”68. Esența acestei extrapolări era că Parlamentul nu poate interveni în contenciosul
jurisdicțional.
55. În Evul Mediu, „până la războiul religiilor, [...] orice putere politică este definită ca exercițiu al unei
funcții de justiție”69. Teoria modernă a separației puterilor în stat se opune acestei idei, încercând să
autonomizeze, de data aceasta, legiferarea de justiție. De aceea, la Montesquieu centrală devine ideea de
transformare a puterii judecătorești într-o putere „oarecum nulă”70, dar nulă din punct de vedere politic,
adică, odată ce legiferarea devine centrală, din punctul de vedere al legiferării. Aceasta însemna că
judecătorului îi este interzis să creeze reguli general obligatorii, chiar dacă aceasta s-ar întâmpla prin
intermediul interpretării legilor deja existente. Autonomizarea legiferării de justiție este centrală pentru
teoria modernă în forma sa inițială. Revenirea la garantarea independenței judecătorilor față de puterile
politice este operată atunci când protecția drepturilor devine la fel de importantă din punct de vedere
politic ca proiectarea societății prin legiferare. Odată cu trecerea către statul de drept social redevine
important ca legiferarea, mai conectată la social decât protecția drepturilor individuale, să fie păstrată la
adăpost de pretențiile jurisprudenței de a se substitui acesteia. Această nouă schimbare de optică încearcă
să prevină ceea ce s-a numit guvernământul judecătorilor. Raporturile de separație a funcțiilor politice ale
statului de funcția sa jurisdicțională sunt deci evolutive. Mecanismele acestei separări depind de
conjunctura istorică în care se situează.
56. Ceea ce se păstrează este necesitatea de a separa strict funcția de jurisdictio de funcțiile politice ale
statului. Această separație are ca centru de greutate când interzicerea intervențiilor politice în contenciosul
jurisdicțional, când interzicerea transformării jurisdictio într-o funcție politică. Imposibilitatea cumulului
este mai strictă când este vorba de acest aspect al separației puterilor pentru că de data aceasta este vorba
de principii constitutive care se impune a fi păstrate distincte. De aceea Montesquieu opera distincția la
nivelul modului de constituire a puterii judecătorești, judecătorii urmând să fie trași la sorți, adică, potrivit
distincției pe care el o opera, instituiți democratic, în timp ce modalitatea de constituire a celorlalte puteri
rămânea aristocratică, tocmai pentru că era electivă. Noi am inversat cumva această idee: puterile politice
sunt alese democratic, în timp ce judecătorii se constituie într-o aristocrație, într-o juristocrație71.
68 C.M. Pimentel, Le sanctuaire vide: la séparation des pouvoirs comme superstition juridique?, Pouvoirs 2002/3 (n° 102), p.
122.
69
C.M. Pimentel, Le sanctuaire vide: la séparation des pouvoirs comme superstition juridique?, Pouvoirs 2002/3 (n° 102), p.
123.
71R. Hirschl, Towards Juristocracy. The Origins and Consequences of the New Constitutionalism, Cambridge (MA), Harvard
University Press, 2004.

57. Separația strictă a puterii judecătorești de puterea legislativă și de cea executivă presupune interzicerea
transferării principiilor funcționale dintr-o sferă în alta, adică politizarea justiției și jurisdicționalizarea
politicului. Mecanismele acestei separații funcționale depind de poziționarea conjuncturală a centrului de
greutate al sistemului. Ele pot fi concepute ca o interzicere a poluării unei sfere de către cealaltă. Teoria
separației puterilor politice și puterii judiciare face ca interzicerea poluării puterii să preceadă cu mult
interzicerea poluării aerului și apei72. Ea presupune că principiile care sunt operaționale într-un mediu de
putere pot fi destructive în alt mediu de putere.
Secțiunea 2. Valoarea normativă a principiului separației puterilor în stat

58. Separația puterilor este un principiu de structurare tipic pentru statul liberal modern. Ar fi de așteptat ca
cele mai multe constituții să facă referire la el și să se structureze ele însele, în vederea normării structurii
statului, în funcție de conținutul acestui principiu. Realitatea este însă că cele mai multe constituții ale
democrațiilor liberale actuale nu se referă formal la separația puterilor, iar cele care fac referire expresă
la acesta nu îi precizează în general conținutul și nu se structurează în sens formal în raport de acesta.
Astfel, cele mai multe constituții occidentale îl ignoră: Andora, Austria, Spania, Italia, Liechtenstein,
Luxembourg, Malta, Franța (unde este totuși invocat în Declarația din 1789). Constituțiile unora dintre
democrații europene se referă la el: Portugalia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Ucraina, Polonia, Finlanda,
Croația, România, Serbia. Unele dintre ele îl completează cu echilibrul puterilor: Estonia, Polonia, Serbia,
România. Altele, chiar dacă nu formalizează expres principiul însuși, se referă la divizarea tripartită a
puterilor care ar fi ilustrarea sa primă: Irlanda, Islanda, Germania, Danemarca, Cehia.
59. O singură Constituție europeană încearcă și o detaliere a principiului însuși, cea ca Croației din 1990,
revizuită în 2010, care dispune în art. 4(2): „Principiul separării puterilor în stat include modalitățile de
cooperare reciprocă și mecanismele de control reciproc prevăzute prin Constituţie și prin lege”73.
60. Este evident că, oricât ar părea de atașate democrațiile occidentale de teoria separației puterilor în stat,
ele nu au fost și nu sunt prea dispune să îi ofere un loc central sau, când o fac formal, un loc prea clar în
constituțiile lor. Motivul este dificultatea de a găsi consecințele juridice incontestabile și universal
aplicabile ale acestui principiu filozofico-politic. Chiar când îl formalizează expres, structura
constituțiilor nu este bazată în mod strict pe logica intrinsecă acestuia. Astfel, noțiunea de putere executivă
este practic neutilizată de textele constituționale, acestea sunt centrate pe organele statului, nu pe funcțiile
ce ar trebui separate, nu există unitate terminologică, în interiorul aceleiași Constituții fiind utilizate
indistinct noțiunile de putere și autoritate, cum se întâmplă, de exemplu, în Constituția României etc.
61. Valoarea normativă a principiului separației puterilor este în aceste condiții incertă. Când este prevăzut
expres în Constituție el este supralegislativ, ceea ce înseamnă că legile nu pot deroga de la el fără a fi
lovite de neconstituționalitate. Totuși, acest efect este dependent de modul organizării controlului de
constituționalitate. Când nu este prevăzut expres de Constituție el poate avea valoarea unui principiu
general al dreptului, deși modul mai mult organic decât funcțional de înțelegere a separației puterilor și
consecințele sale mai degrabă politice decât juridice îl fac deseori greu aplicabil, motiv pentru care este
destul de inconstant utilizat în această calitate.
62. În România, Constituția din 1991 în forma sa inițială nu cuprindea vreo referire la separația puterilor în
stat. Prin Legea de revizuire din 2003, art. 1 a fost completat cu un alineat nou, care are următoarea
formulare: „(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale”. Dar Constituția României este
structurată pe baza conceptului de «autoritate», nu de «putere», ea neutilizând acest din urmă termen
decât o singură dată, în art. 80(2) care dispune că „Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului”, articol care este evident o transpunere constituțională a teoriei puterii neutre, nu a separației
puterilor. Titlul III al Constituției se intitulează „Autoritățile publice”, nu puterile publice, și nu este
structurat pornind de la funcțiile statului, ci de la organele acestuia, capitolele lui fiind: Parlamentul,
Președintele României, Guvernul, Raporturile Parlamentului cu Guvernul, Administrația publică și
Autoritatea judecătorească. Constituția nu face referire la noțiunile de putere legislativă, executivă și
judecătorească nici măcar o singură dată în afara art. 1(4). Viziunea organicistă a Constituției este
responsabilă de multe dintre neajunsurile interpretării sistemului constituțional românesc prin prisma
teoriei separației puterilor în stat.
63. În perioada dintre adoptarea Constituției prin referendumul din 8 decembrie 1991 și revizuirea ei din
72M. Blais, Philosophie du pouvoir, Editions du Jour, Montréal, 1970, p. 111.

73 Textul este reprodus din Codex constituţional: constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene / prof. univ. dr. Ștefan
Deaconu, prof. univ. dr. Ioan Muraru, prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu, conf. univ. dr. Silviu Gabriel Barbu ; prof. univ.
dr. Ștefan Deaconu (coord.). – Bucureşti : Monitorul Oficial R.A., 2015, p. 399
2003, principiul separaţiei puterilor în stat, neconstituţionalizat în mod expres, a fost considerat totuși de
către Curtea Constituţională a României ca având valoare constituţională. Astfel Curtea constituţională
susţinea că „acest principiu rezultă din modul în care legea fundamentală reglementează autorităţile
publice şi competenţele ce le revin” şi din dispoziţiile art. 2 alin.(2) din legea nr. 47/ 1992 republicată,
care prevăd că „sunt neconstituţionale prevederile actelor normative [...] care încalcă dispoziţiile sau
principiile Constituţiei”, înţelegând că principiile pot să rezulte din spiritul textului fără a fi prevăzute
expres74. Această nelegare a principiilor constituţionale de formularea lor expresă în Constituţie este
evidentă în jurisprudenţa Curţii încă din 1994. Astfel Curtea afirma în Decizia 45/199475, referindu-se la
unele prevederi din regulamentele Camerelor, că „orice dispoziţie regulamentară care ar implica
posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile
constituţionale care stabilesc, chiar dacă implicit (s.n.), separaţia puterilor în stat”.
64. După revizuirea din 2003, principiul este formal constituționalizat în dreptul românesc. Aspru şi pe bună
dreptate criticată76, dispoziţia art. 1 alin. (4), introdusă în urma revizuirii din 2003, impune principiul
separaţiei puterilor ca principiu general de organizare a statului român. El trebuie să creeze unele efecte
juridice, indiferent cât de discutabilă ar fi consistenţa lui.
65. O primă consecinţă a principiului separaţiei puterilor este cantonarea unui organ sau sistem de organe în
exerciţiul unei singure funcţii dintre cele trei enumerate. Cum se exprimă Curtea Constituţională,
„specializarea funcţională şi delimitarea atribuţiilor ce revin diferitelor categorii de autorităţi publice
constituie o cerinţă constituţională ce rezultă din rigorile principiului separaţiei puterilor în stat”77.
66. Principiul impune, pe de altă parte, necesitatea existenţei unei autorităţi independente şi a unei proceduri
de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Constituţia
noastră nu cunoştea o asemenea autoritate şi procedură, ele fiind instituite prin revizuirea art. 144, care
dă acum această competenţă Curţii Constituţionale.
67. Conform acestei specializări funcţionale rezultată din separaţia puterilor, Parlamentul poate doar să
legifereze, fără a putea pune în aplicare legile prin acte administrative şi fără să poată el însuşi să tranşeze
conflictele juridice, intervenind în contenciosul jurisdicţional. Parlamentul nu poate deci adopta decât
acte care reglementează primar un domeniu sau acte care modifică o astfel de reglementare primară.
Principiul separaţiei puterilor impune deci o înţelegere precisă a legii: nu orice act emis de Parlament
după procedurile prestabilite reprezintă o lege; trebuie în plus ca acea reglementare să nu încalce
competenţa normativă a Guvernului, constituind un act normativ de organizare a executării legii, rezervat
Guvernului de art. 107. alin. (2) din Constituţie.
68. Legiuitorul nu se poate substitui nici Preşedintelui României în exercitarea atribuţiilor proprii acestuia.
Astfel, analizând constituţionalitatea prevederilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 3/2003 privind organizarea
şi desfăşurarea referendumului, Curtea Constituţională a decis că „stabilirea prin lege a problemelor de
interes naţional reprezintă un amestec al Parlamentului în exercitarea atribuţiilor exclusive ce-i sunt
conferite prin Constituţie Preşedintelui şi, ca atare, o nesocotire a principiului separaţiei și echilibrului
puterilor în cadrul democraţiei constituţionale”78.
69. Prevederea expresă a principiului separaţiei puterilor impune, pe de altă parte, un principiu de non-
intervenţie a legiuitorului în activitatea jurisdicţională, care este mai larg decât principiul neretroactivităţii
legii. Acest principiu ar putea fi formulat astfel: „legiuitorul nu se poate amesteca în desfăşurarea
contenciosului jurisdicţional nici prin crearea de instanţe extraordinare, nici prin adoptarea de legi
retroactive, sub nici o formă, nici prin împiedicarea efectelor unei decizii, ori prin orice alt mod”79. Astfel,
Tribunalul Ilfov statua încă din 1912 că „legiuitorul s-a substituit misiunii tribunalului, rezolvând el însuşi
propunerile făcute de minister în apărarea sa” şi că „legiuitorul, prin această uzurpare a atribuţiilor
tribunalului, a violat art. 30 din Constituţie, după care puterea judecătorească se exercită de Curte şi de
tribunale, şi art. 14 din Constituţie, după care nimeni nu poate fi sustras, în contra voinţei sale, de la
judecătorii ce-i dă legea”80.
70. Faţă de interzicerea instanţelor extraordinare (art. 125 din Constituţie) şi a neretroactivităţii legilor [art.
15 alin. (2) din Constituţie], principiul separaţiei puterilor mai introduce o interdicţie suplimentară
Parlamentului: aceea de a împiedica efectele unei decizii judiciare. Curtea constituţională a făcut deja
74 Decizia nr. 209/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 76 din 21.02.2000.

75 publicată în Monitorul Oficial nr. 131 din 27.05.1994.
76 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Editura Servo-Sat, 2003, p. 38-39.
77
Decizia 28/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 26.04.1999; Decizia 463/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.
43 din 19.01.2004.
78 Decizia 567/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 14.07.2006
79 D.C. Dănişor, Drept constituțional și instituții politice, Editura Științifică, București, 1997, p. 321.
80 Jurnalul nr. 119 din 2 februarie 1912, Dreptul nr. 12 din 12 februarie 1912, p. 92.
aplicaţia principiului în acest sens afirmând că „o prevedere legală prin care s-ar interzice - fie şi numai
temporar - executarea unei hotărâri judecătoreşti ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul
de realizare a justiţiei, fiind contrară principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat”81 şi că este
neconstituţională „o dispoziţie legală care suspendă cursul judecăţii [...] referitoare la anumite cauze
determinate”82, extinzând principiul şi la organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale83.
71. Guvernul şi administraţiile nu pot decât să organizeze aplicarea legii sau să aplice în concret legea prin
acte unilaterale de voinţă, fără să poată legifera sau soluţiona conflictele de natură juridică ivite în
aplicarea legii. Interdicţia de a legifera implicată de principiul separaţiei puterilor în stat este încălcată de
posibilitatea delegării funcţiei legislative către Guvern şi de existenţa ordonanţelor de urgenţă, acte cu
caracter legislativ care au la bază voinţa executivului. Totuşi, nu este vorba de o depăşire a competenţelor
executivului, fiind vorba de acte autorizate de către Constituţie 84. Este însă de remarcat că logica
principiului, devenit acum în mod expres normativ este încălcată de chiar textul Constituţiei. Este
adevărat că nu există de principiu în optica Curţii Constituţionale o ierarhizare a normelor constituţionale
însele, excepţie făcând poate cele care nu pot face obiectul revizuirii, totuşi ar trebui ca derogările de la
principiile generale să nu afecteze existenţa însăşi a principiului.
72. În logica principiului separaţiei puterilor, puterea delegată prin Constituţie unui organ nu poate fi
redelegată de către acesta. Orice redelegare trebuie autorizată de textul Constituţiei. Astfel, Curtea
Constituţională interzice delegarea atribuţiilor Parlamentului către comisii. Parlamentul „nu poate fi
reprezentat sau înlocuit de nici unul dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din
simplul motiv că el nu poate delega nimănui – şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari –
suveranitatea naţională cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare” 85.
73. Separarea puterilor funcţionează astăzi mai degrabă între executiv şi justiţie, nu ca în teoria clasică
între executiv şi legislativ. Guvernului şi administraţiilor le este interzis să se substituie judecătorului.
Cu alte cuvinte, să aibă atribuţii de natură jurisdicţională în baza cărora să tranşeze definitiv un litigiu.
Aşa cum se exprimă art. 21 alin. (4) din Constituţie, „jurisdicţiile administrative sunt facultative”,
neputând împiedica liberul acces la justiţie. Tot în acest sens Constituţia revizuită răpeşte Curţii de
Conturi atribuţiile jurisdicţionale (art. 139). Tot în baza acestui principiu Curtea Constituţională a
reţinut că nicio autoritate a administraţiei publice nu poate controla, anula ori modifica o măsură
dispusă de instanţă, în legătură cu activitatea de judecată 86. Tot din separaţia puterilor Curtea derivă şi
interzicerea intervenţiilor ministrului justiţiei în actul de justiţie, „aceasta având semnificaţia unei
ingerinţe a executivului în activitatea autorităţii judecătoreşti” 87.
74. Evident că Preşedintelui României îi este interzis să emită acte cu caracter de lege. De altfel, el nu are
nici iniţiativă legislativă. Dar el ar putea ajunge să se implice în legiferare prin intermediul declanşării
referendumului, în baza art. 90 din Constituţie. Curtea Constituţională delimitează însă clar atribuţia
Preşedintelui: „dreptul constituţional al Preşedintelui de a recurge la referendum nu îi poate conferi ...
acestuia posibilitatea legiferării, întrucât, în conformitate cu voinţa Constituantului român, Preşedintele
nu poate iniţia un «referendum legislativ», ci numai un «referendum consultativ». Aceasta rezultă cu
claritate din prevederile art. 58 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care Parlamentul este unica
autoritate legislativă” 88.
75. Judecătorul este cantonat în soluţionarea contenciosului, fără să poată legifera şi fără să se poată
substitui administraţiei în aplicarea legii. Deşi interdicţia de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale
şi reglementare nu este impusă constituțional, ci prin acte de natură legislativă, ea devine
constituţională prin prevederea expresă a principiului separaţiei puterilor în stat în art. 1 alin. (4) din
Constituţie. Două consecinţe rezultă din această interdicţie. În primul rând, judecătorul nu se poate
pronunţa în afara unui litigiu dedus judecăţii. În al doilea rând, sunt interzise deciziile de îndrumare
care formulează o regulă generală, obligatorie pentru instanţele ordinare. Dar principiul nu interzice
deciziile de principiu, adică deciziile date pentru a completa lacunele legii sau neclarităţile acesteia,
căci judecătorul este obligat să judece în astfel de situaţii, interzicând doar acordarea valorii de
precedent obligatoriu acestor acte judiciare. Interdicţia rezultă acum din normativizarea constituţională
82 Decizia nr. 48/1993.
84 Vezi C.C.R. Decizia nr. 67/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 334 din 19.07.2000, şi 120/2000.
85
Decizia nr. 48/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 125 din 21.05.1994.
86 Decizia nr. 662/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 925 din 15.11.2006; Decizia nr. 233/2003, publicată în Monitorul
Oficial nr. 477 din 14.04.2003.

a principiului separaţiei puterilor în stat, deci nu mai este doar un principiu de aplicare a legii, ci şi un
principiu de formare a ordinii juridice. Cu alte cuvinte, îi este interzis şi legiuitorului să acorde o astfel
de atribuţie judecătorului sau să dea hotărârilor judecătoreşti valoarea unui precedent obligatoriu.
Curtea Constituţională face aplicaţia primei limitări a puterii legislative în Decizia nr. 189 din 200689
care are ca obiect controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004 care au următorul cuprins: „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi
atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare.” Critica de
neconstituţionalitate constă, în esenţă, în susţinerea că redactarea imprecisă a textului legal criticat îi
pune pe judecători în situaţia să adauge la lege, prin stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de
care termenul de recurs în care poate fi atacată hotărârea primei instanţe curge de la pronunţare,
respectiv de la comunicare, contravenind astfel prevederilor constituţionale. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este întemeiată printre altele şi pentru că judecătorul
este constrâns datorită textului legal „să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii,
adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu
judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind
separaţia puterilor”90 cu privire la neconstituţionalitatea art. 4 alin. 3 din Legea contenciosului
administrativ. Interdicţia de a se substitui legiuitorului este valabilă şi pentru Curtea constituţională.
Astfel Curtea însăşi afirmă că „potrivit competenţei sale, aşa cum este prevăzută în art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992, şi respectând principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, Curtea
Constituţională nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului” 91.
76. Dar nici legiuitorul nici Curtea nu fac aplicația celui de al doilea aspect, căci legiuitorul român dă în
mai multe rânduri valoare general-obligatorie precedentului judiciar, fără ca instanța constituțională să
vadă în aceasta vreo problemă de constituționalitate.
77. Judecătorul nu se poate substitui, pe de altă parte, administraţiei în aplicarea legii. Cum susţine Curtea
Constituţională făcând aplicaţia principiului separaţiei puterilor în stat, „competenţei administraţiei
publice [...] nu i se poate substitui [...] o altă autoritate publică”92. Judecătorul poate controla legalitatea
actelor administrative, dar nu poate să le judece oportunitatea şi nici să emită actul în locul
administraţiei. El poate să oblige administraţia să emită un act, dar aceasta din urmă este singura care
îl poate emite. Astfel, Curtea Constituţională a decis că „prin Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 s-au
stabilit competenţa exclusivă a autorităţilor administrative de a hotărî asupra cererilor de acordare a
statutului de refugiat şi atribuţia instanţei judecătoreşti de a cenzura hotărârea de respingere a cererii şi
de a da dispoziţie Oficiului Naţional pentru Refugiaţi să analizeze cererea în procedură ordinară. Numai
în aceste limite poate fi apreciată plenitudinea de jurisdicţie a instanţei de judecată care, contrar
susţinerii din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, nu ar putea fi abilitată să acorde ea însăşi
statutul de refugiat, substituindu-se autorităţii administrative, fără ca prin aceasta să încalce unul dintre
principiile statului de drept, şi anume cel al separaţiei puterilor” 93.
78. O a doua consecinţă a normativizării constituţionale a principiului separaţiei puterilor în stat în forma
colaborării lor este impunerea unor proceduri de control reciproc între puteri. Astfel Curtea
Constituţională a decis că „separaţia puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între
puterile statului, dimpotrivă presupune existenţa unui control reciproc, precum şi realizarea unui
echilibru de forţe între acestea” 94. Realitatea contemporană face însă controalele reciproce între
legislativ şi executiv ineficiente, centrul de greutate al controlului deplasându-se către judecător. Acesta
este competent să controleze atât actele legislative, pe calea unui dublu control, cel de
constituţionalitate şi cel de convenţionalitate, cât şi actele executivului şi administraţiei, pe calea
controlului de legalitate. Principiul presupune că nici un organ nu scapă controlului. Cele trei «puteri»
sunt deci pe poziţie de egalitate juridică. Nu există o ierarhizare a funcţiilor statului. Dacă un organ
devine necontrolabil principiul separaţiei şi colaborării puterilor este încălcat.
Secțiunea 3. Completarea cadrului separației puterilor în stat – instituirea unei puteri neutre
79. Separația puterilor nu poate explica în mod satisfăcător toate aspectele angrenajului puterilor în statele
89 publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 05.04.2006.
90 Vezi şi Decizia nr. 647/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 14.11.2006.
91 Decizia nr. 103/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 252 din 23.03.2004; Decizia 614/2006, publicată în Monitorul Oficial
nr. 895 din 03.11.2006.

94 Decizia nr. 44/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 24.02.2006; Decizia nr. 637/2006, publicată în Monitorul
Oficial nr. 914 din 09.11.2006.

moderne. Este motivul pentru care unii dintre gânditorii moderni au încercat să o completeze, prin
introducerea în organizarea statului a unei puteri suplimentare, care să fie situată în afara cadrului
separației puterilor și să regleze echilibrul acestora. Această putere a fost numită putere neutră, putere
prezervatoare, putere mediatoare sau putere moderatoare. Ea ar fi fost necesară pentru că realizarea unui
echilibru spontan între puterile separate este improbabil. Benjamin Constant, unul dintre primii filosofi
care au teoretizat această a patra putere, scria: „Cele trei puteri politice, așa cum au fost ele cunoscute
până acum, puterea executivă, legislativă și judiciară, sunt trei forțe care trebuie să coopereze, fiecare în
parte, la mișcarea generală; dar când aceste forțe se intersectează, se ciocnesc și se obstrucționează, este
necesară o forță care le repune la locul lor. Această forță nu poate fi situată în sfera uneia dintre puteri,
căci ea va servi acesteia pentru a le distruge pe celelalte; trebuie ca ea să fie în afară, să fie, într-un anumit
fel, neutră, pentru ca acțiunea sa să se aplice peste tot unde este necesar să fie aplicată și pentru ca ea să
fie prezervatoare și reparatoare, fără să fie ostilă”95.
80. Caracterul esențial al acestei puteri este neutralitatea. Dar semnificația acesteia depinde de poziția
filosofico-politică a celui care o concepe și, pornind de la aceasta, de modul în care acesta înțelege
separația puterilor. Neutralitatea poate proveni din neintervenție sau, dimpotrivă, poate implica
posibilitatea de decizie, dar într-un sens aparte96. Prima formă de neutralitate presupune un fel de toleranță
pasivă, fără posibilitatea intervenției și este evident improprie conceptului de putere neutră, căci aceasta
trebuie să poată decide, chiar dacă această decizie nu înseamnă decât (re)echilibrarea centrelor active de
putere.
81. Cea de-a doua formă de neutralitate poate fi înțeleasă în mai multe moduri, toate implicând posibilitatea
de decizie, dar doar într-o formă negativă. Condiția fundamentală de existență a acestui tip de putere este
deci ca ea să nu exercite într-o manieră activă, pozitivă, niciuna dintre cele trei puteri ale statului. Ea
arbitrează sau mediază între puteri fără să poată să se substituie vreuneia dintre ele. Ea este neutră pentru
că este neutralizată, în sensul că nu poate fi o putere politic activă.
82. Sensurile acestei forme de neutralitate sunt cel puțin trei. „În primul rând, «neutralitatea în sens de
obiectivitate și imparțialitate fondată pe o normă confirmată»: ea este caracteristică neutralității
judecătorului, tributar unei legi al cărei conținut este determinat. Dacă acest tip de neutralitate dă naștere
unei decizii, ea nu este [...] de natură politică. În al doilea rând, neutralitatea poate fi «fondată pe o
competență eliberată de toate interesele egoiste»: ea este tipică pentru expert, care decide făcând abstracție
de interesele prezente. În al treilea rând, «neutralitatea, înțeleasă ca expresie a unei totalități și unități care
înglobează toate grupările antagoniste și le relativizează prin acest fapt însuși»: «Este neutralitatea
deciziei statale care, în fața unei fracționări și a unui partaj al statului în partide și interese particulare,
tranșează conflictele intra-statale, atunci când această decizie face să prevaleze interesul statului ca
totalitate»”97.
83. Ideea neutralității, astfel înțeleasă, a fost precedată în epoca modernă de ideea unei puteri care este
ponderatoare și joacă rolul de a limita excesele Camerei reprezentative și ale Monarhului, pentru a garanta
prezervarea organizării constituționale, dar care se situează în interiorul mecanismului separației
puterilor. Acest mod de înțelegere a garantării Constituției presupune ca o Cameră a Parlamentului să
joace rolul de moderare și echilibrare a puterilor. Cum însă un arbitru care este în același timp și jucător,
făcând parte din sistemul organelor care exercită funcția legislativă, este greu de admis în principiu și de
operaționalizat în practică, această soluție nu mai este decât rareori utilizată astăzi, constituționalismul
contemporan preferând să instituționalizeze organe rezultate din aplicarea unuia dintre sensurile
neutralității expuse mai sus. Camera superioară prezervatoare sau moderatoare a fost însă destul de
prezentă în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, printre sistemele care au utilizat-o
numărându-se și cel românesc.
84. Pe lângă această soluție instituțională a unei Camere parlamentare moderatoare și prezervatoare, care ar
putea fi calificată ca o putere neutră incipientă, ideea de puterea neutră a fost transpusă instituțional în
trei forme, care uneori sunt prezente concomitent în același sistem constituțional. Prima variantă este
scoaterea Șefului statului din jocul separației puterilor și cantonarea sa în rolul de arbitru sau mediator
între puteri. A doua variantă presupune instituirea unei autorități politico-jurisdicționale care asigură
echilibrul puterilor (o curte constituțională) sau acordarea unor competențe de justiție constituțională
instanțelor ordinare. A treia constă în instituirea unor autorități de reglementare autonome față de puterea
95
B. Constant, Cours de politique constitutionnelle (1818-1820), Genève-Paris, Slatkine, 1982, p. 178.
96 C. Schmitt, Exposé sommaire des différentes significations et fonctions du concept de neutralité de l’État en matière de
politique intérieure [1re éd. 1931], în La Notion de politique, Paris, Calmann-Lévy, 1972, p. 159-164.
97 S. Baume, De l’usaje des pouvoirs neutres, Pouvoir 2014/4, nr. 143, p. 19, rezumând concepția despre neutralitate a lui Carl
Schmitt expusă în 1931 în articolul citat mai sus.

politică, constituite din experți, așa-zisele autorități administrative autonome sau autorități autonome de
reglementare.
§1. Camera superioară a Parlamentului - o putere neutră ?
85. Primele tentative de completare a cadrului separației puterilor au fost concomitente cu nașterea teoriei.
Astfel Montesquieu însuși a simțit nevoia unei puteri care să arbitreze între cele pe care teoria sa le separa,
instituită, așadar, în vederea prezervării echilibrului dintre ele. Astfel, după ce stabilea regula
Parlamentului bicameral, care implica o Cameră aleasă pentru a reprezenta poporul și o Cameră de nobili,
care vor avea „vederi și interese separate”98, el afirma: „Dintre cele trei puteri despre care am vorbit, cea
de a judeca este într-un anumit fel nulă. Nu rămân decât două; și cum ele au nevoie de o putere regulatoare
pentru a le tempera, partea corpului legislativ care este compusă din nobili este foarte nimerită să producă
acest efect”99.
86. Acest rol al Camerei aristocratice putea fi obținut, în opinia filosofului și juristului francez, dacă în ceea
ce privește „chestiunile în care există un interes suveran care ar putea fi corupt, ca în cazul legilor privind
prelevarea de bani, ea să nu fie parte la legiferare decât prin facultatea de a împiedica, nu prin facultatea
de a statua”100. Este evident o exercitare negativă a funcției, echivalentă cu cea pe care o au astăzi curțile
constituționale, care nu pot fi legiuitori pozitivi, dar care, prin facultatea de a împiedica legiferarea
neconstituțională, au calitatea de legiuitori negativi. Această funcție echivalentă cu a justiției
constituționale face din Camera superioară o Cameră care joacă un rol „prezervator” al limitelor
constituționale ale puterilor constituite. Montesquieu definea facultatea de a statua, ca fiind „dreptul de a
ordona prin tine însuți, sau de a corecta ceea ce a fost ordonat de altul”, în timp ce facultatea de a împiedica
ar fi „dreptul de a face nulă o decizie luată de altul”101. Funcția de ponderare și de control era deci
definitorie pentru Camera superioară.
87. Superioritatea ei provenea din faptul că era „primă prin natură”. Natura diferită era legată de Montesquieu
de caracterul ei ereditar și de interesul diferit pe care îl reprezenta, căci ea trebuia „să aibă un foarte mare
interes de a conserva”, căci doar astfel putea să-și păstreze prerogativele102. În acest sens particular,
Camera superioară este întotdeauna conservatoare.
88. Această completare a teorie separației puterilor, prin instituirea unei puteri care să fie „oarecum neutră”,
distinctă prin natură de neutralitatea judecătorilor, care au o putere „oarecum nulă”, era necesară pentru
că, în optica celor care o operau, echilibrul între puteri nu se putea menține întotdeauna în mod spontan.
Camera aristocratică avea acest rol de neutralizare a conflictelor potențiale între Camera inferioară și
Monarh103. Ea era parte a puterii legislative, ceea ce îi conferea un rol de corp legiuitor ponderator.
Caracterul intrinsec separației puterilor pe care îl are această dedublare a rolului Camerei aristocratice va
fi preluat apoi de multe constituții, inclusiv de primele constituții românești.
89. În România, ideea unei Camere care este în același timp parte a puterii legislative și garant al Constituției,
al moderării și echilibrului puterilor, a fost introdusă în sistemul constituțional în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza. În 1863, la inițiativa Domnitorului, a fost elaborat un proiect de Constituție 104 prin
care s-ar fi instituit un Senat, care ar fi hotărât asupra promulgării legilor, putându-se opune acesteia, dar
care nu putea „discuta decât asupra chestiunei constituționale” (art. 16). Același Senat ar fi avut rolul de
a regla, prin „senatus-consult”, „tot ceea ce nu s-a prevăzut în constituție și care este de neapărată trebuință
pentru funcționarea ei”, precum și „sensul articolelor Constituțiunii cari vor da loc la diferite
interpretațiuni” (art. 17).
90. Această primă idee despre rolul Senatului, care ar fi exercitat funcția de garantare a Constituției, ar fi fost
un fel de Adunare constituantă derivată permanentă și ar fi asigurat interpretarea autentică a normelor
constituționale, nu a fost însă agreată de Conferința marilor puteri din 16/28 iunie 1864, al cărei Act
adițional prevedea instituirea unui Senat, dar, deși îi dădea funcția de ocrotitor al dispozițiilor constitutive
ale Principatelor-Unite (art. 12), îl cantona în rolul de ponderare a Adunării Elective, dându-i dreptul de
a amenda proiectele de lege votate de aceasta și instituind o procedură care combina competența Senatului
de a determina o nouă deliberare în Adunare cu cea de a opune un fel de veto suspensiv atenuat votului
98 Montesquieu, L’Esprit des lois, eBook, Livre XI, Chap. VI.

102
Montesquieu, L’Esprit des lois, eBook, Livre XI, Chap. VI.
103 Patrice Rolland, Comment preserver les institutions politiques? La théorie du pouvoir neutre chez B. Constant, Revue
francaise d’Hstoire des idées politiques 2008/1 (nr. 27), p. 50.

104 C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2016,
p. 373-377.
dat de aceasta (art. 14)105.
91. În Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris Camera superioară capătă numele de Adunare
ponderatrice sau Corp ponderator, pentru a redeveni Senat prin modificările aduse Statutului. Această
Cameră își păstrează rolul din Actul adițional al Conferinței din 16/28 iunie 1864. Modul de formare a
Corpului ponderator făcea din el o Cameră superioară. Sensul acestei superiorități este însă oarecum
diferit în varianta inițială a Statutului106 și în cea rezultată în urma Modificațiunilor îndeplinătoare
Statutului107. Astfel, art. 7 din Statutul inițial prevedea că acest Corp ponderator se compune din
Mitropoliții țării, Episcopii eparhiilor, întâiul Președinte al Curții de casație, cel mai vechi dintre generalii
armatei în activitate și din încă 64 de membri, care erau numiți de către Domn, jumătate dintre persoanele
recomandabile prin meritul și experiența lor, cealaltă jumătate dintre membrii Consiliilor generale ale
districtelor, câte unul de fiecare județ. Prezența acestora din urmă făcea din a doua Cameră o Cameră care
reprezenta și unitățile teritoriale ale statului. În urma modificărilor, criteriul meritului era nuanțat, Domnul
numind 32 de membri dintre persoanele care au exercitat cele mai înalte funcții în țară, meritul fiind deci
limitat la meritul politic și administrativ, și care puteau justifica un venit anual de opt sute de galbeni.
Prin introducerea criteriului averii, aristocratismul Camerei este oarecum transformat. Pe de altă parte,
reprezentarea teritorială era făcută ceva mai independentă față de Domn, prin faptul că, urmare a
modificărilor, acesta numea senatorii care reprezentau unitățile teritoriale de pe o „listă de prezentațiune
de trei candidați pentru fiecare județ” (art. 7 modificat).
92. Chiar formată în acest mod, Adunarea ponderatoare era evident calată pe ideea unei aristocrații de merit,
care îi asigura o altă natură decât cea a Camerei elective, o natură «superioară» în sens valoric, nu în sens
funcțional. Această natură diferită, aristocratică, era cea care îi conferea capacitatea de a modera, de a
pondera și de a arbitra. Deși rolul său nu a fost prea clar definit în Statut, acest tip de Senat a fost în mod
evident transpunerea în practică a ideii unei puteri neutre bazate pe aristocrația de merit.
93. Natura diferită i-ar fi dat capacitatea de a se situa deasupra partidelor și de a reprezenta deci stabilitatea
politică și instituțională în condițiile unui pluralism partizan care era nou și oarecum înspăimântător.
Astfel, Cuza afirma în Mesajul tronului adresat Senatului și Adunării Elective cu prilejul deschiderii
sesiunii din 1864-1865: „Aceste baze (constituționale) au fost, în anii trecuți, prea mult zdruncinate prin
intrigile partidelor; ele nu se vor reîntări decât prin strânsă armonie între toate puterile statului. [...]
Instituțiile noastre s-au completat prin înființarea Senatului, care, ca corp ponderator, compus din
elemente conservatoare, puternic de experiența dobândită în conducerea afacerilor generale și județene al
țării, va ști a feri ciocnirile între puterile statului, va menține echilibrul între dânsele, și așa vor apărea
neatinse pactul fundamental și libertățile publice ale României”108. Este evident că termenul
„conservator” utilizat de Domnitor nu avea sensul de „retrograd”, pe care o anumită lectură a politicii și
istoriei acelor vremuri l-a impus ulterior, ci sensul de „păstrător al instituțiilor și al valorilor”, sens în care
îl utiliza, cum am văzut, Montesquieu.
94. Nu este aici locul să fac o analiză a modului în care Domnitorul s-a folosit sau nu de Senat pentru a-și
spori propriile puteri. Ceea ce mă interesează este că ideea unei Camere ponderatoare, care are și rolul de
prezervare a instituțiilor, prin garantarea Constituției, și-a făcut loc în istoria constituțională a României
și că această instituție a fost păstrată și după căderea lui Cuza, odată cu adoptarea Constituției din 1866,
cu toate că a întâmpinat o opoziție structurată, consistentă și acerbă în timpul dezbaterilor din Adunarea
Constituantă109.
95. Proiectul de Constituție întocmit de Consiliul de Stat, aprobat de Consiliul de Miniștri și înaintat de
Locotenența Domnească Adunării Constituante la 1 mai 1866 prevedea un Parlament unicameral. Ideea
de putere ponderatoare și conservatoare a instituțiilor constituționale nu mai părea să fie agreată de
guvernanții români. Totuși, instituția Senatului (numită inițial Adunare teritorială) a fost imediat
p. 380.
106 C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2016.,
p. 382.
p. 384.
108 București, 6/18 decembrie 1864 – Dezbaterile Senatului și Adunării Elective. Deschiderea sesiunii din 1864-1865: Mesajul
Tronului, semnat de Domnul României, Alexandru Ioan Cuza, precum și de M. Kogălniceanu, N. Cretzulescu, L. Steege, N. R.
Bălănescu, nr. 1762/6 decembrie 1864, susținut în ședința comună a Camerelor de către Alexandru Ioan Cuza, în Desbaterile
Senatului României. Sesiunea 1864-65 (Ședința din 6 decembrie 1864), p. 1-7, citat după Gh. Buzatu (coordonator), Discursuri
și dezbateri parlamantare (1864-2004), vol. 2, Mica Valahie, 2011, ediție digitală realizată de elefant.ro.
109 Vezi Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România, Publicate din nou
în ediție oficială de Alexandru Pencovici, Director la Monitorului Oficial și al Tipografiei Statului, București, Tipografia Statului,
Curtea Șerban-Vodă, 1883, p. 184-209.
reintrodusă în dezbatere de către Comitetul de delegați ai secțiunilor pentru cercetarea Constituției (în
continuare numit pe scurt Comitetul). Raportul acestuia, prezentat în Adunare de A. Pascal, susținea că
„bunătatea și utilitatea instituțiunei nu trebue să se judece după resultatele ce a putut da când ea a fost
introdusă [...] mutilată de tendințele despotice”, încercând astfel o ruptură față de instituția introdusă de
Cuza, ci după „resultatele ce vedem că a dat în statele civilisate și liberale ce ne propunem a lua de
model”110, racordând astfel instituția Senatului la liberalismul, chiar dacă opus oarecum democratismului,
filozofiei constituționale occidentale.
96. Ideile de stabilitate, de prezervare a instituțiilor constituționale și de aristocrație de merit stau la baza
argumentării în favoarea Senatului. Fondarea unei monarhii constituționale, care era miza instituțională
majoră a momentului, era legată de Comitet de stabilitatea instituțiilor și opusă tabloului unei aristocrații
conflictuale și unei domnii elective, practicate până atunci de români. Senatul ar fi trebuit să servească
„la conservarea libertăților publice și a regimului monarhic și constituțional”111. El era fondat pe
necesitatea de a institui „un preservativ chiar contra căldurei unui patriotism prea înfocat”112. Or, cum
acest patriotism se transpunea în primul rând în dorința de a reforma, de a inova în materie legislativă,
trebuia ca o instituție care este formată din elemente mai conservatoare, prin natura lor nu prin opțiunea
lor politică, și care inspiră poporului și guvernanților respect, prin moralitatea, talentul și efortul pe care
l-au depus până atunci, să opună „agitațiunii și spiritului de inovațiune … esperiența și interesului ordinei
și conservațiunei”113.
97. Senatul ar trebui să aibă deci ca rol primordial temperarea schimbărilor normative care rezultă inevitabil
din acțiunea unei Camere dependentă doar de vot și care trebuie să își mulțumească electoratul, inevitabil
partizan. El trebuia să „modereze mișcarea legislativă”, „să îndeplinească în domeniul politic rolul
pendulei, regulatorului”114. Rolul său era, dacă ar fi să îl transpun în limbajul constituțional actual, de
garantare a stabilității normative pentru conservarea drepturilor și libertăților, adică de garantare a statului
de drept prin limitarea inflației legislative și asigurarea previzibilității normării. Inflația legislativă este,
în optica susținătorilor Senatului din timpul dezbaterilor pentru adoptarea Constituției României din 1866,
un pericol pentru libertate, căci ea tinde să confunde dinamismul necesar progresului social cu
experiențele pe libertate, experiențe care sunt interzise. Ideea apare clar în Constituantă: „sistemul empiric
nu îi mai puțin primejdios în politică ca și în medicină”115. Apărarea libertăților înseamnă, în această
optică, apărarea Constituției, iar Senatul ar fi trebuit să aibă acest rol, deși, trebuie remarcat, el este mai
puțin pregnant definit în textul din 1866 decât fusese în proiectele și Statutul lui Cuza.
98. Senatul avea, pe de altă parte, în opinia susținătorilor săi din 1866, rolul de a deveni „o stâncă în care vin
să se isbéască” luptele „dintre Adunarea representanților și puterea executivă, fără ca nici una din ele să
nu se sdrobéască și să se sfărame”116. Echilibrul și prezervarea instituțiilor ar fi trebuit să fie deci rolul
său. Mai întâi, el ar fi trebuit instituit pentru a evita regimul de adunare, adică cel în care „o majoritate
într-o Adunare unică … devine … despotică”, pentru că „este scutită de necesitatea de a cerceta dacă
actele sale vor fi aprobate de vre-o altă autoritate constituită”117. De data aceasta, constituanții români fac
aplicația teoriei separației puterilor în sensul său de impunere a necesității controlării tuturor organelor.
110 A. Pascal, Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România, Publicate din
nou în ediție oficială de Alexandru Pencovici, Director la Monitorului Oficial și al Tipografiei Statului, București, Tipografia
Statului, Curtea Șerban-Vodă, 1883, p. 26-27.
111 Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România, Publicate din nou în
ediție oficială de Alexandru Pencovici, Director la Monitorului Oficial și al Tipografiei Statului, București, Tipografia Statului,
Curtea Șerban-Vodă, 1883, p. 26.
112
N. Blaremberg, în Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România,
Publicate din nou în ediție oficială de Alexandru Pencovici, Director la Monitorului Oficial și al Tipografiei Statului, București,
Tipografia Statului, Curtea Șerban-Vodă, 1883, p. 195.
116 A. Pascal, în Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România, Publicate
din nou în ediție oficială de Alexandru Pencovici, Director la Monitorului Oficial și al Tipografiei Statului, București, Tipografia
Statului, Curtea Șerban-Vodă, 1883, p. 28.
117 N. Blaremberg, în Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România,
Tipografia Statului, Curtea Șerban-Vodă, 1883, p. 196, citându-l pe Stuard Mill, Le gouvernement representatif.
Legislativul nu poate scăpa controlului. Or, cum un control extern acordat executivului, prin competența
de a sancționa legile și prin competența de dizolvare, poate pune cele două puteri în conflict, trebuie ca o
putere „oarecum neutră” să arbitreze între executiv și Adunarea electivă. Această putere ar fi trebuit să
fie Senatul, care reprezenta „controlul … în ordinul politic, mediațiunea în caz de disimțiment, un tampon
menit a neutralisa ciocnetele celor duoě puteri”118.
99. Dar dacă rolul său de limitare a primei Camere este destul de clar în textul Constituției din 1866,
temperarea puterii executive nu este deloc evidentă. De asemenea, în timpul dezbaterilor această funcție
nu este amintită decât sporadic. Se afirmă că existența Camerei superioare ar evita „surprinderile din
partea puterei ministeriale”119, dar din Proiect și din Constituție nu se înțelege cum acest lucru ar putea fi
asigurat.
100. Neutralitatea Senatului ar fi urmat să fie obținută prin natura reprezentării în această Cameră, care trebuia
să fie diferită de cea care caracteriza Adunarea electivă. „Deosebirea între Adunări nu trebuie să fie numai
nominală ci și reală și compunerea lor trebue să se diosibească în unele priviri. Pe lêngă interesul general
ele trebue să represinte și un interes particular, în cât spiritul lor să nu fie mereŭ și în tóte privirile
același”120. Această reprezentativitate diferită ar asigura Senatului, care este un corp care participă la
legiferare, situat deci în interiorul puterii legislative, neutralitatea instituțională. De aceea el trebuia să
fie aristocratic (spre deosebire de Camera inferioară, care urma să devină, treptat, din ce în ce mai
democratică) și să asigure reprezentarea unităților teritoriale, adică o recunoaștere a comunităților infra-
naționale ca subdiviziuni politice ale statului. Este adevărat că modul transpunerii normative a acestor
principii în Constituția din 1866 nu a fost cel mai nimerit, dar aceasta nu scade valoarea lor intrinsecă.
101. Senatul trebuie, în această optică, să fie format din „cetățenii care, prin etatea și esperiența lor, au o
cunoștință mai întinsă și o judecată mai matură despre afacerile publice”121, adică recrutați din rândurile
unei aristocrații de merit. Acest mod de formare ar trebui să asigure situarea Camerei „superioare”
deasupra luptelor partidelor, situare a-partizană care este necesară pentru că „esperiența arată … că
urgența circonstanțelor devine adesea pentru partidul dominant un pretext pentru a face tot ce voesce”.
Astfel majoritatea Comitetului aprecia că „relele efecte a spiritului de partit nu pot găsi un corectiv mai
bun și mai natural decât deliberațiunile unei a doua Camere, compusă din oameni, care [...] pot delibera
cu sânge rece asupra cestiunilor ce au sulevat acele desbateri. Rivalitatea ce nasce între talentele dintr-o
Cameră găsesc judecător imparțial în a doua Cameră”122.
102. Condiția esențială a neutralității celei de a doua Camere este nebazarea ei pe partide și formarea ei din
oameni de o natură diferită față de cei implicați în luptele politice. Partizanii reintroducerii acestei
Camere aristocratice se departajau clar de ideea unei aristocrații datorată nașterii și transmiterii ereditare
a funcției. Astfel N. Blarenberg declara că susține „un Senat fără privilegiuri, fără exempțiuni [...], care
va asigura proprietăței, talentului și inteligenței, serviciilor îndelungi, într-un cuvânt tuturor
superiorităților sociale o sferă de acțiune proprie. Căci ómenii nu trebuesc priviți numai din punctul de
vedere numeric ci și din cel moral”123. Averea, care fusese introdusă deja de Statutul dezvoltător, în forma
sa modificată, ca un criteriu de constituire a Senatului, nu era privită ca un criteriu antiliberal. Dimpotrivă,
ea era considerată, în sensul filosofiei liberale clasice, ca o condiție a autonomiei politice și ca fiind
dependentă de efort și de talent. Deputatul român știa bine acest lucru, cum știa bine și obiecțiile ce pot
fi ridicate contra unei Camere formate din proprietari, căci el afirma imediat: „Căci ce lucru mai nobil
118
N. Blaremberg, în Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România,
Tipografia Statului, Curtea Șerban-Vodă, 1883, p. 196-197.
Curtea Șerban-Vodă, 1883.
decât averea? Ce lucru mai accesibil tuturor?” (s.n.)124.
103. Situarea Senatului deasupra partidelor, prin reprezentarea „superiorităților sociale” și a comunităților
teritoriale, a particularismelor, contra universalismului reprezentării naționale, trebuia să aibă ca efect
constituționalizarea dezbaterii politice. Constituția, și nu interesele de partid, ar trebui, în această optică,
să stea la baza legiferării. De aceea, prezența celei de a doua Camere are, în opinia raportorului
Comitetului, un efect de juridicizare a dezbaterilor politice, căci „membrii unei Adunări legislative devin
mai circumspecți și mult mai juriști în decisiunile lor, când sciŭ că aceste decisiuni vor fi esaminate,
apreciate și controlate, de o a doua Cameră a representațiunei naționale” (s.n.)125.
104. Natura diferită a instituției Senatului, rezultată din natura diferită a reprezentării care îi stă la bază, îl făcea
pe N. Voinov, în timpul dezbaterilor din Constituantă, să ceară modificarea textului, pentru că, pe lângă
puterea legislativă și puterea executivă prezente în proiectul Guvernului, „proiectul presintat de comitet
a mai admis o putere intermediară, adică Adunarea teritorială” (s.n.)126. Această putere intermediară,
neutră, ar fi trebuit să aibă un singur interes când arbitra între puterea legislativă a Adunării elective și
puterea executivă: „menținerea unia și alteia”127. Faptul că în practică Senatul a fost folosit ca un mijloc
de a asigura dominația uneia sau alteia dintre cele două puteri s-a datorat modului parțial de transpunere
a principiilor enunțate mai sus în textul Constituției.
105. Cu toate defectele practice ale sistemului, ideea unei Camere superioare care reprezintă o putere neutră a
persistat în România. În 1923, noua Constituție baza Senatul pe aceleași idei de principiu, dar modifica
unele dintre modalitățile de obținere a unei diferențe de natură între cele două Camere. Astfel, sub
influența filosofiilor corporatiste, constituanții din 1923 adaugă reprezentării „superiorităților sociale”
(mult temperată) și reprezentării teritoriale (oarecum clarificată) reprezentarea în Senat a corpurilor
intermediare, prin instituirea unei reprezentări a structurilor ce încadrau economia (camerele de industrie
și comerț), munca (camerele de muncă) și agricultura (camerele de agricultură). Astfel, art. 70 din
Constituția din 1923 dispunea: „Membrii camerelor de comerț, de industrie, de muncă și de agricultură,
întruniți în colegii separate, aleg din sânul lor câte un senator de fiecare categorie și pentru fiecare
circumscripție electorală. Aceste circumscripții electorale speciale se fixează de legea electorală, numărul
lor neputând fi mai mare de șase”.
106. Pe de altă parte, reprezentarea teritorială este clarificată, ea nemaiputând fi interpretată ca o reprezentare
a proprietății funciare, cum era posibil în 1866, art. 69 din Constituția din 1923 dispunând că „membrii
aleși în consiliile județene și membrii aleși în consiliile comunale urbane, și rurale, întruniți într-un singur
colegiu, aleg prin vot obligator, egal, direct și secret, câte un senator de fiecare județ”.
107. Senatul devenea o Cameră parțial aristocratică, prin senatorii de drept, parțial teritorială, prin alegerea
indirectă a unei părți dintre senatori, și parțial corporativă, prin reprezentarea intereselor economice,
sociale și profesionale alături de cele politice.
108. Rolul său de corp ponderator era clar afirmat de Mitropolitul primat cu prilejul dezbaterii proiectului de
Constituție: „Părerea mea este că Senatul, fiind un corp ponderator – trebuie să fie … ca o sită mai deasă
decât a Camerei, încât proiectele de legi să le cearnă mai bine, cu sânge rece, cu calmitate, cu înțelepciune
bătrânească [...]. Deci, nimic mai cuminte decât să creeze în Senat un anumit și proporțional număr de
membri de drept, care reprezintă cele mai de căpetenie ramificațiuni ale activității publice. Să fie
reprezentanți ai bisericii, ai culturii, ai justiției, ai armatei, ai comerțului, ai industriei și așa mai
departe”128.
109. Ideea era ca superioritatea și neutralitatea Senatului să rezulte, de data aceasta, din diversificarea
criteriilor reprezentării. Politicul nu poate să monopolizeze legiferarea, căci această funcție este a
societății (nu doar a statului) și întregul organism social, în toată diversitatea sa, trebuie să participe la
Curtea Șerban-Vodă, 1883.
126 N. Voinov, în Desbaterile Adunerei Constituante din 1866 asupra Constituțiunei și Legei electorale din România, Publicate
128 Discursul Mitropolitului primat dr. Miron Cristea, cu prilejul dezbaterii proiectului de Constituție (Ședința Senatului din 9
martie 1923) în D.S., Ședința din 9 martie 1923, p. 600-603, citat după Gh. Buzatu (coordonator), Discursuri și dezbateri
parlamantare (1864-2004), vol. 2, Mica Valahie, 2011, ediție digitală realizată de elefant.ro.
exercițiul ei. Camera deputaților ar reprezenta în această optică unitatea națiunii, iar Senatul diversitatea
ei. „Senatul trebuie să reprezinte în reducere viața statului, sub toate formele sale, adică locală și
specială”129, susținea Vintilă I. Brătianu în 1921. Diferența de natură a reprezentării în cele două Camere
poate fi rezumată astfel: Camera deputaților reprezintă indivizii, în timp ce Senatul reprezintă „celelalte
elemente constitutive ale națiunii, anume toate aceste interese și toate aceste grupuri sociale, fie cu
caracter economic, fie cu caracter cultural”130. Națiunea cetățenilor, concepută deci individualist, după
tradiția liberală, este completată de o națiune a corpurilor sociale, sub influența evidentă a filosofiilor
corporatiste.
110. Menținerea Senatului a fost larg criticată în timpul procesului de adoptare a noii Constituții. Astfel,
Partidul Național Țărănesc dorea un Parlament unicameral. În Ante-proiectul de Constituție întocmit de
secția de studii a Partidului Țărănesc din 1922, Senatul era eliminat din organizarea instituțională, dar se
instituia un Sfat economic superior, care ar fi avut „inițiativa întocmirii proectelor de lege în toate
chestiunile de politică socială și economică”, pe care le putea susține în Adunarea Deputaților chiar dacă
Guvernul le-ar fi respins (art. 82), și care ar fi funcționat, în plen sau prin una sau mai multe secțiuni ale
sale, în funcție de natura problemelor, împreună cu Comitetul de legiuire, ca un Consiliu legislativ, „a
cărui consultare este obligatorie pentru toate proectele de lege” (art. 83). Acest Sfat ar fi fost ales de către
reprezentațiunile legale ale tuturor organizațiilor muncitorești (consiliile muncitorești de întreprindere,
județene și Consiliul muncitoresc general al Regatului), ale organizațiilor țărănești (consiliile muncitorilor
agricoli comunale, județene și la nivelul Regatului), ale organizațiilor patronale și ale organizațiilor
profesionale (toate profesiile liberale, ca și toate categoriile de muncitori intelectuali, ocupați în diferitele
întreprinderi și administrații private, ale statului sau ale instituțiilor rezultate din autonomia locală,
precum și funcționarii publici)(art. 31 și 34 din Anteproiect). Anteproiectul impunea de asemenea
repartizarea proporțională în teritoriu și pe sectoare de activitate a acestor reprezentanți (art. 77)131.
111. Constituția din 1923 preia oarecum ideea, simplifică criteriile de diversificare a intereselor, dar integrează
reprezentarea acestora în puterea legislativă, asigurând astfel participarea directă a corpurilor sociale la
legiferare. În felul acesta era evitată și propunerea din Anteproiectul țărănist de a completa exercitarea
prin reprezentare a suveranității cu exercitarea directă a acesteia, în forma plebiscitului și inițiativei
populare. Guvernământul rămânea astfel reprezentativ.
112. Dacă Senatul trebuia să rămână diferit de Camera deputaților, această diferență trebuia să fie împăcată cu
universalitatea votului, care se impunea în numele cererilor din ce în ce mai decise de trecere către un
regim democratic autentic. Mircea Djuvara propunea, după modelul belgian instituit prin revizuirea din
1921, ca, „dacă baza alegerii (Senatului) va fi tot votul universal, ceea ce este incontestabil că trebuie să
fie, candidații [...] să aparțină unor anumite grupe de oameni, care să îndeplinească anumite condiții de
capacitate”132. Universalitatea votului ar fi fost făcută compatibilă cu specializarea reprezentării prin
specializarea candidaturilor. Totuși, Constituția din 1923 nu optează pentru această soluție, ci pentru
specializarea corpului electoral însuși în cazul unei părți dintre senatori, ceea ce face ca sistemul să nu fie
coerent coordonat cu universalitatea votului, chiar dacă Mircea Djuvara încerca să acrediteze această idee,
afirmând că în lăuntrul instituțiilor socio-profesionale reprezentate în Senat „corpul electoral … este cât
mai larg și democratic constituit”133.
113. Neutralitatea Senatului era bazată și pe neutralitatea expertului, așa cum o definea ceva mai târziu Carl
Schmitt (1931). Se reia astfel ideea juridicizării dezbaterilor, prezentă în 1866, care nu însemna neapărat
participarea juriștilor la acestea, ci participarea specialiștilor, care ar putea să se depărteze de toate
interesele prezente, în numele unei raționalității «științifice». Dar acest tip de neutralitate nu presupunea
neapărat, cum remarca Virgil Madgearu, un Senat, ci doar un Consiliu legislativ134. Opțiunea pentru
integrarea specialiștilor în Senat a fost făcută deci în numele unei reprezentări a corpurilor sociale, chiar
dacă în motivarea menținerii Senatului argumentul specializării a fost pe larg utilizat.
129 Vintilă I. Brătianu, Nevoile statului modern și Constituția României Mari, în Constituția din 1923 în dezbaterea
contemporanilor, Humanitas, București, 1990, p. 64. Ediția reproduce lucrarea Noua Constituție a României (23 de prelegeri
publice organizate de Institutul Social Român), Tiparul Cultura Națională, București, 1923.
130 Mircea Djuvara, Puterea legiuitoare, în Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, București, 1990, p.
159.
131 Vezi C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București,
2016, p. 589-622.
165.
165.
134 Virgil Madgearu, Reforma Parlamentului, în Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, București,
1990, p. 176-177.
114. Ceea ce s-a obținut în practică prin integrarea organizațiilor profesionale în Senat a fost mai degrabă o
politizare a acestora decât o specializare a legiferării. Odată ce Senatul funcționează în continuare după
regula deciziei unilaterale și a majorității, este greu să fie transpuse în sânul lui metodele de decizie tipice
organizațiilor profesionale, în primul rând negocierea ca bază a deciziilor normative, cum sunt, de
exemplu, contractele colective între patronate și sindicate135. Pentru a obține deci o reformă reală a
Senatului, bazată pe reprezentarea intereselor socio-profesionale, ar fi trebuit modificată natura însăși a
legiferării. Cum nu a fost cazul, criticii sistemului au considerat că era vorba doar de o manipulare a
opiniei publice. Ei au subliniat, în aceeași ordine de idei a etatizării vieții sociale, că de fapt Camerele de
comerț, industrie, agricultură și muncă, nu erau decât forme de organizare create de stat, care nu
reprezentau viața asociativă reală a profesiilor și categoriilor sociale care urmau să fie reprezentate, în
mod specializat, în Senat. Devenea deja clar că, în ultimă analiză, problema cea mai mare a sistemului
era determinarea celor care ar fi trebuit să decidă care categorii socio-profesionale merită o astfel de
reprezentare și în ce proporții.
115. Senatul era conceput și ca o Cameră ce reprezenta comunitățile teritoriale, dar aceasta se rezuma la o
reprezentare a județelor, ca unități administrative, refuzând orice organizare politică a regiunilor, chiar
dacă tendințele regionaliste, chiar federaliste, erau puternice, dar nu neapărat structurate coerent, în
provinciile care tocmai se uniseră cu Regatul României după Primul Război Mondial. Astfel, într-una
dintre prelegerile organizate de Institutul Social Român, la 19 ianuarie 1922, G. Grigorovici, fost senator,
dădea formă nemulțumirii bucovinenilor, dar și a celorlalte provincii, care ar fi vrut o centralizare a puterii
mai puțin accentuată. El constata că nu era cazul să fie transplantate instituțiile și mai ales practicile din
vechiul Regat în noile provincii ale României, căci „dacă el are o Constituție scrisă excelentă, Constituția
de fapt este foarte reacționară”136. El invoca existența unor tradiții provinciale, care s-ar fi constituit în
drepturi câștigate, pe care statul român nu ar fi trebuit să le ignore, care includeau existența unor
Parlamente ale Bucovinei, Ardealului și Basarabiei, pentru ca apoi să se sprijine pe modelul american,
aplicabil în opinia sa situației României (care nu cucerise noi teritorii, ci le alipise prin voința populației
provinciilor respective), afirmând că „se impune … o formă specială de stat, forma federativă, care este
forma cea mai democratică care poate fi închipuită”137. Dezamăgirea provinciilor era că, din chiar
momentul în care s-a făcut Unirea, a existat tendința ca provinciile nou intrate în structura României să
fie reduse la un statut de unități administrative ale „unei țări care n-are încă descentralizarea
administrativă”, în timp ce „României îi trebuie o descentralizare parlamentară, o divizare a muncii
legislative pe lângă cea administrativă”138. Concluzia fostului senator era că „ceea ce îi trebuie statului
român, României Mari, este o federație puternică iar nu un stat centralist”139 și că „nu poate fi sfârșit bun
[...] până nu s-a înfăptuit o Constituție care să codifice federațiunea”140, care implică „un Parlament
federal cu atribuțiuni speciale”141.
116. Minoritatea germană cerea de asemenea autonomie politică, dar de data aceasta întemeiată pe criterii
etnice. Astfel, Adolf Schullerus afirma în Parlament la 12 martie 1923: „Cerem, în mod neclintit, să se
recunoască poporului nostru individualitatea politică, alcătuitoare de stat și să i se asigure dezvoltarea lui
etnică și constituțională prin instituții de drept politic. Totodată dorim realizarea acestor postulate și
pentru celelalte popoare, care împreună constituie statul român”142. Șvabii din Banat cereau, la rândul lor,
ca statul român să își croiască noua Constituție după modelul elvețian143, adică în forma federalismului
135
Virgil Madgearu, Reforma Parlamentului, în Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, București,
1990. p. 178.
136
G. Grigorivici, Constituția societică și constituția democratică, în Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor,
Humanitas, București, 1990, p. 116.
137 G. Grigorivici, Constituția societică și constituția democratică, în Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor,





142 Cuvântarea rostită în Parlement de Adolf Schullerus în numele minorității germane cu prilejul dezbaterii Constituției, 12
martie 1923, în C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck,
București, 2016, p. 624.
143 Cuvântarea rostită în Parlement de Karl von Möller în numele șvabilor din Banat cu prilejul dezbaterii Constituției, 12 martie
1923, în C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București,
2016, p. 628.
etnico-lingvistic. Reacția lui Emil Pangrati: „Adică crearea unei noi Austrii!”, făcea clar aluzie la ideile
federalismului pe baze etnice propagate pentru reformarea vechiului Imperiu144.
117. Cum însă cei mai mulți politicieni români aveau, cum au și astăzi, o adevărată fobie când vine vorba de
federalism, tendința de a construi un Parlament bicameral de natură federală a rămas minoritară.
Constituția a optat pentru un Senat bazat în parte pe reprezentarea unităților teritoriale, dar doar ca unități
administrative descentralizate, nu ca entități politice.
118. Competențele Senatului în Constituțiile române de până la instaurarea regimului autoritar, prin
Constituția din 1938, erau departe de a face însă din Camera legislativă „superioară” o adevărată putere
neutră. Practica sistemului l-a depărtat și mai mult de ideea unei Camere care să joace rolul de garantare
a Constituției, prezervare a instituțiilor și arbitraj între puterile constituite.
119. Constituția din 1938 a rupt definitiv această tradiție a unei Camere ca putere prezervatoare, oricum fragilă
și contestată din toate direcțiile. Ea a introdus un regim autoritar, în care corporatismul (devenit
fundament expres afirmat al statului, care „ia, în urma reformei constituționale, forma de Stat
Corporativ”145) masca puterea personală a Regelui, în mâna căruia, de altfel, Constituția concentra toate
puterile.
120. După 23 august 1944, perioada tranzitorie a fost prea scurtă și prea frământată pentru a mai încerca cineva
o restaurare reală a mecanismelor constituționale anterioare autoritarismului. În 1946, prin Decretul nr.
2218 privind exercitarea puterii legislative, se instituia monocamerismul, art. 1 din acest Decret
prevăzând : „Puterea legislativă se exercită colectiv de Rege și Reprezentanța Națională, conform
Constituției din 29 Martie 1923, cu privire la puterile statului. Reprezentanța națională se organizează
într-un singur corp : Adunarea Deputaților”146. Constituțiile comuniste din 1948, 1952 și 1965 au
continuat să instituie sistemul unicameral.
121. În 1991, noua Constituție a României post-comuniste a reintrodus bicamerismul. Dar, cum singura
diferență între Camere a rămas vârsta minimă pentru candidaturi, este practic imposibil de vorbit de un
bicamerism efectiv și de reluarea tradiției unui Corp legislativ prezervator și ponderator, care fusese, mai
mult sau mai puțin fericit, perpetuată în Constituțiile române de până în 1938.
122. Au existat unele idei de introducere a unui Senat care să reprezinte comunitățile teritoriale, chiar de
introducere a unor senatori de drept, ori de specializare a candidaturilor, dar acestea au fost respinse de
Constituanta din 1991, ca și de cea din 2003. Astfel, în Tezele Proiectului de Constituție din 1991, erau
prezentate trei variante de Senat. În prima variantă, „Senatul se compune din senatori, desemnați prin
sufragiu indirect, de către consiliile colectivităților locale”147. A doua variantă ar fi presupus votul
universal direct pentru ambele Camere, dar pentru Senat scrutinul ar fi fost uninominal, în timp ce pentru
Camera Deputaților ar fi fost utilizat scrutinul de listă. În fine, a treia variantă ar fi presupus, pe lângă
votul indirect pentru Senat, un număr de senatori de drept. Propunerea Comisiei era următoarea:
„reprezentații cultelor, în condițiile stabilite de legea electorală ; Președintele Academiei Române ; foștii
președinți ai corpurilor legiuitoare, pe durata unui singur mandat ; 3 reprezentanță ai armatei, desemnați
de Consiliul Suprem de Apărare a Țării ; câte un reprezentant al fiecărei minorități naționale
nereprezentată în Parlament, în condițiile prevăzute în legea electorală”148.
123. Comisia de redactare a proiectului a părut că susține varianta alegerii indirecte, dar respinge varianta
senatorilor de drept. De altfel, în Tezele prezentate Adunării Constituante prima variantă propusă era
aceasta. Raportorul Comisiei de redactare a proiectului, domnul Ioan Vida, susținea ca „senatorii să fie
desemnați de consiliile comunităților locale, prin vot indirect” și adăuga : „În cazul în care s-ar renunța
la aceste modalități diferite de desemnare a membrilor celor două Camere, între acestea nu ar exista nici
o deosebire. Senatorii și deputații s-ar confunda, iar existența a două Camere paralele, identice, ar fi lipsită
de orice logică a democrației și a dreptului constituțional”149. Cu privire la senatorii de drept, poziția
Comisiei a fost că această categorie „este rodul unei concepții vetuste, care nu se mai poate concilia cu
144 Aurel C. Popovici, Stat și națiune: Statele Unite ale Austriei Mari; Studii politice în vederea rezolvării problemei naționale
și a crizelor constituționale din Austro-Ungaria, Albatros, București, 1997.
145 Paul Negulescu, Principiile fundamentale ale Constituției din 27 februarie 1938, Atelierele Zanet Corlăteanu, București,
1938, p. 40.
p. 1019.
147
C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2016,
p. 447.
148 C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2016.
149 Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor
coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 453.

principiile democrației moderne”150.
124. Ideea alegerii indirecte a senatorilor a avut o susținere largă în timpul dezbaterilor151. După dezbateri,
deși au existat și unele opinii care susțineau alegerea ambelor Camere prin vot universal direct152, Comisia
își păstrează poziția inițială, susținând alegerea indirectă. Astfel domnul Vasile Gionea susținea, în
numele Comisiei : „În această privință au fost puține glasuri care s-au exprimat că și senatorii trebuie să
fie aleși ca deputații [...]. Acest sistem nu este acceptat însă de Comisia pentru redactarea proiectului de
Constituție. Și atunci rămâne posibilitatea alegerii în două feluri pentru Senat : unii susțin că trebuie să
fie ales prin vot indirect, de către colectivele administrației locale și să reprezinte interesele acestora, iar
alții să fie ales prin scrutin uninominal”153.
125. Cu toată insistența Comisiei, Constituanta, printr-o logică ciudată a votului, nu a supus la vot prima
variantă propusă de Comisie, cea a alegerii indirecte (deși profesorul Antonie Iorgovan a încercat timid
să pună în discuție ceea ce a numit „varianta zero”, adică varianta alegerii indirecte de către consiliile
locale154), ci doar variantele alternative155, adoptând soluția alegerii prin vor direct a senatorilor, cu
mențiunea că acesta urma să fie uninominal. În Proiectul prezentat apoi de Comisie nici acest caracter al
votului nu se mai regăsea, textul făcând trimitere la legea electorală.
126. În timpul dezbaterii Proiectului, a existat un amendament care încerca o specializare a dreptului de a
depune candidaturi pentru Senat. Această propunere, făcută de domnul deputat Ion Hopulete (F.S.N.), era
formulată în următorii termeni : „Senatul este alcătuit din 130 senatori aleși conform alin. 1 (prin vot
universal direct, n.n.), la propunerea administrațiilor locale, minorităților etnice, cultelor, asociațiilor
culturale și științifice, instituțiilor profesionale din apărarea și siguranța statului, precum și a partidelor
politice, după cum urmează : - 65 la propunerea administrațiilor locale a județelor ; - 15 la propunerea
organizațiilor minorităților etnice ; - 7 la propunerea cultelor ; - 12 la propunerea asociațiilor culturale și
științifice ; 8 la propunerea instituțiilor de apărare și siguranței statului ; 23 la propunerea partidelor
politice”156. Comisia a respins amendamentul cu o motivare surprinzătoare – încălcarea votului direct. De
fapt, votul rămânea direct, dar o parte dintre candidaturi erau propuse și susținute de alte structuri sociale
decât partidele politice. Specializarea dreptului de a depune candidaturi, ca și alte cerințe ale
candidaturilor, cum este și vârsta, care era deja aprobată de Constituantă, nu înseamnă o restrângere a
universalității și caracterului direct al dreptului de a vota. Constituanta nu s-a pronunțat asupra acestui
amendament, pentru că, printr-o ciudată evoluție a dezbaterilor, s-a trecut de la amendamentul nr. 484 la
discutarea directă a chestiunii reprezentării minorităților naționale (amendamentul nr. 490), iar
amendamentul de care discutăm se afla la poziția nr. 485, nefiind astfel nici măcar pus în discuția
Adunării.
127. Este evident că problema alegerii indirecte sau a specializării candidatorilor, chiar și cea a votului
uninominal pentru Senat au fost de fapt eludată de către Constituantă, care a optat pentru diferențierea
Camerelor doar prin vârsta de la care sunt admisibile candidaturile. A rezultat un Senat care era ales în
coordonator D. Ioncică, București, 1998.
151 Marian Enache (F.S.N.; Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 454), Ion Diaconescu(P.N.Ț.; susțiea însă un sistem mixt, în care o
parte dintre senatori ar fi fost aleși dirct și o parte indirect; Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante,
Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 457), Dan Nicolae (Geneza Constituției
României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București,
1998, p. 459), Gabriel Nicolescu (F.S.N.- „20 Mai”; Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante,
Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 463), Petre Ninosu (F.S.N.; susținea
varianta 2, adică vot indirect și senatori de drept; Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 464).
152 Mircea Crețu (P.U.N.R.; Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 458), Victor Vaida (Geneza Constituției României - 1991, Lucrările
Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 460), Ion Predescu
(Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator
D. Ioncică, București, 1998, p. 465), Vasile Șuța (Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 466).
153 Ședința din 27 martie 1991, Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 476.


155
S-a votat mai întâi suprimarea variantei doi (senatori aleși indirect și senatori de drept), care a fost aprobată și s-a adoptat
varianta 1 (alegerea prin vot universal direct și scrutin uninominal); vezi Geneza Constituției României - 1991, Lucrările
Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 480.

același mod ca și Camera Deputaților și care era greu de justificat altfel decât prin respectarea formală a
tradiției antebelice a bicamerismului, fără însă ca substanța acestuia, adică crearea unei Camere
moderatoare, să fie în vreun fel preluată, deși unele idei fuseseră vehiculate în acest sens în Adunarea
Constituantă.
128. În 2003 reforma bicamerismului a distrus de fapt bicamerismul. Iată ce scria Ioan Vida, unul dintre
susținătorii ideii bicamerismului și a alegerii indirecte în Constituanta din 1991 : „În urma revizuirii
constituționale, Parlamentul României s-a transformat dintr-un Parlament bicameral în, practic, trei
parlamente unicamerale. Actualul art. 75 din Constituție stabilește că fiecare cameră are o anumită
competență decizională, cealaltă cameră fiind o simplă Cameră de reflecție, fără nicio putere de decizie
în procesul legislativ. De asemenea, cele două Camere acționează ca un Parlament unicameral atunci când
se întrunesc în ședință comună și decid asupra proiectelor de lege ori asupra altor probleme ce le sunt
date în competență prin Constituție [...]. În concluzie, revizuirea din anul 2003 a Constituției României a
fost un pas înapoi față de textul adoptat de Adunarea Constituantă originară”157.
129. Senatul rămâne deci în sistemul constituțional românesc actual o replică fidelă a Camerei Deputaților, iar
specializarea funcțională a Camerelor înseamnă distrugerea bicamerismului, nu raționalizarea lui. Aceste
ezitări de a relua și îmbunătăți tradiția românească a unei camere superioare care are o putere
prezervatoare și moderatoare, o putere „oarecum neutră”, a dus la respingerea masivă a ideii însăși de
bicamerism prin referendumul din 2009 (72,32% din votanții prezenți), referendum consultativ, declanșat
de Președintele României, care nu a fost urmat de vreo revizuire constituțională, dar care nu a rămas (și
cu siguranță nu va rămâne) fără efecte în plan psihologic și politic.
§2. Șeful statului ca putere neutră
130. Necesitatea unei puteri neutre, intuită încă de la începuturile teoriei separației puterilor, s-a impus la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, datorită eșecurilor succesive ale
Revoluției franceze de a menține puterile în echilibru158. Terminarea Revoluției a devenit astfel sinonimă
cu găsirea unui mecanism care să pună capăt confruntării permanente dintre cele două puteri politice:
legislativul și executivul. Eșecul mecanismelor de (re)echilibrare intrinseci separației puterilor a
determinat orientarea dezbaterii spre găsirea unei puteri care să fie exterioară celor trei implicate în jocul
separației. B. Constant sesiza bine miza încă din 1793: „Toate precauțiile pe care le-am acumulat nu
garantează suficient nici puterile constituite una contra alteia atunci când se divizează, nici cetățenii contra
acestor puteri când ele se reunesc”159.
131. Nu era vorba neapărat de introducerea unei instituții noi în sistem, ci de modificarea unei instituții
existente, pentru ca ea să aibă drept singur scop echilibrarea raporturilor dintre celelalte, evitând atât
cumularea puterii, deci unificarea ei în mâinile unui singur organ, cât și imobilismul politic datorat
incapacității puterilor separate de a acționa împreună. Cum încercările de a introduce un organ colegial
care să joace acest rol au eșuat în timpul Revoluției, s-a încercat „neutralizarea” puterii monarhului.
132. Primul care teoretizează coerent această idee este B. Constant. Deși la început el era republican și
imaginase „un organ colectiv specializat în această singură funcție, de prezervare, format din membri
desemnați pe viață de către cetățenii fiecărui departament dintre persoanele care exercitaseră deja o
funcție executivă sau legislativă și care ofereau garanții de vârstă și avere [...], această desemnare fiind
incompatibilă cu orice altă ocupație”, începând cu 1815, el conferă rolul de putere neutră Șefului statului
sau Regelui160.
133. Neutralitatea puterii Șefului statului este dată de faptul că puterea sa este de o natură diferită, datorită
faptului că el este dotat doar cu mijloace de acțiune indirectă. Puterea sa nu este activă, în sensul că el
nu exercită nici o competență prin intermediul căreia să poată acționa asupra indivizilor. Puterea sa este
neutră pentru că nu trebuie să poată exercita niciuna dintre funcțiile celor trei puteri. Ea trebuie să fie
doar o putere care reglează raporturile dintre cele trei puteri active, fără să poată să regleze în niciun fel
raporturile sociale. B. Constant considera că este suficientă doar o singură astfel de atribuție „pentru a
denatura pe de-a-ntregul puterea prezervatoare, schimbând interesul neutru care trebuie să o anime”161.
157 I. Vida, Comentariul art. 62 din Constituție, în, I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coord.) Constituția României – Comentariu pe
articole, C.H. Beck, București, 2008, p. 601-602.
158 M. Gauchet, La Révolution des pouvoirs. La souveraineté, le peuple et la représentation. 1789-1799, Gallimard, Paris, 1995.
159 Fragments d’un ouvrage abandonné sur la possibilité d’une constitution républicaine dans un grand pays, édité par H.
Grange, Aubier, 1991, p. 371.

160 P. Rolland, Comment preserver les institutions politiques? La théorie du pouvoir neutre chez B. Constant, Revue francaise
d’Hstoire des idées politiques 2008/1 (nr. 27), p. 45-46.

161 B. Constant, Fragments d’un ouvrage abandonné sur la possibilité d’une constitution républicaine dans un grand pays, édité
par H. Grange, Aubier, 1991, p. 385.

134. Puterea neutră nu este totuși pasivă. Ea este o putere politică. Diferența față de celelalte puteri politice
constă în faptul că puterea Șefului statului este doar reactivă162, niciodată activă. Aceasta înseamnă că el
trebuie să poată acționa doar dacă există un dezechilibru în exercițiul puterilor, o criză. El are inițiativa
doar dacă sunt întrunite anumite condiții specifice. Dar decizia Șefului statului rămâne politică, adică, în
principiu, ea este discreționară, deci luată având în vedere considerații de oportunitate, nu de legalitate
sau de constituționalitate, și fără să fie supusă vreunei cerințe de motivare.
135. Principalele mijloace de acțiune sunt dizolvarea legislativului, destituirea guvernului ori miniștrilor și
dreptul de grațiere. Prin aceste atribuții, puterea neutră anihilează provizoriu una dintre cele două puteri
politice sau lipsește de efecte decizia puterii judiciare, dacă aceasta afectează, în opinia Șefului statului,
excesiv libertatea individuală.
136. Neutralitatea puterii Șefului statului nu este dată în primul rând de încadrarea lui procedurală, ci de
imposibilitatea de a prelua atribuțiile puterilor pe care le anihilează pentru un timp. Șeful statului poate
doar obține reechilibrarea puterilor, fie prin neutralizarea celei care tinde să abuzeze de puterile proprii
sau să exercite puteri care nu îi sunt proprii, fie prin reimpulsionarea sistemului în caz de blocaj. „Putem
spune că puterea prezervatoare rămâne neutră în sensul că destituirea sau dizolvarea nu fac decât să redea
poporului sau reprezentanților săi puterea de arbitraj și decizia ultimă”163.
137. Puterea Șefului statului este neutră și în sensul că, deși politică, ea este situată deasupra intereselor
partizane. Ea este în afara partidelor. Pentru a putea obține neutralizarea acestei puteri, Constant o
concepe ca „o autoritate independentă față de popor”164. Singurul interes al acestei puteri trebuie să fie
însăși prezervarea echilibrului puterilor. Dacă ar fi dependentă de popor, scopul ei prim ar fi păstrarea
propriei legitimări. De aceea, neutralitatea de acest tip este aproape imposibil de obținut într-un regim
republican. „Toată slăbiciunea puterii republicane este aici: Șeful statului nu poate constitui o «ființă
aparte» și nu poate deci scăpa confruntărilor politice”165. De aceea Constant afirmă că doar „Regele este
la mijloc în raport cu aceste trei puteri, autoritate neutră și intermediară, fără nici un interes [...] să
deranjeze echilibrul și având, dimpotrivă, tot interesul să-l mențină”166. Independența puterii regale față
de popor și imposibilitatea de a exercita direct vreuna dintre cele trei puteri asupra indivizilor o face
neutră.
138. Pentru a obține acest tip de putere într-un regim republican, trebuie ca Șeful statului să fie supus unor
proceduri de neutralizare. Prima este interzicerea strictă a oricărei puteri a acestuia asupra indivizilor. B.
Constant sesiza clar riscul derivei unei puteri care acționează discreționar asupra celorlalte puteri. El
susținea că dacă ea este „investită cu o putere asemănătoare asupra indivizilor, se transformă în instituția
cea mai execrabilă”167. A doua procedură constă în interzicerea (sau cel puțin limitarea) posibilității de
reînvestire în funcție. Împinsă mai departe, această garanție presupune interzicerea ocupării oricărei
funcții active din punct de vedere politic după încheierea mandatului de Șef al statului. Interzicerea
afilierii politice după învestirea în funcția de Șef al statului este o altă procedură de neutralizare.
139. Dar, indiferent de câte proceduri de neutralizare ar fi utilizate, riscul derivei puterii neutre acordate Șefului
statului republican rămâne prezent, căci acesta este în mod esențial un actor al vieții politice. Poziționarea
Șefului statului ca reprezentant al întregului popor, chiar dacă îl situează deasupra luptelor partizane din
arena parlamentară, nu poate schimba natura politic activă a persoanei care ocupă funcția, căci acesta
este, indiferent de garanții, un politician care depinde (sau cel puțin a depins) de un electorat.
140. Cu toate riscurile acestei soluții, tentația de a crea un Șef de stat republican care să joace rolul de putere
neutră a fost și este mare. Multe constituții moderne au optat sau optează încă pentru o astfel de soluție.
Printre acestea se numără și Constituția României din 1991. Unul dintre motivele acestei opțiuni
constituționale este și faptul că România a cunoscut neutralitatea instituției Șefului statului încă de la
începutul statului modern, chiar dacă într-o formă atenuată. Este clar că instituirea monarhiei ereditare și
acordarea domniei unui Principe străin au fost opțiuni dictate de necesitatea unei puteri care să se situeze
deasupra intereselor de clan, de clasă sau partizane. Dar, dacă Domnitorul (Regele mai apoi) a fost instituit
în România ca o putere neutră față de diversele interese sociale și politice care se confruntau (prea) intens
par H. Grange, Aubier, 1991.
d’Hstoire des idées politiques 2008/1 (nr. 27), p. 63.


165
P. Rolland, Comment preserver les institutions politiques? La théorie du pouvoir neutre chez B. Constant, Revue francaise
166 B. Constant, Cours de politique constitutionnelle (1818-1820), Genève-Paris, Slatkine, 1982, p. 178.

în societatea românească a secolului XIX, a fost instituită această formă de Șef al statului pentru a
constitui o putere neutră între puterile constituite?
141. Prima formă de neutralitate a Șefului statului, cea față de forțele politice, a îmbrăcat la români ideea
necesității instituirii unei monarhii ereditare, în care pe tron să fie chemat un Principe străin. Ideea a fost
inițial lansată de împărăteasa Rusiei Ecaterina a II-a în 1772 și reluată în 1782. Era o încercare de
instrumentalizare a Principatelor române pentru a satisface interesele marilor puteri regionale. Dar ea a
fost treptat internalizată de către clasele conducătoare românești, devenind o adevărată revoluție a
mentalităților acestora. Ea a fost prezentată pentru prima dată ca o dorință a românilor în 1802 și reluată
în Memoriul moldovenesc adresat lui Napoleon în 1807, a fost reformulată în 1829, după războiul ruso-
turc, propusă de Iordache Catargiu în Comitetul moldovean de elaborare a Regulamentului Organic în
1829, reluată, cu includerea Bucovinei și Transilvaniei, de Ioan Maiorescu în 1848, în calitatea sa de
agent al Guvernului provizoriu pe lângă Dieta de la Frankfurt, de Memoriul adresat în 1854 Prințului
Jérôme Bonaparte, căruia i de propunea conducerea Regatului rezultat din unirea Principatelor, propusă
pentru prima dată într-un forum european de Nicolae Krețulescu în cadrul Conferinței de la Viena din
1855 și sprijinită de unii reprezentanți ai puterilor europene în diverse ocazii168.
142. În perioada realizării Unirii, necesitatea Principelui străin și a monarhiei ereditare a fost evidențiată de
toate actele ulterioare Tratatului de pace încheiat în urma războiului Crimeii, la 30 martie 1856. Astfel,
în actul înființării Comitetului Unirii din Iași din 30 mai/11 iunie 1856 se afirma „unirea Principatelor
sub un Prinț strein, mai ales de rasă latină, dintre familiile domnitoare în Europa, afară de dinastiele
staturilor megieșite”169. Ideea a fost reluată, renunțându-se la caracterul latin al dinastiei, în programul de
acțiune al Comitetului Electoral al Unirei de la Iași, în Programul Adunării din București din 3/15 martie
1857, în Divanurile ad-hoc din cele două Principate, precum și scrisori, rapoarte etc. prezentate de diverse
personalități ale vieții politice și culturale românești din acea perioadă.
143. Motivația tuturor acestor acte poate fi rezumată la ideea că doar un principe străin poate domina lupta
politică internă (pentru că nu este implicat de nicio parte) și că doar caracterul ereditar al funcției de Șef
al statului poate asigura diferența de natură a puterii acestuia față de celelalte puteri constituite, care ar
trebui să asigure „un guvern tare, stabil, respectat înlăuntru de toți și sprijinit în afară”170. Renunțarea la
„regimul vițios al Domnilor electivi și schimbători”171 semnifica pentru elitele românești ale momentelor
anterioare Unirii garanția despărțirii de anarhie.
144. Neutralitatea rezultată din cele două caracteristici cerute Șefului statului (ereditatea funcției și calitatea
de membru al unei case regale străine) ar fi fost una față de „partid, familie ori persoană”172. Funcția de
Șef al statului era astfel sustrasă influenței electoratului și structurilor intermediare care asigură legătura
dintre acesta și titularii funcțiilor elective. Neîncrederea în sistemul electiv era, în epoca aceea, foarte
mare. Stă dovadă exprimarea tranșantă a Divanului ad-hoc din București: „astăzi un Domn ales dintre
pământeni, chiar de ar fi un geniu și de ar avea virtuțile unui sfânt nu s-ar putea susține…”173. Experiența
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, soluție de compromis, adoptată pentru că puterile europene refuzaseră
ideea unirii Principatelor sub domnia unui Principe străin, a probat din plin acest lucru. Ideea Domniei
ereditare străine a fost reluată după abdicarea Domnitorului, la 11 februarie 1866. De data aceasta, puterile
europene implicate au admis ideea, pe care românii au prezentat-o tot timpul ca o continuare firească a
deciziilor luate de Divanurile ad-hoc din 1857.
145. Argumentele în favoarea principelui străin erau aceleași: neutralitatea față de structurile de forță ale
societății românești și natura diferită a puterii Șefului statului, rezultată din independența sa față de
electorat, susținută de caracterul ereditar al transmiterii funcției. Domnia lui Cuza, prezentată ca un eșec,
a fost folosită ca argument pentru a convinge marile puteri de necesitatea ocupării tronului de către un
prinț străin. Ea a fost prezentată ca o tranziție impusă contra voinței reale a poporului român exprimată
de Divanuri. Astfel, în memoriul prezentat Conferinței de la Paris în 3/15 aprilie 1866 se arăta că
„Principele pământean, ales în 1859, nu a fost decât Locotenentul Principelui Străin” și era citată
168 Vezi pentru dezvoltări S.L. Damean, Carol al României 1866-1881, Paideia, București, 2000, p. 25-32.
169 Puntul 1, art. 1, citat din C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H.
Beck, București, 2016, p. 263.
170 Punct de vedere exprimat de Mihail Kogălniceanu în cadrul Adunării ad-hoc din Iași în legătură cu cererea exprimată în
Adunare de alegere a unui Prinț dintr-o dinastie suverană a Europei, în C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României.
Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2016, p. 276.
p. 276.
172 Act al Divanului ad-hoc din București, 1857, în C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741
– 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2016, p. 227.

p. 227.
Adunarea Moldovei care înainte de a purcede la alegerea lui Al. I. Cuza, a făcut o declarație foarte
importantă: „Adunarea Electivă a Moldovei declară, dinaintea lui Dumnezeu și dinaintea oamenilor, că
Unirea Principatelor într-un singur Stat și sub un Principe Străin dintr-o Familie Domnitoare a Europei,
cerută în unanimitate de Divanurile ad-hoc [...], a fost, este și va fi totdeauna dorința cea mai vie, cea mai
aprinsă, și cea mai generală a națiunei române”174. Cuza însuși era conștient de acest lucru și, se pare, a
acționat, în anumite condiții, pentru instituirea unei Domnii străine175.
146. Neutralitatea Șefului statului cerută de elitele românești în 1866 și transpusă în Constituție era, de
asemenea, una izvorâtă din necesitatea ca acesta să reprezinte unitatea societății, prin situarea deasupra
intereselor multiple care o structurau.
147. Cealaltă formă de neutralitate a Șefului statului presupune ca el să nu exercite nici una dintre cele trei
puteri, funcția sa rezumându-se la limitarea și echilibrarea acestora. Pentru a obține acest tip de
neutralitate, nu era suficient să desemnezi ca Șef al statului un principe străin și să impui caracterul
ereditar al transmiterii acestei funcții. Mai trebuia ca atribuțiile constituționale ale acestuia să fie
configurate într-o manieră aparte. Întrebarea este dacă această cerință a fost înțeleasă de elitele românești
și dacă a fost transpusă coerent în Constituție. Părerea mea este că nu. Nici un act anterior Constituției
din 1866 nu arată cum doresc românii să configureze Domnia ereditară ca putere neutră față de puterile
rezultate din separația funcțională. Cel mai amănunțit act cu privire la modul organizării interne este cel
al Adunării ad-hoc din Iași, care a votat (7/19 și 9/21 octombrie 1857) dorințele țării cu privire la
organizarea interioară a României, dar acest act stabilea consecințele principale ale separației puterilor
(„Puterea Executivă și Legiuitoare să fie despărțită în România” și „deplina neatârnare a Părții
Judecătorești de Puterea curat Administrativă”), dar nu îl poziționa în niciun fel pe Domnitor ca putere
neutră, cu excepția limitării dreptului de a-i grația pe miniștri176.
148. Constituția din 1866 îl face până la un punct pe Domnitor o putere care garantează stabilitatea instituțiilor,
dar nu îl face cu adevărat o putere neutră, căci, pe lângă atribuțiile de limitare a puterilor constituite
(dizolvarea legislativului, revocarea miniștrilor, grațierea) el avea multe atribuții care îl transformau într-
o putere activă din punct de vedere politic: inițiativă legislativă, numirea sau confirmarea în toate funcțiile
publice, competența de a face regulamentele necesare pentru executarea legilor, dreptul de a-i acuza pe
miniștri etc. Constituția din 1866 nu era potrivit construită pentru a face din Șeful statului un arbitru între
puteri. Ca și în cazul Senatului, doar modul constituirii, nu și competențele, pot determina calificarea
Domnitorului, apoi a Regelui, ca putere neutră. El era astfel neutru față de forțele sociale, dar nu era
neutru față de puterile constituite. După consolidarea puterii monarhiei și încetarea mișcărilor
antidinastice, multe de inspirație republicană177, au urmat, potrivit expresiei lui N. Iorga, „douăzeci de ani
de dominație a Coroanei”178, perioadă care cu greu ar putea fi interpretată ca o epocă în care Șeful statului
a jucat doar rolul de echilibrare a puterilor.
149. Aceeași ezitare între un Monarh arbitru și unul jucător o menține și Constituția din 1923, în timp ce cea
din 1938 confundă puterile în competența Regelui, încredințând acestuia atât puterea legislativă cât și pe
cea executivă, „pe care însă nu le exercită El, în mod direct”, ci „prin organe separate și independente
unele de altele [...]. Prin urmare, în sistemul Constituției din 1938, cele două puteri politice sunt întrunite
un moment în persoana Capului Statului, pentru a fi separate după aceia”, iar Regele „devine [...] centrul
vieții politice”179. Necesitatea conjuncturală, datorată disfuncțiilor sistemului de partide, a determinat
România să facă din Rege, în 1938, un reprezentant direct al națiunii, care sintetiza în persoana sa unitatea
acesteia, contra divizării societății în interese de partid, părând deci că instituie un fel de putere neutră,
așa cum era ea conturată de teoriile schițate în introducerea acestui studiu, dar a extins această unificare
și în domeniul instituțional, făcând din Șeful statului o putere superioară celorlalte puteri, nu o putere
neutră față de ele.
150. Ulterior, războiul și dictatura au eliminat orice urmă de neutralitate a Șefului Statului, chiar dacă unii pot
fi tentați să interpreteze anumite acte ale lui Ion Antonescu ca probând o oarecare neutralitate politică.
Intențiile acestuia de a rupe tradiția puterii moderatoare a Șefului statului a fost evidentă. Astfel, după
174 Citat din C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București,
2016, p. 407.
175 S.L. Damean, Carol al României 1866-1881, Paideia, București, 2000, p. 35-37.
176 Vezi actul în C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Ediția 3, C.H. Beck,
București, 2016, p. 284-285.

177
Vezi S. Marton, „Republica de la Ploiești” și începuturile parlamentarismului în România, Humanitas, 2016, epub; Ioan
Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866-1938, Humanitas, București, 1990, p. 156-159.
178 N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, București, 1939, p. 250.
179 P. Negulescu, Principiile fundamentale ale Constituției din 27 februarie 1938, Atelierele Zanet Corlăteanu, București, 1938,
p. 46-47.
suspendarea Constituției din 1938, prin Decretul – Regal din 5 septembrie 1940, învestirea lui Antonescu
cu puteri depline la aceeași dată și abdicarea Regelui la 6 septembrie, Ion Antonescu proclama că faptul
că el a „luat conducerea statului”, „nu este un guvern nou, ci un regim nou”180. Conducătorul Statului,
titulatură asumată de general, era o instituție radical diferită de tot ceea ce cunoscuse România până
atunci.
151. Constituțiile comuniste au eliminat ideea însăși de Șef al Statului, nu doar monarhia, aceasta reapărând
abia în 1974, când a fost introdusă instituția Președintelui României, prin revizuirea Constituției din 1965.
Regimul lui Nicolae Ceaușescu nu are în nici un caz cum să fie interpretat ca făcând din Șeful statului o
putere neutră. Funcția prezidențială consfințea, mai degrabă, situația de dominație personală a acestuia
asupra întregii vieți politice, în interiorul partidului, ca și la nivelul puterilor statului.
152. Constituția din 1991 conferă Președintelui României rolul de putere neutră. Ea dispune, în art. 80, care
reglementează rolul Preşedintelui: „(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la
buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Șeful statului nu mai este parte nici a puterii legislative,
ca în Constituțiile anterioare celei din 1938, nici a puterii executive, fiind situat în afara cadrului separației
puterilor, veghind la respectarea mecanismelor constituționale care le reglementează competențele și
raporturile și îndeplinind funcția de reglare a acestora din poziția de mediator. Este păstrată ideea
antebelică a neutralității Șefului statului față de forțele sociale, el mediind între stat și societate și neputând
să fie membru al vreunui partid politic în timpul mandatului.
153. Dar dacă rolul Președintelui României este definit constituțional în mod explicit și aparent clar,
consistența normativă a acestui rol, de veghere a respectării Constituției și de mediator, precum și modul
în care ideea de neutralitate a Președintelui este transpusă în mecanismele constituționale este o problemă
deosebit de complexă. Interpretarea rolului Președintelui României depinde de situarea lui față arhitectura
instituțională rezultată din aplicarea principiului separației puterilor în stat.
154. Constituția României din 1991 nu utilizează noțiunea de putere executivă, spre deosebire de Constituția
din 1866, care dispunea că „puterea executivă este încredințată Regelui” (art. 35), dispoziție păstrată și
de Constituția din 1923 (art. 39). Cele două Constituții dădeau Regelui, în configurarea acestei calități,
competența de a „face regulamentele necesare pentru executarea legilor” (art. 93 din Constituția din 1866,
art. 88 din Constituția din 1923). Dacă puterea executivă este definită pornind de la funcția de executare
a legilor, trebuie observat că Președintele României nu are, conform Constituției României din 1991, o
astfel de funcție, care aparține Guvernului, căci acesta este cel care adoptă hotărâri „pentru organizarea
executării legii” (art. 108).
155. Spre deosebire de Regele României, care, sub imperiul Constituțiilor din 1866 și 1923, era co-titular al
funcției legislative (art. 32, respectiv art. 34), Președintele României nu este co-titular al acestei funcții,
căci Constituția din 1991 afirmă expres că Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a tării” (art. 61).
El nu exercită nici atribuții de natură jurisdicțională, competența de acordare a grațierii individuale
neputând fi interpretată ca fiind jurisdicțională.
156. Deci, Președintele nu face parte din niciuna dintre puterile rezultate din separația funcțională a acestora.
El este în afara separației puterilor. Puterea sa este neutră în raport cu instituțiile rezultate din aplicarea
principiului.
157. Poziția de putere neutră a Președintelui a fost susținută în timpul dezbaterilor din Constituantă în 1991 de
cvasi-unanimitatea grupurile parlamentare. Astfel, domnul deputat Petre Ninosu (F.S.N.) afirma că prin
Constituție „vrem să plasăm Președintele [...] deasupra celor trei puteri în stat”181, înțelegând desigur prin
această așezare neutralitatea, nu superioritatea, Președintelui. Domnul deputat Dan Lăzărescu (P.N.L.)
afirma că Președintele, „rămânând să exercite funcția de mediere între cele trei puteri ale statului”,
exercită „încă o funcție, pe care o găsim în cea mai veche Constituție a Portugaliei [...], funcția de
moderare - «el poder moderator»”182. Or, Constituția Portugaliei la care făcea referire deputatul român,
cea din 1826, a fost inspirată în mod evident de filosofia lui B. Constant cu privire la puterea neutră, pe
care am analizat-o mai sus. Conform ei, „puterea moderatoare [...] sau [...] neutră”, este cea care
„modifică acțiunea celorlalte puteri, fără să poată niciodată să exercite funcțiile care le aparțin [...]; în
consecință, de exemplu, puterea moderatoare amână decizia camerelor, dar nu poate legifera – revocă
miniștri, dar nu exercită puterea executivă ea însăși – moderează deciziile justiției, dar nu poate judeca”
p. 899.


. Tot domnul Lăzărescu era cel care propunea modificarea Tezelor și introducerea rolului Președintelui
183
de „mediere [...] între stat și societate”184, extinzând astfel neutralitatea Șefului statului de la sfera puterii
la sfera raporturilor dintre stat și societate. Domnul Gabriel Nicolescu (F.S.N. – „20 Mai”) afirma că
„Șeful statului reprezintă, prin excelență, [...] moderatorul funcționării optime a instituțiilor” și „un sistem
tampon ce poate contrabalansa tendința de exacerbare a atribuțiilor vreuneia din cele trei puteri”185.
Aceasta ar însemna că Președintele trebuie să aibă un rol prezervator, de readucere a exercițiului puterilor
constituite în limitele constituționale. Domnul senator Vasile Văcaru (F.S.N.) propunea ca Tezele
referitoare la Președinte să înceapă cu ideea fundamentală că „Președintele României este garantul
colaborării dintre puterile statului”, făcând din instituția Șefului statului o instituție care contrabalansează
separația strictă a puterilor, care ar fi putut duce la blocajul lor, și „mediatorul disputelor în plan politic”,
atribuindu-i deci un rol de neutralitate activă, prin care Președintele încearcă să obțină de la actorii politici
înșiși soluția potențialelor conflicte dintre ei. Pe de altă parte, Președintele ar trebui să fie, în optica
constituanților români din 1991, și „mediatorul disputelor în plan [...] social”, funcția sa de mediere
extinzându-se în afara sferei politicului, la întreg spectrul relațiilor între structurile societății186. În optica
Comisiei de redactare a Proiectului Constituției, societatea nu se reduce la societatea civilă, căci ea
respingea un amendament care cerea introducerea acestei precizări, considerând această determinare ca
fiind reductivă, putând fi interpretată ca referindu-se la „raporturile statului numai cu o parte a
societății”187. Adrian Severin, vorbind ca membru al Guvernului, sublinia, de asemenea, că Președintele
trebuie să fie o „instituție care garantează colaborarea puterilor separate”188.
158. Disputa din Constituantă cu privire la modul alegerii Președintelui și la tipul de regim (prezidențial,
parlamentar sau semi-prezidențial) nu a scindat opiniile și cu privire la rolul acestuia. Pentru cei care
susțineau alegerea Președintelui prin vot indirect, de către Camere, și instituirea unui regim parlamentar,
ca și pentru majoritatea care a susținut regimul semi-prezidențial, Președintele urma să aibă același rol de
„echilibru în jocul politic” (Mihai Ruva, P.N.L.).
159. Dezbaterea tezelor care urmau să stea la baza proiectului de Constituție au fost sintetizate plastic de
domnul deputat Marian Enache în ședința din 16 aprilie 1991: „Președintele țării, prin poziția sa de
imparțialitate, trebuie să fie un adevărat «rege constituțional»”189. Constituanții români urmau astfel
modelul constituțional francez, destul de izolat în Europa, care fusese calificat deja, câțiva ani mai
devreme, în 1988, ca instituind o „monarhie electivă” temperată, datorită modului în care fusese
reglementată funcția de Președinte al Franței și modului în care funcționase regimul190. Esența acestei
«monarhii» republicane ar fi posibil de sintetizat în faptul că Președintele, ca și Monarhul, „trebuie să fie
desituat”191. Neutralitatea puterii prezidențiale în România este susținută de această «desituare» a sa față
de puterile constituite ale statului și față de structurile și forțele sociale, care îi conferă, alături de alegerea
directă, calitatea de reprezentant al „națiunii în întregul ei”192.
160. Prerogativele prezidențiale trebuie interpretate pornind de la această neutralitate. Totuși, Constituția
României acordă unele competențe care denaturează acest statut de putere neutră a Președintelui
României. Analiza consistenței atribuțiilor Președintelui României de putere neutră și competențele care
îi alterează statutul, creând disfuncțiile pe care sistemul constituțional românesc le-a încercat în ultima
vreme, le voi analiza mai târziu.
183
O. Ferreira, Le pouvoir modérateur dans la Constitution brésilienne de 1824 et la Charte constitutionnelle portugaise de
1826: les influences de Benjamin Constant ou de Lanjuinais?, Revue française de droit constitutionnel, nr. 1/2012 (89), p. 1.
184
Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor


187 Amendamentul nr. 627, Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 631.



190 P. Seince, Presidentielles: De la Monarchie tempérée, Alain Moreau, Paris, 1988, p. 15.
191
Domnul Mihai-Zaharia Ruva, ședința din 22 octombri 1991, în care se discuta Proiectul de Constituție, Geneza Constituției
României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București,
1998, p. 707.
192 Florin Vasilescu în Geneza Constituției României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 489.

§3. Justiția constituțională ca putere neutră
161. Puterile statului modern sunt separate, și astfel limitate, pentru ca libertatea să fie prezervată.
Mecanismele acestei organizări a statului în vederea garantării libertății sunt prevăzute în Constituție,
care ar trebuie să devină fundamentul tuturor comportamentelor politice. Pentru a obține această limitare
a puterii, Constituția trebuie să prevadă traseele exercițiului acesteia și în acest fel să îl facă previzibil.
Dar, indiferent cât de bine ar fi concepută o Constituție, ea nu poate anticipa toate crizele posibile. Este
motivul pentru care unii dintre gânditorii moderni au încercat să completeze teoria separației puterilor,
prin introducerea unei puteri suplimentare în angrenajul puterilor statului, care să fie situată în afara
cadrului separației puterilor și să regleze echilibrul acestora în situațiile de criză pe care Constituția nu a
reușit să le prevadă. Această putere a fost numită putere neutră. Modul instituționalizării unei puteri neutre
față de cele rezultate din separația puterilor depinde de modul înțelegerii echilibrului între puteri, care, la
rândul lui, dă seama de o înțelegere aparte a separației puterilor.
162. Pentru cei care au considerat că echilibrul între puteri este de natură politică, era firesc ca un organ politic,
în general Camera superioară a Parlamentului193 sau Șeful statului194, să joace acest rol195. Puterea neutră
trebuia, în această viziune, să asigure, din punct de vedere politic, în funcție de circumstanțe, fie separația
puterilor, fie acțiunea lor în concert. Echilibrarea, moderarea și dinamismului puterilor politice
(Legislativul și Executivul) este în ultimă instanță scopul acestei a patra puteri, iar neutralitatea sa este
concepută prin raportare la interesele politice în joc. Ideea animatoare a acestei concepții este că trebuie
să existe o putere care se activează în momentele de criză și care este capabilă să restabilească echilibrul
puterilor sau să le dea un nou impuls, în funcție de circumstanțele concrete și nu de unele norme abstracte
care au ca scop asigurarea previzibilității comportamentelor politice, norme care sunt, în mod inevitabil,
doar parțial eficiente.
163. Juridicizarea viziunii asupra separației puterilor impune ca scop al acesteia exercițiul valid al puterilor,
iar Constituția devine „principiul în care se exprimă din punct de vedere juridic echilibrul forțelor
politice”196. Garantarea Constituției devine astfel sinonimă cu garantarea separației (și echilibrului)
puterilor, care are ca scop, din punct de vedere juridic, „asigurarea exercițiului regulat al funcțiilor statale.
Aceste funcții au ele însele un caracter juridic: ele constau în acte juridice”197.
164. Această glisare de la politic către juridic în înțelegerea separației puterilor, operată în special de Hans
Kelsen la începutul secolului al XX-lea, se opunea concepției dezvoltată de Carl Schmitt198, care acorda
Președintelui rolul de putere regulatoare, dar reducându-i neutralitatea la faptul că președinția se situa
deasupra partidelor (überparteilich). Kelsen îi răspunde lui Schmitt prin lucrarea Cine trebuie să fie
garantul Constituției?, apărută în 1931199. El consideră că Șeful statului nu poate fi neutru pentru că nu
poate fi independent, căci, situat fiind în fruntea Executivului, acesta este parte a procesului politic, or,
susține Kelsen, „nu poți fi judecător în propria cauză”200. Fiind politic activ, Șeful statului poate el însuși
să inițieze o violare a Constituției, deci a echilibrului sau separației puterilor. Critica lui Kelsen se bazează
deci pe ideea că puterea neutră nu trebuie să poată deveni activă.
165. Singura autoritate care poate îndeplini funcția de putere prezervatoare, în sensul de garantare a
Constituției, adică a faptului că „limitele juridice nu sunt depășite”201, este, în optica kelseniană, una de
natură judiciară. Aceasta pentru că, prin natura amenajării și funcționării, aceasta este imparțială și
reactivă. Jurisdicția constituțională este „singura putere neutră în sensul în care ea nu constituie o putere
193 Ideea este deja prezentă la Montesquieu, L’Esprit des lois, Livre XI, Chap. VI.
194 B. Constant, Cours de politique constitutionnelle (1818-1820), Genève-Paris, Slatkine, 1982 ; B. Constant, Fragments d’un
ouvrage abandonné sur la possibilité d’une constitution républicaine dans un grand pays, édité par H. Grange, Aubier, 1991.
195 Pentru analiza acestor forme de putere neutră vezi studiile mele Camera superioară a Parlamentului - o putere neutră?, în
Dreptul nr. 5/2018, pp. 82-97 și Șeful statului ca putere neutră, care va fi publicat în Dreptul nr. 6/2018, pp. 113-128.
196 H. Kelsen, La garantie juridictionnelle de la Constitution (La justice constitutionnelle), Annuaire de l’Institut international
de droit public, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1929, p. 63 (Raport prezentat de H. Kelsen în sesiunea Institutului
din 1928), publicat de asemenea în Revue du droit public et de la science politique en France et à l’étranger, 1928, p. 197-257.
Citările care urmează sunt făcute din Anuar.
de droit public, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1929, p. 53.

198 C. Schmitt, Der Hüter der Verfassung [1re éd. 1931], Berlin, Duncker & Humblot, 1996.
199
H. Kelsen, Qui doit être le gardien de la Constitution ?, Paris, Michel Houdiard Éditeur, 2006, traducere de Sandrine Baume.
200 H. Kelsen, Qui doit être le gardien de la Constitution ?, Paris, Michel Houdiard Éditeur, 2006, traducere de Sandrine Baume,
p. 65.
201 H. Kelsen, Qui doit être le gardien de la Constitution ?, Paris, Michel Houdiard Éditeur, 2006, traducere de Sandrine Baume,
p. 64.
«activă» și în sensul că poate fi considerată independentă față de celelalte două”202.
166. Pentru Kelsen, înțelegerea politică a separației puterilor în stat, a cărei expresie este teoria potrivit căreia
Șeful statului trebuie să joace rolul de putere neutră, este o „dogmă” antidemocratică, căci ea reprezintă
„nucleul ideologic al monarhiei constituționale” 203. Transplantarea acesteia într-o republică nu doar că
nu-i acoperă, ci chiar îi accentuează, disfuncțiile. Juridicizarea teoriei separației puterilor în stat este
singura care poate, după Kelsen, să asigure democratizarea acesteia.
167. Dar aceasta nu înseamnă că juristul austriac situează regulatorul separației puterilor în sfera puterii
judecătorești, adică a uneia dintre cele trei puteri. Puterea neutră este atribuită, potrivit lui, unei autorități
distincte de instanțele de judecată, unei Curți specializate în garantarea Constituției. Această autoritate
funcționează după proceduri de natură judiciară, dar este o autoritate politică. Astfel Kelsen scria:
„Autorizând judecătorul, în anumite limite, să tranșeze între interesele contradictorii și să rezolve un
conflict în favoarea unuia sau altuia, legiuitorul îi conferă o competență de creare a dreptului și deci o
putere care dă funcției judiciare același caracter «politic» pe care îl dă puterii legislative, chiar dacă
aceasta o exercită într-o măsură mai largă. Între caracterul politic al legislației și cel al justiției există doar
o diferență cantitativă, nu și calitativă”204. Este evident că pentru Kelsen sistemul care implică o instanță
specializată nu diferă calitativ, ci doar organic, de sistemul în care judecătorul ordinar îndeplinește funcția
de justiție constituțională. Kelsen preferă sistemul specializării, pentru că în felul acesta evită dedublarea
rolului instanțelor ordinare, dar nu creează o diferență de natură între soluția sa și soluția prezentă deja în
sistemul american și în cele de inspirație americană, cum era și cel românesc încă înainte de primul război
mondial. Când garantează Constituția, judecătorul, indiferent că este specializat funcțional sau specializat
organic, exercită funcția de justiție constituțională.
168. Transpunerea cea mai tranșantă a funcției de putere neutră a unei Curți Constituționale (sau a unui sistem
judiciar care are funcții de justiție constituțională) este atribuția de soluționare a conflictelor de natură
constituțională între puteri (numite uneori conflicte între organele constituționale) 205. Justiția
constituțională joacă atunci în mod nemijlocit rolul de arbitru, pe care îl îndeplinește doar mediat prin
controlul constituționalității actelor normative care emană de la puterile statului sau prin atribuțiile de
contencios al libertăților și drepturilor omului.
169. În cele ce urmează obiectivul meu este să analizez modul în care justiția constituțională a îndeplinit funcții
de putere neutră în istoria constituțională a României și, revelând modul în care Legea de revizuire a
Constituției României din 2003 a acordat Curții Constituționale competența de a soluționa „conflictele
juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice”206, precum și jurisprudența acestei Curți, să
concluzionez asupra necesității, eficacității și riscurilor acestui sistem. Pentru a putea îndeplini aceste
obiective, trebuie însă să definesc mai întâi ce trebuie să se înțeleagă prin justiție constituțională, mai ales
că în istoria României funcția aceasta au îndeplinit-o instanțele ordinare, o instanță specială de contencios
constituțional fiind creată abia prin Constituția din 1991 și Legea nr. 42/1992, ceea ce implică faptul că
în România definirea organicistă a conceptului de „justiție constituțională” este practic imposibilă.
170. Justiția constituțională poate fi definită ca totalitatea mijloacelor de garantare a priorității libertăților și
drepturilor oamenilor față de exercitarea puterii. Dacă pornim de la o astfel de definire, justiția
constituțională cuprinde mai multe tipuri de contencios, neputând fi redusă, cum din păcate se întâmplă
adesea, la controlul constituționalității legilor.
171. Primul tip de contencios constituțional este contenciosul constituțional al drepturilor și libertăților, care
reprezintă reflexul direct al scopului fundamental al sistemelor constituționale moderne: protecția
oamenilor, a drepturilor și libertăților lor. El este constituțional pentru că drepturile și libertățile sunt
material constituționale, nu pentru că ele sunt formalizate într-un act normativ numit Constituție. Sunt
constituționale din punct de vedere material toate drepturile și libertățile „de existența și consistența”
cărora „depinde modul în care statul poate norma comportamentele subiecților de drept. [...] Ca și celelalte
norme de natură constituțională, ele sunt, prin raportare la comportamentele subiecților de drept,
secundare, obiectul lor de reglementare fiind încadrarea și limitarea competenței de a produce norme de
comportament, primare. Nu faptul că sunt prevăzute într-o constituție le face fundamentale, ci faptul că
sunt fundamentale creează necesitatea de a le prevede constituțional. Faptul că unele drepturi ori libertăți
203 H. Kelsen, La démocratie. Sa nature. Sa valeur, trad. Charles Eisenmann, Paris, Dalloz, 2004, p. 92.
204
H. Kelsen, Qui doit être le gardien de la Constitution ?, Paris, Michel Houdiard Éditeur, 2006, traducere de Sandrine Baume,
p. 75-76.
205 Pentru o anliză sitemică a problemei, vezi E. Carpentier, La résolution juridictionnelle des conflits entre organes
constitutionnels, L.G.D.J., Paris, 2006.

206 Art. 146 lit. e din Constituția României revizuită prin Legea nr. 429/2003.
nu au consacrare formală într-un act de natură constituțională nu le lipsește de caracterul fundamental,
dacă îndeplinesc condiția de a fi secundare”207. Dintr-un anumit unghi de vedere, drepturile și libertățile
constituționale sunt norme de limitare a exercițiului competențelor organelor statului, deci norme de
„regularizare” a acestora, iar controlul jurisdicțional al respectării lor echivalează cu controlul
jurisdicțional al respectării priorității puterii constituante față de cele constituite și al respectării separației
puterilor, adică, din punct de vedere juridic, al limitelor normării.
172. Exercițiul puterii este, în statele moderne, făcut prin norme juridice, nu pur și simplu prin forță. Pentru a
garanta deci prioritatea drepturilor oamenilor în raport cu exercițiul puterii de către stat, trebuie ca
normele prin care statul exercită puterea să fie subordonate normelor prin care sunt garantate drepturile
oamenilor, adică legile și alte acte normative adoptate de stat trebuie să fie subordonate Constituției.
Contenciosul legat de această supremație a Constituției în vederea garantării drepturilor și libertăților se
numește contencios constituțional al normelor. Și acest tip de contencios are ca efect garantarea limitelor
constituționale ale exercitării puterilor constituite, deci a separației puterilor. Chiar dacă scopul nemijlocit
al contenciosului normelor este garantarea supremației Constituției, scopul mediat este garantarea
separației puterilor.
173. Statul modern a fost structurat în așa fel încât să se autolimiteze când exercită puterea. Această structură
este creată prin voința puterii constituante. Se instituie astfel o primă separație, care se situează în
amontele separației puterilor statului, separația între puterea care constituie statul și puterile constituite
ale acestuia. Acestea din urmă sunt organizate potrivit principiului separației puterilor. Scopul acestei
organizări a statului este același cu scopul structurării ierarhice a ordinii juridice : garantarea drepturilor
oamenilor. Iată ce spunea în acest sens Montesquieu : „Pentru a nu putea abuza de putere, trebuie ca, prin
amenajarea lucrurilor, puterea să oprească puterea” 208. Este evident că scopul separației puterilor este
împiedicarea abuzurilor în exercițiul puterii pentru a garanta libertatea, căci „libertatea politică nu se
găsește decât în regimurile moderate”209.
174. Deși de multe ori acest lucru nu pare la fel de important, mai există un al doilea principiu de organizare
care are ca scop limitarea puterii statului. Acest principiu se referă la devoluțiunea puterii între centru și
comunitățile teritoriale, cu scopul de a limita concentrarea puterii. El îmbracă forma federalismului210, a
autonomiei locale sau descentralizării. Scopul acestei separații verticale a puterilor este același:
garantarea drepturilor și libertăților, prin limitarea exercițiului puterii centrale și a tendințelor centrifuge
ale comunităților teritoriale211. Contenciosul care garantează această devoluțiune a puterii în vederea
moderării exercițiului ei, cu scopul de a garanta libertatea, se numește contencios constituțional al
instituțiilor.
175. Justiția constituțională înglobează într-un sistem coerent toate formele de contencios schițate mai sus,
care în niciun sistem constituțional modern nu sunt date practic în competența unui singur organ212.
Justiția constituțională nu se reduce, așadar, la jurisdicția constituțională specializată. În România acest
lucru ar trebui să fie mai evident decât oriunde în altă parte în Europa, căci sistemul românesc a cunoscut
de foarte devreme mecanisme ale justiției constituționale atribuite instanțelor ordinare. Cele care mă
interesează preponderent acum sunt cele legate de contenciosul separației puterii constituante de puterile
constituite și cele legate de devoluțiunea puterilor statului, adică cele care garantează limitarea reciprocă
a puterilor centrale ale statului în cadrul separației orizontale a puterilor și cele care limitează centralizarea
excesivă sau mișcările centrifuge excesive în cadrul separației verticale a puterilor. Într-un cuvânt, mă
interesează mecanismele jurisdicționale de garantare a prezervării organizării constituționale a statului în
vederea garantării libertății. Dar voi încerca să arăt și cum au contribuit în istoria constituțională a
României celelalte forme de contencios constituțional la garantarea devoluțiunii puterii, făcând din
instituțiile care au exercitat funcția de justiție constituțională puteri neutre.
176. Primele manifestări ale ideii de justiție constituțională ca putere neutră au apărut în România odată cu
dezvoltarea în secolul al XIX-lea a concepției existenței unei separații între puterea constituantă și puterile
constituite, care ar trebui garantată de către judecător. Astfel în 1875 Tribunalul Ilfov baza prioritatea
207 D.C. Dănișor, Exercițiul drepturilor și libertăților – între liberalism și etatism, Revista de Drept Public nr. 3/20017, p. 20.
208 Montesquieu, L’Esprit des Lois, iBooks (care reproduce Œuvres Complètes, Edition Edouard Laboulaye Garnier Frères,
1875), Livre XI, Chapitre IV.
209 Montesquieu, L’Esprit des Lois, iBooks (care reproduce Œuvres Complètes, Edition Edouard Laboulaye Garnier Frères,
1875), Livre XI, Chapitre IV.

210 M. Croisat, Le fédéralisme dans les démocraties contemporaines, 3e édition, Montchrestien, Paris, 1999.
211
D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, vol. I – Teoria generală, C.H. Beck, București, 2007, p. 101 – 126.
212 Pentru dezvoltări ale primelor două forme de contencios constituțional în sistemul românesc, vezi D.C. Dănișor, Competența
instanțelor ordinare în domeniul justiției constituționale (I) – Contenciosul drepturilor și libertăților, Dreptul nr. 11/2017, p. 67-
79 și D.C. Dănișor, Competența instanțelor ordinare în domeniul justiției constituționale (II) – Contenciosul normelor, Dreptul
nr. 12/2017, p. 72-96.
Constituției în ordinea aplicării normelor de către instanțe pe faptul că „nu există şi nu poate exista nici o
identitate între legea care a creat puterile Statului şi o lege care emană de la aceste puteri” și că, în
consecință, „Constituţia primând toate legile”, dacă instanța nu face aplicarea unei legi, o face „în
avantajul aplicării Constituţiei, care se impune cu preferinţă judecătorului” 213. Judecătorul se făcea astfel
garant al supremației puterii constituante față de puterea legislativă, garantând limitarea puterii statului și
primatul voinței naționale față de voința reprezentanților. Justiția era concepută astfel ca o putere neutră
situată între puterea constituantă și puterea legislativă constituită, ori între națiune și reprezentanții săi.
177. În 1902, Secția a II-a a Curții de Casație214, deși afirma că „instanțele judecătorești nu pot pipăi
constituționalitatea legilor ordinare, decât din punctul de vedere al îndeplinirii formelor și condițiunilor
prescrise de Constituție”, limitând controlul de constituționalitate la controlul extrinsec, afirma același
principiu de mediere asigurată de instanțe între puterea constituantă și legiuitor, căci Curtea continua: „iar
când există contrarietate între o lege ordinară și un principiu constituțional, legea ordinară nu se va
aplica”. Această soluție rezulta din logica internă a sistemelor juridice, căci instanța baza soluția eliminării
de la aplicare a normei legale neconstituționale pe principiul „că regulele generale nu derogă de la cele
speciale”. Considerarea Constituției ca o normă specială față de lege, care ar fi norma generală, era în
mod evident bazată pe ideea că voința constituantă are un obiect special de reglementare, puterile statului,
în timp ce legiuitorul reglementează toate raporturile sociale, voința sa aplicându-se deci unui obiect
general. Ideea directoare era deci că gradul de generalitate al normei era dat de obiectul reglementării.
Normele constituționale sunt secundare (și deci speciale) față de normele legale, pentru că obiectul lor de
reglementare nu este comportamentul persoanelor, ci puterile statului care vor reglementa aceste
comportamente. Instanța face dovada unei adevărate concepții avangardiste pentru epoca în care pronunță
decizia.
178. Ceea ce rezultă din decizie este că instanța apără competența generală a legiuitorului față de puterea
constituantă însăși, care are doar competența specială de a regla puterile statului. Instanța arbitrează de
data aceasta în favoarea legiuitorului. Doar dacă modalitățile exercitării competențelor legislative,
rezultate din separația puterilor așa cum sunt reglementate constituțional, nu sunt respectate, norma legală
devenind extrinsec neconstituțională, instanța poate decide aplicarea Constituției contra legii.
179. Principiul separației puterilor constituie a doua formă de organizare a statului în vederea limitării puterii
cu scopul de a garanta libertățile și drepturile fundamentale. Acest principiu a fost invocat expres în fața
instanțelor românești, cărora li s-a cerut să îl garanteze, în afacerea Societatea Comunală de Tramvaie c.
Ministerul de Interne și Primăria Capitalei, în anul 1912, afacere care este considerată momentul de
cotitură în apariția justiției constituționale în România. Astfel, reprezentanții Societății de tramvaie
susțineau că Legea din 18 decembrie 1911, care fusese adoptată de legiuitor sub titlul de lege
interpretativă a Legii din 14 aprilie 1909, „este contrară Constituției și, prin urmare, nu se poate aplica,
pentru că legiuitorul a violat principiul separației puterilor în stat [...] rezolvând chestiunile litigioase ce
erau pendinte de acest proces înaintea tribunalului”215. Reprezentații Ministerului și Primăriei au obiectat
că „tribunalul nu are competența să judece dacă o lege este sau nu conformă cu Constituția, căci
procedând astfel ar uzurpa drepturile puterii legiuitoare”216. Ei se sprijineau astfel la rândul lor pe
principiul separației puterilor, dar înțelegându-l în sens contrar interpretării reclamanților, adică într-o
manieră strictă și ca instituind o supremație a puterii legiuitoare, „care singură este suverană să aprecieze,
dacă legea ce face este conformă Constituției”217. Ei susțineau în subsidiar că, dacă totuși „tribunalul ar
crede că are în căderea sa să judece dacă o lege este constituțională, el nu ar putea refuza aplicarea unei
legi decât dacă ea ar fi contrarie unui text precis din Constituție, iar nu și când s-ar părea că violează un
principiu vag și incert”218. Principiul separației puterilor în stat ar fi fost un astfel de principiu, căci el era
situat la baza Constituției, dar nu era „determinat” de Constituție.
213 Tribunalul Ilfov, Secţia I civilă, Sentinţa nr. 1 din 14 februarie 1875, Dreptul nr. 64/1875, p. 505.
214 Decizia Curții de Casație Secția II nr. 110/1886, publicată în Buletinul Curții de Casație din 1886, p. 217.
215Tribunalul Ilfov, Secția II, Audiența dela 2 Februarie 1912, Președenția D-ului N. Algiu, președinte, Societatea Comunală de
Tramvaie cu Minist. de Interne și primăria Capitalei, Jurnalul No. 119, citat din Alexandru Văleanu, Controlul constituționalității
legilor în dreptul român și comparat, București, Tipografia «Ion C. Văcărescu», 1936, Anexa I, p. 409.
216 Tribunalul Ilfov, Secția II, Audiența dela 2 Februarie 1912, Președenția D-ului N. Algiu, președinte, Societatea Comunală de
180. Ceea ce rezultă clar din aceste argumente este că justiția era solicitată să garanteze separația puterilor în
stat. Faptul că principiul era diferit înțeles nu are, din acest punct de vedere, nici o relevanță.
Raționamentul Tribunalului Ilfov este clar bazat pe ideea că instanțele de judecată sunt garantele
separației puterilor în stat. Iată ce decidea Tribunalul (sublinierile îmi aparțin):
„Considerând că după principiile Constituției noastre, statul este alcătuit din trei puteri: puterea
legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, ale căror atribuțiuni esențiale sunt determinate
de Constituție;
Că fiecare putere este datoare să se mărginească în cercul competenței sale și în același timp să-și mențină
atribuțiile sale;
Considerând că puterea legiuitoare are în atribuțiunile sale de a confecționa legile, iar puterea
judecătorească de a le aplica la diferite litigii deduse de părți înaintea sa (art. 14 și 26 din Constituție); că
puterea legiuitoare se compune din Adunările constituante pentru confecționarea și modificarea
Constituției și din Adunările legiuitoare comune, care confecționează legile ordinare;
Considerând că și legile constituționale sunt tot legi și prin urmare aplicarea lor la litigiile între părți intră
în competența puterii judecătorești, ca și aplicare legilor ordinare;
Că, de aici, rezultă că dacă legea ce se invocă înaintea tribunalului ar fi contra dispozițiilor precise ale
Constituției, judecătorul trebuie să acorde precădere dispozițiilor constituționale, care trebuie să se
impună prin autoritatea lor, atât legiuitorului cât și judecătorului;
Considerând că aceste atribuții ale puterii judecătorești rezultă din principiul chiar al acestei puteri, căci
rolul său constituțional consistă în a aplica legile atât constituționale cât și ordinare în procesele deduse
înaintea sa, ceea ce, implică în mod necesar competența în caz de contrarietate între legi de a decide care
din ele trebuie să fie preferată, așa că nu este trebuință de un text formal spre a se da în competența
tribunalului judecata constituționalității legilor în procese de competența sa, ci, din contră, ar trebui un
text formal ca să-i ridice această competență;
Considerând că este inadmisibil a se deduce din dispozițiile art. 108 din codul penal în competența puterii
judecătorești de a aplica Constituția și, prin urmare, de a judeca constituționalitatea legilor; căci acest text
pedepsește pe judecătorii care s-ar fi amestecat în drepturile puterei legiuitoare, iar nu pe acela care, având
să se pronunțe între aplicarea unei dispoziții constituționale și a unei legi ordinare care se contrazic, dă
preferință, conform principiilor fundamentale, dispozițiilor constituționale în contra legii ordinare;
Considerând că, din contră, prin art. 77 din legea organizării judecătorești, se prevede că judecătorul,
înainte de a intra în funcție, trebuie să jure că va observa Constituția și legile țării, ceia ce denotă până la
evidență, că legiuitorul ordinar făcând aplicațiunea principiilor constituționale relative la separațiunea
puterilor și la atribuțiile lor respective, a recunoscut în mod formal puterii judecătorești plenitudinea
atribuțiilor de a aplica atât Constituția cât și legile și, în consecință, de a decide în caz de contrarietate
între ele;
Considerând că, fiind stabilită competența tribunalului de a se pronunța asupra chestiunii de
inconstituționalitate a legii din 18 Decembrie 1911, rămâne de judecat chestiunea dacă prin această lege
s-a violat vreo dispoziție constituțională [...].” 219
181. Este evident că prima separație care stătea la baza deciziei Tribunalului era cea între puterea constituantă
și cele constituite. A doua separație este cea între puterile constituite însele. Faptul că una dintre puteri
era în speță chiar Tribunalul a determinat o lectură a hotărârii din 1912 doar din punctul de vedere al
instituirii unui control judiciar al constituționalității legii, fără să se remarce prea clar că de fapt principiul
care stă la baza acestui control este mai larg, adică cel al garantării judiciare a separației între puterea
constituantă și puterile constituite și a separației puterilor în stat, care făcea din instanțe, atunci când
exercitau funcția de justiție constituțională, o putere neutră, care judecă problema garantării Constituției
situându-se în afara separației puterilor în stat.
182. Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut hotărârea Tribunalului Ilfov. Un considerent este foarte
relevant pentru calificarea instanțelor ordinare ca putere neutră atunci când exercită atribuții de justiție
constituțională, căci prin acesta Curtea stabilea că o putere neutră este una reactivă, nu activă, reluând
astfel raționamentul lui B. Constant220, cu mult înainte ca el să fie transferat dinspre instituția Șefului
statului înspre justiția constituțională de către Hans Kelsen, în sensul analizat mai sus. Astfel Curtea
afirma: „Când tribunalul din oficiu, fără să fie un proces înaintea sa, și-ar aroga dreptul să se ocupe de
219
Tribunalul Ilfov, Secția II, Audiența dela 2 Februarie 1912, Președenția D-ului N. Algiu, președinte, Societatea Comunală de
legilor în dreptul român și comparat, București, Tipografia «Ion C. Văcărescu», 1936, Anexa I, p. 410-412.

constituționalitatea unei legi și ar anula-o ca contrarie Constituției, un asemenea act ar constitui un evident
amestec al puterei judecătorești în atribuțiile puterei legiuitoare și desigur în acest caz tribunalul ar excede
competența sa”221 (s.n.).
183. Dacă problema situării neutre a puterii judecătorești față de puterea de a legifera în materie constituțională
și cea de a legifera în materia legilor obișnuite nu ridica probleme, căci Tribunalul făcea un control extern
al divizării interne a funcției legislative, în funcție constituantă și funcție legislativă ordinară, problema
situării instanțelor ordinare pe poziția de putere neutră față de puterile rezultate din separația puterilor în
stat era de aceeași natură cu cea a situării Șefului statului republican222: instanțele trebuiau să își dedubleze
rolul, fiind în același timp în interiorul separației puterilor și în exteriorul acesteia, ceea ce părea uneori
greu de gestionat. Este motivul pentru care sistemele europene au adoptat, sub influența decisivă a lui
Hans Kelsen, soluția unei instanțe speciale cu competențe de justiție constituțională, care să fie situată în
afara și deasupra separației puterilor. Dar soluția nu este diferită funcțional de cea adoptată de sistemul
constituțional românesc înainte de 1923, ci doar organic. Instanțele ordinare care au avut atribuții de
justiție constituțională au constituit din punct de vedere funcțional o putere neutră, chiar dacă neutralitatea
lor nu s-a transpus într-o specializare organică.
184. Instituirea unei instanțe speciale de contencios constituțional a rezolvat problema, pentru că a unificat
viziunea funcționalistă cu cea organicistă. Astfel, întrebându-se dacă aplicând criteriul organic
judecătorul constituțional european poate fi calificat ca aparținând puterii judiciare, Thierry S. Renoux
afirma că „asupra acestui punct doctrina, în Europa continentală, apare ca unanimă: în modelul concentrat
de control al constituționalității legilor de tip european, tribunalul constituțional se situează în afara celor
trei puteri constituite tradiționale (Executiv, Legislativ, și Judiciar) și chiar deasupra acestora”223.
185. Aceasta este soluția adoptată de Constituția României din 1991. Curtea Constituțională a României este
o putere neutră, care se situează în afara și deasupra separației puterilor în stat. Ea este garantul
prezervării organizării constituționale a statului. Este unul dintre sensurile pe care le are dispoziția art.
142(1) din Constituție, conform căreia „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”.
186. Garantarea supremației Constituției este realizată prin toate atribuțiile Curții Constituționale. Exercițiul
acestora concură la prezervarea instituțiilor și la moderarea puterilor constituite și fac din Curte o putere
neutră în sensul analizat la începutul acestui studiu. Astfel, contenciosul constituțional al drepturilor și
libertăților are ca scop mediat moderarea puterilor statului. Curtea se situează prin acest tip de atribuții în
rolul de putere mediană între stat, indivizi și societate. Atribuțiile Curții Constituționale în domeniul
contenciosului constituțional al normelor o situează, cum se întâmpla și cu instanțele ordinare înainte de
al doilea război mondial, în poziția de garant al respectării sferelor de competență, adică de putere neutră
în sensul pe care Hans Kelsen îl dădea acestei idei. Dar este o altă atribuție a Curții Constituționale care
o situează nemijlocit în poziția de arbitru între puteri și deci de putere neutră: cea de soluționare a
conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. Este această competență,
introdusă prin Legea de revizuire din 2003, care mă va preocupa în cele ce urmează.
187. Textul actualului art. 146 litera e), introdus în Constituția României prin Legea de revizuire a Constituției
nr. 429/2003224, are următoarea formulare: Curtea Constituțională „soluţionează conflictele juridice de
natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii”.
188. Motivarea introducerii în Constituție a acestei atribuții a Curții Constituționale făcută de către inițiatorii
revizuirii din 2003 a fost foarte sumară. Ei legau „inovațiile aduse [...] în ce privește Curtea
Constituțională” de „aceeași ordine de idei” care a determinat precizarea mai concludentă a drepturilor
„persoanelor aparținând minorităților naționale”, adică „întărirea solidarității sociale” și „evitarea unor
motive artificiale de conflict pe criterii etnice”225. Este evident că cele două probleme nu au nicio legătură
logică. În consecință, se poate spune că în Expunerea de motive a inițiatorilor propunerii legislative de
revizuire a Constituției introducerea atribuției Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice
221 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I, Audiența din 16 Martie 1912, Președenția d-ului G.N. Bagdat, Prim președinte,
Deciziunea civilă No. 261, Ministerul de Interne și Primăria București cu Societatea Comunală de Tramvaye București, citată
din Alexandru Văleanu, Controlul constituționalității legilor în dreptul român și comparat, București, Tipografia «Ion C.
Văcărescu», 1936, Anexa II, p. 428.
222 Vezi D.C. Dănișor, Șeful statului ca putere neutră, care va fi publicat în Dreptul nr. 6/2018, pp. 113-128.
223 Th. S. Renoux, Le Conseil constitutionnel et le pouvoir judiciaire en France dans le modèle européen de contrôle de
constitutionnalité des lois, în Revue internationale de droit comparé, Vol. 46 N°3, Juillet-septembre 1994, pp. 891-899;
http://www.persee.fr/doc/ridc_0035-3337_1994_num_46_3_4917.
224 Publicatã în Monitorul Oficial nr. 758 din 29.10.2003.
225 Expunerea de motive poate fi consultată la adresa
https://www.senat.ro/legis/lista.aspx?nr_cls=L297&an_cls=2003.
de natură constituțională nu are nicio consistență reală.
189. Motivul real era evitarea crizelor politice care duc la crize instituționale, de natura celei declanșată în
1999 când, „pe fondul unui conflict politic între Primul-ministru şi Președintele României şi a unei
interpretări diferite a Constituţiei, acesta din urmă l-a demis pe Primul-ministru226. Practic, la momentul
respectiv, dacă Primul-ministru nu ceda în acel conflict, soluționarea acestuia ar fi intrat în competenţa
instanţelor obișnuite” 227. Lipsa motivării inițiativei de revizuire din 2003 este datorată faptului că
introducerea Curții Constituționale în rolul de arbitru al conflictelor politice a fost conjuncturală.
„Experiența din decembrie 1999 a determinat puterea constituantă din 2003 să introducă în Constituţie o
nouă atribuţie pentru Curtea Constituțională, aceea de soluționare a conflictelor juridice de natură
constituțională între autoritățile publice”228. Din dorința de a nu lăsa puterea judecătorească să tranșeze
conflictele dintre puterile politice, constituanții din 2003 au atribuit competența singurei instanțe care era
deja o autoritate politică, care lucra însă după proceduri de tip judiciar, Curtea Constituțională. Nu teama
de politizarea justiției i-a determinat să se orienteze către instanța specializată, căci justiția ordinară mai
jucase rolul puterii neutre în istoria noastră constituțională, ci teama de judiciarizarea prea pregnantă a
conflictelor politice.
190. Faptul că a fost inițial vorba de conflicte politice, nu juridice, este dovedit de faptul că inițiatorii nu au
limitat conflictele care cad în competența Curții în funcție de natura acestora. Când s-a propus definirea
conflictelor care vor fi tranșate de către Curtea Constituțională ca „pozitive sau negative de competență
de natură constituțională dintre autoritățile publice”229, Comisia de elaborare a propunerii de revizuire a
notat în Raportul său ca argument în favoarea amendamentului că este „în acord cu recomandările
Comisiei de la Veneția, pentru precizarea noțiunii de conflict”, dar părea să prefere menținerea ideii
inițiale că nu trebuie limitată competența Curții la conflictele de competență: „Limitarea soluționării
conflictelor dintre autorități numai la aspectele legate de competență este nejustificată ținând seama atât
de practica constituțională a altor state (Germania), cât și de faptul că prin intervenția Curții se pot
soluționa și alte aspecte, ceea ce este de natură să ducă la întărirea constituționalității regimului politic”230.
Argumentul este parțial trunchiat, căci conflictele date în competența Curții de la Karlsruhe rezultă și din
structura federală a statului german, în timp ce atribuția Curții române nu privește devoluțiunea verticală
a puterii, căci ea nu poate fi sesizată de către organele comunităților teritoriale, chiar dacă nu este exclus
ca unul dintre cei care o pot sesiza să ceară soluționarea unui conflict între puterea centrală și autoritățile
rezultate din aplicarea principiului constituțional al autonomiei locale. Pe de altă parte, Comisia nu revelă
și reacția inversă indusă de introducerea atribuției, adică politizarea Curții Constituționale, care este riscul
introducerii Curții în jocul politic al puterilor, chiar dacă această atribuție are într-adevăr rolul de a
constituționaliza comportamentele politice.
191. Avizul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) asupra proiectului de
revizuire a Constituţiei României231 la care se referire Comisia de elaborare a propunerii legislative de
revizuire era clar contra atribuției Curții de a soluționa conflicte politice: „Trebuie precizat că este vorba
de conflicte de natură juridică și nu de natură politică. O Curte constituțională trebuie să rămână ceea ce
este: adică o jurisdicție abilitată doar să «zică dreptul». În această măsură, un astfel de contencios inter-
organe este un progres al statului de drept. O Curte constituțională nu este, dimpotrivă, un organ de
mediere între puterile statului, însărcinat să aplaneze luptele lor și să găsească o soluție politică
diferendului dintre ele”232 (s.n.). Constituanții români s-au conformat oarecum, căci au definit în textul
final conflictele ca fiind „juridice”, dar acestea nu se rezumă la conflictele de competențe, cum ar fi fost
de dorit și cum sugera Comisia de la Veneția, pentru a evita interpretările politice ale conflictelor
„juridice”. Textul Constituției României este mai larg. „El pare să privească toate conflictele între
226 A se vedea Decretul nr. 426/1999 privind revocarea din funcţie a primului-ministru al Guvernului, publicat în Monitorul
Oficial nr. 609 din 14 decembrie 1999.
227 Șt. Deaconu, Conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească și celelalte autorități publice în
jurisprudența Curții Constituționale a României, Analele Universității din București – Drept, 2011 – II, p. 233.
229 Amendament al doamnei senator Norica Nicolai.
230 Raportul Comisiei pentru eleborarea propunerii legislative pentru revizuirea Constituției, 06.08.2003, Poziția 175, p. 57,
https://www.senat.ro/legis/PDF/2003/03L297CR.pdf.
231 Nr. 169/2001 din 27 ianuarie 2003,
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2003)004-f.
232 Nr. 169/2001 din 27 ianuarie 2003,
autoritățile politice care privesc interpretarea și aplicarea Constituției într-o situație concretă”233.
192. În aceste condiții, sarcina definirii conflictelor juridice de natură constituțională a fost pasată Curții
Constituționale. O Curte care s-a achitat bine de această sarcină, dar care fusese foarte prudentă cu privire
la introducerea acestei atribuții în Constituție și încercase, în Decizia în care analiza constituționalitatea
inițiativei de revizuire, să delimiteze mai clar conflictele care îi vor fi date în competență, afirmând că
„pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că
este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de
competenţă”234. Constituanta nu a ținut cu adevărat cont de Decizia Curții în această privință, cum nu a
ținut cont nici de faptul că instanța cerea expres eliminarea din Propunerea legislativă de revizuire a
dispoziției prin care Curtea poate dobândi și alte atribuții prin lege organică, motivată de necesitatea de
„a se păstra neutralitatea politică a acestei autorități publice”235. Din păcate, Curtea a refuzat să controleze
constituționalitatea Legii de revizuire după adoptare și înainte de referendum, dispozițiile pe care le
considerase neclare sau neconstituționale rămânând în Constituție 236.
193. Ceea ce este clar este faptul că, în ciuda avizului Comisiei de la Veneția și a Deciziei Curții
Constituționale, această instanță a devenit în sistemul constituțional românesc de după 2003 un arbitru
între puterile politice. Ea trebuie să joace rolul de putere neutră. Problema este cum poate să își păstreze
neutralitatea și, în amontele acesteia, ce se înțelege prin această neutralitate.
194. Kelsen, ca și Schmitt, baza neutralitatea instanței speciale de contencios constituțional pe neutralitatea
tipică oricărui judecător: el este independent față de puterile politice, nu este politic activ, ci doar reactiv,
își bazează decizia pe o normă juridică constituțională confirmată în amontele deciziei și prin decizia
pronunțată se rezumă la asigurarea „exercițiului regulat al funcțiilor statale. Aceste funcții au ele însele
un caracter juridic: ele constau în acte juridice”237. Curtea Constituțională a României nu îndeplinește cu
adevărat cumulativ toate aceste condiții. Este motivul pentru care uneori exercițiul atribuției sale de
soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice a putut fi interpretat
ca fiind de natură politică.
195. Decizia Curții nu se bazează întotdeauna, când este vorba de soluționarea conflictelor, pe o normă
confirmată în avans. Dacă ar fi fost vorba doar de conflictele de competențe, atunci Constituția ar fi fost
nemijlocit baza deciziei, căci aceste competențe sunt clar delimitate de legea fundamentală. Dar în cazul
conflictelor definite atât de larg ca în Constituția României lucrurile nu mai sunt la fel de clare. Ele nu au
întotdeauna ca soluție alegerea de către Curte a unui traseu prevăzut în avans în textul constituțional, ci
crearea unui astfel de traseu. Cum spunea cu îndreptățire profesorul Ștefan Deaconu, „acest text
constituțional face din Curtea Constituțională un legiuitor pozitiv, iar din Deciziile Curții prin care sunt
soluționate astfel de conflicte, un izvor de drept constituțional”238 (s.n.). Curtea creează uneori norma
constituțională însăși, nu se rezumă la a aplica o normă confirmată, cum cerea teoria justiției
constituționale ca putere neutră inițiată de Kelsen.
196. În altă ordine de idei, Curtea, cum remarca ea însăși239, putând primi atribuții prin modificarea Legii sale
organice, nu doar prin revizuirea Constituției, nu mai este neutră din punct de vedere politic. Puterea
politică dintr-un moment poate atribui o competență Curții pentru a tranșa dispute politice conjuncturale.
S-a întâmplat deja prin introducerea prin Legea nr. 177/2010 a atribuției Curții de a controla
constituționalitatea hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului sau a
plenului celor două Camere reunite240.
197. Pe de altă parte, prin soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională Curtea Constituțională a
României nu se rezumă la asigurarea exercițiului regulat al funcțiilor statale, exercițiu transpus în acte
juridice, cum ar trebui conform doctrinei justiției constituționale ca putere neutră de inspirație kelseniană.
Curtea română controlează și alte tipuri de manifestări ale puterilor statului. Astfel ea afirma că „statutul
constituțional al Președintelui și al primului-ministru [...] îi obligă să își aleagă forme adecvate de
exprimare, astfel încât criticile pe care le fac la dresa unor puteri ale statului să nu se constituie în
233 Nr. 169/2001 din 27 ianuarie 2003,

234 Decizia Curții Constituționale a României nr. 148/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 317 din 12.05.2003.
236 Deciziile Curții Constituționale a României nr. 356/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 686 din 30.09.2003 și nr.
385/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 728 din 17.10.2003.

de droit public, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1929, p. 53.

240 Actualul art. 27 din legea 47/1992 republicată
elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură constituțională între acestea”241 (s.n.). Această
extindere a cauzelor posibile ale conflictelor introduce Curtea, cum remarca profesorul Ioan Muraru, „în
zone deseori delicate, de conflicte greu de arbitrat, de orgolii greu de satisfăcut”242.
198. Curtea Constituțională a României trebuie să fie o putere neutră situată în afara și deasupra separației
puterilor statului. Textele art. 146 lit. e și art. 146 lit. l din Constituția actuală o pun într-o situație dificil
de gestionat. Totuși, ea a încercat să își determine clar competența de soluționare a conflictelor juridice
de natură constituțională în așa fel încât să își păstreze statutul de neutralitate. Astfel, în Decizia nr. 53
din 2005, ea definea conflictele a căror soluționare îi este dată în competență într-o manieră cât se poate
de neutră, având în vedere starea sistemului juridic pozitiv:
199. „Conflictul juridic de natură constituţională între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni concrete
prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei,
aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei
sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”. Un asemenea conflict juridic de
natură constituţională trebuie să fie urmare a unor acte sau fapte care „au produs ... un efect juridic”. Nu
există, pe de altă parte, un conflict de natura celor prevăzute de art. 146 lit. e din Constituția României
dacă „părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită
autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă
nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale
acelor autorităţi publice” (s.n.)243.
200. În concluzie, cu toate ezitările și inconvenientele sistemului constituțional românesc actual, Curtea
Constituțională joacă rolul de putere neutră între puterile statului. Acest rol poate fi util întăririi statului
de drept244, dar poate reprezenta și un risc sistemic, pentru că poate duce la politizarea excesivă a Curții
Constituționale. Acest risc este pentru moment destul de bine gestionat de către Curte, care configurează
într-o manieră neutră noțiunea de conflict, asigurându-și astfel neutralitatea față de puterile constituite.
Totuși, riscul unei derive există, căci Curtea își poate modifica jurisprudența destul de ușor în condițiile
unui text constituțional flexibil, care îi conferă calitatea de legiuitor pozitiv și poate fi utilizată politic prin
intermediul introducerii de noi competențe în Legea sa organică. În aceste condiții, ar fi de dorit ca o
revizuire constituțională viitoare să elimine art. 146 lit. l și să precizeze mai clar noțiunea de conflict
utilizată de art. 146 lit. e din Constituție.
241 Decizia nr. 435/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 04.07.2006.
242 I. Muraru, Comentariul art. 146 din Constituția României, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României –
Comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2008, p. 1404.
243 Pentru detalierea condițiilor conflictelor juridice de natură constituțională vezi G.L. Gîrleșteanu, Conflictele juridice de natură
constituțională dintre autoritățile publice, în Revista Transilvană de Științe Administrative nr. 1(30)/2012, p. 41-51; D.C.
Dănișor, S. Drăghici, Comentariul Deciziei Curții Constituțională nr. 148 din 21 februarie 2007, în Revista de Drept Public nr,
2/2007, p. 109-122; S. Drăghici, Comentariul Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii de soluţionare a conflictului
juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, în Pandectele
Române, nr. 1/2011, p. 130-139; S. Drăghici, Comentariul Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic
de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi
Senat, pe de altă parte, în Pandectele Române, nr. 1/2011, p. 140-154; E.M. Nica, Notă asupra Deciziei Curții Constituționale
nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, în Revista Română de Jurisprudență, nr. 6/2009, p. 40-49.
244 Avis nr. 169/2001, Commission Europeenne Pour la Democratie par le Droit (Commission de Venise), Observations sur le
projet de revision de la Constitution de la Roumanie (textes inacheves par la Commission de revision de la Constitution) par M.
V. Constantinesco (expert, France).

Separatia Fiunctionala A Puterilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Separatia Fiunctionala A Puterilor

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Separația funcțională a puterilor

Teoria. Valoarea normativă a teoriei. Puterea neutră

Secțiunea 1. Teoria separației puterilor în stat – fundament al statului liberal modern

constitutionnelle de l'Angleterre», Sirey, 32e édition, 2015.

15 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, §87.

4 N°2, Avril-juin 1952, p. 209.

adresa http://classiques.uqac.ca/, p. 208.

35 Montesquieu, L’Esprit des Lois, Livre XIX, Chapitre XXVII.

electronică la adresa http://classiques.uqac.ca/, p. 217.

42 Montesquieu, L'Esprit des Lois, Livre XI, Chapitre VI.

4 N°2, Avril-juin 1952, p. 208.

Imprimeur – Editeur, M.DCCC.XCIX, p. 417. Consultată pe www.gallica.bnf.fr

după ediția electronică descărcată de la adresa

57 N. Luhmann, Le pouvoir, Les Presses de l’Université Laval, 2010, p. 11.

58 N. Luhmann, Le pouvoir, Les Presses de l’Université Laval, 2010, p. 11.

republică, o lege fundamentală, maniera de a o face este o altă lege fundamentală”.

University Press, 2004.

Secțiunea 2. Valoarea normativă a principiului separației puterilor în stat

72M. Blais, Philosophie du pouvoir, Editions du Jour, Montréal, 1970, p. 111.

74 Decizia nr. 209/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 76 din 21.02.2000.

Oficial nr. 477 din 14.04.2003.

nr. 895 din 03.11.2006.

Oficial nr. 914 din 09.11.2006.

Schmitt expusă în 1931 în articolul citat mai sus.

98 Montesquieu, L’Esprit des lois, eBook, Livre XI, Chap. VI.

francaise d’Hstoire des idées politiques 2008/1 (nr. 27), p. 50.

Humanitas, București, 1990, p. 117.

Humanitas, București, 1990, p. 118.

Humanitas, București, 1990, p. 118.

Humanitas, București, 1990, p. 120.

Humanitas, București, 1990, p. 121.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 453.

Monitorul Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 476.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 480.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 615.

Grange, Aubier, 1991, p. 371.

d’Hstoire des idées politiques 2008/1 (nr. 27), p. 45-46.

par H. Grange, Aubier, 1991, p. 385.

d’Hstoire des idées politiques 2008/1 (nr. 27), p. 63.

par H. Grange, Aubier, 1991, p. 377.

par H. Grange, Aubier, 1991, p. 401.

– 1991, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2016, p. 227.

București, 2016, p. 284-285.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 500.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 496.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 497.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 502.

Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 631.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 510.

coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 491.

Oficial, editor coordonator D. Ioncică, București, 1998, p. 489.

de droit public, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1929, p. 53.

constitutionnels, L.G.D.J., Paris, 2006.

1875), Livre XI, Chapitre IV.

par H. Grange, Aubier, 1991, p. 385.

233 Nr. 169/2001 din 27 ianuarie 2003,

385/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 728 din 17.10.2003.

de droit public, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1929, p. 53.

S-ar putea să vă placă și