PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZUL

INFRACŢIUNII DE OMOR

• Noţiuni introductive.
Fără îndoială cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod
substanţial la realizarea scopului procesului penal. În accepţiunea legii procesuale penale,
cercetarea la faţa locului constituie tot un procedeu probatoriu ce serveşte la adinistrarea sau la
aflarea unor mijloace de probă. Astfel, cercetarea la faţa locului constituie activitatea procedurală
şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a
săvârşit o faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi
examinarea mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziţiei şi stării acestora.
Legat de accepţiunea expresiei, faţa locului trebuie făcute anumite sublinieri. Legea procesual
penală nu precizează expres, în nici una din dispoziţiile sale, înţelesul acestei expresii, definind
în schimb noţiunea de „locul săvârşirii infracţiunii. Astfel, prin „locul săvârşirii infracţiunii”se
înţelege, locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a
produs rezultatul acesteia, dar şi locurile unde s-au descoperit urmele acesteia, ori în care s-au
extins urmările ei. Astfel, în noţiunea „de loc al săvârşirii faptei” vor intra :
- porţiunea de teren sau încăperea în care s-a săvârşit în mod concret infracţiunea;
- porţiunile de teren învecinate, în care au avut loc diferite acţiuni infracţionale pregătitoare;
- porţiunea de teren sau încăperea în care s-au descoperit rezultatele infracţiunii cercetate;
- căile de acces şi de îndepărtare de la locul săvârşirii faptei.
De exemplu, în cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, locul faptei cuprinde: locul în care
victima a fost surprinsă de glonţ, locul din care s-a tras, locul în care a fost găsit cadavrul,
precum şi orice porţiune de teren dintre aceste puncte menţionate, dacă se găsesc urme ale faptei
săvârşite. Desigur că, în foarte multe cazuri, locurile amintite sus atât de apropiate unul de altul
încât toate formează un spaţiu omogen, dar se poate ca între ele să fie şi distanţe chiar foarte
mari.
Scopul cercetării la faţa locului, dedus din conţinutul noţiunii, ar putea fi rezumat astfel:
- cercetarea la faţa locului permite examinarea criminalistică ;
- această activitate oferă posibilitatea căutării, relevării, fixării, ridicării şi interpretării urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, inclusiv fixarea acestora din punct de vedere procesual;
rezultatele obţinute prin examinarea locului unde s-a comis infracţiunea constituie punctul de
plecare în elaborarea versiunilor de urmărire penală, cu privire la natura infracţiunii, făptuitorii,
condiţii de loc şi timp şi scopul activităţii infracţionale;
- cercetarea la faţa locului contribuie la stabilirea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au
determinat ori favorizat săvârşirea infracţiunii, cu efect pe linia prevenirii comiterii pe viitor a
unor fapte similare.
Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în dispoziţiile
Codului de Procedură Penală, unde se arată că se poate efectua această activitate când este
necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi
să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor de probă şi
împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. De asemenea,importanţa cercetării la faţa
locului rezidă în aceea că organul de cercetare penală percepe nemijlocit împrejurările în care a
acţionat făptuitorul, obiectele de care s-a folosit în săvârşirea infracţiunii, obiectele pe care
acesta le-a atins în câmpul infracţional, căile de acces şi de părăsire a locului unde a fost comisă
fapta. Atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară consideră cercetarea la faţa locului ca
fiind condiţia de bază şi punctul de plecare în investigarea criminalistică a infracţiunilor.
Alteori, cercetarea la faţa locului constituie singura modalitate de obţinere a probelor în faza
iniţială a investigării.1Prin prisma celor arătate, cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi o
activitate complexă desfăşurată de organele de urmărire penală.
În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie motivată a
organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale. Cercetarea se
efectuează în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. De
asemenea, cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar, iar, o
eventuală participare a părţilor legal citate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării.
În vederea garantării exercitării dreptului la apărare în cazul învinuitului sau inculpatului
reţinut sau arestat, legea a înscris posibilitatea aducerii acestuia la cercetare; în situaţia în care nu
poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie
reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.
De asemenea, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui
act de urmărire penală, deci şi la cercetarea la faţa locului.Lipsa apărătorului nu împiedică
efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de
data şi ora efectuării actului.
În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă, printr-o încheiere,
după începerea cercetării judecătoreşti. Potrivit Codului de Procedură Penală, instanţa de
judecată efectuează în unele cazuri cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa
procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Între procedura cercetării la faţa locului efectuată de către organele de urmărire penală şi cea
efectuată de către instanţa de judecată pot fi sesizate unele aspecte diferenţiale, şi anume: în timp
ce organele de urmărire penală încunoştiinţează părţile, instanţa le citează; în cazul efectuării
cercetării la faţa locului de către instanţă, participarea procurorului este obligatorie, dacă şi
participarea la judecată este obligatorie, în timp ce, în cazul efectuării cercetării la faţa locului
de către organele de cercetare penală, procurorul poate să nu fie prezent.

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a cercetării la faţa locului, organul judiciar care efectuează
această activitate poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează
cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea
cercetării. Această dispoziţie a legii se justifică prin aceea că discuţiile între anumite persoane
prezente la această activitate ar putea influenţa, într-un mod sau altul, desfăşurarea cercetării, ca
şi martorii prezenţi.
Cercetarea locului săvârşirii faptei este o acţiune imediată a urmăririi penale, trebuind să
se efectueze fără nici o întârziere şi cât mai complet,căci repetarea ei, deşi posibilă, nu dă
întotdeauna rezultate satisfăcătoare.
În marea majoritate a cazurilor, cercetarea locului săvârşirii faptei este o activitate
obligatorie, dar, îndeosebi, nu poate lipsi în cercetarea : omorului, a incendiilor, a spargerilor, a
accidentelor de muncă sau de circulaţie şi , în general, în toate cazurile în care este necesar să se
facă constatări cu privire la situaţia locului faptei. Cu alte cuvinte, cercetarea locului faptei se
face cu dublu scop , şi anume, pe de o parte, de a cunoaşte nemijlocit „ambianţa generală” a
infracţiunii cercetate sau în curs de judecată, iar pe de altă parte, pentru a descoperi, ridica şi fixa
urmele infracţiunii, pentru a cunoaşte împrejurările acesteia şi a demasca pe infractor.
Cercetarea locului săvârşirii faptei face parte din activităţile iniţiale de anchetă, pornite
imediat ce s-a aflat de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi sunt cazuri când cercetarea locului
faptei se face cu o anumită întârziere, fie că infracţiunea a rămas în timp nedescoperită, fie că nu
s-a cunoscut de la început care este într-adevăr locul principal al săvârşirii faptei. În cazurile
când cercetarea locului faptei se face cu o oarecare întârziere, va trebui să se ţină seama de toate
modificările ce au putut să opereze între timp asupra urmelor infracţiunii : în măsura în care ele
mai pot fi descoperite, vor trebui interpretate ţinând seama de aceste transformări.
În cercetarea locului săvârşirii faptei se va ţine seama de următoarele reguli tactice cu
caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus:

a) Cercetarea locului săvârşirii faptei trebuie efectuată cât mai urgent posibil, orice întârziere
aducând după sine riscul distrugerii unei părţi din urmele infracţiunii , sau schimbarea poziţiei
relative a unor obiecte importante pentru cunoaşterea infracţiunii cercetate.
Modificările survenite la locul faptei se pot datora unor condiţii atmosferice, în măsura în care
urmele infracţiunii s-au format în loc deschis sau, activităţii intenţionate sau neintenţionate a
unor persoane. Astfel, în cercetarea accidentelor de circulaţie, deplasarea la locul faptei trebuie
făcută cât mai neântârziat, pentru a nu bloca prea mult timp căile ce circulaţie, şi pentru ca
urmele accidentului să nu se şteargă. În cercetarea unui omor, întârzierea cercetării poate aduce
după sine distrugerea urmelor principale, ca: dispariţia petelor de sânge, a obiectului folosit, sau
a unor obiecte aparţinând infractorului şi prin care ar fi putut fi identificat.

Cercetările locului faptei efctuate noaptea se continuă şi a doua zi, chiar dacă s-a dispus
de lumină suficientă, pentru a nu neglija descoperirea vreunei urme.
b) Cercetarea locului faptei trebuie făcută în mod obiectiv, fără ca activitatea de cercetare
să se limiteze numai la verificarea anumitor versiuni, iar neglijarea celorlalte să determine
neridicarea tuturor urmelor infracţiunii.
Fixarea rezultatelor cercetării în procesul-verbal se va face în ordinea în care s-a desfăşurat
cercetarea şi s-au descoperit urmele.
c) Cercetarea locului faptei trebuie să se facă minuţios şi atent, fără neglijarea lucrurilor
mărunte”, ca diferitele detalii ce pot lămuri însă înlănţuirea cauzală a faptelor
d) Cercetarea locului fapteitrebuie să se facă în mod organizat, după un anumit plan, ca
diferitele acţiuni să nu se stânjenească reciproc. Organul de urmărire penală îşi va schiţa un
început de plan, ţinând seama de extinderea locului, faptei, de primele versiuni ce se desprind din
cele relatate de martori, de natura dominantă a urmelor ce pot fi ridicate (de exemplu, la locul
faptei se găseşte un cadavru, urmele unui incendiu etc).De asemenea,se vor lua informaţii dacă la
locul faptei s-au produs modificări, precizându-se în ce constau ele şi de către cine şi în ce scop
au fost făcute.
Organizarea cercetării locului faptei va parcurge două faze, desfăşurându-se de la general la
particular, de la cercetarea în ansamblu a locului spre cercetarea cât mai detaliată a
obiectelor. Când locul faptei constă dintr-o încăpere sau mai multe, stabilirea aspectului de
ansamblu se va face privind locul faptei din uşa de intrare. Dacă locul faptei este un loc deschis,
înainte de a se porni la cercetarea propriu-zisă se va face înconjurul lui, pentru a-i aprecia
dimensiunile şi caracteristicile. În această fază de apreciere generală a locului faptei se vor
executa fotografiile de ansamblu, pentru încadrarea imaginii locului faptei în mediul său
înconjurător.
Toată activitatea de cercetare la faţa locului se descrie în procesul-verbal de către organul de
urmărire penală care conduce cercetarea respectivă, la care se pot anexa schiţe, desene sau
fotografii ori alte asemenea lucrări, cum sunt, rolele din film sau benzile videomagnetice. Acesta
constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar.
Procesul-verbal poate să fie întocmit după terminarea întregii activităţi sau treptat, pe
măsura desfăşurării cercetării. Indiferent de metoda aplicată la întocmirea lui, procesul-verbal
trebuie să fie o oglindă a întregii activităţi desfăşurate de toate persoanele participante, prin
redarea amănunţită a tot ceea ce s-a descoperit şi s-a făcut pentru fixarea, ridicarea şi conservarea
probelor, deoarece reprezintă dovada acestei activităţi şi în acelaşi timp este singurul mijloc de
probă rezultat din cercetarea locului faptei. Menţiunile cuprinse în procesul verbal vor reflecta
caracterul obiectiv, complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care
să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului, precum şi
evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau la alte
interpretări. Este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, clare
şi riguroase, potrivit specificului cercetării.

Din punctu de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va conţine următoarele

menţiuni:
- data şi locul unde este încheiat;
- numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
- descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi
explicaţiile acestora;
- menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului cuprinde trei părţi: preambulul, partea descriptivă şi
încheierea.
În partea introductivă sau preambul se arată partea cercetată, data comiterii ei, locul şi data, cu
menţiunea orei când începe cercetarea, satarea atmosferică şi a locului faptei, delimitarea precisă
a acestuia, organul de urmărire penală care conduce cercetarea, numele, prenumele, calitatea în
care participă, ocupaţia şi adresa persoanelor participante.
Partea descriptivă cuprinde desfăşurarea cercetării, mijloacele utilizate, metodele aplicate,
urmele descoperite, metodele şi mijloacele de fixare şi ambalare a probelor materiale. Se
menţionează numărul de fotografiilor executate şi ce anume reprezintă fiecare fotografie în parte,
schiţele şi desenele întocmite. Toate acestea se ataşează la procesul-verbal respectiv şi reprezintă
părţi componente ale acestuia.
În partea finală (încheierea) se menţionează ora când s-a terminat cercetarea la faţa locului şi
cum anume a decurs toată operaţiunea cercetării respective. Pe fiecare pagină şi la sfârşit,
procesul verbal se semnează de către organul de urmărire penală precum şi de martorii asistenţi
şi de către persoanele la care se referă procesul verbal.Dacă vreuna din aceste persoane nu poate
sau refuză să semneze, se face menţiunea despre aceasta. Consemnările se vor limita strict la
constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării, iar nu la aspecte
inexistente în acel moment.

• Particularităţile cercetării la faţa locului în cazurile infracţiunilor de

omor:

Potrivit legislaţiei penale în vigoare infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane.
Într-o exprimare ceva mai cuprinzătoare, omorul ar putea fi definit ca „fapta persoanei care, cu
intenţie, ucide o altă persoană”. Omorul ce exprimă suprimarea vieţii unei alte persoane prin
mijloace violente poate fi simplu, în calificarea căruia, din punct de vedere juridic, nu interesează
starea de sănătate a persoanei sau mijloacele utilizate. Va fi o infracţiune de omor, actul de
suprimare a vieţii pe parcursul delimitat de la realizarea actului naşterii până la instalarea morţii
reale, prin mijloace apte de a-l produce, idonee şi nu imaginare sau prin mijloace banale (lovituri
uşoare), dacă agresorul cunoştea factorii conexi ce pot interveni în producerea morţii (stările
patologice premorbide).
Acţiunea de ucidere poate fi realizată de multe ori în forme şi cu mijloace violente (prin
împuşcare, înjunghiere), cât şi în forme neviolente (suprimare, otrăvire).
Omorul calificat este fapta persoanei care săvârşeşte un omor în anumite împrejurări grave
prevăzute de lege ce au caracterul unor circumstanţe agravante (cu premeditare, din interes
material, asupra soţului sau unei rude apropiate), în starea de neputinţă a victimei de a se apăra,
prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane – de exemplu explozia unei clădiri - ,în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei, omorul comis pentru a
se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei
pedepse, pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni, precum şi omorul săvârşit în
public. Această faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat faţă de infracţiunea de omor
simplu, ceea ce explică incriminarea sa prin dispoziţii separate şi sancţiunea mai severă.
Varianta de tip a omuciderii, omorul deosebit de grav constă în uciderea cu intenţie a unei
persoane în împrejurări care imprimă faptei un grad şi mai sporit de pericol social. Astfel, omorul
săvârşit prin cruzimi multiple, asupra a două sau mai multe persoane, comis de către o persoană
care a mai săvârşit un omor, pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii,
asupra unei femei gravide, sau asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, justifică
aplicarea de către instanţa competentă a celor mai severe sancţiuni de drept penal. Omorul prin
cruzimi rezultă din mijloacele utilizate (ce provoacă chinuri), din împrejurările ce dovedesc
ferocitatea (de exemplu, violenţa asupra copilului în faţa mamei), ca şi din personalitatea
agresorului (psihopat malign, cinic).

Omuciderea are ca obiect juridic relaţia socială care ocroteşte viaţa şi ca obiect material, corpul
victimei infracţiunii. Gravitatea omorului diferă cu forma de vinovăţie, relaţia victimă-agresor şi
modul său de săvârşire. În cadrul laturii obiective nu interesează dacă moartea s-a produs imediat
sau tardiv. Intenţia, ca latură subiectivă a infracţiunii de omor, rezultă din felul comiterii sale, din
mobilul faptei şi mijloacele de execuţie utilizate.

Uciderea din culpă – constituie varianta atenuantă a omuciderii. Ea are o formă simplă când se
referă la lipsa de prevedere a omorului, deşi autorul putea şi avea această posibilitate de
prevedere. Uciderea din culpă calificată se realizează atunci când nu se respectă măsurile de
prevedere specifice ale unei profesiuni şi ea se poate realiza prin acţiune sau
inacţiune.Infracţiunea se referă la culpa profesională care, la rândul său, are câteva agravante:
uciderea din culpă profesională sub influenţa beţiei pentru cei ce utilizează drumul public, şi
omorul din orice altă profesiune dacă autorul a fost în stare de ebrietate sau dacă s-a cauzat
moartea a două sau mai multe persoane, deodată.
Rolul şi importanţa investigaţiei criminalistice în soluţionarea infracţiunilor împotriva vieţii –
ca şi în soluţionarea celorlalte fapte penale – rezultă din aceea că ştiinţa Criminalisticii pune la
îndemâna organelor judiciare metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii,
fixării, ridicării şi examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului şi eventual a
victimei.Prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum şi prin
metodologia cercetării morţii violente, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii
adevărului.1 Investigarea omorului – una dintre formele morţii violente – se particularizează, faţă
de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrate în câteva
direcţii principale, respectiv: stabilirea cauzei şi natura morţii, a circumstanţelor de timp şi de
mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumente folosite la suprimarea
vieţii victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului,
precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii.
Din perspectiva investigaţiilor criminalistice, cercetarea la faţa locului parcurge două
faze principale: statică şi dinamică, fiecărei fiindu-i caracteristice anumite obiective.

Cercetarea la faţa locului în faza statică.

În faza statică a cercetării sau stadiul cercetării generale, se procedează la o examinare atentă a
locului faptei, atât în ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o
modificare acestuia. În aceste momente, pe cât este posibil, nici un obiect nu este atins sau
mişcat de la locul său. Se procedează la fixarea poziţiei obiectelor principale, a victimei (dacă
este cazul) şi, în general, a întregului ansamblu al locului, în scopul formării unei imagini asupra
naturii faptei, momentului şi modului în care s-ar fi putut desfăşura.
În această fază interesează aspectul de ansamblu al locului săvârşirii faptei, poziţiile relative ale
diferitelor urme şi obiecte, căile de acces; se măsoară distanţele dintre diferitele obiecte ale
infracţiunii, între diferitele urme ale acesteia, se execută fotografiile-schiţă, fotografiile
obiectelor principale de la locul faptei şi se fac măsurătorile fotografice tridimensionale. În orice
împrejurare în care la faţa locului se găseşte un cadavru, indiferent de cauza şi natura morţii
(omucidere, sinucidere, accident), se impune efectuarea de fotografii pentru redarea poziţiei
corpului, a stării îmbrăcămintei, a leziunilor vizibile în acel moment, a distanţei şi raportului de
poziţie cu obiectele din apropiere.
Regula generală este aceea potricit căreia, în ipoteza morţii violente, cadavrele să fie
fotografiate în poziţia şi starea în care au fost găsite, nefiind permisă nici o modificare.

Potrivit acestei reguli generale, se va efectua o fotografie cu aparatul dispus deasupra

cadavrului, într-o poziţie pe plan paralelă, care să permită fixarea imaginii întregului corp;
totodată, se vor efectua mai multe fotografii din părţile laterale (fotografii încrucişate), evitându-
se, în măsura posibilităţilor, fotografiile dinspre cap şi picioare, pentru prevenirea deformărilor
supărătoare date de perspectivă. Dacă acest lucru nu este totuşi posibil, fotografiile se vor
executa de la o distanţă ceva mai mare şi cu aparatul cât mai ridicat. Sursele de lumină se dispun
frontal şi lateral, pentru înlăturarea umbrelor.
Pe lângă regula generală, în funcţie de specificul situaţiei, mai pot fi avute în vedere următoarele
reguli:
- cadavrele dezmembrate sunt fotografiate în două etape: mai întâi se fotografiază fiecare parte în
locul şi în poziţia în care se află, apoi se fotografiază întregul corp refăcut;
- cadavrele înecaţilor sunt fotografiate o dată în apă, dacă aşa au fost găsite, şi imediat după
scoatere, pentru a nu risca apariţia procesului de putrefacţie, îndeosebi la temperaturi ridicate;
- cadavrele spânzurate sau în poziţia şezând sunt fotografiate din faţă, din spate şi din părţile
laterale.La spânzuraţi se va insista asupra nodului şi şanţului de spânzurare;
- cadavrele carbonizate, după fotografierea în starea în care au fost găsite, vor fi aşezate pe o
suprafaţă albă (hârtie sau cearşaf), pentru a se obţine suficient contrast şi fotografiate cu ajutorul
unei lumini puternice;
- cadavrele îngheţate vor fi, de asemenea, fotografiate în starea iniţială, precum şi după
dezgheţarea la temperatura camerei.
După fixarea prin fotografie a aspectului general al cadavrului şi îndeosebi a poziţiei lui faţă de
obiectele înconjurătoare, se trece la fotografierea, la o scară mult mai mare, a detaliilor, ca:
leziunile vizibile, urmele infracţiunii rămase pe îmbrăcăminte, petele sau bălţile de sânge, urmele
de otrăvire, arsurile. Dacă leziunile provocate de armele de foc au creat orificii atât de intrare cât
şi de ieşire, aceste urme vor fi fotografiate într-o succesiune imediată.
Măsurătorile tridimensionale se pot face prin folosirea unor planşete speciale, prin
stereafotografie, cu aparate având ca două obiective, precum şi pe fotografii executate ocazional.
Aceste procedee sunt aplicabile de specialiştii fotografi ai organelor judiciare.
În viitor, măsurătorile tridimensionale vor beneficia de aportul holografiei, imaginile obţinute cu
ajutorul radiaţiei laser permiţând o vizualizare spaţială din mai multe unghiuri.
Cercetarea poate începe de la centru şi continuă spre marginea locului faptei, sau de la obiectul
principal, cum ar fi de exemplu, corpul victimei, focarul unui incendiu etc. În locurile închise,
cercetarea se poate desfăşura de-a lungul pereţilor încăperii, iar, în locurile deschise, pe porţiuni
de teren bine delimitate de la centru spre margine sau invers. În această fază a cercetării se va
căuta să se stabilească în aspecte generale: natura infracţiunii cercetate, timpul când a avut loc,
felul în care s-a desfăşurat.
Se va interzice fumatul în timpul cercetării locului faptei, sau se va fixa un loc special pentru
fumat.

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul
care conduce echipa de cercetare.

a) Operaţiuni de conservare a câmpului infracţional:

1. Luarea măsurilor de conservare a întregului câmp infracţional este o măsură esenţială pentru
evitarea unei posibile acţiuni distructive a persoanelor curioase (aşa-numitul „val al curioşilor”),
a amatorilor de senzaţii tari care, numai în câteva momente, pot schimba înfăţişarea locului faptei
sau distruge urmele infracţiunii. Este total contraindicat să se atingă sau să se modofice poziţia
unor obiecte, dacă situaţia nu o impune cu necesitate (salvarea victimelor sau înlătirarea unor
pericole). Organul de urmărire penală nu modifică nimic din aspectul iniţial al locului săvârşirii
faptei, se deplasează, dus şi întors, pe o singură direcţie din cuprinsul locului faptei, notând în
carnet aspectele generale, precum şi forma şi poziţia obiectelor şi a urmelor întâlnite în cursul
cercetării.
Prin stabilirea exactă a perimetrului scenei infracţiunii se previne o eventuală încercare a
autorului infracţiunii de a şterge urmele faptei sale. Măsura se impune şi pentru prevenirea
acţiunii unor infractori cu caracter obiectiv, cum sunt, de exemplu, condiţiile metereologice, mai
ales dacă fapta a fost comisă într-un loc deschis.

2. Limitarea accesului persoanelor în zona cercetată se va face până la strictul necesar. În faza
de pregătire, la locul faptei va pătrunde numai şeful echipei, însoţit, eventual, de un ajutor sau de
medicul legist şi procurorul dacă infracţiunea s-a soldat cu victime omeneşti. În continuare –
dacă se consideră necesar şi posibil – va fi folosit câinele de urmărire, după care îşi vor începe
activitatea ceilalţi membri ai echipei.
Mulţimea curioşilor trebuie ţinută la distanţă de locul faptei, pentru a nu distruge urmele
infracţiunii, dar acest deziderat nu trebuie interpretat mecanic, căci prin îndepărtarea tuturor
persoanelor fără selectare se pot pierde unii martori oculari preţioşi, unele persoane care ar putea
ajuta la identificarea infractorului dacă acesta este prins, sau chiar infractorul sau complicii
rămaşi să vadă cum decurg cercetările.
Dacă la locul faptei au circulat şi alte persoane până la sosirea organelor de pază precum şi
persoanele care au ajutat la transportarea victimelor sau la oprirea efectelor infracţiunii, tuturor
acestora li se vor lua impresiunile urmelor de mâini şi de picioare, pentru a le putea diferenţia de
urmele infractorului.
Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării locului faptei, este
deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în
lonişte, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, şi mai ales, oportun.

3. Limitarea contactului terţilor cu obiectele existente în câmpul infracţional – se constată, în

practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu
consecinţe grave, ca, la faţa locului – pe lângă membrii echipei de cercetare – mai sunt przente şi
alte persoane cu anumite responsabilităţi din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii.
Acestora li se adaugă tot mai frecven ziariştii. Câteodată, aceştia pătrund chiar printre primii în
zona cercetată pentru a-şi face o idee despre ce s-a întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu
privire la natura şi gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării
la faţa locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simţ, cum ar fi evitarea creării de noi
urme, atingerea sau modificarea poziţiei unor obiecte.
Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleaşi condiţii de ordine şi corectitudine
la actele de investigaţie, dar în afara perimetrului scenei infracţiunii. Faţă de aceştia, magistratul
şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă
jurnaliştii sunt excesivi de curioşi, furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza
iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ evoluţia investigaţiilor, să trezească anumite ecouri
nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmaţii neconforme cu realitatea sau care, pur şi
simplu, servească făptuitorilor.
b) Examinarea victimei şi constatarea morţii este efectuată de către medicul legist, în prezenţa
procurorului. Se va stabili dacă victima mai este sau nu în viaţă, pentru un eventual prim-ajutor şi
transportarea sa imediată la spital. Medicul legist constată decesul, diagnostic pus pe baza
semnelor cadaverice specifice instalării morţii biologice şi confirmat cu prilejul examenului
necroptic. Înainte de orice examinare, cadavrul va rămâne în poziţia în care a fost găsit şi se va
proceda la fotografierea lui. La fotografiere este recomandabil să se prindă în imagine şi o riglă
gradată, care permite o ghidare asupra relaţiilor metrice sau, mai bine, să se folosească un aparat
stereoscopic, cu fotografierea concomitentă a unui raster.
Fotografia în culori este mai pretenţioasă; se pot produce mari variaţii în redarea culorii, în
funcţie de sursa de lumină şi de ora la care s-a executat fotografierea.
Examinarea victimei parcurge aceleaşi faze ca şi cercetarea locului faptei – faza statică şi faza
dinamică – rezultatele fiind consemnate în procesul verbal şi fixate prin fotografiere sau prin
înregistrarea videomagnetică, în aceeaşi ordine.
Astfel:
În faza statică se determină următoarele:
a) locul în care a fost decoperit cadavrul, amplasarea în raport cu urmele şi obiectele din jurul
său (mobile, elemente de construcţie, vegetaţie, potrivit particularităţilor locului), distanţa până
la acestea, examinarea îmbrăcăminţii, descrierea sumară a leziunilor traumatice şi eventual a
modului de producere, cum ar fi cele de autoapărare, precum şi cât mai multe detalii de ordin
general – talie, greutate, sex şi vârsta aproximativă a victimei, - cât şi particulare – culoarea
părului, a ochilor, forma feţei, a nasului, urechilor, formula dentară, cicatrice posttraumatice,
eventuale tatuaje, nervi pigmentari;

b) poziţia corpului, privind în ansamblul său, cum ar fi, de exemplu, pe spate, cu faţa în jos
sau lateral (decubit dorsal, ventral sau lateral), precum şi poziţia membrelor şi a capului. De
exemplu, membrele pot fi extinse sau îndoite (flectate), capul întors într-o parte.
În faza dinamică, vor fi examinate, în ordine:
a) îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului, interesând caracteristicile lor (culoarea şi
gradul de uzură, croiala, materialul din care sunt confecţionate, sau diverse accesorii), precum şi
urmele sau pete existente pe acestea. De asemenea, se va preciza lipsa unor părţi din
îmbrăcăminte sau încălţăminte, care, în mod normal, trebuiau să existe (pantofi, pantaloni, fustă,
lenjerie), dacă există rupturi ale acestora, inclusiv lipsa unor obiecte de genul ceasului sau a
verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete. Va fi cercetat cu atenţie
fiecare buzunar, indicându-se conţinutul şi poziţia acestuia (normal sau scos în afară), precum şi
urmele de murdărie sau pete.
b) corpul cadavrului se examinează plecându-se de la elementele generale, cum sunt,
constituţia fizică, culoarea pielii, semnele particulare, adipozitatea, semnele cadaverice şi
diferitele leziuni vizibile, indicând forma, dimensiunea şi locul acestora pe corpul cadavrului. De
asemenea se vor indica şi urmele diferitelor resturi de materiale, ca: sânge şi alte resturi
biologice, noroi, praf rezultate din săvârşirea infracţiunii.
Se vor examina leziunile de pe corpul cadavrului, pentru a stabili ce instrumente s-au folosit la
producerea lor, dar, pe căt posibil, cadavrul nu va fi dezbrăcat de haine, acest lucru fiind executat
în cadrul examinării medico-legale, după transportarea la morgă a cadavrului. Înainte de
ridicarea victimei de pe locul unde a fost găsită se conturează cu creta locul exact ocupat,
indicând şi poziţia membrelor dacă acestea sunt îndepărtate de corp.
c) Examinarea câmpului infracţional se efectuează pentru ca procurorul să-şi formeze o
imagine de ansamblu a acestuia. Astfel, în câmpul infracţional vor intra numai procurorul şi
medicul legist. Se evită astfel posibilitatea distrugerii unor urme şi modificarea poziţiei
obiectelor din preajma cadavrului – aşa numitele urme poziţionale au o mare importanţă în
clarificarea modului de săvârşire a infracţiunii. În funcţie de particularităţile locului faptei – cum
ar fi, de exemplu, un apartament, magazine, drum public – organul judiciar are obligaţia să fixeze
imaginea exactă a întregului tablou al faptei, prin stabilirea stării şi poziţiei uşilor şi ferestrelor, a
mobilierului, a aparatelor, a celor mai diverse obiecte, a urmelor; măsurarea distanţei dintre
obiectele principale, dintre acestea şi urme sau locuri de acces, aspect de natură să servească la
clarificarea unor împrejurări ale cauzei.
Pentru stabilirea timpului când a avut loc infracţiunea se va ţine seama de starea resturilor
de mâncare, de felul îmbrăcămintei victimei sau infractorului, dacă îmbrăcămintea avea urme de
ploaie care a căzut la un timp cunoscut sau nu,dacă ceasul victimei a stat. Dacă ceasul a fost lovit
în timpul agresiunii şi s-a oprit din acest motiv, timpul va fi indicat destul de precis. Când locul
faptei este un teren deschis, indiferent de metoda care a fost adoptată pentru desfăşurarea
cercetării, terenul va fi împărţit în parcele aproximativ egale, ţinând seama de diferenţierile
naturale ale terenului.

În caz că cercetarea locului săvârşirii faptei se desfăşoară într-o încăpere, după cercetarea
punctului principal unde se găsesc urmele mai importante, se trece la cercetarea pereţilor,
mergând pe sensul unei mâini (stânga sau dreapta), examinându-se ferestrele, uşile şi obiectele
atârnate pe pereţi sau situate în imediata lor apropiere; apoi se va cerceta pardoseala, terenul şi
diferitele obiecte din încăperi, insistându-se asupra locurilor unde urmele infracţiunii au putut să
se formeze, ţinând seama de natura infracţiunii şi de natura obiectelor.
În mod obişnuit, în practica de cercetare penală, când locul săvârşirii faptei nu este prea extins
şi urmele principale ale infracţiunii cercetate sunt concentrate într-un singur loc – cadavrul
victimei – cercetarea locului săvârşirii faptei porneşte de la centru spre periferie. În schimb, când
urme de o egală importanţă pentru cercetarea cauzei sunt răspândite pe o suprafaţă mai mare, sau
când locul săvârşirii faptei este foarte extins, sau când, în cadrul cercetării, interesează în mod
deosebit căile de acces, cercetarea va porni de la una dintre extremităţi.
d) Stabilirea eventualelor modificări survenite în câmpul infracţional:
Se recomandă ca, pentru stabilirea operativă a schimbărilor intervenite în câmpul infracţiunii, să
se recurgă la ajutorul unui martor care cunoaşte bine locul faptei sau care a asistat la producerea
evenimentului.
Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigaţii cu elementele deduse din modificările
aspectului normal al locului faptei şi consecinţele propriu-zise ale actului infracţional, pot fi
obţinute date importante referitoare la natura faptei, la timpul şi împrejurările în care a fost
săvârşită şi chiar la făptuitor. De exemplu, pot fi obţinute unele date din interpretarea modului în
care a pătruns într-o încăpere, a modului în care a fost primit, ca o cunpştinţă sau cu un intim.
 În legătură cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era familiarizat cu locul faptei, dacă a
acţionat singur sau împreună cu alte persoane. De exemplu, în cercetarea unei morţi violente,
a fost descoperit cadavrul unui bărbat, de vârstă mijlocie, cântărind cca. 90 kg, spânzurat într-un
pod. Mobila din încăperea în care locuia singur era în acea neorânduială specifică luptei dintre
mai multe persoane, iar în bucătărie erau începute pregătirile de servire a mesei. Prima ipoteză –
formulată pe baza acestor date iniţiale – a fost dată în sensul că fapta a fost săvârşită de cel puţin
două persoane şi că nu poate fi vorba de o sinucidere.
Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul de persoane ce pătrund adeseori
la locul omorului, conduce la concluzii greşite cu privire la împrejurările în care a fost comisă
fapta.Pătrunderea unui număr mare de persoane în zona cercetată, mai poate determina serioase
dificultăţi în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire.
e) Selecţionarea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului faptei.
În terminologia juridică, martorii asistenţi sunt acele persoane care asistă la efectuarea unui act
procedural. Potrivit legii procesual penale, unele acte procedurale sunt condiţionate de lege, în
sensul că nu pot fi efectuate în mod valabil de către organul competent decât în prezenţa unor
martori asistenţi. Ca semnatari ai procesului-verbal, martorii asistenţi pot fi chemaţi în faţa
instanţei de judecată pentru a depune mărturie cu privire la modul în care s-a efectuat actul
procedural la care au asistat, precum şi cu privire la realitatea celor consemnate în actul
constatator.

Pe de altă parte, martorii asistenţi, spre deosebire de martorii propriu-zişi, nu cunosc date
privitoare la faptele sau împrejurările de fapt care au precedat, însoţit ori succedat comiterea
infracţiunii. Ei pot face declaraţii numai cu privire la constatările şi modul de efectuare a actului
procedural la care au fost de faţă. Prin urmare, aceste declaraţii constituie mijloc de probă pentru
activitatea procesuală şi nu mijloc de probă pentru soluţionarea cauzei. Din acest considerent
declaraţiile martorilor asistenţi nu sunt enumerate printre mijloacele de probă expres prevăzute
de lege.
Pentru a putea avea calitatea de martor asistent – de subiect ocazional al procesului penal, se cer
îndeplinite, cumulativ, mai multe condiţii, anume:
• să aibă capacitatea de exerciţiu deplină;
• să nu aibă interes în cauza ce face obiectul investigării criminalistice;
• să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organul de cercetare penală care efectuează actul
procedural.
În acelaşi timp, organul de cercetare penală trebuie să constate şi îndeplinirea altor condiţii
privind latura subsatnţială, cum ar fi:
- să se constate necesitatea îndeplinirii unui act procedural care nu poate fi efectuat decât în
prezenţa martorilor asistenţi;
- să se constate că, în fapt, prezenţa martorilor este posibilă, ţinând cont de faptul că numărul
acestora nu poate fi mai mic de doi;
Organul de cercetare penală competent să efectueze actul procedural este obligat să cheme
persoanele care urmează să asiste ca martori, să verifice dacă îndeplinesc condiţiile cerute de
lege şi să folosească în calitate de martori asistenţi numai pe aceia care îndeplinesc aceste
condiţii. Astfel, organul de urmărire penală invită două persoane în rol de martori asistenţi –
necesitatea folosirii a mai mult de doi martori asistenţi este lăsată la aprecierea organului de
cercetare penală – explicându-le drepturile şi obligaţiile lor. Martorii asistenţi au rolul de a
confirma descoperirea diferitelor urme şi obiecte la locul săvârşirii faptei şi diferitele acţiuni
întreprinse de organul de urmărire penală, ei îndeplinind funcţia de observatori obiectivi 4 ai
modului în care se îndeplineşte actul procedural; au dreptul de a face menţiunile lor personale,
observaţii, atât cu privire la modul în care s-a desfăşurat actul procedural, cât şi cu privire la cele
consemnate în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, alături de semnătura pe care sunt
obligaţi să o dea. De asemenea, ei aduc un spor de încredere în veracitatea actului procedural,
deoarece, aşa cum am menţionat, ei semnează – alături de organul de cercetare penală –
procesul-verbal.
Consemnarea activităţii se face în cuprinsul procesului-verbal în care se materializează
rezultatele obţinute în urma efectuării actului procedural – în speţă, cercetarea locului săvârşirii
faptei – astfel:
- în procesul-verbal se consemnează numele, prenumele, vârsta, profesia, locul de muncă, adresa
şi alte date de identitate;
- dacă prezenţa martorilor asistenţi a fost imposibil de realizat, în cuprinsul actului constatator se
vor menţiona cauzele care au condus la această situaţie.

- atât cu privire la mijloacele materiale de probă descoperite, cât şi cu privire la alte constatări
făcute trebuie să se facă precizarea că acestea au fost arătate sau semnalate martorilor asistenţi;
- în partea finală a procesului-verbal se va menţiona dacă martorii asistenţi au făcut observaţii şi
natura acestora, atât cu privire la modul în care s-a efectuat actul procedural, cât şi cu privire la
cele consemnate în cuprinsul actului constatator;
- dacă martoriii asistenţi refuză ori sunt în imposibilitate să semneze, se va face menţiune despre
acest lucru.
f) Obţinerea unor date referitoare la victimă, faptă, martori care au cunoştinţă despre omor
şi autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari, care pot fi ascultaţi încă din momentul
cercetării locului faptei. Astfel, martorilor care au perceput direct un anumit act infracţional le
sunt încă foarte proaspete în memorie o serie de date ce pot fi redate cu destulă exactitate, nefiind
alterate decisive de diverşi factori subiectivi sau obiectivi.
Victima furnizează cele mai preţioase elemente pentru elucidarea cazului. Prin aceasta, organul
judiciar se conformează unei regului metodologice importante, potrivit căreia, în investigarea
omuciderilor,mai ales în cazurile complexe, trebuie să se pornească de la faptă la făptuitor.
Identificarea victimei are o importanţă particulară pentru anchetă, întrucât, odată stabilită
identitatea, este posibilă determinarea cercului de suspecţi, ca şi a încadrării faptei în funcţie de
calitatea subiectului pasiv al infracţiunii.
Cunoaşterea victimei, sub multiple aspecte, reprezintă pentru organul judiciar o sursă importantă
de date utile identificării ucigaşului. De pildă, se poate stabili ce activitate desfăşura victima, în
momentele premergătoare agresiunii, după cum era îmbrăcată şi după starea unor obiecte
casnice.Sau, ne putem da seama de raportul victimă-agresor, după cum s-a comportat victima la
apariţia ucigaşului; îl cunoştea şi i-a permis accesul, s-a opus intrării în locuinţă, a încercat să se
apere. Astfel, pot fi cunoscute obiceiurile, pasiunile4, viciile, natura relaţiilor întreţinute cu
membrii familiei, cu colegii
de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, starea sănătăţii, activitatea
profesională,situaţia materială a victimei,ce planuri de viitor avea.
Este absolut necesar să se stabilească cât mai exact unde,când,cu cine şi în ce mod şi-a petrecut
timpul victima înaintea survenirii decesului sau a dispariţiei, dacă a fost văzută în compania unei
persoane străine sau cunoştinţe întâmplătoare, dacă cineva a căutat-o sau s-a interesat de ea, dacă
i-a lăsat vreun mesaj. Orice amănunt,chiar fără semnificaţie, la prima vedere, putându-se dovedi
deosebit de util în elucidarea cazului.
Se vor căuta cu atenţie locurile din împrejurimi în care infractorii şi-au dat întâlnire, au aşteptat
momentul prielnic pentru săvârşirea infracţiunii, sau au ascuns obiectele luate.

2.2. Cercetarea la faţa locului în faza dinamică:

A doua etapă a cercetării locului săvârşirii faptei,numită faza dinamică sau stadiul detaliat al
cercetării,este cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa locului,întrucât constă în
examinarea amănunţită a fiecărui obiect purtător de urme,deplasându-l din locul unde a fost
descoperit,pentru a-i asigura condiţii optime de examinare.Această fază a cercetării presupune
participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea integrală a
mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor. În această fază se execută
măsurătorile fotografice la scară, ale obiectelor infracţiunii, fotografia detaliilor acestor obiecte,
se caută şi se ridică urmele vizibile şi latente de mâini, urmele de picioare,ale instrumentelor de
spargere, urmele mijloacelor de transport, ale armelor de foc. În această fază se ridică resturile de
materii a căror apariţie la locul faptei este determinată de săvârşirea infracţiunii, sau poate să
ajute la demascarea infractorului. Alături de căutarea şi ridicarea urmelor propriu-zise ale
infracţiunii se va acorda atenţie şi anumitor fenomene secundare,ca: temperatura, mirosul sau
culoarea neobişnuită a unor obiecte.
Obiectele se ridică spre a fi examinate în detaliu, iar urmele descoperite se fotografiază şi se
descriu în procesul-verbal.Obiectele care se pot transporta,dacă este necesar, se împachetează şi
se trimit la laboratorul de criminalistică.Cercetarea va începe de la cadavru,fiind examinat mai
întăi corpul acestuia,precum şi locul de sub cadavru .
Tot în această fază se întocmeşte procesul-verbal şi desenul-schiţă al planului locului faptei
care,împreună cu fotografiile executate în cele două faze,constituie mijloacele de fixare a
rezultatelor obţinute în cele două faze.
De asemenea,se încercă clarificarea a ceea ce denumim împrejurări negative,caracterizate prin
neconcordanţa dintre starea şi poziţia victimei sau a unor obiecte şi situaţia de fapt,cum ar fi
descoperirea unui cadavru care prezintă plăgi tăiate profund, fără ca în jur să existe vreo urmă de
sânge.Împrejurările negative pot releva intenţia autorilor unei infracţiuni de a-şi masca fapta sau
de a deruta cercetările.
 Acest moment al cercetării presupune:
a) Examinarea cadavrului,efectuată de către medicul legist împreună
cu procurorul criminalist sau cu unul dintre experţii criminalişti prezenţi la faţa locului, este o
activitate esenţială a cercetării la faţa locului, cu o rezonanţă deosebită în desfăşurarea ulterioară
a anchetei, în soluţionarea cazului şi va fi efectuată cu prioritate şi maximă atenţie.
Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai multe date
referitoare la:
- Cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei dintre
victimă şi agresor.
- Posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victima.
- Corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii infracţiunii.
- Data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuinţate.

Aceste informaţii sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări esenţiale cu privire
la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist şi medicul anatomopatolog, cooperare ce
se întinde pe întreaga durată a urmăririi penale. Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai
amplă, debutează o dată cu cercetarea la faţa locului şi continuă la unitatea medicală la care se
efectuează necropsia.
După constatarea morţii, medicul legist şi procurorul vor trece la examinarea cadavrului
care,evident,nu poate fi executată în condiţiile oferite de o sală de autopsie.Ea trebuie efectuată
cu maximă atenţie şi minuţiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la
cauza şi natura morţii, căci în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă
(patologică), cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori cu superficialitate,
ceea ce va prejudicia desfăşurarea cercetării viitoare, după constatarea cauzei reale a morţii.
După stabilirea şi consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunţită a
întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului,
regiunea dorsală, a membrelor superioare şi inferioare.
Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziţie, formă şi mărime, la fel şi fiecare pată biologică ori
de altă natură, într-un cuvânt orice urmă ce ar putea avea o anumită legătură cu omuciderea.
Mâinile şi unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de
textile sau nasturi smulşi în timpul luptei cu agresorul. În depozitul subunghial se pot descoperi
celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de păr, provenind de la autorul infracţiunii.
Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal sunt
examinate cu atenţie, deşi finalizarea investigaţiei se face în condiţii de laborator. În gură pot fi
găsite obiectele care au servit la sufocarea victimei, sau pentru a o împiedica să strige
(batiste,cârpe,hârtie), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică sau diverse obiecte.
Totodată, vor fi făcute menţiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau materialelor ce au
servit la imobilizarea ori la strangularea victimei, cum sunt: bucăţi de frânghie, sfoară, sârmă.
Cu prileju investigaţiilor de la faţa locului, şi, îndeosebi, a cadavrului, printre numeroasele
probleme ce sunt avute în vedere se numără şi aceea a stabilirii momentului la care a survenit
moartea, precum şi a eventualelor modificări intervenite în poziţia cadavrului. Cu toate că aceste
date vor fi determinate cu mai mare precizie în urma necropsiei, însă, chiar din momentul
examinării la faţa locului a victimei, pot fi obţinute o serie de informaţii apte să servească la
orientarea operativă a cercetărilor în direcţia descoperirii autorului omorului. Uneori, stabilirea
acestei date se impune ca o problemă cheie pentru versiunile anchetei, fapt ce obligă la
precizarea ei, chiar în minute. Stabilirea datei morţii nu se poate face pe baza unui singur semn ci
recurgând la datele oferite de un fascicul de semne şi ţinând cont de circumstanţele exterioare şi
modul cum ele influenţează fenomenele cadaverice în cadrul unei echipe complexe.

În acest sens, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, mai ales a celor precoce şi
semitardive. De menţionat este faptul că siguranţa în stabilirea datei morţii scade pe măsura
creşterii intervalului de timp scurs între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului. Cu
cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morţii este mai exactă. Astfel, în
cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacţiile pupilei la unele substanţe chimice cum ar fi
la reacţia pupilei la atropină se poate obţine încă 4 ore de la deces iar la pilocarpină încă 6-8 ore.
Celelalte semne precoce ale morţii – absenţa respiraţiei, încetarea activităţii cardiace şi
areflexia totală – nu pot fi luate în calcul pentru determinarea momentului morţii, decât în
ipoteza sesizării lor de către o persoană avizată, aflată lângă victimă în chiar momentul survenirii
morţii.
Cu toată instalarea acestor fenomene clinice şi experimentale de moarte relativ certă,
activitatea unor ţesuturi mai poate continua, fapt ce demonstrează moartea lor în timp.Părul
creşte cu 0,21-0,50mm/oră,excitarea unui muşchi poate fi constatată 20minute după moarte, a
nervilor periferici timp de o oră, a vaselor la andrenalină timp de o zi, mişcarea spermatozoizilor
este posibilă peste 20 ore, iar fagocitoza epiteliului nazal încă 4 ore. În mod excepţional, la
spânzuraţi, cordul poate continua să mai bată 40-60 ore, deşi respiraţia şi activitatea nervoasă au
încetat.
Semnele semitardive (semnele pozitive de moarte) permit diagnosticarea cu certitudine a
morţii, în general ele constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică.
Instalarea lividităţilor şi petele cadaverice.Toate aceste semne se datoresc opririi circulaţiei şi
respiraţiei. Astfel:
a) Pierderea de căldură se face - în general–cu 1 grad/oră în primele 4 ore poet-mortem, iar apoi
cu 2 grade/oră, începând de la exteriorul corpului spre interior, cadavrul ajungând la căldura
mediului ambiant în aproximativ 20 ore, la acestea contribuind mai mulţi factori (temperatura
mediului înconjurător, condiţiile de loc şi de timp, vârsta şi constituţia fizică a victimei,
îmbrăcămintea). Răcirea este mai rapidă pe părţile descoperite şi mai lentă la nivelul plicelor.
După 10-12 ore de la moarte, temperatura intrarectală este de 20 grade. Pierderea de căldură,
post-mortem, se face prin radiaţie (pierdere mare),de exemplu la cei spânzuraţi şi prin conducţie
(pierdere mică), la înecaţi. Pierderea de căldură începe la o oră la mâini, la 6 ore pe tegumentele
acoperite de îmbrăcăminte şi la 10-15 ore la organele interne (care pot fi încă, calde la maximum
20 ore).
b) Rigiditatea cadaverică este modificarea cadaverică care constă din întărirea muşchilor, cu
creşterea la nivelul lor a tensiunii şi scăderea plasticităţii şi a elasticităţii 1.Se instalează de obicei
progresiv, după relaxarea musculară iniţială postmortală.Apare la circa 2-4 ore după moarte,
începând cu muşchii maxilarului inferior, apoi se întinde la muşchii gâtului, membrelor
superioare, trunchiului şi membrelor pelviene, progresând craniocaudal, şi este completă după 24
ore, când a cuprins toate grupele musculare şi a produs o înţepenire a articulaţiilor mari (umăr,
şold, spate), cu uşoară flexie a articulaţiilor mici (ceafă, gură, cot, genunchi), datorită
predominanţei muşchilor flexori; în cazul traumatismelor cerebrale masive se întâlneşte şi
rigiditatea cataleptică sau spasmul cadaveric – ultimul act al vieţii – fiind întâlnit în împuşcări
(pistolul pus în mână poate fi relativ strâns de rigiditatea cadaverică), electrocutare, traumatisme
interesând trunchiul cerebral, intoxicaţii ca CO2, când instalarea rigidităţii se face brusc şi
complet,fixând individul în poziţia în care este surprins în momentul morţii2.
T.V. a fost găsit mort pe un câmp cu o traistă în mână şi un cuţit deschis în cealaltă mână, fără
spasm al mâinii pe cuţit. La autopsie s-a constatat o plagă tăiată localizată în fosa
supraclaviculară care a interesat artera subclaviculară şi a dus la deces. Agresorul susţinea că
victima s-a autolezat prin cădere în cuţit. Expertiza a exculs această ipoteză şi a demonstrat
ştiinţific lovirea activă, bazată pe următoarele: caracterul vertical al plăgii cu direcţie antero-
posterioară şi lezarea unui vas relativ bine protejat de os; caracterul profund al plăgii; caracterul
morţii, care s-a produs în timp prin hemoragie internă şi externă şi nu în mod brusc, motiv pentru
care victima nu putea rămâne cu cuţitul în mână şi cu ţigara în gură. Acest fapt dovedeşte
disimularea unor atări fenomene cadaverice (spasm cadaveric) şi deci a crimei.
c) Lividităţile cadaverice (petele cadaverice) se datorează acumulării sângelui în vasele din
zonele declive, conferindu-le o culoare violacee (datorită hemoglobinei reduse), se contrastează
cu nuanţele palide ale regiunilor opuse în care vasele sunt golite de sânge datorită gravitaţiei, în
urma încetării circulaţiei sanguine, urmată de hemoliză, difiziune şi imbibiţie a ţesuturilor. Încep
să se constituie imediat după moarte, în general la 3 ore, şi sunt maxime în 12-15 ore de la deces.
Lividităţile apar la gât dacă cadavrul este în decubit dorsal sau pe marginea superioară a
şanţului de spânzurare la cei spânzuraţi şi cuprind apoi părţile declive, fiind absente pe zonele
tegumentare supuse compresiunii de suprafeţe dure. În spânzurări complete, datorită poziţiei
verticale, lividităţile apar pe membrele inferioare, regiunea inferioară a abdomenului şi antebraţe,
la început sub forma unor pete care apoi confluează.
În morţi subite şi în asfixii, lividăţile pot să apară rapid; culoarea lor este vânătă şi pe
tegumente mai pot apărea, mici sufiziuni sanguine punctiforme albăstrui-negricioase.
Lividităţile cadaverice îşi au semnificaţia lor în satbilirea unor eventuale modificări intervenite
în poziţia cadavrului şi constituie cel mai sigur şi mai precoce semn de moarte reală. De
exemplu, dacă la faţa locului cadavrul este descoperit în poziţia de decubit ventral (cu faţa în
jos), iar lividităţile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este evident faptul că ne aflăm în faţa
unei schimbări a poziţiei cadavrului de circa 12 ore după deces.
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor
În sensul larg al noţiunii de „ urmă a infracţiunii” se înţelege orice modificare intervenită în
condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi reflectarea ei materială existând un raport de
cauzalitate. În acest sens, în noţiunea de urmă a infracţiunii vor intra nu numai urmele formate
prin reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect asupra altui obiect aşa – numitelor urme
ale formei obiectelor, ci şi diferitele resturi de materie sau obiecte, a căror descoperire la locul
faptei sau asupra persoanei infractorului este determinată de săvârşirea unei infracţiuni sau ajută
la identificarea autorilor acesteia.
Urmele lăsate de cuţit, topor sau glonţ, pe hainele şi corpul victimei, demonstrează caracterul
violent al morţii, iar descoperirea cadavrelor la locul faptei poate dovedi săvârşirea unui omor,
sau de o sinucidere sau o moarte naturală.
 Din categoria urmelor formate prin reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect asupra
altuia în cadrul procesului de săvârşire a infracţiunii fac parte: urmele lăsate de mâini pe
diferitele obiecte cu care au venit în contact, urmele de picioare, de dinţi, urmele instrumentelor
de spargere, ale mijloacelor de transport, ale îmbrăcămintei sau ale întregului corp. Urmele lăsate
de armele de foc au acelaşi proces de formare ca şi celelalte urme, crând atât urme care reproduc
construcţia exterioară a obiectului creator de urmă cât şi urme formate din resturi de materie.
Urmele formate prin reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe un altul, şi anume pe
obiectul purtător de urmă, presupun relativa stabilitate a formei exterioare a obiectului creator de
urmă şi un anumit grad de plasticitate sau aderenţă a obiectului primitor.
Urmele formate prin reproducerea caracteristicilor exterioare ale unor obiecte se împart în:
a) urme formate după felul procesului de mişcare în care s-au format. În raport de procesul de
mişcare între cele două obiecte în timpul formării urmei se deosebesc:
• urmele statice – se formează prin apăsare sau lovire, când cele două obiecte care
determină procesul de formare a urmei intră în contact, fără ca cele două suprafeţe să alunece
una faţă de cealaltă. Din această categorie de urme fac parte: urmele de mâini, formate prin
atingerea sau prinderea unor obiecte, urmele de picioare formate stând pe loc sau în mers, urmele
mijloacelor de transport, ale unor instrumente de spargere – în toate aceste cazuri contactul dintre
cele două suprafeţe decurgând ferm fără alunecarea uneia asupra celeilalte.
• urmele dinamice – se formează prin alunecarea celor două suprafeţe în contact, obiectul
creator de urmă şi obiectul primitor fiind într-o mişcare de translaţie unul faţă de celălalt. Din
această categorie fac parte urmele formate de dinţi,de armele de foc pe elementele cartuşului,la
care construcţia exterioară a obiectului creator de urmă este reprodusă în formă de striaţii, a căror
poziţie, număr şi distanţare pot duce la identificarea individuală a obiectului. Urma dinamică a
tăişului unui cuţit reproducând în obiectul tăiat defectele tăişului sub forma unor striaţii nu va
oglindi construcţia caracteristicilor exterioare ale cuţitului folosit, dar prin striaţiile apărute în
urme se vor putea stabili suficiente caracteristici pentru a identifica, în mod individual, cuţitul
folosit la tăierea obiectului port-urmă.
b) urmele formate după modificările aduse obiectului primitor se deosebesc în:
• urme de suprafaţă – se formează prin modificări aduse numai la suprafaţa obiectului
purtător de urmă, fără schimbarea formei sale. Aceste urme se formează prin depunere sau prin
ridicare de suprafeţe în stare pulverulentă sau lichidă. Construcţia exterioară a obiectului creator
de urmă este oglindită cu ajutorul unor substanţe uşor aderente, fie la obiectul creator de urmă şi
atunci avem urme de ridicare de substanţă, fie la obiectul primitor şi atunci avem urme prin
depunere de substanţă. Datorită acestor două variante ale urmelor de suprafaţă ele se numesc:
urme de stratificare şi urme de destratificare. De exemplu, dacă infractorul a trecut printr-un loc
foarte prăfuit, cu diferite substanţe, ca: făină, gips, moloz va ridica pe talpa încălţămintei o parte
din stratul de praf depus pe podea sau pământ, creând urme de destratificare, dar în acelaşi timp,
ieşind din sfera suprafeţei prăfuite va depune la rândul său o parte din praful aderat la
încălţăminte, formând urme de stratificare. Tot astfel, dacă se va sprijini cu mâna sau cu
genunchiul de un obiect acoperit de praf va crea urme de destratificare, dar în acelaşi timp pe alte
obiecte, depunând cu mâna sau îmbrăcămintea resturi de praf sau suprafeţe lichide va crea urme
de stratificare.
Tot la urmele de suprafaţă trebuie să menţionăm urmele negative care indică conturul unui obiect
prin locul ocupat de acesta în timpul depunerii sau ridicării unor substanţe pulverulente sau
lichide, sau a urmelor formate prin crearea unei diferenţe de temperatură între locul ocupat de
obiect şi suprafaţa liberă.
De exemplu: prin căderea unui strat de zăpadă ce nu a acoperit spaţiul ocupat de un butoi de
benzină, după ridicarea acestuia, porţiunea neacoperită de zăpadă va indica conturul. Sau, dacă
se cercetează urmele unui incendiu care a carbonizat în parte podeaua şi pe aceasta se găseau
unele obiecte, care ulterior au fost îndepărtate, locurile asupra cărora n-au acţionat flăcările vor
indica prin conturul lor forma obiectelor îndepărtate. Tot în cazul acestor exemplificări putem
menţiona obţinerea conturului unor obiecte prin diferenţe de temperatură a suprafeţei unde se
găseau dacă între timp au fost transportate. Aceste urme latente sunt evidenţiate cu ajutorul
fotografiei sub radiaţii infraroşii, sub forma unei termograme, indicând prin diferenţa de
temperatură conturul obiectului care a încălzit un anumit loc sau care a împiedicat ca acel loc să
fie încălzit.
Pentru descoperirea urmelor infracţiunii, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va
căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfăşurării infracţiunii, parcurgând cu atenţie, în sens
direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor. Pe parcursul cercetării, fiecare
obiect despre care se va presupune că a fost folosit sau măcar atins de infractor, se va examina cu
grijă, pentru a descoperi eventualele urme formate. Urmele descoperite sau locurile care se
presupun că poartă urme letente se marchează şi se acoperă pentru ca urmele să nu fie distruse
până la
ridicarea lor.
Urmele latente sunt evidenţiate la locul faptei sau într-un laborator de criminalistică, toate
urmele descoperite sunt fotografiate, atât pentru a se stabili raportul de poziţie a acestor urme cu
celelalte obiecte de la locul faptei, cât şi pentru a li se stabili caracteristicile.
• urmele de adăncime sunt ridicate prin mulaje, cele de suprafeţe prin pelicule adezive.
Indiferent de importanţa lor, toate urmele sunt trecute în procesul-verbal de cercetare a locului
faptei.
Pe lângă aceste metode generale, folosite la descoperirea şi ridicarea urmelor, fiecare
urmă după natura ei, presupune folosirea unor metode specifice socotite ca fiind cele mai
potrivite.
Indiferent de metodele,procedeele ori tehnicile de căutare, descoperire relevare, fixare,
ridicare şi conservare a acestor mijloace materiale de probă trebuie respectate următoarele reguli
generale:
- toate obiectele care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii trebuie obligatoriu
fotografiate la scară, această operaţie efectuându-se înaintea tuturor celorlalte activităţi;
- utilizarea uneia sau alteia dintre metode, procedeele ori tehnicile de căutare,
descoperire, fixare etc., este condiţionată exclusiv de natura urmei şi nu de alte considerente;
 - cu prilejul ridicării obiectelor în discuţie trebuie să se evite crearea de urme
suplimentare acest lucru conducând fie la îngreunarea sau imposibilitatea identificării, fie la
crearea premiselor erorilor judiciare.
În cazul urmelor papilare:
Relevarea acestor urme se face prin:
¤ prăfuire realizată prin pensulare, pulverizare ori utilizarea pensulei magnetice;
¤ fumizare;
¤ aburire cu vapori de iod sau vapori de acid fluorhidric;
¤ tratarea urmei cu o soluţie chimică, cel mai frecvent utilizate fiind soluţia de ninhidrină,
soluţia de roşu de Sudan III, soluţia de azotat de argint2.
Fixarea urmelor din această categorie se realizează prin:
¤ descrierea în cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului;
¤ fotografiere;
¤ sigilare.
Ridicarea urmelor papilare se face prin următoarele metode:
¤ fotografiere;
¤ ridicarea obiectului purtător de urmă – ori a unei părţi din acesta – în cazul în care urmele
papilare sunt descoperite pe obiecte mici sau pot fi detaşate dintr-un obiect mai mare;
¤ transferarea urmei pe peliculă adezivă – de regulă de tip folio – de culoare albă, neagră sau
transparentă;
¤ ridicarea prin mulaj a urmelor de adâncime, folosind în acest scop diverse substanţe (gips,
parafină, ceară, latex, alginat), ori un amestec compus din 75% ceară şi 25% alb de zinc.
În cazul urmelor ce constituie obiectul traseologiei judiciare.
Căutarea şi relevarea unor astfel de urme se realizează prin:
¤ observarea nemijlocită cu ochiul liber;
¤ căutarea cu ajutorul lupei, a sursei de lumină obişnuită şi în radiaţii ultraviolete, în special
pentru descoperirea urmelor latente sub formă de pete, a celor de dimensiuni mici – fire de păr,
fibre textile, pelicule de vopsea – ori a celor care se confundă cu suportul pe care s-au format;
¤ folosirea detectoarelor de metale – cu semnalizare optică şi acustică – eficiente în căutarea
obiectelor metalice ascunse în ziduri, îngropate ori răspândite pe suprafeţe mari de teren;
¤ utilizarea magneţilor sau electromagneţilor, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor metalice
aruncate în fântâni, puţuri, ape curgătoare sau stătătoare;
¤ prăfuirea cu pulberi revelatoare ori tratarea cu substanţe chimice sau vapori de iod, procedee
folosite, îndeosebi în cazul urmelor latente lăsate pe corpul uman;
¤ folosirea dispozitivului special 4 pentru descoperirea şi relevarea urmelor de încălţăminte lăsate
pe covoare, carpete, precum şi a urmelor pneurilor pe îmbrăcămintea victimei;
¤ utilizarea sondei de cadavre pentru descoperirea cadavrelor aflate în stare de putrefacţie;
¤ căutarea urmelor de miros şi determinarea traseului parcurs de făptuitor în câmpul
infracţional prin folosirea câinelui de urmărire.
Pentru fixarea acestor urme se folosesc:
¤ procesul-verbal de cercetare la faţa locului;
¤ fotografiile judiciare;
¤ schiţa locului faptei;
¤ crochiul;
¤ schema;
¤ filmul judiciar şi videofonograma judiciară.
Ridicarea urmelor descoperite, relevate şi fixate prin metodele şi mijloacele menţionate se
realizează prin mai multe moduri:
¤ ridicarea obiectului purtător de urmă, evident dacă acesta nu este prea voluminos şi nu are o
greutate prea mare;
¤ decuparea din obiectul ce conţine sau poartă urma infracţiunii a porţiunii purtătoare de urmă,
cu condiţia ca prin această operaţie să nu fie alterată utilitatea sau valoarea estetică a obiectului
respectiv;
¤ ridicarea urmei propriu-zise, fie cu ajutorul unei pensete, fie cu mâna;
¤ ridicarea urmei prin aplicarea – pe suportul pe care se află – a unei benzi adezive;
¤ ridicarea urmei prin fotografierea acesteia la scară;
¤ ridicarea urmei prin desenare;
¤ ridicarea urmei prin mulaj, metoda aplicabilă în special în cazul urmelor de adâncime.
În cazul urmelor produse de armele de foc:
Atât urmele principale ale împuşcăturii – glonţul, tubul cartuşului cu urma percutorului, urma
peretelui frontal al închizătorului şi urmele camerei de explozie, urmele ghearei extractoare, ale
pragului aruncător şi urmele de pătrundere şi ieşire a glonţului – cât şi urmele de suprafaţă ale
ricoşeurilor şi urmele sonore ale armării, percuţiei şi împuşcăturii, precum şi urmele secundare
ale împuşcăturii – rezultate din acţiunea gazelor, urmele de funingine, urmele de pulbere nearsă,
inelul de ştergere şi inelul de metalizare, urmele de unsoare – trebuie căutate,
descoperite,fixate,ridicate şi conservate chiar cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului.
 Căutarea şi descoperirea urmelor armelor de foc se face prin:
¤ examinarea amănunţită a locului unde a fost descoperită victima;
¤ examinarea locului unde se găsesc urmele lăsate de făptuitor;
¤ examinarea căilor de acces;
¤ examinarea locului unde se presupune că s-a efectuat tragerea, de aici începându-se căutarea
tuburilor, ţinând cont de numărul, forma, aspecul şi amplasarea leziunilor pe corpul victimei;
¤ identificarea urmelor existente pe arma de foc,această operaţie făcându-se de regulă, cu ochiul
liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice: lupă, microscop de buzunar, lampă cu raze
ultraviolete;
¤ căutarea gloanţelor în podeaua încăperii – ori înfipte în ea – în tavan, în pereţi, tocurile uşilor şi
ferestrelor, în iarbă, pe pământ, în corpul sau vestimentaţia victimei;
¤ examinarea făptuitorului – mâinile, alte părţi ale corpului, ţinuta vestimentară – în vederea
descoperirii urmelor secundare ale împuşcăturii;
¤ căutarea urmelor secundare ale împuşcăturii pe pielea şi vestimentaţia victimei.
Fixarea urmelor produse prin armele de foc se face în general, prin aceleaşi mijloace şi
metode ca în cazul celorlalte categorii de urme,respectiv:
¤ descrierea detaliată în procesul-verbal;
¤ fotografiere;
¤ schiţa locului faptei etc.
Ridicarea urmelor din această categorie se execută după cum urmează:
¤ arma se ridică cu foarte mare atenţie, evitându-se prinderea ei de părţile unde, în mod obişnuit,
ar putea rămâne urme – papilare, biologice, vopsea, particule de sol – acestea fiind fixate şi
ridicate după reguluile specifice menţionate;
¤ conservarea rezidurilor existente pe canalul ţevii se face prin acoperirea acestuia cu bandă
adezivă, celofan gumat, degetar de cauciuc; în nici un caz nu se vor folosi în acest scop dopuri
sau vată, introduse pe canalul ţevii. Aceeaşi atenţie trebuie manifestată şi cu prilejul ambalării şi
transportului armei descoperite, luându-se toate măsurile pentru a nu se distruge urmele;
¤ tuburile şi gloanţele se ridică fie cu batista, fie cu mâna înmănuşată, operaţia fiind contunuată
cu înfăşurarea lor în vată;
¤ urmele de funingine şi de pulbere nearsă de pe corpul sau vestimentaţia victimei ori
făptuitorului pot fi ridicate fie prin simpla scuturare a obiectelor de îmbrăcăminte şi testul cu
parafină, fie pe cale chimică – prin reacţii cu difenilamină, alfanaftilamină ori brucină în acid
sulfuric – sau prin metode fizice;
¤ ridicarea urmelor secundare ale împuşcăturii de pe mâna trăgătorului, importanţa acestei
operaţii fiind dată de faptul că analizarea acestora, coroborată cu stabilirea provenienţei 2,
conduce la identificarea făptuitorului.
În cazul urmelor de natură biologică:
Prin urmele din această categorie se înţeleg – în general – produsele descoperite în câmpul
infracţiunii, provenite de la om la om, animale sau vegetale.În ordinea frecvenţei cu care sunt
descoperite la faţa locului,precum şi a posibilităţii de valorificare din punct de vedere
criminalistic, aceste urme sunt: urme de sânge, de salivă, de spermă, de natură piloasă,
osteologice, ale ţesuturilor moi şi urme de miros. În cazul acestor urme se solocită şi concursul
medicului legist ori biocriminalistului.
În raport cu natura urmei, căutarea şi ridicarea se va face prin:
¤ examinarea cu ochiul liber a suportului pe care se găsesc astfel de urme;
¤ examinarea urmelor de salivă şi spermă şi cu ajutorul lămpii cu radiaţii ultraviolete;
¤ urmele de natură piloasă – fire de păr – vor fi căutate pe corpul şi îmbrăcămintea victimei, în
depozitul subunghial, pe obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii, pe caroseria şi în
infrastructura mijloacelor de transport, pe articole de toaletă.
Fixarea urmelor de natură biologică descoperite se face după regulile generale cunoscute şi
menţionate la celelalte categorii de urme.
Ridicarea urmelor din această categorie se face ţinând cont de situaţia concretă existentă la locul
unde s-a comis infracţiunea, astfel:
¤ dacă sângele este în stare lichidă, recoltarea lui se face în sticluţe curate, închise ermetic;
¤ când petele de sânge sunt descoperite pe obiectele de îmbrăcăminte sau încălţăminte, lenjerie
de pat se procedează la ridicarea obiectelor purtătoare de urmă;
¤ în cazul în care urmele de sânge sunt descoperite pe pereţi ori pe obiecte cu volum mare,
ridicarea lor se face prin răzuire, când folosirea metodei răzuirii nu este posibilă se va proceda la
ridicarea acestora cu ajutorul unei
hărtii de filtru sau a unei bucăţi de tifon umedă;
¤ urmele de salivă se ridică prin aceleaşi procedee ca şi urmele de sânge;
¤ urmele de spermă, identificate şi relevate de pe suprafeţe dure – parchet, duşumea – nu se
ridică prin răzuire, ci se recurge la decuparea suportului purtător de urme;
¤ în situaţia în care urmele de spermă se află pe oăr, ridicarea se face prin tăierea urmelor de păr;
¤ dacă urmele de spermă se află pe piele, ridicarea lor se face prin umezire cu apă distilată şi
transferarea lor pe hârtie de filtru;

În cazul microurmelor indiferent de mecanismul de producere – particule secundare ale

macrourmelor, particule mici ale unui obiect, iniţial voluminos, microobiecte naturale – sau de
modalitatea de transmitere – microurme de contact sau microurme transmise unilateral – tehnica
şi tactica descoperirii, fixării şi ridicării acestora impune reconsiderarea regulilor clasice privind
cercetarea la faţa locului.
Pentru descoperirea microurmelor este necesară folosirea unor mijloace tehnice, cum ar fi: lupa,
dispozitiv de tip binoclu, microscopul stereoscopic portabil, surse reglabile de iluminare, lămpi
cu halogen, surse de radiaţii infraroşii şi ultraviolete.
Căutarea şi descoperirea microurmelor – praf şi particule de sticlă, praf de puşcă, pilitura de
metal, particule de lacuri şi vopsele – se face astfel:
¤ în depozitul subunghinal, nas, urechi, în obiecte de vestimentaţie şi încălţăminte ale
făptuitorului sau ale persoanei bănuite de comiterea infracţiunii;
¤ în cazul victimelor, microurmele trebuie căutate şi în leziunile existente pe corpul acestora;
¤ la instrumentele care au servit ori ar fi putut să servească la comiterea faptei microurmele
trebuie căutate, în special pe părţile active ale acestora.
Fixarea microurmelor se face prin metode cunoscute. Acestea vor fi fotografiate pe obiectele
sau urmele pe care au fost descoperite utilizându-se film de dimensiunile 6x6 şi toate celelalte
accesorii necesare fixării.
Ridicarea microurmelor se realizează prin diverse procedee,cum ar fi:
¤ scuturarea fiecărui obiect de îmbrăcăminte pe o folie de plasitc sau o coală de hârtie curate;
¤ folosirea aspiratorului de praf prevăzut cu un dispozitiv ce conţine un filtru de hârtie care reţine
microurmele aspirate;
¤ utilizarea benzii adezive incolore, îndeosebi pentru ridicarea fragmentelor mici de sticlă şi a
firelor textile;
¤ ridicarea obiectului purtător, cu luarea măsurilor necesare de protejare a microurmelor;
¤ folosirea unor magneţi – pentru bulberile metalice – ori a recipientelor din sticlă;

c) Clarificarea împrejurărilor negative

O problemă importantă în cadrul cercetării locului faptei o constituie lămurirea împrejurărilor
negative care constau în lipsa de concordanţă între anumite urme descoperite şi obiectul sau
împrejurările ce se presupune că le-au creat. Astfel, în cercetarea unui omor, o împrejurare
negativă o constituie faptul că în jurul unui cadavru, prezentând tăieturi adânci pe corp, acestora
nu le corespund hempragiile naturale, nici pe îmbrăcăminte şi nici pe locul unde a fost găsit
cadavrul.

De asemenea, când un cadavru a fost găsit într-o încăpere cu uşile şi ferestrele închise pe
dinăuntru şi totuşi urmele dau indicaţia că lovitura cauzatoare de moarte a fost executată de altă
persoană chiar în locul unde a fost găsit cadavrul. Se va căuta dacă cheia rămasă în uşă nu poartă
numele întoarcerii ei pe dinafară,cu o şurubelniţă sau cu cleşte. În cazul cadavrului fără urme de
sânge pe îmbrăcăminte şi în jur trebuie să descoperim locul unde a avut loc omorul, iar
îmbrăcămintea cadavrului se cercetează atent, pentru a descoperi eventuale urme de târâre, sau
urmele staţionării lui în alte locuri.
Astfel, într-un caz, cadavrul victimei – găsit pe calea ferată – prezenta multiple
traumatisme,inclusiv secţionarea,iar în apropierea acestuia s-a găsit un coş răsturnat. Pe baza
interpretării leziunilor şi în contextul tuturor datelor de anchetă,s-a ajuns la concluzia că victima
a decedat ca urmare a unui accident de cale ferată. S-au reluat cercetările şi s-a stabilit că
victima a fost ucisă prin lovituri de topor, transportarea şi aşezarea cadavrului, ca şi răsturnarea
coşului în apropierea acestuia făcându-se în scopul inducerii în eroare a organelor de anchetă.
Dacă s-ar fi efectuat de la început şi examenele histopatologice, s-ar fi stabilit fără dubiu că
secţionarea victimei s-a produs post mortem.
Aceste împrejurări negative, în aparenţă, în cele mai mulze cazuri sunt organizate chiar de
infractor şi la o examinare mai atentă înscenarea se observă cu uşurinţă, dar totuşi cere o atenţie
deosebită.
În cazul cercetării împrejurărilor negative se vor organiza experimentări repetate, pentru a
lămuri procesul neobişnuit de formare a urmelor, sau pentru a demonstra simularea infracţiunii,
prin crearea unor urme artificiale. Se vor face cercetări pentru descoperirea locurilor de unde au
fost aduse obiectele purtătoare de urme, sau unde au fost duse aceste obiecte.
S-au întălnit cazuri în care urmele spargerii erau simulate şi nu concordau cu celelalte urme
descoperite la locul faptei, sau cazuri când obiectele sustrase prezentau un volum prea mare
pentru a fi putut fi îndepărtate în intervalul de timp, de care, infractorul ar fi dispus chiar în
condiţii optime. De exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în jurul
său să existe sânge în cantitate mare. Astfel, într-un caz, a fost descoperit un cadavru pe
terasamentul căii ferate, prezentând traumatisme multiple, printre care şi secţionarea gâtului.
La început fapta a fost încadrată în categoria accidentelor, fără să se ia în considerare că, la faţa
locului, au fost descoperite foarte puţine urme de sânge. Pe baza datelor obţinute din cercetările
şi din expertizele criminalistice şi medico-legale, ulterior, s-a ajuns la concluzia că moartea este
consecinţa unui omor săvârşit cu un topor, autorul aplicând victimei mai multe lovituri în zona
craniană.