Caterina de’ Medici

Născută în Florența pe 13 aprilie 1519, Caterina a fost fiica lui Lorenzo al II-lea de’ Medici, duce
de Urbino, și a prințesei Madeleine.

Fetița și-a pierdut ambii părinți pe când avea doar câteva zile. Mama ei, Madeleine, a murit pe
28 aprilie 1519 de febră puerperală, o complicație a nașterii, iar Lorenzo câteva zile mai târziu,
astfel Caterina a rămas orfană la doar 3 săptămâni.

Micuța a fost încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea familiei de’ Medici.
O parte din copilărie și-a petrecut-o la mănăstire, iar pe la 7-8 ani a ajuns la unchiul și verișorii ei
la Roma.

Caterina a primit titlul de Ducesă de Urbino și era unica moștenitoare a imensei averi a familiei
Medici, iar poporul florentin o alinta duchessina, “mica ducesă”.

În 1523 unchiul său este ales papă sub numele Clement al VII-lea. Caterina avea doar
paisprezece ani pe 28 octombrie 1533, când a fost măritată cu ducele de Orléans, Henric al II-
lea, care avea tot 14 ani. Unchiul ei, Papa Clement al VII-lea, a fost cel care a perfectat mariajul,
discutând cu tatăl lui Henric, Francisc I al Franței, care a fost încântat de oportunitatea pe care i-
o oferea căsătoria fiului său, aceea de a-și întări influența în peninsula Italiei, dar mai ales
pentru că zestrea imensă a Caterinei putea să acopere marile datorii ale casei regale.

Mireasa atât de tânără, străină într-o țară în care luptele de la curte erau sofisticate, s-a simțit
stingheră și abandonată. În primul an de căsătorie l-a văzut puțin pe tânărul Henric, dar
doamnele de la curte au tratat-o bine, fiind impresionate de inteligența ei.

Moartea unchiului său, Clement al VII-lea, în septembrie 1534 îi subminează însă poziția la
curte. Noul papă, Paul al III-lea, rupe alianța cu Franța și refuză să plătească zestrea imensă a
Caterinei.

Socrul tinerei, Regele Francisc, se plânge: “fata a venit la mine goală”, ceea ce era foarte
aproape de adevăr. Prințul Henric nu avea niciun interes pentru aceasta soție fără zestre și atât
de tânără. Are mai multe amante, iar una dintre ele, Philippa Duci, naște o fetiță pe care el o
recunoaște public.

Caterina, după zece ani de căsnicie, încă nu avea copii, iar această neîmplinire creează mari
îngrijorări pentru succesiune. Dar situația se schimbă și Regina Franței oferă țării 10 moștenitori:
patru băieți și șase fete, iar socrul său, Francisc I, a trăit suficient spre a-și vedea nepoții.

Dintre ei, trei devin regi ai Franței și toți trei sunt dirijați în misiunea lor regală de această mamă
autoritară și puternică. Toți copiii sunt legitimi, deși mariajul ei era compromis public.
În 1538, soțul Caterinei de Medici, Henric, care avea 19 ani, începuse o relație cu Diana de
Poitiers, o femeie cu 19 ani mai vârstnică decât el. Henric a preluat în 1547 tronul Franței, dar, în
acest timp, relația lui cu Diana era binecunoscută la curte. Ba chiar aceasta, matură și
înțeleaptă, l-a sfătuit să-și facă datoria de soț pentru a asigura continuitatea dinastiei.

În această perioadă, Caterina a trăit retrasă, știind, desigur, ce se întâmpla în jurul său. Era cu
certitudine geloasă din cauza relației soțului ei cu madame de Poitiers, dar nu a avut autoritatea
necesară pentru a o stopa și s-a resemnat la a avea grijă de copiii pe care îi năștea la distanță de
1-2 ani.

În iulie 1559 soțul Caterinei, Henric al II-lea, este grav rănit la un ochi în timpul unui turnir.
Regele este dus la Château de Tournelles și, în următoarele zece zile, starea sa se agravează.
Încet-încet își pierde vederea, nu mai poate vorbi și în cele din urmă moare, în iulie 1559.
Caterina ia decizia de a purta numai haine de culoare neagră în semn de doliu, chiar dacă doliul
regal era culoarea albă.

Lui Henric al II-lea îi urmează la tron primul născut al Caterinei, Francisc al II-lea, care avea, la
acel moment, 15 ani. Tânărul fusese căsătorit cu un an înainte cu Maria, regina Scoției. Cei doi
sunt aproape copii când se instalează la Palatul Luvru. Autoritatea asupra noului cuplu regal e
preluată de cardinalul de Lorena și ducele de Guise, asta pentru că Maria, noua regină, era
nepoata lor.

Pentru Caterina, mama regelui, destinul părea pecetluit. Ea trebuia, conform cutumelor, să
rămână 40 de zile în locul unde a murit soțul ei. Dar văduva intervine energic în redistribuirea
favorurilor regale. Fosta amantă a regelui defunct, Diana de Poitiers, este obligată să restituie
bijuteriile coroanei. Caterina se implică și în viața noului cuplu regal, mai ales pentru că soția
fiului ei, Maria, regina Scoției, nu părea deloc dispusă să se amestece în politică.

Dar principala preocupare a Caterinei de Medici este sănătatea fiului ei, Francisc al II-lea, care
suferea de o malformație congenitală.

Încep vremuri agitate la curtea regală. Fiul Caterinei moare din cauza unei infecții la o ureche.
Moartea lui Francisc al II-lea în decembrie 1560 o îndurerează profund, dar îi permite să pună
mână pe putere, mai ales pentru că Maria Stuart, soția regelui defunct, pleacă imediat în Scoția
natală.

La tronul Franței vine următorul fiu al Caterinei de Medici, Carol al IX-lea, care are doar 10 ani în
1560, când preia regatutul. Acesta este momentul când mama sa este numită guvernantă a
Franței cu puteri depline.

Ea decide în politică, controlează afacerile de stat, dar țara este la un pas de război civil.
Conflictele religioase sunt extrem de puternice, Caterina încearcă mai multe runde de negocieri
între hughenoți și catolici, dar toate eșuează.
Primul război religios începe cu Masacrul de la Wassy, operă a puternicei familii de Guise. În 1
martie 1562 ducele de Guise și oamenii lui au atacat și închis într-un hambar un grup de
hughenoți, omorând 74 dintre ei și rănind alți 104. Ducele a spus că masacrul a fost un accident
regretabil și a fost ovaționat pe străzile Parisului în timp ce hughenoții cereau răzbunare. Iar
aceste crime au fost fitilul care a declanșat războiul civil în Franța.

De altfel, în următorii treizeci de ani Franța se va afla într-o stare de război civil sau armistițiu
armat în permanență. Revenind la momentul august 1563, fiul Caterinei, Carol al IX-lea, devine
major, dar, deși ea renunță la regență, Carol îi reconfirmă imediat puterea inițială. Era prea tânăr
și lipsit de ambiție și avea o mamă autoritară și dornică să-și exercite puterea.

Un an mai târziu, în martie 1564, într-un moment de relativ calm politic, mama și fiul încep
“Marea călătorie de-a lungul Franței”. Este un drum care durează 28 de luni, iar scopul Caterina
este ca fiul său să fie cunoscut și îndrăgit de popor.

În 1567 reîncep conflictele interne, iar Caterina și fiul-rege ajung la Paris. Este momentul în care
Caterina abandonează orice compromis față de hughenoți și începe o politică dură de
represiune. Popularitatea reginei-mamă scade tot mai mult în fața opiniei publice. Urmează
lupte teribile care ruinează țara. Violența pare că devine de nestăvilit.

Noaptea Sfântului Bartolomeu, masacrul pe care unii istorici i-l atribuie Caterinei de Medici, iar
alții fiului ei, regele care încerca să scape de sub influența prea-decisei sale mame, a fost
declanșat în noaptea dintre 23 și 24 august 1572, moment în care în calendarul romano-catolic
este comemorat Sf. Bartolomeu. Masacrul a durat câteva zile la Paris, de unde s-a extins în 20 de
alte orașe, în care s-a întins timp de câteva săptămâni. Au fost atacați și masacrați aproape
30.000 de hughenoți, acesta fiind considerat cel mai mare masacru religios al secolului.

Doi ani mai târziu Caterina de Medici se confruntă cu o nouă criză, Carol moare de tuberculoză.
Urmează la tron Ducele d’Anjou, al treilea fiu al Caterinei, întronat ca Henric al III-lea.

Henric este preferatul mamei sale și încearcă să îl lase să guverneze singur, fără a înceta să îl
supravegheze de la distanță. Chiar dacă are aproape șaizeci de ani, Caterina face încă turnee
prin țară, este aclamată de popor și are curajul de a înfrunta revoltele atât de frecvente ale
epocii. Este o figură ieșită din comun, impune respect și primește prețuirea oamenilor.

Dar liniștea în regat nu durează mult. Franța este zguduită din nou de războaiele religioase. Pe 8
septembrie 1588 Henric își concediază miniștrii și conflictele politice capătă noi dimensiuni.

Trei luni mai târziu regele își ucide adversarii direcți – pe ducele de Guise și pe apropiații
acestuia – apoi îi mărturisește crimele mamei sale, țintuită la pat de o infecție pulmonară. Peste
câteva zile, pe 5 ianuarie 1589, Caterina, ajunsă la vârsta de șaizeci și nouă de ani, moare de
pleurezie. Familia sa și Franța se află într-unul dintre cele mai grele momente ale existenței.

La opt luni după moartea ei, Regele Henric al III-lea este asasinat de un fanatic religios, iar
moartea lui înseamnă sfârșitul dinastiei de Valois, după aproape trei secole de domnie. În Franța
începe epoca dinastiei de Bourbon.

Caterina de’ Medici a crezut în idealul renascentist, fiind inspirată de socrului său, Francisc I al
Franței, care a găzduit la curtea sa cei mai importanți artiști din Europa.

În momenul în care a avut controlul finanțelor regale, Caterina a lansat un program de patronaj
pentru artiștii epocii sale care a durat trei decenii și a prezidat cultura Renașterii Franceze în
toate ramurile artelor.

Un inventar făcut la Hôtel de la Reine după moartea sa arată că a fost o colecționară pasionată
de tapiserii, hărți desenate manual, sculpturi, porțelanuri, ceramică de Limoges, mătăsuri
chinezești, mobiliere încrustate cu fildeș și sute de portrete.

Multe picturi din colecția ei au fost realizate de Jean Clouet și fiul său, François Clouet, de Jean
Cousin cel tânăr și de Antoin Caron, care a devenit pictorul oficial al Caterinei.

Spectacolele muzicale organizate la curtea ei au fost în general dedicate idealurilor de pace și

erau bazate pe teme mitologice. Istoricul Francisc Yates a numit-o “o mare artistă creatoare de
festivaluri”.

Caterina, ca fiică a familiei de’ Medici, sugerează istoricul francez de artă Jean-Pierre Babelon, a
fost condusă de pasiunea de a construi și de a lăsa mari realizări în urma ei. După moartea lui
Henric al II-lea, a dorit să onoreze memoria soțului ei și să sporească grandoarea monarhiei
printr-o serie de construcții costisitoare, construind două noi palate la Paris: Tuileries și Hôtel de
la Reines.