Disciplina: DREPT CONSTITUȚIONAL

Recapitulare - Tematica orientativă - Examen: 12 iunie, 2021, ora 11.

Considerații generale asupra Dreptului constituțional:

Notiunea de Constituție. Clasificarea Constituțiilor.
Principii aplicabile în materie constituțională. Controlul constitutionalității legilor.
Premise istorice ale Dreptului constituțional: Evolutia constituțională de la Unirea Principatelor din
1859 până la Revoluția din decembrie 1989:
(Constituția din 1866, Constituția din 1923, Constituția din 1938), Constituția din 1991.

Coordonatele sociale şi politice ale statului:

Concepte şi teorii în definirea statului.
Funcţiile statului: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia judecătorească.
Coordonatele istorice ale apariţiei şi dezvoltării statului:
Etimologia cuvântului “stat”.
Elementele constitutive ale statului:
Populaţia - element constitutiv al statului.
Teritoriul - element constitutiv al statului.
Puterea de stat - element constitutiv al statului.
Trăsăturile definitorii ale puterii de stat:
Suveranitatea statului. Limitarea prin lege a puterii de stat.
Forma de organizare a statului:
Structura de stat, element definitoriu al formei de stat: Statul unitar.
Statul compus: uniunea de state, statul federal. Confederaţii de state.

Forma de guvernământ - element definitoriu al formei de stat:

Monocrația/ Democrația,
Monarhia/ Republica.
Regimul politic - element definitoriu al formei de stat:
Regimul politic autoritar/ Regimul politic democratic,
Regimul politic prezidenţial,
Regimul politic parlamentar,
Regimul politic semi-prezidenţial.
Statul de drept:
Trăsăturile definitorii ale statului de drept: România este stat de drept, democratic (…).
Mecanismele juridice de înfăptuire a statului de drept:
Controlul Constituţionalităţii legilor consacrat de Constituţia României, republicată.
Rolul Curții Constituționale. Structura Curţii Constituţionale.
Atribuțiile Curții Constituționale, potrivit textului constituțional.
Deciziile Curții Constituționale, efecte juridice, potrivit textului constituțional.
Revizuirea Constituției: inițiativa revizuirii, procedura de revizuire, limitele revizuirii.

Cetățenia română:
Noțiunea de cetățenie.
Principii - în materie de cetățenie.
Cetățenia - raport juridic special între stat și populație.
Raportul juridic al cetățeniei - izvor al drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor.
Dobândirea cetățeniei române, modalități: naștere, adopție, acordare la cerere - procedura.
Pierderea cetățeniei române, modalități: retragere, aprobarea renunțării - procedura.

Parlamentul - organ al puterii legislative:

Organizare, funcționare, raporturile juridice ale Parlamentului cu Guvernul
(învestirea Guvernului, controlul exercitat asupra Guvernului).
 DREPT CONSTITUTIONAL
SI INSTITUTII POLITICE
MODUL 1

CONSIDERATII GENERALE
ASUPRA DREPTULUI CONSTITUTIONAL
1. Notiunea de constitutie
2. Premise istorice ale dreptului constitutional
3. Clasificarea constitutiilor
4. Principii aplicabile în materie constitutionala
5. Controlul constitutionalitatii legilor
6. Trasaturile si structura constitutiei României
7. Acte normative supreme cu rol determinant în formarea statului
modern român

1. NOTIUNEA DE CONSTITUTIE

Îsi are originea în doctrinele contractului social, Constitutia fiind o forma originala de pact
social. Constitutia sta la baza statului pe care, scoala dreptului natural îl denumea: societatea
civila.
Constitutia este asezamântul politic si juridic si fundamental al unui stat, importanta pentru
societatea umana, întrucât ea nu este doar o lege fundamentala, ci si o realitate politica care se
identifica cu societatea.
În literatura de specialitate au fost exprimate doua conceptii independente de definitia
constitutiei: o conceptie politica si sociologico – politica.
În conceptia juridica fiecare dintre acestea o explica si o întregeste pe cealalta.
Astfel Constitutia ca document politic poate fi demonstrata prin câteva aspecte: ea realizeaza
sinteza proceselor definitorii din istoria societatii, este un proiect cu privire la aspiratiile
majore ale colectivitatii constituite în stat, consacra si garanteaza drepturile si libertatile
fundamentale, arata limitele puterii constituite în stat si exprima o conceptie asupra relatiilor
sociale.
În acceptiune juridica, Constitutia este actul prin care se determina statutul puterii în stat,
ansamblul regulilor juridice prin care sunt fixate modalitatile de încredintare a puterii si
formele de executare a acestuia.
Conceptia juridica se poate exprima în doua sensuri: formal si natural.
În sens formal sau organic, constitutia reprezinta ansamblul regulilor de drept elaborate în
scris si sistematic.
În sens natural sau material, constitutia reprezinta ansamblul regulilor de drept, având ca
obiect constituirea, competenta, functionarea si raporturile principalelor organe de stat.
Atât sensul material cât si sensul formal implica ruptura dintre continutul si forma
fenomenului constitutional.
Astfel daca criteriul material aduna existenta unor norme cutumiare constitutionale, criteriul
formal exclude aceste categorii.
În baza acestor concepte Constitutia poate fi definita ca fiind actul juridic normativ suprem,
care reglementeaza prin intermediul normelor juridice, constituirea organizarii si functionarii
puterii de stat si celelalte organe si institutii ale statului, cât si raporturile dintre acestea si
cetatenii, precum si drepturile si libertatile fiind cele individuale.
În sistemul actual al dreptului românesc, dreptul constitutional ocupa locul primordial în
cadrul domneniului de drept public, pe care îl guverneaza dat fiind sfera relatiilor sociale si
obiectul sau de reglementare.
În acelasi domeniu, alaturi de dreptul constitutional se includ ramurile de drept: Drept penal,
Drept administrativ, Drept procesual penal, Drept international public, etc, toate acestea
ramuri având drept caracteristica raportul de subordonare juridica în care se afla partile,
sensul ca la astfel de raportui juridice întotdeauna partea care exprima pozitia superioara este
statul alaturi de care pe pozitie de subordonare pot aparea diferite categoroii de personae
juridice sau personae fizice.
Dreptul constitutional prezinta legaturi strânse cu toate aceste aceste ramuri ale dreptului
apartinând domeniului public, dar si cu alte ramuri de drept care sunt incluse în domneiul de
drept privat cum ar fi: drept civil, dreptul muncii, dreptul familiei etc.

2. PREMISE ISTORICE ALE DREPTULUI CONSTITUTIONAL (DC)

O corecta întelegere a notiunii de constitutie este posibila tinând cont de contextul dezvoltarii
istorice si a continutului ei.
Cuvântul „constitutie” deriva din latinescul „costitutio” cu sensul de asezare cu temei sau
starea unui lucru.
Plecând de la acest sens, în dreptul roman, în timpul imperiului, cuvântul „constitutio” a fost
folosit pentru a desemna legile care emanau de la împarat, chiar daca acestea nu se refereau în
mod expres la organizarea si functiile statului.
În perioada feudala spiritele progresiste ale vremii au desemnat prin notiunea de constitutie,
numai acele legi care reglementau organizarea si functionarea statului, limitând astfel puterea
monahului si garantând totodata anumite drepturi si libertati ale cetateanului.
Mai târziu revolutia americana si franceza din a doua jum. a sec. al XVIII-lea au aratat ca pe
lânga necesitatea limitarii guvernantilor si recunoasterea unor drepturi fundamentale ale
indivizilor, este necesar sa se gaseasca si procedeele juridice cele mai eficiente pentru
realizarea acestui scop. Astfel a fost promovata ideea ca normele constitutiei trebuie cuprinse
în legi scrise si sistematice, care sa includa într-un cadru ordonat si unitar, toate
reglementarile privitoare la organizarea si functionarea puterii politice si a raportului ei cu
cetatenii.
Notiunea de drept constitutional a aparut la sfârsitul sec. al XVIII-lea sub influenta revolutiei
franceze si a fost utilizata frecvent pentru a desemna normele juridice, care reglementeaza
forma de stat, forma de guvernamânt, organizarea si functionarea parlamentului, raporturile
dintre aceste organe cu celelalte institutii de stat si cetatenii.
Ramura DC se delimiteaza fata de celelalte ramuri de drept ex: drept administrativ, în ceea ce
priveste normele juridice care reglementeaza raporturile sociale care nu fac obiectul si altor
ramuri de drept, cum este cazul normelor privitoare la forma de stat, forma de guvernamânt,
organizarea si functionarea parlamentara, norme care apartin strict domeniilor DC.
În schimb, normele juridice privitoare la alte raporturi sociale, decât cele aratate mai sus, nu
vor putea fi considerate ca apartinând DC, decât în masura în care sunt incluse si prevazute
expres în constitutie, si ca urmare se bucura de o forta juridica superioara celor ce rezulta din
celelalte legi.
Pentru a recunoaste DC este necesar sa stabilim în primul rând, daca are sau nu un obiect
propriu de cercetare si care este acesta. Întrucât DC s-a nascut din nevoia de a studia stiintific
constitutiile scrise ca fenomene juridice noi aparute dupa sf. sec. al 18-lea, este evident ca
obiectul de cercetare al DC, apare de la început bine conturat si se constituie în principal din
Constitutia statului.
Întrucât Constitutia cuprinde ansamblul de norme juridice privitoare la studierea, forma de
stat, organizarea si functionarea puterii de stat, norme privind drepturile si îndatoririle
fundamentale ale cetatenilor, putem afirma ca obiectul de cercetare al ramurii DC constituie
studiul raporturilor sociale care privesc toate aspectele convietuirii în cadrul unui stat si care
sa nu fie incluse ca raporturi sociale reglementate de alte ramuri de drept.
În acest context, subliniem ca numeroase raporturi sociale legate de drepturile si libertatile
fundamentale ale cetatenilor, se regasesc în cadrul dreptului civil sau în cadrul dreptului
penal. Ex: dreptul la viata, dreptul la munca, la ocrotirea societatii, existând însa raporturi
sociale care formeaza obiectul exclusiv al DC , cum sunt cele legate de forma de stat, de
modul cum este organizata puterea politica în cadrul unui stat, precum si cele care privesc
raporturile dintre diferite organe de stat si cetatenii.
Stabilitatea exacta a obiectului de cercetare a DC prezinta o importanta deosebita atât pentru
cetatenii chemati sa respecte normele impuse, cât si pentru autoritati chemate a asigura
respectarea acestor norme a cadrului legal necesar pentru a institui ordinea de drept în
societate.

3. CLASIFICAREA CONSTITUTIILOR
Regulile având ca obiect organizarea politica a unui stat se pot prezenta în doua forme:
• Cutumiare, care alcatuiesc Constitutia cutumiara ce rezulta din uzante, obiceiuri, precedente
cu privire la constituirea, competenta si functionarea organelor puterii, raporturile dintre
organe si cetateni, si care desi nu emana de la organele statului competente sa legifereze, sunt
totusi considerate obligatorii si consacrate ca atare, printr-o practica îndelungata si constanta.
Obiceiurile juridice sau cutumele(legi nescrise) se deosebesc de simplele uzante sau uzuri,
care sunt practici lipsite de continut juridic, neavând caracter obligatoriu. Pentru ca un uz sa
se transforme în obicei juridic (cutuma) trebuie sa îndeplineasca trei conditii:
a) uzul sa se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apare ca un singur fapt întâmplator în
viata sociala.
b) practica uzului sa fie constanta si neîntrerupta sau sa nu apara un alt obicei sau o alta
practica în domeniu care sa o înlature.
c) este necesar ca uzul respectiv sa trezeasca în constiinta grupului social, convingerea
respectului general cu forta unei reguli de conduita obligatorii
• Codificate, care alcatuiesc Constitutia scrisa. Sunt înconjurate de cele mai multe ori într-un
text unitar si sistematic înfatisându-se ca un singur tot, ca o ordine rationala, ca document
scris oficial, Constitutia scrisa îsi are originea în miscarea constitutionalista, aparuta la sf. sec.
al 18-lea. Constitutia scrisa emana fie de la un organ de stat legal constituit în masura sa
dispuna de forta de constrângere a statului, fie de la guvern, fie de la un grup de persoane care
îsi asuma puterea de stat, fara sa fi fost investit legal cu o asemenea competenta.
Constitutiile scrise se pot clasifica în :
_ Suple sau flexibile ce se caracterizeaza prin faptul ca regulile de conduita pe care le
stabilesc, au aceeasi valoare din pdv. juridic ca si legile ordinare, adica pot fi modificate
conform procedurii legislative obisnuite.
_ Rigide ce se caracterizeaza prin faptul ca introduc reguli juridice care sa garanteze ca legile
ordinare, vor avea un continut corespunzator intereselor si aspiratiilor colectivitatilor sociale,
fara a mai fi posibil adoptarea unor reglementari pripite (de urgenta) si insuficient pregatite în
domeniul constitutional. Aceasta pentru ca în Constitutie se regasesc consacrate institutiile
fundamentale ale statului, iar o prea mare mobilitate în reglementarea si modificarea acestor
institutii, nu ar asigura continuitate si coerenta în cadrul modului de organizare si functionare
a statului. Deci este necesar sa existe anumite reglementari juridice pe care Parlamentul sa nu
le poata modifica pe calea legislativa obisnuita: ideea rigiditatii, Constitutia raspunde acestui
imperativ.
Observatie: O Constitutie se considera supla sau rigida în raport cu posibilitatile mai largi sau
mai restrânse de revizuirea ei.
Din punct de vedere formal, Constitutia este supusa altor rigori de adoptare sau modificare ori
de revizuire, decât în cazul legilor ordinare.
Legile ordinare sunt acele legi adoptate de puterea legiuitoare pe baza prerogativelor sale si
potrivit regulilor comune care guverneaza în materie.
Legile organice - sunt o categorie intermediara între legile constitutionale si cele ordinare.
Din punct de vedere al fortei juridice legile constitutionale sunt superioare tuturor celorlalte
legi.
Legile ordinare - au doua trasaturi importante:
_ Reglementeaza acele probleme si domenii ce sunt expres de constitutie.
_ Urmeaza o procedura distincta de adoptare si modificare.
Puterea constitutionala este puterea celei care a creat statul sau, a celui care a înfaptuit
revolutia si este o putere primara care se ataseaza poporului. Legitimitatea operei
constitutionale facuta de o putere constituanta, originara, este însusi faptul istoric savârsit.
Puterea constitutionala derivata sau instituita, modul ei de organizare si functionare, este
stabilita printr-o constitutie anterioara.
Procedeele si conditiile speciale de exercitare a initiativei de revizuire a constitutiei, au în
vedere faptul ca revizuirea ei trebuie sa fie un act juridic legal înfaptuit, care sa nu contravina
intereselor statului si societatii în care se intervine.
Pentru a se evita ca initiativa de revizuire a Constitutiei sa fie declansata în scopuri
demagogice sau fara temeiuri serioase, în numeroase sisteme de drept, sunt prevazute conditii
speciale pentru exercitarea ei.
Constitutia noastra din 1991 aplica acest procedeu, atât atunci când este vorba de exercitarea
în cadrul puterii executive a dreptului , cât si în cazul initiativei de revizuire a Constitutiei, ori
în cazul initiativei parlamentare si initiativei populare.
Astfel daca pentru modificarea legilor ordinare si organice, initiativa exercitata în cadrul
puterii executive, apartine Guvernului, în cazul revizuirii Constitutiei, aceasta a fost data în
competenta Presedintelui Republicii la propunerea Guvernului.
Pe de alta parte initiativa parlamentara apartine în mod obisnuit fiecarui deputat sau senator,
pentru revizuirea Constitutiei ea nu poate fi exercitata decât cel putin un sfert din nr.
deputatilor si senatorilor.
În al treilea rând numarul. cetatenilor cu drept de vot la nivelul întregii tari si al judetelor cerut
în vederea exercitarii initiativei populare, în materie constitutionala este de mai mare decât în
cazul celorlalte legi.
În sfârsit Curtea Constitutionala se pronunta din oficiu asupra initiativelor de revizuire a
Constitutiei, în timp ce pentru celelalte legi dreptul de initiativa poate fi exercitat fara un
astfel de control.
În unele sisteme de drept, initiativa de revizuire a Constitutiei nu trebuie sa se concretizeze
într-un proiect de lege, ci ia forma unei propuneri principiu. Adunarile reprezentative nu sunt
chemate sa se pronunte asupra unui text deja formulat, ci doar asupra necesitatii revizuirii si
propun liniile directoare prin care sa se realizeze acest scop. Un asemenea procedeu a fost
consacrat de Constitutia tarii noastre din 1866. Alte sisteme de drept consacra regula ca
revizuirea Constitutiei nu poate fi facuta de adunarile obisnuite, ci numai de o Adunare
Constituanta.
Constitutia României din 1991 prevede prin articolul 147 ca proiectul sau propunerea de
revizuire a ei trebuie adoptata de Camera Deputatilor si Senat cu o majoritate de cel putin 2/3
din nr. membrilor fiecarei Camere. Constitutia din 1991 adauga ca în caz de divergenta între
cele doua camere, daca prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, atunci Camera
Deputatilor și Senatul, reunite în sedinta comuna, hotarasc în majoritate cu cel putin 2/3 din
nr. deputatilor si senatorilor.

4. PRINCIPII APLICABILE ÎN MATERIE CONSTITUTIONALA

Principiul legalitatii si constitutionalitatii, reprezinta structura de baza a statului de drept.
Principiul legalitatii sau juridicitatii poate fi exprimat prin:
_ Îndatorirea de respecta regulile de drept.
_ Ordonarea tuturor regulilor de drept într-un sistem unic si unitar care sa implice
conformitatea regulilor inferioare fata de regulile de drept superioare.
Conform primei cerinte, doua dintre prevederile constitutionale au deplina relevanta:
_ Art. 16 din Constitutie, consacra ca ”nimeni nu este mai presus de lege”.
_ Art. 51 din Constitutie spune ca „ respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor
este obligatorie”.
În ceea ce priveste cea de-a doua cerinta, respectarea legalitatii înseamna si respectarea
ierarhiei normelor juridice, ordonarea acestora într-un sistem piramidal.
Ierarhia normelor juridice este ea însasi o conditie fundamentala a statului de drept, care
solicita între altele, respectarea legii la toate nivelurile.
Astfel fiecare stat îsi constituie o scara a valorilor juridice, având în vedere, principiul
suveranitatii sale si a independentei. Îmbinând criteriul formal cu cel material si selectând din
diversitatea actelor juridice normative pe cele mai semnificative, ordinea ierarhica a actelor
normative putând fi urmatoarea:
_ Constitutia.
_ Pactele si celelalte tratate la care România este parte.
_ Legile.
_Ordonantele Guvernului.
_ Principiile generale de drept formulate de jurisprudenta.
_ Hotarârile Guvernului emise pentru organizarea executarii legilor.
_ Ordinele, regulamentele, instructiunile si celelalte acte cu caracter normativ emise de
ministere sau de alte organe de specialitate.
_ Actele autoritatilor locale.
Principiul constitutionalitatii, cumuleaza mijloacele juridice, având ca scop asigurarea
conformitatii regulilor de drept cu Constitutia. Acest principiu rezulta din relatia dintre
autoritate si libertate. Problema drepturilor si a libertatilor individuale apare astfel ca fiind si o
problema esentiala de Constitutie.
În sistemul normelor constitutionale sunt incluse urmatoarele categorii de norme juridice:
_ Normele cuprinse în Constitutie.
_ Tratatele internationale privind drepturile omului.
_ Legile ordinare prin care sunt reglementate relatiile sociale , privind institutionalizarea
puterii, cât si cadrul de exercitare a acesteia.
_ Legile organice în masura în care acestea au implicatii în sfera unor rapoarte de drept
constitutional.
_ Hotarârile având ca obiect organizarea si functionarea camerei deputatilor si a senatului.
_ Jurisprudenta.
_ Ordonantele Guvernului.
_ Cutumele constitutionale.

5. CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR

Legea fundamentala a României a instituit un control al constitutionalitatii legilor printr-un
organ special si specializat institutionalizat: Curtea Constitutionala.
Curtea constitutionala este o autoritate constitutionala, având rolul de a hotarî în cazul
elaborarii actelor normative a unor decizii obligatorii nesusceptibile de nici o forma de recurs,
decizii care au putere numai pentru viitor. Obiectivul controlului îl constituie numai anumite
categorii de acte normative juridice, definitive sau în curs de definitivare.
Curtea Constitutionala verifica competenta, nici o alta autoritate neavând posibilitatea de a
lua decizii, daca ea însasi considera ca nu are îndatorirea de a statua. Ea se pronunta în
materie de constitutionalitate din oficiu sau la sesizare. Din oficiu si obligatoriu se pronunta
asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei, iar la sesizare si facultativ se pronunta asupra
constitutionalitatii legilor, înainte de promulgarea acestora; asupra exceptiilor ridicate în fata
instantelor judecatoresti privind neconstitutionalitatea legilor si ordonantelor; asupra
contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid politic, etc.
Curtea poate declansa un control direct prealabil, preventiv, posterior, sanctionator si indirect.
Curtea constitutionala este totodata si instrumentul de control constituțional al puterilor în
stat, într-un cadru juridic determinat, este mijlocul de limitare constituțională a exercitării
puterilor.
Considerentele constitutionale elaborate de Curtea constitutionala, pot fi grupate în :
_ Cele care se afla în legatura nemijlocita cu fenomenul puterii, cu formele lui de manifestare
si care au în vedere acele categorii de reguli consacrate sub forma principiilor prin care se
organizeaza si consolideaza în institutii politice, regimul politic al statului.
_ Cele care nu au legatura cu fenomenele puterii fiind cu totul straine acestui fenomen.
În ceea ce priveste normele cuprinse în Constitutie, indiferent de consistenta lor, sunt
neîndoielnice având o valoare juridica suprema în sensul ca se bucura de anumite privilegii
acordate numai lor si constau în faptul ca numai ele au vocatia reglementarii unor materii sau
relatii sociale. Ele se adopta, se modifica si se abroga, dupa reguli specifice de catre organe
legitimitate, legal investite; ele se afla situate la vârful piramidei sistemului juridic normativ,
având o forta juridica superioara tuturor celorlalte norme. În consecinta, o norma
constitutionala atrage explicit sau implicit cerinta aderarii sau dupa caz a abrogarii tuturor
celorlalte norme contrare ei. Niciodata o norma juridica obisnuita nu va putea sa puna în
discutie valabilitatea unei norme constitutionale.
Revolutia din decembrie 1989 a determinat schimbãri majore în sfera relatiilor economico-
sociale care au impus si modificarea sistemului constitutional marcat de patru etape:
Etapa I - a constituit o instaurare a unui guvernamânt de fapt, legalizarea acesteia fiind facuta
prin Decretul Lege nr. 2 din Dec. 89, fiind prefigurate fundamentele programului sau, care au
avut în vedere în principal:
_ abandonarea rolului conducator, a unui singur partid.
_ Instaurarea unui sistem democratic pluralist de guvernamânt.
_ Organizarea de alegeri libere.
_ Separarea puterilor în stat.
_ Alegerea tuturor conducatorilor politici pentru unul sau doua mandate. De asemenea printre
atributiile consiliului au fost înscrise prerogativele specifice unui parlament
ce au în vedere:
_ Emiterea de decrete cu putere de lege.
_ Numirea si revocarea primului ministru.
_ Aprobarea componentei Guvernului.
_ Numirea si revocarea presedintelui Curtii Supreme de Justitie si a procurorului general.
_ Reglementarea sistemului electoral.
Etapa a II-a – a marcat adoptarea Decretului Lege nr. 92 din Mar. 90 privind alegerea
Parlamentului si a Presedintelui României. Acest act normativ cristalizeaza structurile de
putere, fiind o lege electorala, dar în acelasi timp si o formă de constitutie. Ca lege electorala
actul stabileste atributele sufragiului si modalitatea de scrutin pentru alcatuirea viitorului
Parlament si pentru desemnarea Presedintelui României. Ca act constitutional, Decretul Lege
mentionat statueaza principiile democratice ale exercitarii puterii politice de catre popor, cât
si sistemul democratic pluralist si separarea puterii de stat.
Etapa a III-a - este etapa când dupa depunerea mandatului de catre Guvern s-a alcatuit un
guvern de deschidere nationala.
Etapa a IV-a - este etapa care a fost marcata de adoptarea Constitutiei României pe baza
careia s-a trecut la elaborarea noilor legi electorale si la organizarea alegerilor generale.
Procedura de adoptare a Constitutiei României a cuprins trei etape:
_ Dezbaterea, amendarea si adoptarea tezelor viitoarelor constitutii, a unui anteproiect
constitutional.
_ Dezbaterea, amendarea si adoptarea proiectului de constitutie.
_ Aprobarea Constitutiei României prin referendumul national si intrarea ei în vigoare.

6. TRASATURILE SI STRUCTURA CONSTITUTIEI ROMÂNIEI

Constitutia României adoptata în 1991 este expresia vointei suverane a poporului român, de a-
si stabili noile rânduieli economice, sociale si politice. Reprezinta o solutie de continuitate,
având la baza conceptiile filosofice, politice ,ideologice, morale, deosebite de cele anterioare
care sa puna bazele unui nou stat si a unei noi societati. Constitutia din 91 este opera unei
puteri originale, iar forta ei morala se sprijina pe verdictul poporului; ea recepteaza si
asimileaza traditiile democratice ale statului si societatii românesti si asimileaza în conditiile
concret istorice valorile democratiei constitutionale ale celor mai avansate tari.
Constitutia României este un sistem deschis receptiv la impulsurile interne si externe, relativ
rigida dar si flexibila. Structura Constitutiei desemneaza elementele care alcatuiesc corpul
Constitutiei, cât si legaturile specifice dintre acestea.
Constitutia României din 1991 cuprinde:
_ 151 articole
_ 7 titluri.
_ 10 capitole.
Titlul-1 al Constitutiei intitulat Principii generale cuprinde: reguli de maxima cuprindere cu
privire la elementele constitutive ale statului, atributele esentiale ale acestuia, fundamentul sau
social, interdependenta lui internationala si simbolurile nationale.
Titlul-2 a fost consacrat drepturilor, libertatilor si îndatoririlor fundamentale precum si
institutiei avocatul poporului.
Titlul-3 are ca obiect organizarea si functionarea, prerogativele si responsabilitatile
autoritatilor publice, precum si raportul dintre acestea.
Titlul-4 principii referitoare la economiile si finantele publice.
Titlul-5 organizeaza Curtea Constitutionala ca organ politico-jurisdictional, dispozitii finale si
tranzitorii.
Titlul-6 fixeaza regulile esentiale în materia revizuirii Constitutiei.
Titlul-7 cuprinde dispozitii finale si tranzitorii

7. ACTE NORMATIVE SUPREME CU ROL DETERMINAT

ÎN FORMAREA STATULUI ROMÂN MODERN

A. Evolutia constitutionala în România înainte de formarea statului unitar român

Supplex Libellus Valachorum

Cele mai vechi acte de organizare politica ale tarii românesti dateaza din secolul al XVIIIlea
si începutul secolului al XIX-lea.
Elemente de organizare politica se regasesc în Asezamintele lui Constantin Mavrocordat, din
1740 si 1743, si în "Pravilniceasca condica" tiparita în 1780 de catre Alexandru Ipsilanti.
Norme juridice importante se întâlnesc si în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817 si
Legiuirea Caragea din 1818. Aceste din urma reglementari vizau, însa, mai ales raporturile de
drept privat.
Pe planul organizarii politice sunt de semnalat si o serie de Memorii elaborate de
reprezentanti ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare
politica a statului. Asemenea Memorii au fost adresate Rusiei si Austriei în 1721, iar în 1771,
supuse atentiei împaratesei Ecaterina a II-a a Rusiei. Se avea în vedere în special
emanciparea deplina a Principatelor de sub dominatia Portii Otomane.
În Transilvania, în 1791, din initiativa unor episcopi români, este adresata împaratului
Leopold al II-lea al Austriei cunoscuta petitie denumita Supplex Libellus Valachorum, prin
care se revendica egalitatea natiunii române din punct de vedere politic, cu populatia de alte
nationalitati existenta în Transilvania.

Memoriul "Carvunarilor”
O importanta deosebita o are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în
1821.
Remarcabil este Memoriul "Carvunarilor" din 13 septembrie 1822, pe care A. D. Xenopol
l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constitutionale în Tarile Române" si
"cea dintâi manifestare politica a cugetarii liberale".
Nicolae Iorga considera, la rândul sau, ca ideile cuprinse în Constitutia "Carvunarilor" au
contribuit la "regenerarea noastra nationala".
O opinie pozitiva cu privire la acest important document emite si Dumitru Barnoschi, care
estimeaza ca "originile vietii de stat moderne democratice se încheaga la noi în Constitutia
moldoveneasca de la 13 septembrie 1822".
Desi Memoriul "Carvunarilor" a fost în cele din urma înlaturat, din cauza opozitiei unei parti
a boierimii, el contine o serie de idei valoroase ce au marcat dezvoltarea constitutionala
ulterioara. De pilda, este de remarcat recunoasterea statutului de independenta a Moldovei,
care trebuia sa devina acelasi ca pe vremea lui Bogdan, înfiintarea Sfatului obstesc (adunare
reprezentativa) din care urmau sa faca parte si boierii de rang mai mic, pâna atunci înlaturati
din functii importante. Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de proprietate si principiul
exproprierii pentru cauza de utilitate publica. Erau, totodata, inserate norme asemanatoare
celor cuprinse în declaratia franceza de drepturi cu privire la libertatea individului, erau
garantate libertatea religioasa, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice,
mentionându-se ca ocuparea functiilor trebuia sa se faca "numai dupa meritul bunelor fapte si
dupa puterea vredniciei fiecaruia pentru slujba ce e sa i se încredinteze".
Dovedind o conceptie novatoare, Constitutia "Carvunarilor" tindea spre restrângerea puterilor
domnesti, încredintând dreptul de conducere efectiva a tarii Sfatului obstesc, organ
reprezentativ.
Domnul exercita, împreuna cu Sfatul obstesc, organ reprezentativ, puterea suprema în
conducerea tarii, în conditiile prevazute de pravila. Alte dispozitii importante priveau
organizarea finantelor tarii, preconizând un control al Sfatului obstesc si atributiuni specifice
pentru vistiernic. În ceea ce priveste administratia, erau stabilite masuri pentru sanctionarea
abuzurilor functionarilor care îsi încalcau îndatoririle. În privinta armatei se preconiza ca
ostile tarii sa nu poata fi recrutate dintre straini, urmarindu-se crearea unei armate pamântene
etc.
Aceste prevederi, ca si numeroase altele, denota faptul ca proiectul de Constitutie a
"Carvunarilor" anticipeaza din multe puncte de vedere o dezvoltare constitutionala moderna,
ce avea sa se produca mai târziu în Principatele române. Este drept ca proiectul de constitutie
continea si unele neajunsuri, printre care lipsa unor prevederi care sa garanteze traducerea în
realitate a unor libertati nou introduse, conferirea Domnului a unor atributii destul de largi etc.
Considerat, în ansamblul sau, el ramâne însa unul dintre cele mai importante proiecte
constitutionale din tara noastra, care denota preocuparea pentru alcatuirea unei constitutii
moderne.

Regulamentele organice
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia si în 1832 în Moldova, ca urmare a
prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfintit o puternica influenta a Rusiei în
Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat
faptul ca el a consacrat pentru prima oara principiul separatiei puterilor si a favorizat
dezvoltarea noilor relatii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor si a
introdus norme si institutii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice
integreaza astfel proiectele anterioare de organizare a vietii statale, iar sub acest nume modest,
ele reprezinta, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevarata Constitutie.
Influenta Revolutiei franceze a fost deosebit de puternica în Tarile Române, unde aspiratiile
de unitate si emancipare nationala, coroborate cu marile idei ale Revolutiei franceze, sau
regasit în documentele programatice ale Revolutiei de la 1848 din Transilvania, Moldova si
Tara Româneasca.

Dorintele partidei nationale

În Moldova, "Dorintele partidei nationale", document initiat de Mihail Kogalniceanu,
propune un adevarat program de reglementari democratice, printre care: desfiintarea
rangurilor si privilegiilor personale sau acordate prin nastere, egalitatea tuturor în privinta
impozitelor, desfiintarea robiei, a privilegiilor boierilor si împroprietarirea taranilor, egalitatea
drepturilor civile si politice, adunarea obsteasca compusa din toate starile societatii, domn ales
din toate starile societatii, responsabilitatea ministrilor si a tuturor functionarilor publici,
libertatea individului si a domiciliului, instructiunea egala gratuita pentru toti românii,
desfiintarea pedepsei cu moartea si a bataii, neamestecul domnitorilor în activitatea instantelor
judecatoresti etc.

Proclamatia de la Islaz
În Muntenia, unde evenimentele revolutionare au avut un caracter mai pronuntat, a fost
adoptata la 9 (21) iunie 1848 "Proclamatia de la Islaz", acceptata la 11 (23) iunie 1848 de
domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleantele partidei
nationale din Moldova", Proclamatia de la Izlaz a avut nu numai forma, dar si valoarea unui
act constitutional, fapt ce o situeaza în fruntea actelor revolutionare ale anului 1848.
În ce priveste prevederile Proclamatiei de la Izlaz sunt de semnalat independenta
administrativa si legislativa, separatia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui
domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea
clacasilor, dezrobirea tiganilor, instructiune egala, înfiintarea unor asezaminte penitenciare,
crearea garzii nationale.

Motiunea de la Blaj
În Transilvania se remarca, în acelasi an revolutionar, "Motiunea de la Blaj", adoptata de
adunarea populara de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document preconizeaza recunoasterea
drepturilor românilor ca natiune, libertati democratice moderne, în concordanta cu cerintele
epocii care se afirmau la acea vreme, egalitatea în drepturi si foloase a bisericii române cu
celelalte biserici din Transilvania, libertatea industriala si comerciala, desfiintarea cenzurii si
libertatea tiparului, asigurarea libertatii personale si a libertatii adunarilor, înfiintarea de
tribunale cu jurati, înarmarea poporului sau constituirea garzii nationale, înfiintarea de scoli
române în toate satele si orasele, gimnazii, institute militare si tehnice, seminarii preotesti,
precum si a unei universitati române dotate din casa statului, purtarea comuna a sarcinilor
publice si stergerea privilegiilor.

Conventia de la Paris
Datorita unor împrejurari interne si externe nefavorabile, Revolutia de la 1848 din Tarile
Române nu a reusit sa transpuna în viata politica si de stat aceste idei si principii
constitutionale, Tarile Române fiind nevoite sa accepte hotarârile marilor puteri europene,
concretizate sub forma Conventiei de la Paris din 1858.
Astfel, printr-un act international, prin care s-a luat numai partial în considerare vointa
poporului român manifestata prin rezolutiile Divanurilor ad hoc, s-au stabilit norme
fundamentale referitoare la situatia politico-juridica a Principatelor si reorganizarea lor.
Pe baza Conventiei de la Paris, care reprezinta de fapt o Constitutie venita din afara, se
transpune pentru prima data în practica noastra constitutionala principiul separatiei
puterilor, ele urmând sa fie exercitate, în fiecare Principat, de catre Domn si Adunarea
electiva, ambele lucrând si cu participarea unui organ comun, Comisia centrala de la Focsani.
Aceasta Comisie centrala avea sarcina de a pregati legile de interes general si comun ambelor
Principate, ocupându-se în mod special de codificarea legilor în vigoare si de revizuirea
Regulamentelor Organice, precum si a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial si de
procedura.
Desi a functionat o perioada scurta de timp (între 1858-1862), Comisia centrala are meritul de
a fi elaborat un proiect de Constitutie, apreciat la vremea respectiva ca fiind "actul autonomiei
tarii", care a contribuit la pregatirea unificarii politico-legislative a celor doua Principate.

Proiectul poate fi socotit Constitutia Unirii Principatelor, întrucât, înca din articolul al
doilea, stipula ca îndatorirea fundamentala a puterilor statului era de a "conlucra la
desavârsirea, întarirea si apararea unirii Principatelor într-un singur stat".

B. Evolutia constitutionala de la Unirea Principatelor din 1859 pâna la Revolutia din

decembrie 1989
Parcurgerea chiar succinta a evolutiei constitutionale a României, de la Unirea Principatelor la
24 ianuarie 1859 pâna la Revolutia Româna din 16-22 decembrie 1989, impune de la sine o
împartire în patru perioade distincte.
O prima perioada, cea de asezare a institutiilor constitutionale în tara noastra, precedata de
lucrarile Adunarilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie
1859 si ca punct final Constitutia din 1 iulie 1866.
O a doua perioada, care începe cu Constitutiunea din 1 iulie 1866 si se încheie cu lovitura de
stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuitati
constitutionale a României.
Aceasta perioada coincide din punct de vedere istoric cu marile realizari politice,
Independenta nationala la 10 mai 1877 si întregirea neamului la 1 decembrie 1918 si totodata
cu atingerea maximei dezvoltari economice, sociale si culturale.
A treia perioada, cea mai framântata din punct de vedere politic, cu dese schimbari politice
structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”.
Aceasta perioada debuteaza cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 si se
încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E considerată perioada marilor dezastre
nationale.
A patra perioada, considerată cea mai întunecata din istoria României, începe cu acea nefasta
lovitura de stat din 30 decembrie 1947 si se încheie cu Revolutia Româna de la 16-22
decembrie 1989.
Este perioada dictaturii comuniste, a aservirii tarii pâna în 1964 fata de Uniunea Sovietica,
mai nuantata dupa aceasta data, caracterizata prin represiune interna si desconsiderare a
normelor constitutionale privind drepturilor omului.
Desigur, de la 22 decembrie 1989 a început o noua perioada a istoriei constitutionale a
României, în concordanță cu regulile statului de drept.
Detalierea acestor perioade istorico-legislative în considerearea si aprecierea rolului
determinant pe care l-au avut în formarea statului român modern si înfaptuirea statului de
drept actual, se impune a fi realizata printr-o prezentare cronologica si analizarea fiecarui act
fundamental specific.

Prima Constitutie a României:

Statutul Dezvoltator al Conventiunii din 7 / 19 august 1858
Dupa primirea doleantelor exprimate de cele doua Adunari Ad-Hoc, puterile garante au
elaborat un act fundamental pentru tarile române, denumit Conventiunea pentru organizarea
definitiva a Principatelor Dunarene ale Moldovei si Valahiei, care, pe lânga prevederile citate
privind relatiile dintre cele doua Principate, organiza si puterile de stat si asigura drepturile
cetatenilor, asadar era o adevarata constitutie.
Conventiunea pune la baza organizarii Principatelor Unite principiul separatiei puterilor în
stat, încredintând Domnului puterea executiva, iar puterea legislativa în mod colectiv
Domnului, câte unei Adunari Elective de fiecare Principat si unei Comisii Centrale comune.
Puterea judecatoreasca era încredintata magistratilor, dar inamovibilitatea judecatorilor era
prevazuta numai pentru magistratii Înaltei Curti de Justitie si Casatie, care era comuna celor
doua Principate. Aceasta limitare era justificata fara îndoiala de lipsa de juristi pregatiti, la
nivel local.
Domnul era ales pe viata, trebuia sa fie pamântean si guverna cu ajutorul ministrilor.
Adunarea Electiva era aleasa pe o durata de 7 ani, care era si durata mandatului membrilor
Comisiei Centrale.
Se prevedea egalitatea în fata legii, se garantau libertatea individuala, proprietatea, drepturile
civile si politice, se desfiintau privilegiile.
Forma de guvernamânt era monarhia electiva. Al.I.Cuza se intitula în actele oficiale „A.I. I,
Din mila lui Dumnezeu si vointa nationala Domn Principatelor Unite Române” si continua cu
„La toti de fata si viitori, Sanatate!”
Conventiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importanta era cea care cuprindea prevederi
electorale. Aceasta se intitula „Stipulatiuni electorale anexate la Conventiunea din 19 august
1858” si era o adevarata lege electorala.
Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în functie de venituri. De altfel, sufragiul universal
la acea vreme era o raritate în Europa. Alegatorii puteau fi, în functie tot de cens, primari, care
alegeau printr-un delegat si directi care alegeau nemijlocit. Celelalte prevederi ale anexei se
refera la procedura alegerii.
Adunarile Elective constituite functionau ca orice parlament, votau si adoptau legile, care apoi
erau supuse sanctiunii domnesti. Cât priveste forma de stat a Principatelor Unite Române,
aceasta a fost la început o uniune personala. Singurele puteri constituite erau persoana
Domnitorului, impus de Adunarile Elective împotriva intentiei puterilor garante, Comisia
Centrala si Înalta Curte de Justitie si Casatie, dar existau câte un guvern separat, câte o
adunare electiva separata în fiecare Principat si doua capitale, Bucuresti si Iasi.
Prin staruinta si abilitate politica, Al.Ioan Cuza reuseste sa obtina de la puterile garante ca
aceasta uniune personala sa se transforme într-o uniune reala, cu un singur guvern, o singura
adunare legislativa si o singura capitala, Bucuresti, dar numai pe timpul vietii sale.
Între 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formeaza primul Guvern unitar român, în frunte cu
Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele doua Adunari Elective se contopesc
întro Adunare Generala.
Tara este guvernata în mod democratic, pe baza principiului separatiei puterilor în stat,
conform Conventiunii, pâna în primavara anului 1864, când o disputa între puterea executiva,
domn si guvern, pe de o parte, si puterea legiuitoare, Adunarea Generala, pe de alta parte,
provoaca o criza politica.
Guvernul condus de Mihail Kogalniceanu propune o lege agrara, care se loveste însa de
împotrivirea Adunarii Generale.
Aceasta adunare, la 10 aprilie 1864, da vot de blam Guvernului. Constitutional, Guvernul
trebuia fie sa demisioneze, fie sa propuna domnitorului dizolvarea Adunarii si tinerea de noi
alegeri pe baza aceleiasi legi electorale.
Sustinut de domnitor Guvernul nu demisioneaza, iar Al.Ioan Cuza, care devenea arbitru, nu-l
demite si nici nu dizolva Adunarea. În aceasta situatie, Adunarea Generala, la 13 aprilie 1865,
dezaproba Guvernul si declara ca nu mai poate lucra cu el.
În aceste conditii, criza constitutionala ramâne deschisa, deoarece colaborarea dintre puterea
executiva, Guvern si puterea legislativa, Adunarea Generala, era blocata.
Sprijinind Guvernul în continuare, Al.Ioan I proroga mai întâi lucrarile Adunarii Generale
pâna la 2 mai 1864, sub prezextul sarbatorilor Pastelui.
La redeschiderea lucrarilor Adunarii, aceasta este însa dizolvata prin decretul din 2 mai 1864.
Prin acelasi decret, domnitorul supune aprobarii poporului Statutul Desvoltator
Conventiunii din 7 / 19 august 1858 si reforma legii electorale, chemând poporul sa se
pronunte prin da sau nu asupra lor.
Votul era însa oral, deschis si nominal, cu liste separate pentru opozanti.
Statutul si Asezamântul electoral, cum este denumita initial noua lege electorala, sunt
aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10 / 22 mai 1864.
Statutul nu intra însa automat în vigoare o data cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el
trebuia sa fie aprobat si de puterile garante, care, cu unele rezerve, îsi dau acordul prin
Protocolul Conferintei de la Paris din 16 / 28 iunie 1864, concretizat într-un Act aditional la
Conventia din 7 / 19 august 1858.
Statutul Desvoltator Conventiunii din 7 / 19 august 1858, împreuna cu Modificatiuni
Îndeplinatoare Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispozitii ale
acestuia, si cu noua lege electorala sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3 / 15
iulie 1864.
Statutul Desvoltator Conventiunii din 7 / 19 august 1858 este cunoscut îndeobste sub numele
de Statutul lui Cuza si este considerat de unii ca un act de sine statator. Mai mult, unii îl
considera prima Constitutie a României, facând implicit aluzie la caracterul strain al
Conventiunii.
Însa, Statutul este numai un act aditional la Conventiune, care continua sa fie Constitutia
României pâna la 1 iulie 1866, ramânând în vigoare în masura în care Statutul nu o
modifica.
Statutul prevedea ca „puterile publice sunt încredintate Domnului, unei Adunari Ponderatice
si Adunarii Elective”, care exercita în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai Domnul are
initiativa legilor.
Se introduce deci sistemul bicameral, prin înfiintarea unei a doua adunari, care în Statut este
numita când Adunare Ponderatica, când Corp Ponderator, iar în Modificatiunile
Îndeplinatoare Statutului pur si simplu Senat.
Constitutia capata prin aceste modificari si înca altele un caracter autoritar, deoarece sporea
mult prerogativele puterii executive în dauna puterii legiuitoare.
O lege importanta din punct de vedere constitutional, adoptata sub imperiul Statutului
Desvoltator Conventiunii din 7 / 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea
judecatoreasca.
Conventiunea prevedea inamovibilitatea numai pentru magistratii Înaltei Curti de Justitie si
Casatie. Noua lege, prefigurând crearea unor juristi competenti, prevede posibilitatea
extinderii treptate a inamovibilitatii si la magistratii de la curtile de apel si de la tribunale,
desigur în masura în care posturile respective aveau sa poata fi ocupate de juristi competenti.
De asemenea, în aceasta perioada a avut loc o activitate rodnica de modernizare a legislatiei
române. În primul rând, se pune în vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil român, tradus în
cea mai mare parte dupa Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptata în oarecare masura
legislatiei civile anterioare, aceasta mare opera legislativa, cu unele modificari, a ramas în
vigoare pâna astazi.
Tot la 1 decembrie s-a pus în vigoare si Codul de procedura civila, având ca model
Procedura civila din 1819 a cantonului Geneva din Elvetia. Acesta a fost modificat de
nenumarate ori în mod substantial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma
sa initiala sunt si astazi în vigoare. În aceasta scurta perioada, s-au pus în vigoare un Cod
penal si un Cod de procedura penala, care s-au aplicat pâna la 20 mai 1937.
STATUTU Desvoltãtoriu Conventiunei,
din 7/19 august 1858
ALECSANDRU IOAN I.
Cu mila lui Dumnezeu si vointa Nationalã, Domnu Principatelor-Unite Române;
La toti de fatã si viitori sãnetate:
Asupra propunerei Consiliului Nostru de Ministri;
Considerând plebiscitul propusu de Noi la 2/14 Maiu încetat, si votat de Natiunea
Românã în zilele de 10/22, 14/26 Maiu 1864;
Considerând împrejurãrile cuprinse în proclamatiunea Nostrã cu data de astãzi;
Promulgãmu ce urmezã:

STATUTU
Desvoltãtoriu Conventiunei din 7/19 August 1858.
Conventiunea încheiatã la Paris în 7/19 August 1858, între Cartea Suzeranã si între Puterile
garante autonomiei Principatelor-Unite, este si remâne legea fundamentaIã a României.
Însã, îndoita alegere din 5 si 24 Ianuarie 1859, saversirea Unirei si desfiiintarea Comisiunei
Centrale, fãcend neaplicabile mai multe Articole esentiale din Conventiune, atât pentru
îndeplinirea acestora, cât si pentru reasezarea ecuilibrului între puterile Statului, ca act
aditional al Conventiunei întrã de astãzi în putere urmãtorul Statut.
Art. I. Puterile publice suntu încredintate Domnului, unei Adunãri ponderatrice si Adunãrei
Elective.
Art. II. Puterea Legiuitoare se esercitã colectivu de Domnu, de Adunarea ponderatrice si de
Adunarea Electivã.
Art. III. Domnul are singur initiativa legilor; el le pregãtesce cu concursul Consiliulni de
Statu si le supune Adunãrei Elective si Corpului Ponderatoriu, spre votare.
Art. IV. Deputatii Adunãrei Elective se alegu conformu asedementulni electoral aci anecsat.
Presedintete Adunãrei se numesce în fiecare anu de Domnu, din sînul ei; iar Vicepresedintii,
Secretarii si Cuestorii se alegu de Adunare.
Art. V. Adunarea Electivã discutã si votesã proiectele de legi ce i se vor presinta de Domnu.
Aceste proiecte se vor sustinea în Adunare de Ministrii sau de membrii Consiliului de Statu,
ce se vor delega de Domnu spre acest sfirsit; ei vor fi ascultati ori când vor cere cuventul.

Constitutiunea din iulie 1866

Perioada ascensiunii politice si constitutionale a României nu se încheie o data cu abdicarea,
în februarie 1866, a domnitorului Al. Ioan Cuza; dimpotriva, ea dobândeste noi dimensiuni,
prin adoptarea si intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constitutii.
Constitutia din 1866 a consacrat pentru prima data în istoria vietii noastre statale caracterul
indivizibil al statului român, care de la acea data va purta numele oficial de România, aceasta
în conditiile în care tara noastra se gasea înca sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest
act fundamental, România realizeaza o adevarata deschidere, fiind primul stat constitutional
al Europei de sud-est.
Ca urmare atât a promulgarii Statutului, cât si a Legii agrare adoptate subsecvent,
antagonismul dintre sustinatorii domnului si adversarii sai se adâncea continuu si totodata se
accentua tendinta spre un regim autoritar al puterii executive.
La 11 / 23 februarie 1866, în urma loviturii de stat, Cuza este obligat sa abdice si sa plece
în exil. Se constituie o locotenenta domneasca, formata din trei persoane, generalul Nicolae
Golescu, Lascar Catargiu si colonelul N.Haralambie, care reia vechea doleanta a Adunarilor
Ad-Hoc de a aduce pe tron un print dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseana.
Procedând imediat la îndeplinirea scopului pentru care daduse lovitura de stat, locotenente
domneasca adreseaza propunerea de a urca pe tronul României contelui Filip de Flandra, din
dinastia domnitoare a Belgiei, pe care Adunarea Electiva îl si proclama domn sub numele de
Filip I. Deoarece oferta este declinata, locotenenta domneasca propune pe principele Carol-
Ludovic de Hohenzollern si cheama natiunea sa-si exprime adeziunea printr-un plebiscit.
Dupa validarea mandatelor deputatilor, în sedinta din 1 mai 1866, Adunarea Constituanta
proclama pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen principe ereditar al
României sub numele de Carol I si, ca raspuns la obiectiile puterilor garante, exprima
totodata vointa nestramutata a natiunii de a ramâne pururi unita, sub acest principe strain si cu
o monarhie ereditara.
Prima masura luata de noul domn a fost amnistierea crimelor si delictelor politice. Înca în
drum spre Bucuresti, la Pitesti, printul îsi manifesta dorinta de a se situa mai presus de
conflictele politice dintre oamenii de stat, îndeplinind rolul de arbitru. Masura se referea în
primul rând la ultimul Guvern al lui Alexandru Ioan I ai carui membrii fusesera trimisi la
judecata Înaltei Curti de Justitie si Casatie prin decretul din 29 martie 1866 al Locotenentei
domnesti. Bine informat, printul a luat o masura care prevenea eventualele conflicte politice.
Abia dupa aceea, printul Carol I primeste demisia Locotenentei domnesti si numeste noul
Consiliu de Ministrii, prezidat de Lascar Catargiu.
La mai putin de doua luni de la depunerea juramântului noului domn, la 29 iunie / 1 iulie
1866, Adunarea Constituanta voteaza si adopta o noua constitutie, inspirata din Constitutia
belgiana din 7 februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa, adaptata de însasi
natiunea româna, prin reprezentantii ei alesi prin vot secret si liber, la realitatile vietii
românesti.
Constitutia a fost promulgata de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 si a intrat în vigoare la
1 iulie 1866, data publicarii în Monitorul oficial.
Calificativul de indivizibil era un raspuns la insistenta puterilor garante ca Principatele sa se
separe prin alegerea unui nou domn. De asemenea, denumirea de România, în contradictie cu
prevederile Conventiunii de la Paris, sublinia hotarârea de-a aduce la îndeplinire toate
doleantele exprimate de Adunarile Ad-Hoc.
Ca forma de guvernamânt, România se transforma dintr-o monarhie electiva într-o
monarhie ereditara.
Se enunta principiul ca toate puterile statului emana de la natiune si era dezvoltat principiului
separatiei puterilor în stat. Puterea era încredintata domnului, puterea legislativa în mod
colectiv domnului si Reprezentantei Nationale, iar puterea judecatoreasca tribunalelor si
curtilor.
Reprezentanta Nationala se compunea din Senat si Adunarea Deputatilor. Se adopta deci
sistemul bicameral.
Titlul II, prevedea cele mai largi libertati: libertatea constiintei, a presei, a învatamântului, a
întrunirilor. Privilegiile si titlurile de noblete straine erau desfiintate. Inviolabilitatea persoanei
si a domiciliului erau garantate. Se interzicea pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Se
asigura secretul corespondentei.
Libertatea presei era garantata foarte eficient, specificându-se ca ziarele n-aveau nevoie de
autorizatie pentru a se aparea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor si nici nu puteau
fi suprimate sau suspendate. De asemenea nu se puteau vota legi exceptionale în materie de
presa.
O singura interdictie era pusa cetateanului român, aceea de a nu intra în serviciul altui stat fara
autorizatia guvernului, sub sanctiunea pierderii cetateniei române si o singura discriminare
era impusa cetatenilor straini: numai cei de rit crestin puteau cere împamântenirea.
Drepturile electorale se bazau tot pe cens, alegatorii fiind împartiti în patru colegii electorale
în functie de venit, profesiune si demnitati detinute. În afara de curtile si tribunalele ordinare,
mai erau înfiintate si curtile cu juri (jurati), care judecau crimele, precum si delictele politice
si de presa. Se interzicea înfiintarea de tribunale exceptionale.
În mod numai aparent surprinzator, în aceasta constitutie liberala era omisa inamovibilitatea si
stabilitatea judecatorilor.
Erau enumerate prerogativele domnului si se prevedea în mod expres ca „Domnul nu are alte
puteri, decât acelea date lui prin Constitutie”.
Se prevad imunitatea si inviolabilitatea deputatilor si senatorilor, precum si raspunderea
ministeriala, cu interdictia ca domnul sa poata apara de raspundere pe un ministru, prin ordin
verbal sau scris.
O prevedere importanta a noii Constitutii era modalitatea de revizuire a ei.
Pentru a se evita ca reprezentanta nationala ordinara sa aca propuneri din motive de
oportunitate politica, se prevede ca propunerea de revizuire trebuie citita de trei ori din 15 în
15 zile în sedinta politica si sa fie adoptata de ambele adunari.

La 23 octombrie 1866, Înalta Poarta recunoaste alegerea lui Carol I ca Domn al

Principatelor Unite Române si totodata accepta unirea definitiva. Din acest moment,
România are o Constitutie proprie si se emancipeaza de sub tutela puterilor garante.
Aceasta constitutie a suportat o serie de revizuiri: cea de la 12 octombrie 1879, cea de la 8
iunie 1917. A existat si o tentativa de revizuire în 1914.

CONSTITUTIUNEA DIN 1866

CAROL I
Din gratia lui Dumnedeu si prin vointa nationala Domn al Romanilor;
La toti de fata si viitori sanatate:
Adunarea generala a României a adoptat în unanimitate si noi sanctionam ce urmeaza:
CONSTITUTIUNE
TITLUL I
Despre teritoriul roman
Art. 1. - Principatele-Unite-Romane constitue un singur Stat indivizibil, sub denumire de
Romania.
Art. 2. - Teritoriul Romaniei este nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau
rectificate, decât in virtutea unei legi.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se pote coloniza cu populatiuni de ginta streina.
Art. 4. - Teritoriul este impartit in judete, judetele in plasi, plasile in comune. Aceste
divisiuni si sub divisiuni, nu pot fi schibmate, sau rectificate de cat prin o lege.

Constitutia din 29 martie 1923

Dând expresie noilor realitati, întregirii tarii dupa Marea Unire din 1918, a fost adoptata în
tara noastra Constitutia din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic
mult mai elaborat decât Constitutia din 1866 si care a fost orientata nemijlocit spre cerintele
dezvoltarii societatii într-un stat de drept.
Noua situatie sociala, economica si politica a tarii impunea un nou pact fundamental.
Constitutiunea din 29 martie 1923 care a fost în cele din urma acceptata în mod unanim si
aplicata de toti factorii politici.
O comparatie între textul Constitutiunii de la 29 martie 1923 si cel al Constitutiunii din 1 iulie
1866 este necesara spre a determina daca s-a instituit o noua ordine constitutionala.
Constitutia revizuita are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de
articole revizuite în fond si 24 de articole noi, dar în urma renumerotarii si a contopirii unor
articole, concomitent cu divizarea altora, ea are 130 de articole de fond si 8 dispozitii
tranzitorii si suplimentare.
Dreptul de proprietate înceteaza de a fi un drept absolut, ca sub incidenta textului din 1866,
capatând si o functie de utilitate sociala. Pe aceasta idee, bogatiile subsolului sunt declarate
proprietate de stat, iar caile de comunicatie, apele navigabile si flotabile si spatiul atmosferic
sunt incluse în domeniul public.
În unele articole se insereaza o precizare, impusa prin tratatele de pace: „fara deosebire de
origine etnica, de limba si de religie”.
Se garanteaza astfel drepturile minoritatilor nationale, dar în acelasi timp s-a considerat
necesar, ca o contrapondere si o masura preventiva în eventualitatea unor tendinte separatiste,
sa se enunte în alt mod caracteristicile statului român: „Regatul României este un stat
national, unitar si indivizibil.”
Deci în 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului român, deoarece puterile garante
insistau asupra mentinerii diviziunii celor doua Principate, acum era necesar sa se insiste
asupra caracterului national, în contrast cu plurinational si unitar, în contrast cu statul
federativ.
În domeniul organizarii administrative teritoriale, nu mai sunt prevazute plasile, ca unitati
teritoriale intermediare între comuna si judet.
Se acorda un statut aparte bisericii greco-catolice, precizându-se ca este o biserica
româneasca, având întâietate fata de alte culte.
Se adauga doua aliniate, care stabilesc deplina egalitate între sexe si preconizeaza legiferarea
prin legi speciale a drepturilor femeilor.
Libertatea presei este mentinuta întru-totul.
În Titlul II mai gasim doua revizuiri: se suprima obligativitatea casatoriei religioase si se
generalizeaza obligativitatea învatamântului primar, deoarece între timp se realizase sarcina
de a se înfiinta scoli în toate comunele.
În ceea ce priveste puterea executiva, se reglementeaza guvernul ca un corp distinct.
În privinta puterii legislative, în afara importantei revizuirii prin introducerea sufragiului
universal, schimbarile nu sunt de esenta.
O importanta modificare în legatura cu activitatea legislativa o constituie înfiintarea
Consiliului Legislativ.
Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV
„Despre puterea judecatoreasca”. Se specifica faptul ca nu se pot crea comisii si tribunale
extraordinare „în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecarii
unor anume persoane”. Se mai mentioneaza ca vechea Curte de Casatie devine acum Curte de
Casatie de Casatie si Justitie. S-au introdus articole legate de jurisdictia ordinara, acestea
privesc controlul judecatoresc al constitutionalitatii legilor, inamovibilitatea magistratilor,
înfiintarea justitiei militare si privind contenciosul administrativ.

Legea electorala din 27 martie 1926

Dupa adoptarea Constitutiei din 29 martie 1923, s-a adoptat si o noua Lege electorala pentru
Adunarea Deputatilor si Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare masura
efectele sufragiului universal asupra unei reprezentari proportionale a natiunii în Parlament.
Aceasta lege a introdus asa-numita „prima electorala”, iar repartizarea mandatelor se facea
într-un mod ingenios, dar complicat.
Mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe tara si se calcula procentul obtinut de fiecare
grupare politica. Gruparea politica ce obtinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%,
era declarata grupare majoritara, iar celelalte se numeau grupari minoritare.
Se calculau apoi procentele obtinute în fiecare circumscriptie, iar acolo unde una dintre
gruparile politice obtinea majoritatea absoluta (deci cel putin 50%) acea grupare primea în
acea circumscriptie numarul de mandate conform procentului realizat. Se scadea din numarul
total al mandatelor pe tara numarul mandatelor atribuite în circumscriptiile în care se realizase
o majoritate absoluta, iar mandatele ramase din aceste circumscriptii, împreuna cu mandatele
din circumscriptiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absoluta, se totalizau si se
împarteau astfel: gruparea declarata majoritara primea 50% din aceste mandate, „prima
electorala”, iar celelalte 50% erau împartite proportional între toate gruparile, inclusiv cea
majoritara. Gruparile politice care nu obtineau cel putin 2% pe tara nu luau parte la aceasta
împarteala, dar primeau, mandatele din circumscriptiile în care avusesera majoritatea
absoluta.
Prin acest sistem se putea realiza în mod teoretic si o adevarata reprezentare proportionala
stricta, în cazul în care în toate circumscriptiile una din grupari obtinea o majoritate absoluta.
De asemenea, prima electorala putea fi neglijabila, daca numarul circumscriptiilor în care nu
se obtinuse o majoritate absoluta era mic.

CONSTITUTIUNEA DIN 1923

PARLAMENTUL ROMANIEI
TITLUL I
DESPRE TERITORIUL ROMANIEI
Art. 1. - Regatul Romaniei este un Stat national unitar si indivizibil.
Art. 2. - Teritoriul Romaniei este nealienabil.
Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina.
Art. 4. - Teritoriul Romaniei din punct de vedere administrativ se imparte in judete, judetele
in comune. Numarul, intinderea si subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili dupa formele
prevazute in legile de organizare administrativa.

Constitutiunea din 27 februarie 1938

Constitutia din 1938 încerca sa limiteze individualismul si sa dea întâietate socialului, voind
sa transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelasi timp, ea admitea
proprietatea si capitalul ca drepturi inviolabile, îndepartându-se de la principiile Constitutiei
din 1923, care recunostea proprietatea ca functie sociala si revenind astfel la principiile
Constitutiei din 1866.
Constitutia de la 1938 concentreaza puterile politice în mâna regelui, care dobândeste
prerogative deosebit de mari.
Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constitutie.
Noua Constitutie reprezenta un abuz. Aceasta „abroga” de la data promulgarii ei „Constitutia
promulgata de Decretul regal din 28 martie 1923”,.
În fond, desi reproduce din vechea Constitutie un mare numar de texte referitoare la drepturile
românilor, cu multe restrictii însa, principiile sale nu sunt câtusi de putin liberale.
Rostul unei constitutii este sa garanteze drepturile cetatenilor în caz de abuzuri ale puterii, iar
nu sa le impuna datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinara, care trebuie respectata de
toti cetatenii.
Separatia puterilor în stat era de fapt desfiintata si se produce o concentrare masiva a puterii în
mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativa se exercita de rege prin
reprezentatiunea nationala, iar puterea executiva este încredintata tot regelui care o exercita
prin guvernul sau, preponderenta regelui fiind clar formulata.
Initiativa legislativa este tot de competenta regelui, limitând initiativa parlamentara numai la
legile de interes obstesc.
Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunari sau numai una din ele, desigur cea
mai putin obedienta, si le putea amâna lucrarile.
Senatorii erau fie numiti de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie alesi de
corpurile constituite în stat, ceea ce însemna ca erau subordonati organelor puterii executive
care îi alegea.
În materie judecatoreasca, se desfiinteaza Curtile de Juri, iar inamovibilitatea judecatorilor
urma sa fie statornicita prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu constitutional,
fiind lasata la discretia legiuitorului ordinar. Ea avea sa fie însa recunoscuta prin articolul 96
din Legea pentru organizarea judecatoreasca din 20 august 1938.
În privinta împartirii administrative a tarii, se suprima împartirea pe judete, precum si toate
articolele care se refereau la aceasta materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care
împartirea administrativa trecea în competenta legilor ordinare.
Puterea politica nu se mai genereaza de jos în sus, prin mandatarea reprezentantilor natiunii de
catre aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetatenilor la obedienta, instituindu-se
o disciplina severa pe plan national. Dupa desfiintarea partidelor politice, avea sa se introduca
partidul unic, la început Frontul Renasterii Nationale, apoi Partidul Natiunii.
Chiar daca nu se poate vorbi de o monarhie absoluta (conditiile istorice nu mai faceau posibil
un asemenea sistem de guvernamânt), era totusi o monarhie autoritara, în care regele nu
numai ca domnea, dar si guverna. Daca în fapt Carol al II-lea a pus capat unei continuitati
constitutionale de aproape 72 de ani, în drept Constitutiunea din 1 iulie 1866, revizuita la
29 martie 1923, ramânea singura legitima, astfel încât a putut fi repusa în vigoare printr-un
simplu Decret Regal, la 31 august 1944.
Numai dupa doi ani si câteva luni de la promulgarea Constitutiei lui Carol al II-lea, se produce
dezastru national declansat de nota ultimativa din 26 iunie 1940, prin care Guvernul sovietic
cerea României „sa înapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia” si „sa transmita
Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alaturata”.
Aceasta nota constituia un act de agresiune conform Conventiei de definire a agresiunii din 3
- 5 iulie 1933 încheiata la Londra, la care atât România, cât si Uniunea Sovietica erau parti.
Prin Decretul – Lege din 5 septembrie 1940, Regele suspenda propria sa Constitutie din 27
februarie 1938 si dizolva Corpurile Legiuitoare. Totodata prin Decretul Regal nr. 3053 din
septembrie 1940 învesteste pe presedintele Consiliului de Ministri, generalul Ion Antonescu,
cu depline puteri în conducerea statului.
În aceeasi zi, generalul Ion Antonescu continua consultarile, în vederea alcatuirii noului
Guvern: toti cereau abdicarea lui Carol al II-lea.
Iuliu Maniu, presedintele Partidului Taranesc, avea sa declare textual în articolul „Cauzele
prabusirii fostului regim” în ziarul Universul:
„Având viziunea clara ca regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul si autoritatea necesara
pentru a continua sa domneasca, în perfecta întelegere cu domnul C. I. C. Brateanu am
declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însarcinat sa formeze Guvernul
si care cunostea de mai înainte vederile mele, ca primul lucru care trebuia sa-l faca este sa
propuna regelui sa abdice, declarându-i ca nu voi da sprijin nici unui Guvern ce s-ar forma
sub domnia Regelui Carol”.
În urma cererii unanime a noului Guvern si a celor doua partide traditionale, generalul Ion
Antonescu îl someaza printr-o scrisoare pe Carol al II-lea sa abdice, iar acesta cedeaza în
cele din urma si semneaza actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, acelasi pe care îl
purtase si între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentante nationale, depune juramântul în fata
generalului Ion Antonescu, ca presedinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim si a
primpresedintelui Înaltei Curti de Casatie, D. G. Lupu.
Regele pastreaza prerogativele pur formale si de protocol: el este capul ostirii, bate moneda,
confera decoratii, primeste si acrediteaza ambasadori si ministri plenipotentiari si acorda
amnistia si gratierea. În primul Decret Regal, numarul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol al
II-lea îsi rezervase, pe lânga prerogativele enumerate, înca doua: de a încheia tratate si de
modificare a legilor organice, de a numi ministri si subsecretari de stat.
Prin primul Decret Regal semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia
tratate, de a acorda amnistia si gratierea si de a numi ministri si sbsecretari de stat, ramânând
doar acela de a numi pe primul – ministru.
În sfârsit, prin ultimul Decret Regal din 6 septembrie 1940, se rapesc regelui prerogativele de
a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), în schimb i se reda
prerogativa de a acorda amnistia si gratierea.
Blocul National Democrat, realizeaza actul de la 23 august 1944, prin care se pune capat
guvernarii personale a maresalului Ion Antonescu si se revine la regimul constitutional
dinainte de 27 februarie 1938.
Mihai I, prin Înaltul Decret Regal din 30 august 1944, restabileste drepturile românilor asa
cum sunt ele „recunoscute de Constitutiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezulta ca
„puterile statului se vor exercita dupa regulile asezate în Constitutia din 29 martie 1923”.
Regele exercita puterea legislativa pâna la organizarea Reprezentantei Nationale.
Inamovibilitatea judecatorilor urma sa fie statornicita printr-o lege speciala, dar juriul
ramânea desfiintat. Se abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline
generalului Ion Antonescu.
Deci vechea Constitutie din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou sa se
aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment sunt
aratate expres si statornicite solutiile provizorii.
Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constitutional, caruia îi
lipseau însa Parlamentul si consiliile comunale pentru o viata constitutionala integrala.
Partidele politice, care fusesera dizolvate la 30 martie 1938 si dupa 6 septembrie 1940 îsi
restrânsesera în mod voluntar activitatea, se reorganizeaza. În Europa, la acea data erau numai
patru state constitutionale: Elvetia, Suedia, Anglia si România.
De asemenea, la 23 august 1944, România era un stat bine organizat, cu o administratie
intacta, cu o economie sanatoasa, cu o armata puternica, fiind a patra putere militara a
Europei, dupa Germania, Anglia si Uniunea Sovietica.
Acest stat avea toate sansele sa renasca, pentru a deveni un stat cu adevarat democratic, daca
n-ar fi intervenit comunismul. Presiunea sovietica si cea comunista încep sa se exercite din
primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constitutiei, pretinzânduse continuu
derogari si „modificari” ale Constitutiei, ca si cum ar fi fost o lege oarecare, pretextându-se, în
ultima instanta si în lipsa altor argumente, ratiuni de razboi.
Puterea comunista se socoteste destul de puternica pentru a distruge democratia în România,
în doua etape: prima, înlaturarea opozitiei reprezentate de partidele istorice si anihilarea
armatei, în scopul izolarii regelui, a doua, rasturnarea monarhiei si alungarea regelui.
Atacul se declanseaza la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de Ministrii,
invocându-se tentativa de plecare ilegala din tara a unor fruntasi taranisti, se dizolva Partidul
National Taranesc.
Ramas singur în opozitie si cu o pondere mai mica, Partidul National Liberal al lui C-tin
I.C.Bratianu este nevoit sa se autodizolve.
Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuti în cadrul disponibil al armatei 37
de generali, un contraamiral si mii de ofiteri superiori si inferiori, eliminându-se din armata
elementele fidele traditiei monarhice.
La 30 decembrie 1947, prin amenintare si santaj, se obtine semnatura Regelui Mihai I pe un
act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei actiuni este proclamata Republica Populara
Româna, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947.
Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici o valoare constitutionala, chiar daca ar fi fost
adoptata de Adunarea Deputatilor, cum se pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât
legi ordinare si îi era interzis, în mod expres, atât prin Constitutie, cât si prin legea
contrasemnata de toti membrii guvernului, sa se pronunte asupra chestiunilor constitutionale.
Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis si direct regimul
constitutional si deci nu au constitutii, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice,
chiar si cele mai democratice posibile, si deci au si constitutii. Analiza acestor constitutii si a
modului în care ele sunt adoptate si aplicate va dezvalui în ce masura acestea sunt adevarate
constutitii sau pot fi considerate cel mult legi organice statale.

CONSTITUTIUNEA DIN 1938

CAROL AL II-LEA,
Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala,
REGE AL ROMANIEI,
La toti de fata si viitori, sanatate:
Poporul Roman dandu-si invoirea, Noi decretam urmatoarea
CONSTITUTIUNE
TITLUL I
Despre teritoriul Romaniei
Art. 1. - Regatul Romaniei este un Stat National, unitar si indivizibil.
Art. 2. - Teritoriul Romaniei este inalienabil.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populatiuni de semintie straina.

Constitutii din perioada comunista

În perioada dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948),
s-au succedat fara întrerupere trei constitutii:
_ Constitutia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948,
_ Constitutia Republicii Populare Romne din 24 septembrie 1952
_ Constitutia Republicii Populare Române din 21 august 1965.

Constitutia din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu de la început, în care

prevederile economice prelevau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se
pregatea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constitutia in 13 aprilie 1948 reprezinta produsul tipic al aplicarii în viata politica româneasca
a doctrinei si ideologiei comuniste, dupa modelul sovietic.
Pentru prima data în istoria vietii politice si parlamentare din România, prin actul
constitutional din 1948 este înlaturat principiul separatiei puterilor în stat, organ suprem al
puterii de stat devenind Marea Adunare Nationala, fata de care raspundeau toate celelalte
organe ale statului.
Constitutia din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe
monopartidism si autoritarism statal, precum si spre o economie centralizata si dirijata politic.

Constitutia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952

Daca prin Constitutia din 13 aprilie 1948 se pregatise o transformare totala a economiei
nationale si o nivelare la standardul cel mai scazut a puterii economice a locuitorilor
României, în Constitutia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, facându-se
bilantul transformarilor eonomice, predomina realizarea intereselor politice ale Partidului
Muncitoresc Român.
Constitutia din 1952 este constitutia totalei aserviri a României fata de Uniunea Sovietica.
Constitutia din 1952 definea mult mai precis baza politica a statului "democrat-popular",
fundamentata pe dictatura proletariatului, stipulând expres caror clase sociale le apartine
puterea de stat si indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin "realizarea aliantei
dintre clasa muncitoare si taranimea muncitoare, în care rolul conducator îl detine clasa
muncitoare".
Forma politica prin care se exercita aceasta putere era reprezentata de organele statului, sistem
ce avea o constructie piramidala, ierarhizata si centralizata, în vârful acesteia situându-se
Marea Adunare Nationala, ca organ suprem al puterii de stat.
Drepturile în ordinea din Constitutie, erau: dreptul la munca, dreptul la odihna, dreptul la
pensie, dreptul la învatatura, egalitatea în fata legii, drepturile minoritatilor, egalitatea în
drepturi a sexelor, libertatea de constiinta.
O modificare minora a Constitutiei din 24 septembrie 1952 s-a facut prin legea din 29 ianuarie
1953 pentru organizarea unor ministere si includerea presedintelui Comitetului de Ministrii al
Republicii Populare Române.
Inovatia consta însa în aceea ca o lege ordinara dispune sa faca modificari în Constitutie:
„Se vor face modificarile corespunzatoare articolelor 45 si 50 din Constitutia Republicii
Populare Române”.

Constitutia Republicii Socialiste România din 21 august 1965

La 22 aprilie 1964 se adopta Declaratia cu privire la pozitia P.M.R. în problemele miscarii
comuniste si muncitoresti internationale. Aceasta noua atitudine impune însa schimbarea
Constitutiei Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, care consacra în textul ei
dependenta României de U.R.S.S.
Se fac alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Nationala, care adopta la 21 august
1965 o noua constitutie, ce proclama tara noastra „Republica Socialista România”.
Spre deosebire de constitutiile socialiste anterioare, Constitutia din 1965 consacra si
fundamenteaza cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formatiuni politice,
reprezentata de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separatiei puterilor în stat, actul
fundamental din 1965 nu a reusit sa încorporeze nici una dintre traditiile constitutionale
românesti în materie de legislatie si de aplicare a acesteia în functie de organele si institutiile
îndrituite sa o faca.
Activitatea de elaborare a legilor va fi preluata de catre Consiliul de Stat, "organ suprem al
puterii de stat, cu activitate permanenta". Modificarea cea mai spectaculoasa a Constitutiei
din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce functia de presedinte al republicii, care
cumuleaza o multitudine de atributii transferate de la forul legislativ suprem si de la cel
administrative central.
Asimilarea totala a constitutiei cu legile ordinare a facut ca aceasta Constitutie sa cunoasca
pâna la suprimarea ei la 22 decembrie 1989 nu mai putin de zece modificari si sase
republicari, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 pâna la
1965.
Constitutia Republicii Socialiste România din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe lânga o
formatiune politica privilegiata, partidul comunist, se creeaza o categorie de cetateni
privilegiati, membrii partidului comunist. Acestia sunt considerati la nivel constitutional
„cetatenii cei mai avansati si mai constienti ai societatii”, si astfel devine principiu
constitutional însasi împartirea societatii în cetateni de rangul I, superiori si deci privilegiati,
si cetateni de rangul II, considerati per a contrario inferiori si deci neprivilegiati. Si aceasta
împartire a societatii în cetateni inferiori si superiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci
pe cel mai arbitrar dintre criteriile posibile, acela al adeziunii si obedientei.
Constitutia din 13 aprilie 1948 a fost publicata cu mai mult de o luna înainte de adoptarea ei
de catre Marea Adunare Nationala în organul de presa al partidului comunist.

Constitutia din 1991

Constitutia din 1991 reprezinta cadrul legislativ fundamental pentru organizarea si
functionarea statului si societatii românesti pe baze democratice. Ea consacra reinstaurarea
democratiei constitutionale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic
pluralist.
Lunga perioada de dictatura si abuzuri, cea mai neagra din istoria României, s-a încheiat la 22
decembrie 1989, prin victoria Revolutiei Române începute la 16 decembrie 1989 la
Timisoara.
În cazul Revolutiei Române din 16-22 decembrie 1989, vointa poporului a fost exprimata în
Comunicatul Consiliului Frontului Salvarii Nationale din 22 decembrie 1989, care a fost
însusit de toti si nu a fost contestat de nimeni. Acesta are semnificatia unui act institutional
care trebuia sa stea la baza întregii activitati statale pâna avea sa fie rezolvata problema
constitutionala.
Primul act important al puterii constituite la 22 decembrie 1989 este Decretul-lege din 27
decembrie 1989 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului
Salvarii Nationale si Consiliilor Teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale.
Urmatorul act important din punct de vedere constitutional al puterii constituite în România a
fost Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea si functionarea partidelor
politice si organizatiilor obstesti în România, care a pus capat regimului partidului unic si a
creat bazele dezvoltarii pluralismului politic în tara noastra.
Urmatorul act important din punct de vedere constitutional al puterii constituite a fost
Decretul-lege din 9 februarie 1990 privind Consiliul provizoriu de Uniune Nationala, care
înlocuieste Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Noul organ al puterii de stat este organizat
pe baza paritara, din el facând parte un numar de membrii ai Frontului Salvarii Nationaleegal
cu numarul reprezentantilor tuturor celorlalte partide la un loc (câte 3 reprezentanti de fiecare
partid).
Cel mai important act al Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala a fost Decretul – lege din
14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului si a Presedintelui României.
Sub numele de Tezele pentru elaborarea proiectului de Constitutie a României, principiile si
structurarea pe capitole a Constitutiei au fost date publicitatii la 12 decembrie 1990 si apoi
dezbatute si adoptate în Adunarea Constituanta între 12 februarie 1991 si 20 iunie 1991.
Proiectul de constitutie a fost dat publicitatii la 10 iulie 1991, iar dezbaterile aveau sa înceapa
la 10 februarie 1991. Discutia pe articole se va încheia la 14 noiembrie 1991, când se si
fixeaza votarea prin vot nominal la 21 noiembrie 1991, data la care Constitutia în întregul ei,
este adoptata cu 414 voturi pentru si 95 de voturi contra.
Desi Adunarea Constituanta avea competenta deplina pentru alegerea Parlamentului si
Presedintelui României de a adopta Constitutia tariI, totusi ea a adoptat, la votarea pe articole,
conditionarea intrarii în vigoare a Constitutiei de aprobare a sa prin referendum popular.
O inovatie a constituantului din 1991, pe lânga aceea a Avocatului Poporului, este crearea
Curtii Constitutionale.
Istoria constitutionala a României a fost si ea marcata de convulsiile inerente asezarii
constitutionale a oricarei tari, care trebuia sa creeze concomitent si o societate civila la nivelul
institutiilor moderne introduse.

CONSTITUTIA ROMANIEI
1991
PARLAMENTUL ROMANIEI
TITLUL I
PRINCIPII GENERALE
Art. 1 - Statul Român
(1) România este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.
(2) Forma de guvernamant a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si
libertatile omului , libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic
reprezinta valori supreme si sunt garantate.
Art. 2 - Suveranitatea
(1) Suveranitatea nationala apartine poporului român, care o exercita prin organele sale
reprezentative si prin referendum.
(2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in numele poporului.
Art. 3 - Teritoriul
(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele tarii sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea principiilor si a
celorlalte norme general admise ale dreptului international.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orase si judete.
In conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine.
Art. 4 - Unitatea poporului si egalitatea intre cetateni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român.
(2) România este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de
rasa, de nationalitate, de origine etnica,de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta
politica, de avere sau de origine sociala.

REZUMAT
Notiunea de drept constitutional a aparut la sfârsitul sec. al XVIII-lea sub influenta revolutiei
franceze si a fost utilizata frecvent pentru a desemna normele juridice, care reglementeaza
forma de stat, forma de guvernamânt, organizarea si functionarea parlamentului, raporturile
dintre aceste organe cu celelalte institutii de stat si cetatenii.
În sistemul actual al dreptului românesc, dreptul constitutional ocupa locul primordial în
cadrul domneniului de drept public, pe care îl guverneaza dat fiind sfera relatiilor sociale si
obiectul sau de reglementare.
Obiectul de cercetare al ramurii DC îl constituie studiul raporturilor sociale care privesc pe de
o parte, organizarea si functionarea puterii de stat, forma de stat, iar pe de alta parte raporturi
juridice care vizeaza toate aspectele convietuirii în cadrul unui stat în ceea ce priveste
drepturile si îndatoririle fundamentale ale cetatenilor. În acest context, subliniem ca
numeroase raporturi sociale legate de drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, se
regasesc în cadrul dreptului civil sau în cadrul dreptului penal. Ex: dreptul la viata, dreptul la
munca, la ocrotirea societatii, etc.
Stabilitatea exacta a obiectului de cercetare a DC prezinta o importanta deosebita atât pentru
cetatenii chemati sa respecte normele impuse, cât si pentru autoritati chemate a asigura
respectarea acestor norme a cadrului legal necesar pentru a institui ordinea de drept în
societate.
Constitutia României adoptata în 1991 este expresia vointei suverane a poporului român, de a-
si stabili noile rânduieli economice, sociale si politice. Reprezinta o solutie de continuitate,
având la baza conceptiile filosofice, politice ,ideologice, morale, deosebite de cele anterioare
care sa puna bazele unui nou stat si a unei noi societati.

Teme de control
1. Locul si rolul Dreptului constitutional în sistemul de drept actual
2. Dreptul constitutional, stiinta juridica a dreptului public
3. Dreptul, unitate si diversitate a ramurilor, institutiilor si normelor sale
4. Înterpretati si argumentati afirmatia: Dreptul constitutional, legea din spatele legilor
5. Forta juridica a normelor de drept constitutional
8. Prezentati evolutia normativ constitutionala de la Unirea Principatelor pâna la momentul
actual.

Sursa: Biblioteca virtuală – Universitatea Athenaeum din București

 MODULUL 2

COORDONATELE SOCIALE
ŞI POLITICE ALE STATULUI

1. Concepte şi teorii în definirea statului

2. Coordonatele istorice ale apariţiei şi dezvoltării statului
3. Elementele constitutive ale statului
4. Forma de organizare a statului
5. Statul de drept

1
 1. CONCEPTE ŞI TEORII ÎN DEFINIREA STATULUI

Ca fenomen social complex statul a fost studiat din diverse perspective de către diverse
ştiinţe ca politologia, sociologia, filozofia, ştiinţele juridice. Însă în nici una dintre aceste ştiinţe
problematica statului nu se întregeşte aşa cum se întregeşte şi se interferează cu problematica
juridică, cele două fenomene sociale “statul şi dreptul” fiind interpătrunse şi indisolubil legate.
Această situaţie l-a făcut pe M.Djuvara să afirme că „realitatea desigur cea mai interesantă în
drept, cea mai pasionantă de studiat, este statul.”1
Statul este un fenomen special aparte în istoria societăţii, coordonatele sale esenţiale
dezvoltându-se îndeosebi în domeniile politic şi juridic.
Din punct de vedere juridic statul este expresia şi instituţionalizarea puterii politice în
societate, sistemul instituţional creat de această putere în scopul exercitării ei. În acest context
juridic, statul realizează puterea politică cu ajutorul dreptului, care este cel mai de seamă factor
generator de norme juridice şi garant al aplicării acestor norme. Statul devine astfel, forma normală
de organizare a societăţii politice.
Termenul de stat este utilizat, de regulă, în trei accepţiuni importante promovate în doctrin
ade specialitate:

Statul reprezintã puterea centrală - prin această accepţiune se face diferenţiere între
stat şi colectivităţile locale;

Statul reprezintă guvernanţii - în sensul că statul desemnează pe de o parte pe cei care
conduc iar pe de altă parte pe cei care sunt conduşi, accepţiune care face diferenţierea
între guvernanţi şi guvernaţi;

a treia accepţiune este acea în care statul desemnează o societate politică organizată;
În accepţiunea sa cea mai largă, termenul stat este utilizat în sensul de a desemna o
societate omenească organizată politic într-un anumit spaţiu teritorial. Privit prin acest cadru, statul
ne indică coexistenţa unor elemente fundamentale ale sale denumite şi constante ale statului şi
anume: teritoriul populaţia şi puterea publică suverană.
În sens restrâns termenul stat se referă la stat ca o organizaţie sau o instituţie a puterii
publice suverane.
Prin organizarea sa, puterea publică ia forma unui sistem instituţional alcătuit din ansamblul
autorităţilor publice. Caracteristicile sale esenţiale manifestându-se prin supremaţia sa în interiorul
societăţii şi prin independenţa sa în afara frontierelor, devenind astfel o putere suverană
Într-o accepţiune mai restrânsă, noţiunea de stat cuprinde în sfera sa numai autorităţile
publice centrale, în opoziţie cu comunităţile teritoriale. În acest sens se utilizează sintagma
domeniul public al statului şi domeniul public al autorităţilor administrativ teritoriale.
Referitor la accepţiunea în care termenul stat este diferenţierea între guvernanţi şi
guvernaţi menţionez că în orice societate umană o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi se
produce, diferenţiere care, prin forţa de constrângere de care dispun guvernanţii, face să fie cu
putinţă ca ei să-şi impună voinţa celorlalţi indivizi şi astfel să se stabilească un echilibru în sânul
acestei comunităţi în care coexistă interese diverse. Această diferenţiere între guvernanţi şi
guvernaţi apare ca un fenomen inerent dezvoltării istorice a societăţii umane.
Statul este astfel mai mult decât o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, el este o
instituţie.
1
M.Djuvara,op.cit.,vol.I, p.105

2
 Noţiunea de instituţie cunoaşte în doctrina juridică două sensuri principale:
În primul rând ea este utilizată, pentru a desemna un ansamblu de norme de conduită
socială, între care există o anumită conexitate prin faptul că au acelaşi obiect şi aceleaşi funcţii,
Astfel, proprietatea este o instituţie, în măsura în care ea presupune existenţa unui număr de
norme, care toate se grupează în jurul ideii unui drept exclusiv de utilizare a unui bun.
În al doilea rând pentru noţiunea de instituţie este atribuită şi o accepţiune socială.
În viaţa socială se poate observa existenţa anumitor grupuri umane, a căror activitate este
reglementată prin norme juridice în vederea realizării unui scop determinat şi durabil. O asemenea
grupare umană organizată este o instituţie, adică o anumită idee de ordine, concretizată într-un
număr de norme juridice, conform cărora, în sânul acestei grupări umane, se desfăşoară anumite
activităţi în vederea realizării unor scopuri sociale determinate de durată.
Activitatea instituţiei este dată de acele acte, care sunt făcute cu respectarea competenţelor
stabilite de lege sau de alte acte normative pentru fiecare agent, cu îndeplinirea formelor prevăzute
şi în vederea realizării scopului instituţional.
Atunci când se spune că statul este şi el o instituţie, acest termen este utilizat în cea de a
doua accepţiune a lui.
Caracterul instituţional al statului se manifestă din acest punct de vedere în faptul că el
constituie o organizaţie umană întemeiată pe un număr de reguli de drept, organizaţie în cadrul
căreia se desfăşoară activităţi în vederea înfăptuirii unor scopuri sociale determinate.
Înţeles astfel, statul trebuie deosebit de alte instituţii care se înfăţişează cu aceleaşi caractere
generale.
Ceea ce îl deosebeşte în primul rând de alte instituţii este natura specifică a activităţilor
fundamentale pe care este chemat să le îndeplinească, activităţi care, în mod obişnuit, sunt
desemnate prin termenul de funcţii ale statului. (funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia
judecătorească)
Funcţiile statului sunt acele direcţii de acţiune ale sistemului instituţional, determinate de
cerinţele de funcţionare ale societăţii şi stabilite în scopul îndeplinirii acestor obiective.
Aceste activităţi sunt grupate şi se desfăşoară în cadrul a ceea ce se numesc funcţiile
statului şi sunt studiate atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere formal.
Criteriul material se referă la conţinutul şi natura activităţii care reprezintă de fapt
substanţa funcţiei de stat. Activităţile, grupate după cum sunt înrudite, care se derulează în cadrul
unei funcţii de stat sunt reprezentate de drepturi şi obligaţii specifice, care presupun a calificare
adecvată, acestea la rândul lor necesitând organizare, eficientizare, procedură specială de
reglementare precum şi organe speciale de executare.
Astfel, activitatea legislativă, care are drept scop reglementarea relaţiilor sociale după
voinţa poporului, presupune un conţinut şi o natură specifică şi anume activitatea specifică de
elaborarea legii conform reglementărilor organului legiuitor. Un alt scop, alt conţinut şi o altă
natură priveşte organizarea executării şi executarea în concret a legii, aceasta fiind realizată de alte
organe şi anume organele administraţiei publice.
Criteriul material fiind cel care se referă la conţinut nu trebuie confundat cu caracterul
juridic care se referă la formă, toată activitatea statală fiind juridică.
Criteriul formal este cel care se referă la specificul instituţiilor care realizează activitatea
de stat precum şi la forma actelor emise de aceste instituţii. Astfel, acest criteriu reflectă forma
organului care desfăşoară activitatea de stat precum şi forma pe care trebuie să o îmbrace această
activitate statală.

3
 Potrivit acest criteriu, autoritatea care elaborează legea trebuie să fie cea mai reprezentativă
pentru popor, membrii ei să fie aleşi de către popor, autoritatea să funcţioneze după anumite reguli
stabilite, astfel încât legile emise să exprime voinţa poporului.
Astfel, prin funcţie a statului se înţelege un complex de drepturi şi obligaţii, atribuţii
constituite după un scop, mijloace şi o natură comună, stabilite de lege şi realizate de o autoritate
statală specială şi specializată potrivit unei anumite competenţe.
Referindu-se la clasificarea funcţiilor, unii autori au stabilit că statul ar avea trei funcţii şi
anume: funcţia legislativă, funcţia executivă sau administrativă şi funcţia jurisdicţională. Alţi autori
însă separă funcţia executivă în două funcţii şi spun că de fapt statul are patru funcţii: funcţia
legislativă, funcţia executivă sau guvernamentală, funcţia administrativă şi funcţia judecătorească.
Aceştia au motivat divizarea funcţiei executive în două funcţii prin modernizarea şi tehnicizarea
funcţiei pur administrative care justifică menţionarea acesteia drept o funcţie propriu-zisă. Astfel
funcţia administrativă ar reveni guvernului iar cea executivă şefului statului sau în unele situaţii
primului-ministru.
a) Funcţia legislativă
Funcţia legislativă este acea care are drept obiect stabilirea regulilor de conduită în
societate, reguli generale şi impersonale, adică obligatorii pe întreg teritoriul statului şi pentru toate
persoanele fizice, juridice, pentru autorităţi inclusiv pentru stat, reguli a căror încălcare este
sancţionată prin forţa de constrângere a statului.
Funcţia legislativă are caracter originar, deosebindu-se prin aceasta de celelalte funcţii ale
statului. Regulile generale stabilite prin legi, fiind expresia voinţei organului reprezentativ
constituit prin votul naţiunii, capătă astfel o forţă juridică superioară altor norme juridice. Funcţia
legislativă fiind în acest sens o manifestate directă a suveranităţii poporului.
Funcţia legislativă fiind exercitată de către un organ specializat exclusiv în acest sens s-a
confruntat încă de la început cu problema evitării hegemoniei organului abilitat în emiterea legilor
asupra celorlalte organe implicate în guvernare şi chiar asupra naţiunii. Un corp legiuitor
neconstrâns de o altă putere putea să devină discreţionar, înlocuind tirania monarhului absolut cu
propria tiranie. În cazul unui for legislativ împuternicit de către poporul suveran, era foarte uşor ca
forul respectiv să pretindă şi o poziţie dominantă asupra celorlalte instituţii de guvernare ceea ce ar
fi răsturnat scopul fundamental al instituţiei reprezentative a intereselor poporului, şi anume
înlăturarea absolutismului monarhic.
Această problemă îşi găseşte rezolvarea prin principiul separaţiei puterilor în stat, al
egalităţii şi colaborării acestor puteri în exercitarea atribuţiilor pe care le au precum şi prin
controlul reciproc pe care aceste puteri îl exercită.
Legiuitorul poate transforma în lege orice principiu de conduită umană necesar pentru
menţinerea ordinii publice şi dezvoltării economice, sociale şi culturale, fără ai fi mărginită
libertatea sa de acţiune prin reguli dinainte stabilite. Totuşi în ţările cu constituţii rigide, acesta va
fi mărginit în unele domenii de normele constituţionale.
În raport cu funcţia legislativă, funcţia executivă precum şi cea jurisdicţională au o
autoritate derivată, deoarece actele acestor funcţii nu sunt expresia directă a voinţei organului
reprezentativ la poporului, ci ele sunt impuse respectului general prin lege. Astfel, actele săvârşite
în cadrul funcţiei administrative sau jurisdicţionale trebuie să fie întotdeauna conform
reglementărilor stabilite prin lege.
În această situaţie funcţia legislativă are o însemnătate specială faţă de celelalte funcţii ale
statului.

4
 b) Funcţia executivă
Funcţia executivă, sau administrativă cum este denumită, este acea funcţie care reuneşte
activităţile speciale necesare organizării executării precum şi executării în concret a legii şi de
asemenea priveşte adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare atât pe
plan central cât şi local.
Astfel normele de aplicare a legilor sunt date, de regulă, de către guvern şi numai în
anumite cazuri stabilite prin lege de către alte autorităţi ale administraţiei locale. Tot specific
funcţiei executive este şi emiterea, în baza legii, a unor acte normative şi individuale prin care
autorităţile intervin în viaţa particularilor pentru a le dirija activitatea precum şi pentru a le face
anumite prestaţii.
Se observă deosebirea între funcţia legislativă şi cea executivă, constând în aceea că în timp
ce funcţia legislativă se înfăptuieşte numai prin norme generale şi impersonale, funcţia executivă se
înfăptuieşte atât prin norme generale şi impersonale dar şi prin norme individuale, fapte juridice şi
materiale, operaţii materiale-tehnice individuale şi concrete.
O altă caracteristică a funcţiei executive este concretizată în faptul că actele administrative
trebuie să fie conforme cu legea, dar aceasta nu reduce funcţia executivă la aplicarea legilor la
cazuri concrete. Domeniul aceste funcţii fiind mult mai larg, legea acordând autorităţilor
administrative o anumită putere, prin care acestea nu se opresc doar la a aplica legea, ci au şi
libertatea de a alege în anumite limite între două sau mai multe soluţii.
c) Funcţia jurisdicţională
O viaţă socială normală se desfăşoară numai potrivit normelor legale în vigoare, astfel se
impune existenţa unei funcţii şi implicit a unui sistem de autorităţi care, în cazul încălcării legilor,
să restabilească situaţia de fapt şi de drept şi să aplice după caz corecţiile necesare. Această funcţie
este funcţia jurisdicţională şi este încredinţată unor autorităţi independente şi imparţiale, de obicei
instanţele Constituţionale şi instanţele de judecată.
Astfel, justiţia concepută ca o funcţie realizată independent şi imparţial, s-a impus ca o
realitate în care oamenii cred şi ar trebui să creadă că îi va apăra când drepturile şi intereselor lor
legitime ar fi încălcate.
Constituie obiect al jurisdicţiilor, litigiile dintre persoanele fizice, dintre persoanele fizice şi
juridice, precum şi dintre peroanele fizice ori juridice şi autorităţi
Funcţia jurisdicţională nu are ca atribuţie principală numai soluţionarea litigiilor ci are în
anumite cazuri şi sarcina de a constata autoritatea lucrului judecat a unui raport juridic contestat.
Soluţionarea litigiilor se face în cadrul unui proces, după reguli stabilite, printr-un act
denumit hotărâre judecătorească.. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia în procesul respectiv are
sarcina de a afla adevărul în acest proces, adevăr pe baza căruia identifică legea încălcată, victima,
cauza încălcării legii, responsabilitatea prevăzută de lege precum şi pe cei chemaţi să răspundă în
faţa legii pentru fapta de a încălca această lege. Astfel, în misiunea sa justiţia cunoaşte o anumită
structură şi anumite reguli de organizare şi funcţionare. Organizarea justiţiei se face pe grade de
jurisdicţie care permit controlul în trepte în scopul de a evita eroarea judiciară.
Îndeplinirea corectă a activităţii jurisdicţionale presupune o organizare şi o procedură
specială care, în soluţionarea litigiilor, să nu lase loc subiectivismului ci să asigure obiectivitate
deplină. Aceste forme speciale de organizare şi funcţionare se materializează în independenţa
instanţelor judecătoreşti, principiul contadictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor în cadrul procesului.
Unii autori au considerat că nu poate fi vorba de o funcţie jurisdicţională distinctă de cea
administrativă, argumentând că amândouă prin activitatea lor aplică legea în cazuri individuale şi
concrete, între ele neexistând deosebiri. Dar, după cum am menţionat funcţia administrativă nu se

5
ocupă numai cu executarea legilor la cazuri concrete, şi pe de altă parte funcţia jurisdicţională prin
obiectul ei şi prin procedura de realizare se deosebeste complet de cea administrativă. Funcţia
jurisdicţională se ocupă în principal cu soluţionarea conflictelor, ceea ce presupune existenţa mai
întâi a conflictului, această condiţie neexistând în funcţia administrativă. De asemenea, principiul
contadictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor ca şi independenţa justiţiei sunt specifice doar funcţiei
jurisdicţionale, lipsind în totalitate pentru activitatea funcţiei administrative.
Astfel, existenţa diferenţelor dintre cele două funcţii, atât în ceea ce priveşte obiectul lor
distinct dar şi procedura de realizare diferită, ne face să spunem că această clasificare cu teri
funcţii ale statului este cea mai logică.
Statul îşi determină singur propria sa competenţă, în sensul că activitatea agenţilor săi nu
poate fi mărginită prin deciziile unei autorităţi superioare. Această caracteristică a statului de a-şi
determina singur propria sa competenţă se numeşte suveranitate. De aceea suveranitatea a şi fost
definită de unii autori ca fiind competenţa competenţei.
Până de curând se considera că ideea de suveranitate nu admite recunoaşterea unei
autorităţi superioare, oricare ar fi ea, investită cu dreptul de a mărgini deplina libertate de acţiune a
statului. Această concepţie absolută a ideii de suveranitate este părăsită astăzi şi se recunoaşte în
general că regulile dreptului internaţional pot, cel puţin în anumite domenii, să limiteze libera
determinare a statelor. Pe de altă parte este îndeobşte admis că statul trebuie să respecte, întocmai
ca şi indivizii, regulile dreptului obiectiv.
Astfel, statul va putea fi definit ca o instituţie având drept suport o grupare de oameni
aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi
organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile legislativă, executivă
şi jurisdicţională.
Coordonatele socio-politice ale organizării puterii publice fac distincţie între două
dimensiuni caracteristice şi anume: departajarea statului de societate şi înstrăinarea statului de
societate.
Personalitatea juridică a statului
Statul a dobândit personalitate juridică abia după ce s-a depersonalizat ca putere, adică
atunci când statul nu s-a mai confundat cu puterea personală.
Personalitatea puterii statului a fost, vreme îndelungată, nu numai vădită, dar chiar afirmată.
Atâta timp cât puterea de stat era -de drept şi de fapt- personalizată în „suveran”, există o identitate
deplină, mergând până la cea patrimonială, între stat şi şeful statului. Teritoriul statului era fie
proprietatea directă a suveranului, fie una indirectă (proprietate eminentă).
Pe aceste baze, s-a născut aşa numita feudalitate, de tip european apusean, ca o delegare a
puterii personale centrale către feudalii din teritoriu, exprimată îndeosebi în dezmembrarea
dreptului de proprietate.
Feudalitatea a derivat dintr-o slăbire a puterii centrale. Când suveranul n-a mai fost în stare
să-şi impună autoritatea pe întregul teritoriu, a delegat-o de nevoie unor particulari puternici, care
şi-au împărţit, odată cu teritoriul, şi suveranitatea. Ei au deţinut, nominal, pământul şi drepturile lor
de la suveran, având, în drept, numai o folosinţă temporară şi revocabilă, în schimbul unor obligaţii
şi servicii nobile, de credinţă şi militare, dar legătura aceasta a devenit cu atât mai pur formală cu
cât puterea de fapt a suveranului a scăzut.
Proprietatea feudală apare astfel ca o concesie silită a suveranului, care caută prilej de a
relua ce a dat, după cum feudalul este mereu pregătit pentru a apăra şi păstra ce a dobândit.
Proprietatea feudală implică şi o parte, mai mare sau mai mică de suveranitate. Există o întreagă
ierarhie de proprietăţi suprapuse, care depind, prin slabe legături formale, unele de altele, şi o

6
ierarhie de proprietari, seniori şi vasali unii faţă de ceilalţi, legaţi între ei numai prin oarecare
îndatoriri personale nobile, mai mult sau mai puţin respectate.
Se impune să precizăm în primul rând în ce constă noţiunea de drept subiectiv şi care este
deosebirea între dreptul subiectiv şi cel obiectiv.
Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea regulilor de conduită ce se impun la un moment
dat respectului general într-o colectivitate umană dată şi care sunt susceptibile de a fi sancţionate
prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv este tocmai puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul
căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o
conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită
activitate. Garanţia legală a dreptului subiectiv constă în posibilitatea de a se pune în mişcare la
nevoie, recurgându-se la organele de stat competente, forţa de constrângere a statului în vederea
restabilirii ordinii juridice încălcate.
Acesta este şi cazul statului, căruia, aşa cum sa arătat, i s-a recunoscut încă din primul
moment un drept asupra teritoriului său, iar astăzi i se atribuie prin diferite legi o capacitate
juridică foarte amplă.
Întrucât statul este conceput ca persoană juridică sau, într-o altă terminologie ca persoană
morală, problema care se ridică este aceea de a şti cum se explică faptul că el, deşi nu are o voinţă
proprie şi trebuie să recurgă, pentru a-şi realiza scopurile, la intermediul unor persoane fizice, este
înzestrat totuşi cu drepturi şi obligaţii.
Conceptele de „personalitate juridică a statului” şi de “drept subiectiv”, adânc înrădăcinate
în legislaţia şi doctrina dreptului privat, nu pot fi nesocotite nici în dreptul public.
Sub acest aspect, concepţia care vede în stat o persoană morală îşi păstrează utilitatea. Este
evident că, având în vedere argumentele expuse, nici măcar din punctul de vedere al dreptului
privat, statul nu va putea fi socotit o persoană reală. Personalitatea juridică a statului va trebui
considerată numai un procedeu tehnic-juridic, creat de lege, în scopul de a face cu putinţă ca, în
raporturile cu terţii, colectivitatea care stă la baza statului să apară, în raporturile de drept privat şi
în cele internaţionale ca o unitate.

7
 2. COORDONATELE ISTORICE
ALE APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII STATULUI

Statul este un fenomen social cu totul aparte în istoria societăţii, ale cărui coordonate
esenţiale se dezvoltă îndeosebi în domeniile politic şi juridic.
Etimologic, cuvântul “stat” este de origine latină (status–stare; statuo-a aşeza, a întemeia),
însă lumea romană a utilizat cu precădere cuvintele “civitas-cetate” şi “res publica – interese sau
treburi publice” pentru a desemna ceea ce la vremea respectivă însemna puterea publică organizată
de stat.
Influenţa terminologiei romane se va resimţi multă vreme, chiar în Evul Mediu–târziu,
astfel că încă în secolul al XVI-lea, Jean Bodin îşi intitula cunoscuta sa lucrare despre stat, apărută
în 1576 “ De la Republique”
În sensul său actual, termenul de „stat” a fost utilizat pentru prima dată de Niccolo
Machiavelli în “Principele”, lucrare publicată în anul 1515.
„Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi
sunt sau republici, sau principate” scria cunoscutul autor florentin Nicollo Machiavelli în debutul
lucrării sale. 1
Sub aspectul său politic, statul este expresia şi instituţionalizarea puterii politice în
societate, este sistemul instituţional creat de această putere în scopul exercitării sale. Din punct de
vedere juridic, statul realizează puterea politică cu ajutorul dreptului, fiind cel mai de seamă factor
generator al normativităţii juridice şi al aplicării acesteia.
În desfăşurarea istoriei, în timpul republicii romane, nu numai aristocraţia formată din
stăpânii de sclavi, ci şi plebea, fie prin intermediul tribunilor ei, fie direct prin presiunea exercitată
de frământările ei de masă, au determinat luarea unor măsuri economice sau politice. În perioada
imperiului roman apoi, un număr de împăraţi au luat puterea prin voinţa armatei, ai cărei soldaţi nu
erau stăpâni de sclavi. Este de asemenea incontestabil că răspândirea creştinismului, deşi un proces
istoric aparţinând domeniului spiritual, a fost una din cauzele prăbuşirii imperiului roman.
Primul pas care se face în evul mediu spre consacrarea concepţiei moderne a statului
potrivit căreia aceasta este o entitate distinctă de guvernanţii temporari, îl constituie faptul că
noţiunea de „coroană” încetează de a mai fi utilizată în scopul de a desemna simbolul puterii
deţinute de rege, împărat sau prinţ şi începe să desemneze instituţia monarhică însăşi.
Această evoluţie este caracteristică pentru numeroase state medievale. Ea este întâlnită în
primul rând în Anglia, unde personificarea instituţiei monarhice în coroană este consacrată în
documente începând din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea. În Franţa se poate observa de asemenea
încă foarte curând o evoluţie analogă a noţiunii de „coroană”. Şi în această ţară noţiunea de
„coroană” ca personificare a instituţiei monarhice este pe deplin formată în secolul al XIV-lea, deşi
originile ei sunt mult mai vechi.
Ea era destinată să dobândească o mare însemnătate în dreptul public francez, unde trebuia
să ducă la consacrarea principiului ca domeniul coroanei, spre deosebire de domeniul privat al
regelui, nu putea fi înstrăinat, dat fiind că el nu aparţinea regelui ci instituţiei monarhice. Pe de altă
parte, deşi sub o altă formă, aceeaşi distincţie se face şi în organizarea bisericii romano-catolice
între instituţia însăşi şi deţinătorul ei temporar papa.

1
Niccolo Machiavelli, Principele, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p.4.

8
 Datorită faptului că mentalitatea medievală nu era familiarizată cu gândirea abstractă,
atunci când ea s-a găsit în prezenţa nevoii de a afirma existenţa unei entităţi permanente, care să fie
considerată proprietara teritoriului statului, ea a încercat să şi-o reprezinte printr-un obiect real şi
concret, respectiv coroana. Această noţiune de „coroană” este astfel embrionul din care s-a născut
noţiunea modernă a statului. Abia în clipa în care teritoriul încetează de a mai fi socotit
proprietatea privată a monarhului pentru a fi atribuit unei entităţi permanente, fie ea numită chiar şi
„coroană”, se poate vorbi de apariţia ideii de stat în înţelesul ei modern, Noţiunea de „stat” fiind
utilizată, aşa cum am mai arătat, pentru prima dată de Machiavelli.
Ţinând seama de aceste realităţi istorice, profesorul P.Pactet subliniază: „Puterea politică
s-a instituţionalizat, ceea ce vrea să spună că ea s-a disociat de persoana guvernanţilor pentru a fi
transferată asupra unei entităţi care îi serveşte de suport. Începând din secolul XVI-lea, această
entitate este statul”.1
Pe de altă parte, în evul mediu, fenomenul religios, cu tot cortegiul lui de excese, precum şi
rivalitatea dintre biserica romano-catolică şi puterea laică au influenţat profund raporturile dintre
oameni şi evoluţia societăţii.
Mai târziu, revoluţiile burgheze din America de Nord şi Franţa de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea au mobilizat împotriva absolutismului monarhic nu numai burghezia, ci şi toate păturile
sociale nemulţumite, iar ideile progresiste, inspirate de filozofia iusnaturalistă, au dat un impuls
irezistibil luptei pentru răsturnarea vechiului regim.
Şi mai aproape de timpurile noastre, triumful ideilor democratice au dus la apariţia
partidelor politice, unele constituite pe bază de clasă socială, altele pe criterii religioase sau chiar
adresându-se tuturor păturilor sociale prin programe vizând interese foarte diverse. În condiţiile
alternării la putere a unor partide politice călăuzite de interese şi ideologii adeseori foarte diferite,
este evident că statul nu poate fi considerat un instrument de dominaţie a unei singure clase sociale.
Recent, s-au văzut în centrul şi estul Europei partide aşa-zise de clasă, cum au fost cele comuniste,
care au fost răsturnate de la putere de însăşi clasa pe care pretindeau că se sprijină, înfrăţită cu alte
pături sociale.
Concepţia marxist-leninistă despre stat, potrivit căreia acesta nu este altceva decât puterea
organizată, prin care o clasă socială îşi înfăptuieşte dominaţia asupra societăţii.
Dar concepţia marxist-leninistă asupra statului are şi marea scădere de a nu ţine seama de
caracterul instituţional al statului. Întrucât această teorie pretinde că statul este puterea organizată a
unei clase sociale, consecinţa ar trebui să fie pentru susţinătorii ei că aceasta încetează de a mai
exista în clipa în care o clasă este răsturnată de la putere de o altă clasă, precum şi că un nou stat,
cel al clasei care a preluat puterea, se formează concomitent. O asemenea concluzie este
dezminţită de realitate. Aceasta arată că statul dăinuieşte şi rămâne acelaşi pe deasupra
schimbărilor intervenite în componenţa de clasă a guvernanţilor.
După 22 decembrie 1989 România a rămas acelaşi stat ca şi înainte, de această dată, cu
toate că Revoluţia întâmplată la acea dată a răsturnat dictatura comunistă şi a înlocuit-o cu un
regim pluralist. Aceasta pentru că statul este o instituţie, care continuă să existe chiar dacă
persoanele, care formează gruparea umana care le stă la bază, se schimbă. Cu atât mai mult
această instituţie va rămâne aceeaşi atunci când numai o mică parte a indivizilor care o formează:
guvernanţii sunt înlocuiţi cu alţii.
Sub aspect socio-politic, evoluţia organizării puterii publice până la forma sa etatică a avut
un caracter sinuos şi contradictoriu.

1
Op.cit., p.17.

9
 Cu toate că majoritatea popoarelor lumii s-au organizat treptat în state, mai există populaţii
care nu au ajuns la această treaptă de evoluţie societală, astfel că, în mod tradiţional, resping
formele etatice. Asemenea evoluţii marchează starea populaţiilor de eschimoşi sau a altor societăţi
primitive din America de Sud, Asia de Sud insulară, Africa.
De asemenea, în contradicţie cu generalizarea fenomenului etatic, unele concepţii şi
tendinţe mai vechi sau mai noi, consideră desuetă individualitatea statală şi militează fie împotriva
oricărui stat, în înţelesul său de putere publică organizată concepţiile şi tendinţele anarhiste, fie
împotriva tuturor statelor, ca dimensiuni politico-geografice, separate, care ar trebui să se
restructureze într-un supersistem mondial tendinţele globaliste sau mondialiste.

3. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Pornind de la definiţia statului prin care care se arată că statul este o putere organizată
asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, se pot identifica ca principale elemente constitutive
ale statului: populaţia, teritoriul şi puterea de stat (denumită uneori puterea politică sau puterea
publică), în absenţa cărora nu putem vorbi despre existenţa unei entităţi statale.

a) Populaţia, element constitutiv al statului.

Statul este o grupare umană instituţionalizată.

Viaţa socială cunoaşte numeroase şi variate grupări de indivizi legaţi de stat prin acea
„legătură juridică” denumită în drept „cetăţenie” .
În stadiul actual al evoluţiei umanităţii, suportul statului este naţiunea, prin aceasta
înţelegându-se un ansamblu de aşezări omeneşti, între locuitorii cărora există o legătură de
solidaritate cu un caracter particular, pentru definirea căruia două teorii îşi dispută supremaţia.
Un stat nu poate fi conceput fără populaţie, puterea statală exercitându-se asupra unei
colectivităţi umane, în general o naţiune. Între stat şi fiecare individ din acea colectivitate statală se
stabilesc relaţii specifice, drepturi şi obligaţii reciproce care formează statutul cetăţeanului. Puterea
statului nu se limitează însă numai la cetăţenii statului respectiv ci ea se exercită în mod specific şi
asupra cetăţenilor străini sau a persoanelor fără cetăţenie aflate pe teritoriul ţării.
Legătura care există între membrii unei naţiuni este dată de o serie factori materiali cum
sunt originea, limba, rasa, obiceiurile, faptul că locuiesc împreună pe o anumită unitate geografică
mărginită de graniţe.
Aceste elemente de ordin material creează o solidaritate puternică între indivizi, dar ele nu
sunt suficiente nici fiecare în parte, nici toate laolaltă, pentru a da naştere unei naţiuni.
Fapt pentru care una dintre teorile exprimate în doctrină, vede temelia solidarităţii naţionale
într-un număr de factori spirituali, printre care se numără în special comunitatea de tradiţii, de
amintiri, de suferinţe, de aspiraţii şi, mai ales voinţa de a trăi împreună.
Această voinţă de a trăi împreună, de a sluji la altarul aceloraşi tradiţii, ca şi comunitatea
aspiraţiilor şi conştiinţa aceloraşi interese constituie adevărata temelie a legăturii naţionale, care
poate exista chiar dacă originea, limba, obiceiurile, rasa şi religia unei grupări umane sunt diferite.
Acesta este motivul pentru care o naţiune este un suflet, un principiu spiritual. În acest sens larg se
vorbeşte despre „naţiunea britanică”, deşi pe teritoriul Marii Britanii trăiesc populaţii alogene, ca

10
galii, scoţienii, sau de „naţiunea franceză”, deşi pe teritoriul Franţei trăiesc şi alte etnii decât cea
franceză, cum este populaţia germană din Alsacia sau cea bască din sud-vest.
Acestea fiind sensurile în care este utilizată noţiunea de „naţiune”, trebuie stabilit dacă
punctul de vedere după care populaţia unui stat trebuie să aparţină întotdeauna aceleiaşi naţiuni
este sau nu întemeiat.
Soluţia acestei probleme are caracter negativ.
Istoria cunoaşte state care au cuprins în graniţele lor un număr oarecare, mai mare sau mai
mic, de naţionalităţi, fără ca acestea să fi fost animate de voinţa de a trăi împreună.
Aceasta a fost, de exemplu, cazul Imperiului Britanic, care constituia un adevărat mozaic de
naţiuni sau, înainte de 1918, la vechiului imperiu austro-ungar. Fosta U.R.S.S. a înglobat pe
teritoriul ei până recent 120 de naţionalităţi.
Având în vedere această realitate, nu se poate spune că unul din elementele statului este
naţiunea, ci tot ceea ce se poate menţiona este că la baza statului se găseşte întotdeauna o
colectivitate umană, această colectivitate netrebuind în mod necesar să fie unită printr-o legătură
naţionalitară.
Dacă, o concepţie, defineşte noţiunea de „naţiune” prin factorii moral-spirituali care-i stau
la bază, noţiunea de „naţionalitate” nu poate fi separată în nici un caz de anumite elemente
materiale, cum sunt: comunitatea de limbă, de origine, de caracter, de obiceiuri. Astfel, prin
principiul autodeterminării naţionalităţilor se înţelege acea regulă internaţională, potrivit căreia
orice comunitate umană legată printr-o identitate de aspiraţii şi interese, de limbă, obiceiuri,
caracter şi tradiţii are dreptul de a se elibera din opresiunea unui guvern străin şi de a se organiza
într-un stat propriu, cu condiţia ca, pe această cale, să nu se ajungă la formarea unui mozaic de
state neviabile, lipsite de condiţiile economice, geografice -lipsa unor graniţe comune cu alte state-
strategice, necesare pentru o existenţă independentă.
Principiul naţionalităţilor astfel conceput şi-a făcut mai întâi drum în relaţiile internaţionale
sub impulsul ideilor politice ale lui Napoleon al III-lea. De aceea, s-a şi spus că pe vreme acestuia
„principiul naţionalităţilor era la putere”. Ca urmare a acţiunilor lui politice, principiul
naţionalităţilor şi-a găsit întruchipare în soluţia adoptată la Congresul de la Paris din 1856 în
chestiunea unirii celor două principate române. El a stat şi la baza înfăptuirii unităţii Italiei şi
Germaniei. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul secolului la XX-lea rolul
internaţional al principiului naţionalităţilor s-a estompat. Abia spre sfârşitul primului război
mondial, principiul naţionalităţilor s-a reafirmat în câmpul relaţiilor internaţionale, dar de această
dată cu o vigoare sporită. Atunci, prin declaraţiile lui, preşedintele Woodrow Wilson al S.U.A. a
preconizat ca viitoarea aşezare internaţională postbelică să aibă la bază ideea că fiecare popor are
„dreptul de a-şi alege suveranitatea sub care este chemat să trăiască”.
Întemeindu-se pe principiul naţionalităţilor, mai întâi Basarabia, în martie 1918, prin
hotărârea Sfatului Ţării, şi-a manifestat voinţa de unire a ei cu România. Apoi, în noiembrie 1918,
Bucovina Hotărăşte şi ea unirea cu vechea ţară, ca la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia – cetatea
unde cu trei secole înainte, Mihai Viteazu realizase prima unire – naţiunea română din
Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat a hotărât, în aclamaţiile fără sfârşit ale unei mulţimi
entuziaste de 100.000 de persoane, unirea la statul român. Reprezentanţă naţională a tuturor
românilor din Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat, Marea Adunare Naţională de la Alba-
Iulia a îndeplinit mandatul ce i s-a încredinţat: acela de a exprima voinţa alegătorilor de a se uni cu
statul român. Mandatul Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia rezultă limpede din însuşi textul
actului prin care a fost convocată, în care se arăta: „Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să
trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a
principiului liberei dispoziţii a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţia istoriei, naţiunea

11
română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest
cuvânt va fi respectat în lumea întreagă”. Adoptat pe baza acestui mandat, hotărârile de la Alba-
Iulia au marcat desăvârşirea procesului de formare a statului naţional român.
Vorbind despre formarea în 1918-1919 a noilor state pe ruinele imperiului Habsburgic,
D.Gusti spunea: „În acest an s-a dat sentinţa definitivă în uriaşul proces istoric dintre stat şi
naţiune, care – deschis de decenii – s-a judecat în decursul războiului mondial. Asistăm la
înscrierea unui însemnat capitol în istorie: la o înmormântare şi la o înviere. Statul vechi, veşnic
agresiv şi cuceritor, bazat înlăuntru şi înafară pe simpla putere brutală a murit, iar statul nou
întemeiat pe o idee, pe ideea naţională şi democratică, i-a luat locul”.
Astfel, prin hotărârile de unire din 1918 ale ale Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei,
Crişanei, Maramureşului şi Banatului, ideea statului naţional, adică a statului format pe baza
principiului naţionalităţilor, a triumfat în cazul poporului român.
Plecând de la realitatea incontestabilă că Unirea din 1918 s-a înfăptuit prin libera
manifestare de voinţă a majorităţii covârşitoare a locuitorilor teritoriului ţării, exprimată în temeiul
principiului naţionalităţilor, atât constituţiile noastre din 1923 şi 1938, cât şi actuala din 1991, au
subliniat că România este un stat naţional.
Ideea de stat naţional nu exclude existenţa pe teritoriul lui a unor minorităţi etnice, adică a
unor populaţii de altă naţionalitate decât cea care s-a constituit într-un stat propriu în temeiul
principiului naţionalităţilor. Întrucât reprezintă un procent redus faţă de majoritatea populaţiei
alcătuitoare de stat, minorităţile nu se pot prevala, potrivit normelor ce guvernează raporturile
internaţionale, de un drept de autodeterminare.
Normele dreptului internaţional contemporan asigură o protecţie specială minorităţilor
naţionale. În această ordine de idei, trebuie citate: Declaraţia universală a drepturilor omului,
adoptată de O.N.U. în 1948, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale, adoptat de către Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, Pactul cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat de aceeaşi Adunare la 6 decembrie 1966, Actul final al
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa încheiat la Helsinki în 1975, documentele
finale adoptate în acelaşi cadru la Belgrad –1970, Madrid – 1981, Viena – 1988-1989, Copenhaga
– 1990 , Paris – 1990, Moscova – 1991 şi Praga – 1992. La Conferinţa la nivel înalt pentru
securitate şi cooperare în Europa, ţinută la Helsinki în iunie 1992, s-a hotărât constituirea unui Înalt
Comisariat al Minorităţilor Naţionale.
Mergând pe linia tradiţiilor poporului român de bună înţelegere cu locuitorii de altă
naţionalitate de pe teritoriul ţării noastre şi de sincer respect faţă de valorile lor culturale şi istorice,
ca şi a recentelor reglementări internaţionale, Constituţia română din 1991-republicată a prevăzut
în art.6 că: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul
la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase”.

b) Teritoriul – element constitutiv al statului

Teritoriul este un alt element constitutiv, fără de care statul nu poate exista. Acest element
esenţial este concretizat în spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape precum şi coloana de aer
de deasupra solului şi a apelor, spaţiu asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi
exclusivă.

12
 Alţi autori, care limitează statul doar la acea diferenţiere dintre guvernanţi şi guvernaţi,
consideră teritoriul un element neesenţial statului, şi ca atare statul poate lua naştere şi fără acest
element - teritoriul stabil.
Această opinie nu a fost acceptată, întrucât din punct de vedere etimologic cuvântul „stat”
vine de la latinul „status” care înseamnă „stare”, „poziţie”, noţiunea implicând ideea de aşezare şi,
în consecinţă, ea nu este aplicabilă
Prin teritoriul statului se înţelege, aşa cum am menţionat deja, partea din globul
pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor,
asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea.
Solul, la rândul său cuprinde, stratul de uscat cu care oamenii vin în contact zilnic şi asupra
căruia exercită în mod curent activităţile lor agricole, de transport, construcţii .
Spaţiul acvatic este format din apele interioare, adică râurile, lacurile, canalele, apele
porturilor, ale radarelor precum şi băile maritime şi din marea teritorială, adică acea fâşie de mare,
cu o anumită lăţime, situată de-a lungul litoralului unui stat, supusă suveranităţii acelui stat.
Întrucât în dreptul internaţional nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanţei până la care se
întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat aceasta se întinde de la 3 mile şi până, chiar, la
200 de mile marine. Ţara noastră, ca ţară riverană a Mării Negre, a stabilit, prin Legea nr.17/1990,
distanţa până la cere se întinde marea noastră teritorială la 12 mile marine. Cu toate că această
mare teritorială face parte integrantă din teritoriul statului ea este grevată totuşi de dreptul de
servitute internaţională prin care se permite navelor şi aeronavelor străine trecerea paşnică.
Apele de frontieră sunt fie ape curgătoare - fluvii, râuri sau pâraie - ape stătătoare -lacuri,
bălţi sau mlaştini - şi golfuri închise. Dreptul internaţional contemporan nu a stabilit reguli
aplicabile tuturor statelor în materia delimitării frontierelor, aceasta făcând obiectul convenţiilor
încheiate între statele riverane. În cazul în care la frontiera dintre două state se află o apă
curgătoare delimitarea acelei frontiere se face printr-o linie stabilită la mijlocul distanţei dintre
cele două maluri, linie denumită “linia mediană” sau printr-o linie care se obţine prin unirea
punctelor unde apa respectivă este cea mai adâncă, linie care poartă denumirea de “talveg”.
În cazul apelor stătătoare, frontiera este reprezentată de obicei printr-o linie dreaptă care
uneşte punctele de frontieră opuse la malurile celor două state riverane.
Şi România a stabilit prin Legea nr.56/1992 că frontiera de stat, ca şi regimul ei să fie
reglementată prin lege sau prin convenţii internaţionale.
Raporturile dintre stat şi teritoriu
Întrucât organele statului îşi exercită autoritatea în limitele unui spaţiu determinat, s-a simţit
nevoia de a se preciza natura raporturilor dintre stat şi teritoriu.
Concepţiile asupra raporturilor dintre stat şi teritoriu au cunoscut o lentă şi treptată
dezvoltare până când au ajuns să se cristalizeze în forma loc actuală.
Teritoriul a căpătat un rol tot mai important odată cu apariţia naţiunilor, cu traiul acestora în
comun de-a lungul mai multor generaţii unite prin aspiraţii, interese şi tradiţii. Naţiunea devine
astfel, în timp, strâns legată, prin întreaga ei existenţă, prin sentimente şi interese puternice, de
pământul-teritoriul pe care aceasta s-a plămădit şi locuieşte încă şi devine firesc a se recunoaşte
suveranitatea teritoriului atât în limitele lui cât şi asupra lui. Astfel, din realitatea că teritoriul
aparţine poporului care-l locuieşte rezultă principiul suveranităţii teritoriale a statului, în calitatea
lui de personificare juridică a naţiunii
Organizarea administrativ -teritorială a statului
Statul modern, atât de complex are, de asemeni, şi sarcini complexe care nu pot fi realizate
pe întreaga întinderea a teritoriului numai de către organele sale de la centru.

13
 Prin aceste sarcini cât şi numărul mare de cetăţeni, cu nevoile lor necesare de satisfăcut de
către aparatul de stat, a dus la impetuasă necesitate de a se crea în cadrul statului a unui număr de
unităţi statale teritoriale.
Aceste unităţi au fost înzestrate cu organe competente să exercite pe de o parte
administraţia publică legată de viaţa locală, iar pe de altă parte prin organele reprezentative ale
statului se realizează administraţia centrală, organele centrale de stat care având datoria să se
preocupe de rezolvarea problemelor fundamentale ale statului.
Astfel, s-a procedat la delimitarea teritoriului statului în unităţi administrative, având drept
scop îndeplinirea în teren a sarcinilor statului, delimitare care formează organizarea
administrativă a teritoriului.
Această organizare administrativ teritorială a fost stabilită, în ţara noastră, încă înainte de
revoluţia din 1989 fiind reglementată prin legea nr.2/1968, care în art.1 menţionează „Teritoriul
Republicii Socialiste România este organizat în unităţi administrativ-teritoriale: judeţul, oraşul şi
comuna”. Apoi prin legea nr.2/1989 este abrogată legea nr.2/1968 în scopul aşa zisei îmbunătăţiri
a organizării administrativ-teritoriale. Această lege nu a fost în vigoare o perioadă mare de timp
deoarece în ianuarie 1990 prin Decretul-Lege nr. 38 a fost abrogată, fiind repusă în vigoare legea
2/1968.
În timp legislaţia noastră a fluctuat şi s-a modificat astfel că, astăzi Constituţia României
din 1991- republicată prin art.3(3) precum şi Legea nr.215/2001- privind administraţia publică
locală reglementează că teritoriul României este organizat, din punct de vedere administrativ, în
comune, oraşe şi judeţe. Acest articol menţionează în continuare că unele oraşe pot, în condiţiile
legii, să fie declarate municipii.

c) Puterea de stat – element constitutiv al statului

Aşa cum am menţionat teritoriul şi populaţia sunt două elemente fără de care statul nu
poate exista, dar simpla lor coexistenţă nu poate da naştere unui stat. Aceste două elemente reunite
pot exista şi la baza unei grupări politico-teritoriale cum sunt comunele, oraşele, judeţele dar nu se
poate vorbi încă de un stat.
Elementul esenţial, care nu este numai o condiţie externă şi care dă naştere statului, este
existenţa, în sânul unei naţiuni care locuieşte pe un anumit teritoriu, a unor guvernanţi sau a unui
sistem de organe investite cu capacitatea de a lua măsuri obligatorii, impuse unui respect general
prin forţa coercitivă a statului care a fost instituită în acest scop.
Nucleul statului este reprezentat de acea organizare a puterii publice, fără de care nu poate
exista statul. Puterea publică formează statul ca instituţie politico-juridică, încluzând toate
autorităţile legislative, guvernamentale, judecătoreşti.
Noţiunea de putere de stat
Literatura juridică şi politică foloseşte pentru desemnarea acestui element al statului atât
termenul de „putere de stat” cât şi pe acela de „autoritate publică”.
În ceea ce priveşte noţiunea de „putere de stat” sau de „autoritate publică” se observă că nu
s-a putut da o definire unitară a acestei noţiuni, pentru toate perioadele de dezvoltare a statului.
În timpul monarhiilor absolute „puterea de stat” este dată de o singură persoană-monarhul
în timp ce pentru democraţiile moderne aceeaşi „putere de stat” este un întreg sistem de organe,
competente pentru a exercita funcţiile statului şi anume: funcţia legislativă, executivă şi
judecătorească.

14
 Pentru sistemele de guvernământ democratice actuale noţiunea de putere publică este acel
sistem de organe, desemnat prin procedeul de consultare directă a populaţiei aflată pe un anumit
teritoriu, pentru a exercita funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, excluzând
subordonarea acestor organe unor autorităţi superioare sau concurente.
Existenţa puterii publice nu poate fi percepută prin simţurile umane, ca fiind o forţă
capabilă de a impune un ordin, o comandă pe un anumit teritoriu. Omul poate însă să observe
existenţa organelor de stat -parlament, guvern, ministere, organe judecătoreşti- competente să
emită acte normative obligatorii. Astfel, puterea de stat este o creaţie a spiritului uman, un mod de
exprimare, despre faptul că în societate, se formează la un moment dat un sistem de organe,
competente, fiecare în sfera lui de activitate, să recurgă la forţa coercitivă a statului pentru a
asigura desfăşurarea normală a vieţii în societate.
O parte dintre aceste organe, componente ale sistemului, sunt investite, prin norme juridice
în vigoare, cu capacitate de a reprezenta statul ca instituţie în relaţiile interne şi internaţionale,
statul devenind astfel subiect de drept intern sau internaţional.
Pentru noţiunea de „putere de stat”, uneori, mai este folosit şi termenul de „suveranitate”.
Această noţiune poate da naştere la confuzii deoarece numeroase constituţii şi documente
internaţionale consideră noţiunea de „suveranitate” un atribut al „poporului” sau al „naţiunii” şi nu
îl echivalează cu noţiunea de „putere de stat”.
O altă confuzie este creată când prin noţiunea de „suveranitate” se urmăreşte a se sublinia
o anumită calitate a „puterii de stat”. Această exprimă faptul că „suveranitatea” este o caracteristică
supremă a puterii de stat, suveranitate care poate fi internă şi externă.
Suveranitatea internă, este însuşirea puterii de stat, prin care acesta impune
comandamentele sale tuturor persoanelor sau grupurilor existente pe teritoriul său, fără ca
libertatea de acţiune să-i fie mărginită de o autoritate superioară sau concurentă.
Suveranitatea externă, este tot însuşirea puterii publice de a reprezenta statul în relaţiile cu
alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate, fără amestec din afară, însuşire care se
manifestă în special în cazul încheierii de tratate şi convenţii internaţionale, şi în cazul primirii sau
trimiterii de reprezentanţi diplomatici.
Suveranitatea mai este utilizată şi în sensul de a desemna totalitatea prerogativelor care
formează puterea de stat, sens în care suveranitatea nu mai reprezintă doar o calitate a puterii de
stat ci ea se confundă cu puterea de comandă, pe care statul o exercită prin organele sale asupra
indivizilor şi grupărilor umane de pe teritoriul său.
În cazul statelor federale noţiunea de putere de stat este tratată în condiţii speciale. Statele
membre exercită anumite activităţi de comandă în afara subordonării faţă de statul din care fac
parte, situaţie în care în mod firesc ele sunt considerate state. Însă în raporturile sociale expres
prevăzute de constituţie, statul federal exercită anumite atribuţii la nivel suprem pe teritoriul tuturor
statelor membre. În exercitarea acestor atribuţii statul nefiind limitat de o autoritate superioară ori
concurentă, înseamnă că statul federal apare ca un stat adevărat.
Trăsăturile definitorii ale puterii de stat
Puterea de stat se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii:
Puterea de stat este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin
posibilitatea de a comanda, de a da ordine şi obligaţia celui care le primeşte de a se supune acestei
comenzi.
Această autoritate a existat din cele mai vechi timpuri. La început ea a fost identificată în
şeful colectivităţii umane -gintă, trib- care îşi impunea autoritatea prin calităţile sale. În timp
autoritatea s-a desprins instituindu-se ca o realitate distinctă de persoana celui care deţinea sau

15
exercita puterea. S-a ajuns astăzi la un aparat de stat, un sistem complex de instituţii organizate, de
sine stătătoare prin care se realizează autoritatea de stat.
Puterea de stat este o putere politică. Termenul „politică” cunoaşte mai multe accepţiuni
însă în general, politica desemnează arta de a guverna şi este denumită chiar ştiinţa guvernării
statelor. Fenomenul politic fundamental în legătură cu statul şi puterea de stat sau puterea politică
este acea diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, adică cei care deţin puterea, care comandă şi cei
care sunt conduşi, se supun conducerii. Pentru a cunoaşte caracterul puterii trebuie cunoscut cine
deţine puterea, cum o dobândeşte şi cum o exercită. Acestea depind de structura economico-socială
a societăţii, de condiţiile istorice şi ideologice. Astfel, puterea politică determină conducerea
societăţii în direcţia politicii preconizate de forţele politice-sociale aflate la guvernare.
Puterea de stat este o putere organizată-instituţionalizată, în sensul că puterea de stat se
desprinde de persoana care o exercită la un moment dat. Persoana fizică, într-o funcţie publică la
un moment dat, este doar un interpret, puterea de stat o exercită instituţia în care persoana
respectivă îşi îndeplineşte funcţia.
Puterea de stat este o putere de comandă, în sensul că puterea de stat este cea care instituie
norme şi dispoziţii cu caracter obligatoriu, atât sub forma unor norme generale, cât şi sub forma
unor dispoziţii concrete.
Puterea de stat este unică, numai puterea de stat are posibilitatea să folosească
constrângerea, dispunând de instituţii specializate în acest sens.
Puterea de stat este suverană, adică este o putere supremă în stat, ea nu recunoaşte nici o
altă putere deasupra sa şi este independentă în exterior în raport cu alte state.
Astfel, un stat suveran este statul care deţine puterea şi edictează ordinea de drept pe
întregul său teritoriu, iar în exterior nu primeşte dispoziţii de la alte state, adică nu este subordonat
unei forţe externe.
Această trăsătură, în societatea contemporană, nu trebuie nici absolutizată nici minimizată.
Datorită problemelor vitale ale societăţii contemporane, intereselor sale generale -pacea, salvarea
mediului natural- se afirmă tor mai mult autoritatea dreptului internaţional asupra de celui intern.
Suveranitatea este unică, pe teritoriul determinat al unui stat ne putându-se exercita decât o
singură autoritate. Această caracteristică este o realitate absolută în cazul unui stat unitar, este însă
discutabilă în cazul statelor federale unde coexistă suveranitatea statelor membre cu cea a statului
federal.
Suveranitatea este indivizibilă, ea nu poate fi fracţionată între membrii care alcătuiesc
populaţia statului. Aceştia nefiind fiecare titularii unei cote din suveranitatea statului, ea aparţine în
întregime naţiunii ca entitate colectivă. Numai voinţa generală, a întregii naţiuni, poate exercita
puterea de comandă în stat.
Suveranitatea este inalienabilă, aparţinând întregii naţiuni, ea nu poate fi înstrăinată
definitiv şi irevocabil, pentru beneficiul uneia sau mai multor persoane. Voinţa generală este
legată de persoana-naţiune, aceasta nu-şi poate aliena suveranitatea după cum un individ nu-şi
poate transfera voinţa sa altui individ.
Suveranitatea este imprescriptibilă, oricât de mult timp un uzupurtător ar exercita
suveranitatea el nu poate deveni titularul acestea prin uzucapiune. Suveranitatea va aparţine tot
întregii naţiuni.
Puterea de stat are vocaţia globalităţii, ea se aplică într-o societate asupra tuturor
aspectelor, în toate domeniile vieţii, stabilindu-şi singură limitele.
Limitarea prin lege a puterii de stat

16
 Pentru a putea fi impusă puterea de stat trebuie să fie legitimă adică să fie conform cu legea.
Legitimitate este un termen care provine din cuvântul latin „legitimus”, cuvânt ce se traduce
„conform cu legea”
Legitimitatea este legată de interesele sociale specifice locului şi timpului în care s-a
exercitat o formă de putere publică, fapt pentru care ea nu poate fi analizată ca o abstracţie,
independentă de relaţiile sociale, ci ea are un conţinut istoric.
Legitimitatea poate fi politică şi se referă la principiul prin care sistemul de guvernare sau
puterea politică se exercită pe baza unui drept conferit de cetăţeni, de guvernaţi, în baza unor
înţelegeri transpuse în legi. În acest fel cetăţenii recunoscând şi dreptul de guvernare al puterii
politice. Legitimitatea politică este aceea care dă şi autoritatea politică, cu cât o putere politică este
mai legitimă, cu atât autoritatea ei politică este mai mare.
Legitimitatea unui regim nu este recunoscută odată pentru totdeauna, ci este supusă mereu
unei revizuiri, ea necesitând mereu concordanţă între valorile proclamate iniţial şi realizările
obţinute.
Astfel, în timp s-au remarcat trei forme ale legitimităţii politice şi anume: legitimitatea
divină sau tradiţională; legitimitatea carismatică şi legitimitatea civilă sau legală.
Legitimitatea divină sau tradiţională îşi întemeiază dreptul la guvernare pe ideea
caracterului sacru al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei monarhul.
Acest tip de legitimitate a fost atribuit antichităţii, societăţii medievale şi chiar epocii
moderne acolo unde există monarhii constituţionale, când dacă nu toată puterea în ansamblul ei
avea caracter divin cel puţin cea deţinută de monarh era considerată divină. O asemenea formă de
legitimare mai ales în antichitate nu se baza pe voinţa cetăţenilor, puterea exercitându-se fără nici o
consultare a acestora. Guvernarea era impusă invocându-se temeiul divin şi orice ridicare
împotriva puterii era considerată ca fiind împotriva divinităţii. Astfel, legitimarea puterii se făcea
prin divinitate, ea fiind exterioară omului şi societăţii întregi.
Legitimitatea carismatică, aceasta se realizează prin persoana carismatică a conducătorului.
Persoana conducătorului sub diferite titulaturi -duce, fuhrer, conducător, căpitan, mare lider- prin
calităţile sale naturale de excepţie, legitimează puterea, se impune maselor, care îl acceptă
legitimând în acest fel puterea.
Acest tip de legitimare presupune concursul maselor însă calităţile morale, politice,
intelectuale, volitive, la care se adaugă frumuseţea fizică, stilul exprimării, căldura şi atracţia pe
care o emană, sinceritatea, cinstea şi modestia celui care conduce au rolul decisiv în legitimarea
politică. În realitate, ne este vorba de o adevărată legitimare a guvernului, a puterii ci de o
manipulare a maselor, de dominarea pe care conducătorul o are asupra celor guvernaţi.
Legitimarea civilă sau legală aparţine societăţii moderne în special democratismului
politic şi se bazează pe lege, pe votul popular, pe referendum prin care se legitimează cu adevărat
puterea politică.
Aceasta este forma de legitimare care dă cea mai mare eficienţă şi stabilitate guvernării
întrucât se realizează cu acordul majorităţii maselor. Tipurile de legitimare nu se regăsesc pe
parcursul unui regim politic în stare pură, de la instaurarea regimului şi până la căderea acestuia, ci
ele se pot modifica pe parcursul unui regim politic sau chiar pot coexista două tipuri de legitimare
în aceeaşi perioadă a unui regim politic.
Consensul politic este acordul liber exprimat al cetăţenilor faţă de autoritate, putere
politică şi actul de guvernare şi poate fi: consens de bază, consens politic şi consens specific.
Consens de bază constituit prin acordul de voinţă existent între membrii societăţii asupra
valorilor, credinţei, modului de viaţă, relaţiilor sociale, a instituţiilor politice. Existenţa unei
societăţi presupune un minim de consens de bază, fără acesta societatea s-ar dezagrega.

17
 Consensul politic sau fundamental se referă la acordul cetăţenilor asupra organizării
politice a comunităţii, a formei de putere şi a mijloacelor sale de exercitare. Aceasta presupune
existenţa unei Constituţii care să asigure normele fundamentale ale acţiunii politice a guvernanţilor
dar şi pentru acţiunea de control a celor guvernaţi asupra celor care-i guvernează. Consensul politic
aparţine societăţilor democratice având un rol important în stabilirea regulilor jocului politic, al
confruntării pentru putere între forţele politice democratice.
Societăţile democratice fără respectarea regulilor jocului ar face imposibilă democraţia, în
schimb pentru societăţile totalitate consensul politic este un exerciţiu de forţă şi teroare, nefiind
admis nici un dezacord faţă de putere.
Consensul specific este însuşi forma specifică a consensului politic, vizează anumite
aspecte ale puterii politice şi este dat de opinia publică.
Are ca principal instrument de realizare sondajele de opinie care au darul de a exprima
atitudinea, poziţia unui grup sau segment al acesteia faţă de o anumită problemă, ceea ce indică
dacă există consens specific sau nu.

4. FORMA DE ORGANIZARE A STATULUI

Conceptul de formă de stat şi elementele sale definitorii

Forma de stat este un concept politico-juridic, care exprimă modul de constituire, conducere
şi exercitare a puterii de stat.
În doctrina contemporană, în opinia unui autor, se arată că forma statului exprimă modul
de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.1
De asemenea, s-a susţinut că statul este o “instituţie de instituţii” constituite într-un
ansamblu unic şi organic articulat.2
Noţiunea de “formă de stat” este utilizată în mod obişnuit în dreptul constituţional pentru a
defini modul în care se organizează puterea de stat constituită pe un teritoriu determinat.
Forma puterii de stat şi structura acesteia nu trebuie confundată cu statul însuşi. Statul are
ca principale elemente teritoriul, populaţia şi puterea de stat în timp ce puterea de stat se exercită
conform Constituţiei printr-o structură de autorităţi publice şi instituţii care constituie o
componentă politico-juridică a Statului.
Autorităţile publice şi instituţiile sunt acele grupări umane constituite conform prevederilor
legale şi pentru executarea acestora, înzestrate cu mijloace materiale şi financiare tot conform
prevederilor legale, investite cu personalitate juridică şi competenţe de a emite legi, de a organiza
şi executa executarea în concret a legii.
Forma puterii de stat este diferită de la un stat la altul în funcţie de teri criterii importante :
structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
Structura de stat, care indică forma autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele competenţei
materiale şi teritoriale ale acestora precum şi competenţele dintre ele, respectiv legăturile specifice
existente între întreg şi parte.
Forma de guvernământ, aceasta desemnează formarea şi organizarea structurilor statului -
autorităţi şi instituţii-, caracteristicile şi principiile care sunt la baza raporturilor dintre instituţii,
special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.

1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului,Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.109.
2
Ion Deleanu,drept Constituţional şi Instituţii Politice,Tratat.Vol.I, Ed. Europa Nova Bucureşti, 1996, p.131.

18
 Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică şi puterea de stat precum şi relaţia
dintre acestea şi individ, precum şi mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de consacrare şi
garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Funcţie de aceste criterii puterea de stat poate fi a unui stat unitar sau a unui stat federal, a
unei monarhii sau a unei republici, a unui stat democratic sau a unui stat autoritar.

a) Structura de stat – element definitoriu al formei de stat

Aşa cum am menţionat structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în entităţi
statale, relativ constante şi a relaţiilor specifice care există între acestea cât şi statul ca întreg.
Relevă legăturile specifice între elementele care alcătuiesc statul, constituind unul dintre
criteriile definitorii ale formei de stat care se referă la organizarea puterii în teritoriu, în funcţie de
care statul se clasifică în: statul unitar, statul compus şi confederaţia de state.
Statul unitar
Statul unitar se caracterizează printr-un ansamblu unic de organisme constituţionale, prin
care acesta îşi exercită puterea politică atât la nivel central cât şi la nivel local şi prin populaţia care
are o singură cetăţenie.
Statul unitar deşi este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, acestea au doar caracter
administrativ neconstituind stat în interiorul statului. Structura unitară a acestui tip de stat este
concepută pe principiul centralizării, care presupune un ansamblu unic de instituţii, puterea de
control aparţinând autorităţilor publice centrale.
Statul unitar are o singură constituţie, o legislaţie uniformă, o singură organizare
administrativ teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului, un guvern unic, un singur
sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe tot teritoriul statului fără nici
o excepţie.
Exercitarea puterii de stat este concentrată la un centru unic de decizie care emite decizii
obligatorii pentru toate autorităţile şi toată populaţia de pe întreg teritoriul statului, acestea fiind
cunoscute drept acte de putere.
Sa dovedit însă că pentru statele moderne structura unitară bazată pe metodele strict
centralizate nu are eficienţă. Într-un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să
cunoască şi să satisfacă interesele locale în condiţii optime. În acest sens a devenit necesară
existenţa autorităţilor locale ca intermediari între guvern şi populaţie care cunosc şi se ocupă de
rezolvarea intereselor publice locale.
Aceasta presupune pentru autorităţile locale o autonomie administrativă, limitată prin lege.
La baza satisfacerii intereselor locale conform legii stau principiul desconcentrării şi al
descentralizării.
Desconcentrarea a fost definită ca fiind delegarea unor atribuţii ale puterii centrale de stat
către unele autorităţi locale, numite reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Aceşti reprezentanţi
sunt prefecţii care au următoarele atribuţii:
- vizează realizarea intereselor naţionale în teritoriu, prin asigurarea respectării legilor;
- exercită controlul legalităţii actelor administrative emise de autorităţile locale;
- conduce serviciile desconcentrate ale ministerelor.
Descentralizarea este posibilitatea pe care puterea centrală o recunoaşte puterii locale de a
adopta anumite decizii, fără a consulta sau a cere neapărat aprobarea de la nivel central.
Autorităţile publice locale -primarii şi consiliile locale-, beneficiază de o anumită independenţă

19
faţă de puterea centrală şi acţionează autonom, în virtutea acestui principiu. ele sunt alese de
colectivitatea pe care o reprezintă şi nu sunt numite de puterea de la centru.
Descentralizarea are la bază principiul conform căruia cei guvernaţi îşi cunosc interesele şi-
şi gestionează cu eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create pe plan local, prin
autorităţile alese la nivel local.

Statul compus
Este acel stat format din mai multe state care îşi păstrează o parte a suveranităţii interne,
chiar dacă-şi pierd suveranitate lor externă. Este o formă artificială urmare a unor conjuncturi
politico-militare şi este redat de statul federal sau de uniunea de state.
Uniunea de state este acea entitate politică distinctă, formată din două sau mai multe state
grupate în scopul de a exercita în comun anumite activităţi legate de apărare, finanţe şi relaţii
internaţionale.
Fiecare stat îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, acceptă însă să
încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin tratatul
care reglementat înfiinţarea uniunii. Aceste uniuni de stat pot fi uniuni reale şi uniuni personale.
Uniunea reală este redată de asocierea între state sub sceptrul aceleiaşi dinastii, asociere
prin care sunt reglementate succesiunea ierarhică a fiecărui stat la tron, precum şi faptul că
suveranitatea externă a statelor membre se contopeşte, ea fiind exercitată de către un organ comun.
Astfel, în relaţiile internaţionale aceste state apar ca o persoană unică.
Uniunea personală este atunci când două sau mai multe state se asociază având acelaşi
monarh, dar îşi păstrează neatinse atât suveranitatea internă cât şi pe cea externă. Aceste state nu au
nici un alt organ comun şi de aceea puterile monarhului pot fi în unul din state mărginite prin
constituţie, şi în acelaşi timp pot fi, în alt stat din uniune, absolute.
Statul federal este statul format din mai multe state membre şi are drept caracteristică
principală faptul că statele membre îşi transferă suveranitatea externă în întregime, iar pe cea
internă numai în parte, asupra organelor federale. Statele particulare îşi păstrează fiecare adunări
legiuitoare, guverne şi sisteme judecătoreşti, iar, deasupra lor se formează un stat nou, ale căror
organe au atribuţii de politică externă şi în anumite domenii adoptă şi legi sau alte măsuri
competente lor, obligatorii pentru toţi cetăţenii de pe teritoriul fiecărui stat membru. Datorită
faptului că statelor particulare le este suprapus un alt stat şi locuitorii acestor state pot să posede,
alături de cetăţenia statului particular din care fac parte, o cetăţenie comună, determinată de
apartenenţa la statul federal
Confederaţii de state
Confederaţia de state este acea grupare de state particulare care păstrându-şi suveranitatea
internă şi pe cea externă, cad de acord pentru crearea unui organism comun, ce cuprinde
reprezentanţi din fiecare stat.
Aceste organisme vor apăra interesele comune ale statelor membre confederaţiei, interese
legate de securitatea naţională ori propăşirea economică a acestor state. Aceste organisme
denumite “dietă”, fiind doar o adunare de diplomaţi şi nu un organ legislativ propriu-zis, deciziile
aprobate de ele nu se adresează cetăţenilor statelor componente ci doar organelor competente din
fiecare stat membru. Astfel, tratatul prin care a fost înfiinţată confederaţia, nu dă naştere unui stat
nou, ci constituie doar o alianţă fără putere de comandă. Nefiind vorba de un stat nou însemnă că
nu va exista nici un sistem nou de organe investite cu suveranitate, care să stea deasupra statelor
componente. În această situaţie un stat poate să participe în confederaţie cu tot teritoriul său sau
doar cu o parte a teritoriului şi de asemenea, dreptul de a rămâne în confederaţie sau a se retrage
oricând aparţine fiecărui stat.

20
 b) Forma de guvernământ – element definitoriu al formei de stat
Forma de guvernământ este acel element definitoriu al formei de stat care reflectă modul de
organizarea puterii supreme de stat, modul de formare precum şi competenţa acestor organe
supreme ale statului.
Exprimă modul în care se exercită din punct de vedere practic puterea, indicînd dacă
puterea supremă în stat este deţinută de o singură persoană, de un grup restrâns de persoane sau de
către o masă largă a poporului..
Forma de guvernământ este independentă faţă de structura de stat, astfel diferite forme de
guvernământ pot succede în cadrul aceleiaşi structuri de stat şi invers aceeaşi formă de
guvernământ poate exista în state cu structuri de stat diferite. Forma de guvernământ cuprinde şi
condiţiile în care se realizează atribuţiile de şef al statului.
De asemenea ea vizează raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să
îndeplinească atribuţiile de şef de stat şi celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul şi
guvernul. Atunci când examinăm forma de guvernământ, procedăm practic la identificarea puterii
şi a modului în are aceasta se exercită.
Pornind de la o clasificare clasică elaborată de doctrină şi de la realităţile istorice
contemporane, deosebim ca forme principale de guvernământ: monocraţia, oligarhia, democraţia,
republica.
Monocraţia
Potrivit sistemului etimologic, monocraţia este o putere personală, această formă de
guvernământ fiind cracterizată prin personalizarea puterii. Celorlalte organe ale statului sunt doar
elemente decorative sau simple servicii auxiliare.
Principiilor specific democratice de libertate: egalitatea, universalitatea, li se opun
autoritarismul, exclusivismul şi totalitarismul specifice monocraţiilor.
Formele democratice deşi diverse şi inedite, pot fi cuprinse în : monocraţii clasice de tip
istoric, monocraţii populare de tipul cezarismului şi dictaturile militare.
Dictatura este o monocraţie cvasiperfectă în sensul că realizează consacrarea puterii,
autoritatea în toată plenitudinea ei, este atribuită unei singure persoane care reuneşte toate funcţiile
statului.
Oligarhia
Se caracterizează prin exercitarea puterii de către un număr restrâns de persoane sau familii.
Potrivit unui criteriu exclusiv cantitativ, oligarhia reprezintă forma de guvernământ
intermediară între forma de guvernământ a unei singure persoane(monocraţia) şi forma de
guvernământ a majorităţii(democraţia).
Democraţia
Democraţia este acea formă de exercitare a puterii publice de către popor. Astfel, puterea
publică poate fi exercitată strict de către popor, fără concursul altui individ sau grupări cum ar fi
parlamentul şi este vorba în acest caz de o democraţie directă şi de asemenea, puterea publică
poate fi exercitată de către popor dar nu în mod direct ci prin intermediul unui parlament, ales
pentru o perioadă de timp determinată, şi este în acest caz o democraţie indirectă.
Democraţia directă, definită mai sus, are mai mult un caracter teoretic deoarece este
imposibil ca funcţiile statului să fie exercitate, în mod permanent, de către popor. Poporul exercită
el însuşi numai funcţia legislativă, celelalte funcţii ale statului fiind delegate unor magistraţi pentru
perioada în care adunarea populară nu funcţionează. Poporul întrunindu-se în “adunarea poporului”

21
numai în anumite perioade, se deduce că totalitatea funcţiilor statului este exercitată de către popor
numai pe timpul întrunirii acestor adunări.
Democraţia directă este forma de guvernare mai rar întâlnită, funcţionarea ei normală
presupunând existenţa unor condiţii greu de întrunit în acelaşi timp, cum ar fi:

o populaţie puţin numeroasă care dă posibilitatea de a se reuni laolaltă în scopul de a
hotărî.

un teritoriu foarte restrâns, altfel ar fi dificilă reunirea în acelaşi timp şi în acelaşi loc a
tuturor cetăţenilor statului.

posibilitatea ca toţi cetăţenii sau măcar majoritatea lor să se pronunţe în cunoştinţă de
cauză asupra problemelor publice ce le sunt supuse.

un spirit de corp viu foarte luminat prin sentimente de justiţie şi de concordie.
Democraţia directă fiind cea care angajează în lupta politică întregul popor în caz contrar
aceasta poate duce la potenţarea până la anarhie, a luptelor politice.
Democraţia indirectă sau reprezentativă aşa cum a fost definită are nevoie de un corectiv,
în sensul că nu toate atributele puterii publice se exercită prin reprezentanţii aleşi.
Funcţia legislativă este întotdeauna atribuţia unei grupări constituită în urma votului
exercitat de către corpul electoral, funcţia executivă şi cea jurisdicţională fiind atribuţia altor
organe constituite prin alte reguli.
O problemă a democraţiei indirecte este natura juridică a raporturilor dintre naţiune şi aleşii
ei. Naţiunea nu-şi înstrăinează suveranitatea către aleşii ei, ci numai îi delegă pe aceştia pentru a o
reprezenta. Alesul fiind în această situaţie un simplu mandatar al celor care l-au ales pentru a le
conforma voinţa al cărui executor este.
Reprezentanţii aleşi într-o circumscripţie sunt legaţi de programul pe baza căruia au fost
aleşi, iar în lipsa unui program ei sunt datori a se călăuzi de sentimentele şi opiniile alegătorilor din
acea circumscripţie. Aceasta fiind denumită „teoria mandatului imperativ”, teorie la care au fost
aduse următoarele obiecţii:

face din parlament o instituţie inutilă, atât timp cât aleşii sunt obligaţi a se conforma
voinţei alegătorilor, nu mai este necesară formarea parlamentului ci este suficientă o
centralizare a opiniilor-program ale cetăţenilor asupra cărora s-a pronunţat corpul
electoral.

ea nu se poate concilia cu existenţa unor adunări înzestrate cu puteri deliberative, o
discuţie în parlament ar fi inutilă dacă n-ar putea schimba opinia deputaţilor, aceştia
fiind obligaţi să voteze conform voinţei exprimate de alegătorii lor.
Faţă de aceste critici aduse teoriei mandatului imperativ, s-a încercat o explicaţie
raporturilor dintre naţiune şi aleşii ei.
Astfel, din moment ce suveranitatea este indivizibilă, numai naţiunea în totalitatea ei o
poate delega reprezentanţilor aleşi.
Pe de altă parte, pornind de la ideea că naţiunea şi-a exprimat voinţa cu ocazia alegerilor,
teoria mandatului reprezentativ, înseamnă că parlamentul este obligat, pe toată durata unei
legislaturi, să respecte programul pentru care a fost ales. Însă în momentul alegerilor naţiunea nu
putea emite o judecată asupra unei situaţii care nu se ivise în acel moment şi astfel, parlamentul nu
poate fi obligat să se conformeze întotdeauna voinţei alegătorilor exprimate la data alegerii
parlamentului.
Nici această teorie, a mandatului reprezentativ, nu poate deveni o expresie a realităţii vieţii
politice, mai ales pentru ţările cu sisteme democratice de guvernare. Aleşii fiind asociaţi în
formaţiuni politice, atunci când vor vota o anumită problemă vor urmări directiva formaţiunii din
care provin, fiind foarte puţin interesaţi de voinţa generală a naţiunii.

22
 O altă teorie, numită teoria alegerii, consideră că alegerile nu au drept scop de a delega
suveranitatea unor reprezentanţi aleşi, ci scopul lor este de a alege persoanele considerate cele mai
potrivite pentru a exercita funcţia legislativă. Astfel, aleşi se vor bucura de libertate deplină în
activitatea legislativă având în vedere exclusiv interesul general al ţării.
Astfel, nici această teorie nu este pe deplin acceptată deoarece se consideră că după alegeri
între aleşi şi alegători încetează orice legătură ceea ce duce la concluzia că parlamentul o dată ales
se sustrage de la orice influenţă a naţiunii, cu toate că rolul său este de a face posibilă exprimarea
opinie publice.
O a patra teorie susţine că, adunarea care exercită puterea publică nu este cea delegată de
naţiune ci este doar un organ al acesteia. Adunarea reprezentativă nu este o entitate distinctă de
persoana-naţiune ci este un organ constitutiv al acestea.
Această teorie nu poate fi acceptată, fiind considerată artificială şi cu totul în afara faptelor,
având la bază o simplă ficţiune.
Nici una dintre aceste teorii nu oferă o explicaţie concludentă a raporturilor dintre naţiune şi
aleşii ei, de evidenţiat însă, este că alegerile au ca scop să atribuie persoanelor alese competenţa de
a elabora legi şi de a exercita control asupra puterii executive şi nu de a investi aceste persoane cu
mandatul de a reprezenta naţiunea. Astfel aleşii, exercitând o funcţie şi neexecutând un mandat ei
sunt obligaţi să respecte voinţa alegătorilor, manifestată în momentul când naţiune a fost
consultată.
Monarhia
Monarhia este una din formele de realizare a puterii publice sau formă de guvernare,
caracterizată prin aceea că autoritatea supremă este reprezentată de o singură persoană determinată,
numită monarh, rege, împărat etc., şi care deţine această poziţie în stat pe viaţă.
Originea cuvântului monarhie este în limba geacă la cuvintele monos - unul şi arkhein - a
comanda, care înseamnă, ceea ce am menţionat anterior, guvernarea de către o singură persoană.
În funcţie de modul în care o persoană devine monarh şi de modul de exercitare a puterii
publice de către acesta monarhiile pot fi diferenţiate astfel:
a) monarhii ereditare caracterizate prin faptul că ordinea la tron este asigurată prin regula
primului născut, de sex masculin, în cadrul familiei regale.
b) monarhii elective sau semi-elective caracterizate prin faptul că cel care ocupa tronul era
ales, însă cu condiţia ca cel ales să facă parte dintr-o familie princiară, să fie descendent
de monarh.
c) monarhii absolute care au ca principală trăsătură puterea nelimitată a monarhului,
voinţa acestuia fiind cu caracter de lege.
d) monarhii constituţionale caracterizate prin aceea că puterile monarhului nu mai sunt
nelimitate ci sunt limitate prin constituţie, este vorba de monarhiile modernizate.
Monarhiile constituţionale sunt şi ele la rândul lor diferenţiate în monarhii parlamentare şi
monarhii dualiste.
Monarhia parlamentară este acea în care monarhul are atribuţii mai restrânse, lărgindu-se
prin aceasta atribuţiile parlamentului. Din majoritatea parlamentară fiind format şi guvernul. În
concluzie monarhul nu guvernează ci doar domneşte.
Monarhia dualistă se caracterizează prin aceea că monarhul are atribuţii largi, conferite
prin constituţie, el ne mai fiind doar şef al statului ci şi şef al executivului, având însă şi atribuţii
legislative, prin emiterea decretelor-legi.
Monarhia este una din formele de guvernare care a fost aproape exclusivă în antichitate şi
în Evul Mediu, însă în timpurile moderne aceasta fiind mai rar întâlnită, rămânând mai mult o
tradiţie în unele state.

23
 Republica
Republica este forma de organizare a puterii supreme caracterizată prin aceea că şeful
statului este o persoană aleasă pe o perioadă de timp determinată.
Originea termenului de republică este din latinescul res-fapt, lucru; publicus – obşte,
public.
Republica apare ca formă de guvernare încă din antichitate, în timp conturându-se două
forme distincte şi anume: republica aristrocratică şi republica democratică.
Republica aristrocratică caracterizată prin aceea că puterea supremă aparţinea, în mod
declarat, grupurilor privilegiate ale celor bogaţi.
Republica democratică caracterizată prin faptul că toţi cetăţenii au posibilitatea de a lua
parte la alegerea autorităţilor publice şi chiar la exercitarea activităţii acestora, dar numai într-o
anumită măsură.
În Evul Mediu, primele republici apar atunci când unele din oraşele comerciale îşi obţin
independenţa, plătind pentru aceasta sume mari de bani monarhilor.
În epoca modernă, forma de organizare a puterii de tipul republicii s-a extins foarte mult,
devenind chiar o regulă, monarhia rămânând doar o excepţie.
Republicile democratice moderne, organizate pe principiul guvernării reprezentative, se
clasifică în: republici parlamentare, republici prezidenţiale şi republici semi-prezidenţiale.
Republicile parlamentare au drept caracteristică aceea că şeful statului este ales de către
parlament, pentru o perioadă determinată prin constituţie, aceasta fiind în responsabilitatea
guvernului.
Republicile prezidenţiale se caracterizează prin faptul că şeful statului este ales prin votul
cetăţenilor, responsabilitatea pentru aceasta fiind tot a guvernului.
Republicile semi-prezidenţiale sunt remarcate prin aceea că şeful statului este ales de
cetăţeni, parlamentul poate stabili răspunderea executivului în situaţii deosebite, dar şi prin faptul
că preşedintele are, în condiţii stabilite prin lege, dreptul de a dizolva parlamentul.

c) Regimul politic - element definitoriu al formei de stat

În timp ce noţiunea de „forma de guvernământ” arată cine exercită putere politică într-o
societate, o persoană, un grup de persoane sau întreaga masă a populaţiei, la polul opus se află
noţiunea de „regim politic” care are ca obiect evidenţierea modalităţilor, procedeelor şi metodelor
prin care persoanele menţionate guvernează.
Regimul politic se află astfel, la intersecţia dintre politic şi juridic în exercitarea puterii
politice, subliniind astfel impactul dintre cele două planuri şi mai ales preponderenţa politicului.
Regimul politic este acela care desemnează raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi, modul
de exercitare a puterii publice în raport cu libertăţile publice precum şi asigurarea concretă a
drepturilor cetăţenilor cu influenţa acestora asupra puterii publice.
Funcţie de metodele şi procedeele de guvernare folosite în timp s-a conturat mai multe
tipuri de regimuri politice ca: regimul politic constituţional, în care organele statului au la baza
desfăşurării activităţii lor limitele impuse de constituţie; regimul absolutist în cadrul căruia aceste
limite constituţionale nu există; regimul liberal în care guvernarea respectă libertăţile individuale şi
regimul autoritar care recunoaşte doar interesele statului.
O clasificaţie a regimurilor politice are la bază principiul conform căruia separaţia puterilor
în stat a fost aplicat mai mult sau mai puţin riguros pe o scară care duce la izolare aproape
ermetică a fiecărei puteri. Funcţie de cum separaţia puterilor este mai conturată sau mai puţin

24
conturată, forma de guvernământ îmbracă în timp două forme: regimul autoritar, regimul
democratic.
Regimul politic autoritar
Regimul politic autoritar este acel regim politic care se caracterizează prin exercitarea
conducerii statului de către grupuri minoritare, fără a exista un sprijin al cetăţenilor, fără a avea
legitimitate, cetăţenii fiind astfel, lipsiţi aproape complet de exercitarea drepturilor civile.
Regimul politic autoritar ia forma dictaturilor oligarhice sau a dictaturii personale şi
exprimă în general îndepărtarea puterii publice faţă de popor.
Regimurile autoritare apar cel mai frecvent în perioadele de criză economică şi socială,
datorită fenomenelor care provoacă ruperea echilibrului social şi favorizează crearea unor
contraponderi de putere pentru menţinerea coeziunii statului şi a societăţii.
Orice regim autoritar este împotriva tehnicilor de guvernare care se bazează pe libertăţile
publice, astfel, cerinţele individualismului - egoismul, indisciplina, lipsa de preocupare pentru
interesul general - sunt înlocuite cu diferite formule de solidarism: de clasă, de naţionalitate, de
rasă, de religie.
Toate regimurile nedemocratice-autoritare au, atât în practica vieţii politice cât şi în teorii, o
serie de trăsături specifice şi anume:

puterea de stat este deţinută şi exercitată în mod absolut de către o persoană sau un grup de
persoane care concentrează în mâinile lor întreaga putere, în special pe cea politică;

aplicarea puterii politice nu se realizează în baza principiului separării acesteia sau chiar
dacă acest principiu se menţine, el este doar formal cu rol propagandistic;

inexistenţa unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar dacă acestea sunt
prezente în viaţa politică, atribuţiile şi prerogativele lor sunt considerabil restrânse.
Organele puterii, atât cât există, sunt numite, ele subordonându-se total puterii neputând fi
vorba astfel de existenţa statului de drept.

lipsa pluripartidismului politic şi ideologic şi, în consecinţă a opoziţiei politice. În cadrul
societăţii se instaurează dominaţia politică a singurului partid aflat la putere, singura
ideologie admisă este ideologia partidului unic, aceasta devenind şi ideologia oficială a
puterii. Vor fi promovate numai interesele partidului aflat la putere, impunându-se adeseori
prin forţă;

prin mijloacele propagandei şi ideologiei partidului are loc crearea cultului personalităţii
şefului partidului;

regimurile dictatoriale îşi au mijloacele şi metodele proprii de guvernare de la cele legale,
până la cele ilegale, de la manipularea paşnică, până la violenţa deschisă. Folosirea unora
sau altora dintre aceste metode depinde de momentul istoric şi de forţa grupului aflat la
putere.
Unii autori au încercat chiar o clasificare a regimurilor autoritare şi au distins în acest sens,
două categorii: cezarismul empiric şi dictaturile ideologice.
Cezarismul empiric este o formă simplă, primitivă a regimului autoritar nu este caracterizat
de nici o filozofie politică, şeful puterii publice este o forţă care ştie să se facă ascultată prin
mijloace diverse.
În scopul de a crea impresia consultării democratice a poporului, foloseşte ca instrument
formal al guvernării plebiscitul. Tot plebiscitul este folosit şi pentru soluţionarea unor probleme
mărunte, care nu afectează exercitarea autoritară a puterii.
Dictatura ideologică este o formă mai rafinată a autoritarismului, puterea revendică şi
asociază o anumită ideologie sau filozofie, fundamentând şi justificând acţiunile.

25
 Ideologia devine o dogmă care susţine căile şi mijloacele de acţiune a puterii, mai ales pe
cele violente. Motivaţiile ideologice sunt bazate pe concepţii solidariste ce rezultă din
superioritatea rasei, credinţei religioase, apartenenţa de clasă ineficienţa instituţiilor fondate pe
libertăţile publice în epoci de criză.
Aceste regimuri politice folosesc, în general, un sistem complex de organizaţii politice,
religioase, profesionale, şi culturale, dirijate de putere, pentru a-şi subordona întregul popor.
Regimul politic democratic
Regimul politic democratic este una dintre primele forme de organizare a vieţii social-
politice, luând naştere încă din societatea sclavagistă. Însă ca principală formă de exercitate a
conducerii puterii, regimul democrat apare preponderent o dată cu epoca modernă, mai ales în
unele din ţările dezvoltate. Astăzi, regimurile politice democratice constituie o dominantă a vieţii
politice contemporane, atât pentru ţările foste comuniste din Europa răsăriteană, cât şi pentru
majoritatea ţărilor din lumea a treia.
Regimurile politice democratice sunt acele regimuri politice care îşi asigură baza prin
recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, conferindu-le posibilitatea de a
influenţa, într-o anumită măsură, exercitarea puterii publice.
Aspectul esenţial al regimurilor politice democratice este funcţionalitatea instituţiilor puterii
publice în raport cu cetăţenii, ceea ce permite cetăţenilor să influenţeze conducerea statului.
Regimurile democratice se individualizează şi în teorie şi în practica politică printr-o serie
de note distincte cum ar fi:

organele de conducere ale puterii politice de stat se constituie şi acţionează, în general, prin
votul cetăţenilor. Aceste organe sunt rezultatul atât al voinţei cetăţenilor cât şi al alegerilor;

în societăţile democratice există şi se aplică în practică principiul separării puterii în stat,
aceasta fiind garanţia vieţii democratice şi a democratismului politic;

-existenţa unui larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, aplicarea lor în practică fiind
garantată de organele puterii de stat, acesta fiind o caracteristică majoră a regimurilor
politice democratice;

pluripartidismul politic şi pluralismul ideologic constituie o altă componentă majoră a
regimului democratic, fapt ce dă naştere şi asigură funcţionarea opoziţiei politice, a
diversităţilor de opinii şi ideologii în societate.
Astfel, prin structurile organizatorice şi prin mecanismul de funcţionare, regimurile politice
democratice reprezintă, apără şi promovează interesele generale ale tuturor membrilor societăţii şi
ale societăţii în ansamblul ei.
În timp, evoluţia regimurilor politice democratice au cunoscut două etape distincte şi
anume: democraţia liberală şi tehnodemocraţia.
Democraţia liberală este atribuită primei faze de evoluţie a societăţii capitaliste,
conturându-se mai bine spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
Sub aspectul dezvoltării sociale, este vorba de perioada acumulării capitaliste şi a
consolidării acestei societăţi, iniţiativa particulară fiind considerată bază a dezvoltării şi progresului
social. Aceasta fiind recunoaşterea autonomiei individuale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
statul fiind o instituţie de protecţie şi siguranţă fără a avea puteri deosebite asupra individului.
Presiunea economică asupra puterii publice, prin participarea electoratului la exprimarea
opţiunilor politice, creează o combinaţie de exercitare a puterii denumită plutodemocraţie. Aceasta
cuprinde cele două laturi ale exercitării puterii -bogăţia şi poporul- fiecare participând într-o
anumită măsură la constituirea unei combinaţii valide.
Tehnodemocraţia este cea de-a doua etapă a evoluţiei regimurilor politice democratice,
identificată în special după cel de al doilea război mondial. Aceasta se întemeiază, din punct de

26
vedere economic, pe întreprinderi mari cu conduceri colective. Este cea care pretinde guvernanţilor
reglarea generală a producţie, consumului şi schimburilor prin forme de intervenţie a statului în
economie.
Tehnostructura este cea care reuneşte strâns nu numai pe proprietarii bogăţiilor ci şi grupul
social larg al tehnicienilor, administratorilor, organizatorilor, creind astfel impresia că acest grup
trece în planul conducerii şi influenţelor sociale, ceea ce nu se confirmă decât uneori.
Tehnostructura este strâns legată de instituţiile puterii publice a căror funcţionare o
îndreaptă, de regulă, către personalizarea puterii.
Interacţiunea dintre economie şi politică presupune existenţa unui stat puternic şi activ,
capabil în reglarea funcţionării economiei şi pentru menţinerea condiţiilor de creştere a acesteia.
Astfel se susţine menţinerea cadrului instituţional din perioada democraţiei liberale dar se
dă acesteia o funcţionare nouă în sensul că se va reduce rolul parlamentului concomitent cu
creşterea importanţei guvernului, restrângându-se domeniile reglementate prin lege în favoarea
guvernării prin decretele-legi.
La nivelul executivului se extinde participarea la luarea deciziilor a unor comisii cu caracter
permanent sau ad-hoc, formate din specialişti din diferite domenii.
Astfel, în fiecare societate, funcţie de raportul stabilit între componentele principale ale
puterii de stat exprimate prin instituţiile politice -guvern, parlament- şi urmare a unor tradiţii
politice, regimurile politice democratice pot fi: regimuri politice prezidenţiale, regimuri politice
parlamentare, regimuri politice semi-prezidenţiale.
Regimul politic prezidenţial
Este tipul de regim politic în care şeful statului este investit cu conducerea supremă a
statului, deţinând, în sistemul organelor de stat o poziţie privilegiată cu largi atribuţii şi prerogative
referitoare la numirea primului ministru, a membrilor guvernului, iniţiativa legislativă, opunerea
veto-ului unor legi, încheierea unor tratate internaţionale, promulgarea legilor.
Caracteristica acestui tip de regim politic este aplicarea principiului separării stricte a
puterilor în stat.
În cadrul regimului prezidenţial executivul trebuie să fie cât mai independent de puterea
legiuitoare, să fie investit cu autoritate egală, ceea ce presupune ca întreaga activitate de organizare
a aplicării şi de punere în executare a legilor să fie încredinţată preşedintelui.
O altă cerinţă a regimului prezidenţial este aceea ca preşedintele să fie ales prin vot direct
sau indirect de către alegători.
Astfel, prin caracterul puterii pe care o deţine, preşedintele pentru regimul prezidenţial, este
corespondentul adunării legiuitoare din alte regimuri, fiind un organ la fel de reprezentativ.
Preşedintele însă, fiind ales de către electorat nu poate fi silit la retragere, înainte de expirarea
mandatului, prin votul de neîncredere al adunării legiuitoare. Aceasta ar însemna înfrângerea
voinţei alegătorilor exprimată odată cu desemnarea preşedintelui.
Astfel, reiese regula principală a regimului politic prezidenţial potrivit căruia preşedintele
nu răspunde politic în faţa adunărilor legiuitoare, mai mult chiar nici cei care-l ajută pe preşedinte
în exercitarea activităţii executive, secretarii de stat, nu răspund politic în faţa corpului legiuitor, ci
răspund pentru activitatea lor exclusiv în faţa preşedintelui.
Tot ca o regulă pentru regimul prezidenţial, dacă executivul are o autoritate egală cu cea a
puterii legiuitoare, acesteia din urmă i se asigură o autonomie pronunţată faţă de executiv. Astfel,
în orice situaţie de conflict între cele două puteri preşedintele nu poate avea dreptul de a dizolva
adunarea legislativă. Dacă preşedintele ar avea prerogativa dizolvării parlamentului, acesta cu o
independenţă mai redusă, ar putea fi permanent ameninţat de executiv şi silit sub ameninţarea
dizolvării să ia unele măsuri impuse de preşedinte.

27
 Pentru ca principiul separării puterilor în stat să fie cât mai accentuat şi mai rigid regimul
politic prezidenţial stabileşte regula conform căruia preşedintele şi miniştrii săi nu pot fi şi membri
ai puterii legiuitoare şi nici măcar să participe la dezbaterile acestora. Separaţia între puterea
executivă şi cea legiuitoare tinde să meargă până acolo, când chiar dacă preşedintele şi miniştrii nu
mai au o majoritate susţinătoare în adunarea legislativă, ei continuă să rămână pe posturile lor.
În concluzie, indiferent de legăturile care se stabilesc între puterile statului pentru
funcţionarea corectă a regimului politic prezidenţial, caracteristica principală a acestui regim este
aceea de a se asigura stricta separaţie a puterilor în stat, în aşa fel încât să se ajungă la o echilibrare
a lor.
Regimul politic parlamentar
Acest regim are ca o primă caracteristică faptul că parlamentul, raportat la celelalte organe
ale puterii de stat deţine un rol preponderent, materializat într-un surplus de atribuţii şi prerogative.
Regimul politic parlamentar, presupune în principal un executiv format dintr-un şef de stat
fără responsabilitate politică şi un cabinet ministerial care va răspunde în faţa parlamentului atât
pentru actele sale, săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, cât şi pentru cele ale şefului
statului. În cadrul acestui regim politic şeful statului poate fi atât ereditar -împărat, rege sau prinţ-
cât şi fi ales, pentru un mandat limitat, de către electorat sau de către adunarea legiuitoare. În cazul
şefului de stat ales, pentru regimul parlamentar, este important ca acesta să nu poată fi revocat de
către puterea legiuitoare înainte de expirarea mandatului său.
Şeful statului neavând responsabilitate politică, actele făcute de ele în exerciţiul funcţiei nu
au valabilitate fără semnătura unui ministru, acesta din urmă prin semnătură asumându-şi şi
responsabilitatea pentru actele respective. De aici şi caracteristica regimului politic parlamentar
conform căruia se tinde spre reducerea influenţei şefului de stat în viaţa politică, întreaga
răspundere pentru activitatea desfăşurată de puterea executivă fiind a miniştrilor.
Astfel, puterea reală în regimul parlamentar aparţine celor care răspund de ea, adică
miniştrilor şi consiliului de miniştri şi nu sefului de stat după cum şi adagiul “Şeful statului
domneşte, dar nu guvernează”
O altă trăsătură a regimului parlamentar o constituie faptul că faţă în faţă cu executivul,
compus din şeful statului şi cabinetul de miniştri, se află puterea legiuitoare compusă din una sau
două grupări. Cel puţin una dintre aceste camere va fi aleasă printr-un scrutin larg în timp ce cea
dea doua poate fi aleasă printr-un scrutin mai restrâns sau să aibă chiar caracter aristrocratic.
Regimul parlamentar ca şi cel prezidenţial are în vedere separaţia puterilor în stat însă tinde
spre realizarea echilibrului între puteri prin colaborarea acestor puteri în stat şi nu prin opunerea
lor.
Tot caracteristic pentru regimul parlamentar este şi instituirea unui set de reguli sau
mijloace procedurale la care să se apeleze în cazul ivirii unui conflict între puterile statului, precum
şi modul cum aceste mijloace vor fi puse în acţiune. Aceste măsuri se concretizează în: dreptul
şefului statului de a dizolva parlamentul şi răspunderea politică a miniştrilor.
Colaborarea puterilor devine astfel o necesitate constituţională, orice conflict se poate ivi
dar acesta nu poate dura, apelându-se imediat la regulile prestabilite, aceasta însă nu tinde să fie o
ameninţare. Regimul parlamentar vine de altfel, în sprijinul colaborării şi cu alte reguli proprii şi
anume: admite ca miniştrii să fie numiţi dintre deputaţi şi senatori; recomandă ca alegerea
miniştrilor să fie făcută din cadrul majorităţii parlamentare; admite unui ministru care nu este
membru al camerelor legiuitoare să susţină în faţa acestora un proiect de lege sau să-şi apere
politica sa ori pe cea a guvernului.
Regimul parlamentar este în concluzie, un regim de echilibru între puterea legislativă şi cea
executivă, echilibru realizat prin colaborarea celor două, dar practica politică a diferitelor state a

28
făcut ca acest echilibru să fie rupt de multe ori în favoarea puterii executive, alteori a celei
legislative, funcţie de condiţiile economico-sociale sau de momentul istoric
Regimul politic semi-prezidenţial
În cadrul acestor societăţi, lupta pentru supremaţie dintre puterea executivă şi cea
legislativă, a impus apariţia unui element de mediere, de echilibru între acestea. Acest element a
fost găsit, de regulă, în persoana sefului statului care din dorinţa de a limita puterea parlamentului a
fost înzestrat cu prerogative ce ţin atât de executiv cât şi de legislativ, el putând astfel media între
acestea. Asemenea regimuri sunt specifice societăţilor foste comuniste, în perioada de tranziţie,
când se consideră o necesitate şi menţinerea unui executiv puternic dar şi a unui legislativ autoritar.
În timp reglementarea constituţională veche, care prevedea pentru şeful statului un
preşedinte cu autoritate diminuată faţă de cea a parlamentului, este înlocuită cu reglementări noi
care prevăd pentru şeful statului un preşedinte a cărei poziţie în stat era pe aceeaşi treaptă de
egalitate cu parlamentul şi la un nivel superior faţă de primul-ministru sau de miniştri. Preşedintele
este astfel investit cu atribuţii mai largi şi mai importante decât preşedintele din reglementările mai
vechi. Faţă de regimul parlamentar care reglementa că actele şefului de stat trebuiau
contrasemnate de un ministru preşedintele noilor reglementări nu mai este condiţionat în acest
sens, nici când se pronunţă pentru dizolvarea parlamentului nici pentru a lua măsuri care se impun
atunci când independenţa naţiunii, integritatea teritoriului sau executarea angajamentelor
internaţionale sun ameninţate grav ori imediat, iar funcţionarea regulată a puterilor publice este
întreruptă.
Noul tip de şef al statului poate recurge şi la referendum, acesta fiind un nou mijloc de
presiune asupra parlamentului, pe lângă cel care se referă la dizolvarea lui.
Astfel, evoluţia vieţii constituţionale a dus în unele ţări la apariţia sistemelor mixte, care
prin ruperea formulelor tradiţionale ale regimului parlamentar şi ale celui prezidenţial, au ajuns la
soluţii de compromis, identificate undeva la mijlocul drumului care le separă şi care au fost numite
“regimuri semi-prezidenţiale”

5. STATUL DE DREPT
Sintagma “stat de drept” reprezintă acea legătură firească şi necesară între norma juridică
şi realitatea politică, reflectată prin interdependenţa celor două fenomene sociale: statul şi dreptul,
şi manifestată prin constituirea şi exercitarea puterii de stat pe baza legii.
Relevând această interdependenţă L.Duguit spunea “Dreptul fără forţă este neputincios dar
forţa fără drept est o barbarie”.
În aceste condiţii, statul de drept presupune armonizarea şi echilibrarea raporturilor celor
două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul promovării
drepturilor şi libertăţilor individuale
. Statul prin instituţiile sale abilitate în primul rând prin puterea legiuitoare, emite normele
de drept pe baza cărora chiar aceste instituţii sunt obligate să funcţioneze.
Aşadar statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii, lege care există tocmai ca
urmare a existenţei şi activităţii legislative a statului de drept.
Analiza fenomenelor politico-juridice al statului duce la concluzia că statul de drept
presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei reguli fundamentale:

Accesul la putere să aibă loc prin vot popular.

Exercitarea puterii să se facă în baza legii.

29

Izvorul puterii să-şi afle expresia în voinţa suverană liber exprimată a poporului.
Putem astfel afirma că statul de drept reflectă coexistenţa celor două entităţi sociale
distincte, dar nedisociabile, care sunt statul şi dreptul, al raporturilor lor reciproce, manifestate prin
relaţiile dintre putere şi normativitate, prima cu tendinţă spre dominare şi comandă, iar a doua cu
putere de frânare şi ordonare.
În epoca modernă şi mai ales contemporană s-a ajuns la o armonizare a acestor rapoarte
concretizate în stăpânirea, organizarea şi controlul puterii prin drept ca o sinteză superioară a celor
două elemente componente, denumită statul de drept.
Definirea statului de drept sau a statului de legalitate, pare o problemă relativ simplă, care
ar fi în genul: statul de drept este statul care în întreaga lui activitate realizează domnia legii.
O analiză mai profundă, arată că problema statului de drept este mai complicată.
Statul ca organizaţie instituţionalizată, cu o populaţie suverană şi un teritoriu determinat nu
poate acţiona ca atare, nici pe plan intern nici pe plan internaţional, ci va acţiona numai prin
organele sale reprezentative. În mod obişnuit aceste organe sunt parlamentul, autoritatea executivă
şi cea legislativă, specifice pentru democraţia reprezentativă. Această structură este valabilă şi
pentru sistemele cu democraţie directă dar este completată şi alte două instituţii şi anume
referendumul şi iniţiativa populară.
Caracteristic statului de drept este că nici una dintre aceste instituţii nu-şi va putea desfăşura
activitatea fiecare după cum doreşte ci vor fi ţinute să respecte normele şi reglementările
prestabilite prin legi.
Astfel, statul de drept trebuie considerat un instrument simplu în folosul oamenilor care-l
alcătuiesc. Aceasta presupunând un sistem legislativ preocupat permanent de a ocroti
personalitatea umană în integralitatea ei şi de a-i crea condiţii optime de dezvoltare.
Definind statul de drept doar ca un stat al domniei legii, fără a completa că această lege
trebuie să se refere prin reglementările ei la recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
umane, este o definire necompletă.
Un stat de drept nu poate exista numai printr-un sistem legislativ şi prin garantarea
respectării stricte a acestui sistem. Este strict necesar pentru statul de drept ca sistemul său
legislativ să promoveze permanent ideea drepturilor şi libertăţilor umane într-un spirit pur liberal şi
democratic.
O altă caracteristică a statului de drept este aceea de a consacra absolutismul uneia dintre
organele statului, fie a celui legislativ, fie a celui executiv. Din acest motiv, statul de drept
presupune o entitate statală bazată pe separaţia puterilor în stat şi pe un sistem de frâne şi
contragreutăţi care să asigure echilibrul în funcţionarea puterilor de stat şi nu să le primită să facă
abuz de atribuţiile pe care le au.
Astfel o definire completă a noţiunii de stat de drept cuprinde toate caracteristicile anterior
menţionate şi anume:
Statul de drept este statul care organizat în baza principiului separaţiei puterilor în stat şi
urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură
stricta respectare a reglementărilor sale de către toate organele lui în întreaga lor activitate.
Faţă de respectarea cu stricteţe a legii apar unele probleme greu de soluţionat, chiar şi
atunci când legea a fost nerespectată prin activitatea organelor puterii executive.
Acesta se datorează mai întâi faptului că, în timp ce teoretic sarcina de a verifica punerea în
executare a legii de către organele executive ar pute fi atribuită organului care a emis această lege,
în practică aceasta nu este posibil a se realiza din mai multe motive. Mai întâi datorită faptului că
necesită foarte mult timp, timp pe care organul legislativ trebuie să-l folosească cât mai eficient
pentru dezbaterea amănunţită a problemelor majore şi a iniţiativelor legislative. Un alt motiv se

30
referă la faptul că în această situaţie parlamentul ar fi investit cu puteri excesive, fiind obligat pe
lângă adoptarea legilor să exercite şi controlul asupra aplicării lor, şi nu ar putea face faţă la acest
sistem greoi de control care să cuprindă întreaga activitate executivă.
Organele administrative superioare nu pot fi nici ele împuternicite cu această atribuţie a
exercitării controlului asupra respectării legii de către organele executive, întrucât în cazul în care
intervin interese cetăţeneşti într-un litigiu, cel care judecă este chiar una dintre părţile în litigiu.
Astfel se impune cu necesitate ca acest control al respectării legilor să fie atribuit unor
organe independente, separate de organele puterii executive, pentru a satisface pe deplin interesele
celor nedreptăţiţi prin nerespectarea legilor de către puterea executivă. Aceste organe trebuie să fie
suficient de consolidate, faţă de puterea executivă, capabile de a da hotărâri în deplină
independenţă, prin parcurgerea unor căi procedurale eficiente care să permită şi punerea în
executare a hotărârilor date. În afara respectării acestor condiţii, statul de drept ar fi doar o idee, iar
cetăţeanul a cărui drept a fost încălcat sau nerespectat ar fi lipsit de un remediu împotriva actelor
administrative ilegale.

Trăsăturile definitorii ale statului de drept

Statul de drept este un concept foarte actual mai ales pentru societăţile în tranziţie spre
democraţie cum este de altfel şi cazul ţării noastre.
Dar nici teoretic şi nici ca în ce priveşte practica socială el nu este ceva nou, produs în
momentul istoric pe care-l parcurgem.
Statul de drept este astfel, rezultatul dezvoltării istorice a coexistenţei celor două fenomen
sociale -statul şi dreptul- indisolubil legate unul de celălalt ambele fiind chemate să îndeplinească
funcţii esenţiale pentru organizarea şi guvernarea societăţii.
În condiţiile actuale, urmare a răsturnării guvernelor totalitare din ţările foste comuniste,
pentru reorganizarea noilor societăţi pe baze democratice apare reactualizat şi conceptul de stat
de drept ca unică alternativă de dezvoltate al a acestor societăţi care tind spre valorile sociale din
societăţile contemporane ale statele democratice dezvoltate.
Statul de drept se identifică printr-o serie de trăsături definitorii, care interacţionează şi se
interferează şi se completează reciproc ă în întreaga activitate a statului. Aceste trăsături sunt:

Statul de drept este o replică socială faţă de abuzul de putere şi constituie şi o soluţie
pentru împiedicarea acestuia;

Satul de drept pentru a putea funcţiona trebuie să creeze condiţii legislative pentru a lua
fiinţă pluralismul politic, pentru a face posibilă competiţia politică liberă şi de asemeni
pentru a face posibil dreptul la opoziţie.

O altă trăsătură se referă la democratismul puterii manifestat prin suveranitatea
poporului. Poporul îşi exercită suveranitatea prin sistemul electoral care trebuie să fie
bazat pe votul universal egal, discret şi secret în cadrul alegerilor libere urmare a cărora
se constituie Parlamentul investit cu atribuţii de adoptare a legilor precum şi de control
asupra executivului.

Pentru statul de drept este obligatorie ordinea de drept în care locul suprem este ocupat
de Constituţie, impunând totodată şi obligaţia tuturor indiferent că sunt cetăţeni, organe
de stat sau organisme sociale să se supună şi să respecte legea. În cadrul ordinii de drept
respectarea normelor juridice - a legilor, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege
se întemeiază pe legitimitate, pe respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor la nivelul standardelor stabilite la nivel internaţional.

31

Funcţionarea statului de drept cere separaţia puterilor în stat, limitarea prin drept a
acestor puteri, independenţa judecătorilor, posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa
justiţiei în cazul în care drepturile legitime i-au fost încălcate de către un organ al
statului, un organism social sau chiar de către un alte cetăţean.

Statul de drept reprezintă guvernarea în numele majorităţii dar aceasta presupune şi
respectarea drepturilor minorităţilor, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără nici o
deosebire.

Statul de drept presupune de asemenea, respectarea economiei de piaţă liberă, fără de
care nu ar putea exista stat de drept, presupune garantarea proprietăţii private şi
egalitatea şanselor precum şi protecţia socială a categoriilor defavorizate.

Statul de drept este condiţionat ca realizare practică de nivelul de instruire şi de educaţie
al poporului, de tradiţiile culturale, de aspecte psihosociale privitoare la respectul faţă
de lege.

De asemeni, nu poate fi vorba de un stat de drept fără o libertate deplină a presei şi a
toate tipurile de mass-media, fără o garanţie a dreptului de asociere si fără existenţa
societăţii civile - ca modalitate prin care să se împiedice abuzul puterii statale.

Şi nu în ultimul rând statul de drept trebuie să garanteze şi să asigure permanent
respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti aşa cum acestea
sunt reglementate în documentele internaţionale.
Aceste trăsături deşi definitorii pentru statul de drept în realitatea sa practică fiind influenţat
de ansamblul factorilor socio-politici din fiecare ţară, de condiţiile naţionale şi cele internaţionale
din fiecare ţară, acesta nu poate fi considerat un şablon strict universal.
Conturându-se în decursul istoriei ca o formă superioară de organizare politico-socială
statul de drept riscă şi unele puncte vulnerabile cum sunt:
În statul de drept este posibilă apariţia unui număr foarte mare de reglementări, legi şi alte
acte normative ceea ce ne face să spunem că este vorba de o inflaţie legislativă. Pe de altă parte
dinamica vieţii sociale fiind foarte rapidă este posibil a se întârzia cu unele reglementări în raport
cu această dinamică.
Organele judiciare vor fi, cel puţin uneori, în imposibilitatea de a stăpâni fenomenul
criminalităţii ajungând chiar prin hotărârile date să facă adevărate erori judiciare.
De asemeni, în statul de drept, dată fiind separaţia puterilor în stat, prin realizarea activităţii
puterii judecătoreşti se poate ajunge la aşa numita dictatură juristrocratică atunci când
independenţa judecătorilor este folosită în mod abuziv.
În concluzie, statul de drept ca realitate istorică şi ca noţiune prezintă exigenţe de
necontestat şi cere avantaje, ca valoare contemporană, este în raport cu experienţa istorică şi
tendinţele progresului social. În acest sens şi Constituţia ţării noastre la art.1 al.3 prevede:
“România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor
Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

32
 Mecanismele juridice de înfăptuire a statului de drept

Pentru înfăptuirea statului de drept în conformitate cu trăsăturile lui specifice este nevoie
de existenţa unor mecanisme juridice specifice şi anume: controlul constituţionalităţii legilor,
controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative, independenţa justiţiei, principiul
separaţiei puterilor în stat.
Controlul constituţionalităţii legii este diferit după cum controlul se exercită asupra
proiectelor de legi, asupra legii în faza dinaintea promulgării ei, asupra legii după momentul în care
a intrat în vigoare sau se poate fi diferit în ţările cu constituţii rigide faţă de cele cu constituţii
flexibile.
Controlul Constituţionalităţii legilor consacrat de Constituţia României
Constituţia noastră din 1991- republicată, cu privire la controlul constituţionalităţii legilor,
vine cu un sistem mixt în care reuneşte şi controlul constituţionalutăţii înainte de promulgarea
legilor şi pe cel care se realizează după momentul intrării în vigoare a legilor pe cale de excepţie .
acest sistem mixt este atribuit prin Constituţie aceluiaşi organ Curtea Constituţională.
Structura Curţii Constituţionale
Prin modul ei de recrutare s-a urmărit pentru Curtea Constituţională un caracter politic în
timp ce prin atribuţiile acordate se încearcă un caracter judiciar.
În ce priveşte modul de recrutare art.142 şi 143 al Constituţiei de 1991 – republicată
stabileşte:
ART.142
“(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei.
(2) Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani,
care poate fi prelungit sau înnoit.
(3) Trei judecători sunt numiţi de Camera deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României.
(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o
perioadă de 3 ani.
(5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
ART.143
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
juridic superior.”
Întrucât numirea membrilor Curţii Constituţionale face referire la o mare masă de
persoane, numeroşi jurişti ar putea avea pregătire juridică superioară, iar actul numirii se rezumă
doar la aprecierea liberă făcută de cele trei organe politice se observă clar caracterul politic al
numirii judecătorilor Curţii.

33
 REZUMAT

Statul este un fenomen special aparte în istoria societăţii, coordonatele sale esenţiale
dezvoltându-se îndeosebi în domeniile politic şi juridic.
Din punct de vedere juridic statul este expresia şi instituţionalizarea puterii politice în
societate, sistemul instituţional creat de această putere în scopul exercitării ei. În acest context
juridic, statul realizează puterea politică cu ajutorul dreptului, care este cel mai de seamă factor
generator de norme juridice şi garant al aplicării acestor norme. Statul devine astfel, forma normală
de organizare a societăţii politice.
Termenul de stat este utilizat, de regulă, în trei accepţiuni importante promovate în doctrin
ade specialitate:

Statul reprezintã puterea centrală - prin această accepţiune se face diferenţiere între
stat şi colectivităţile locale;

Statul reprezintă guvernanţii - în sensul că statul desemnează pe de o parte pe cei care
conduc iar pe de altă parte pe cei care sunt conduşi, accepţiune care face diferenţierea
între guvernanţi şi guvernaţi;

a treia accepţiune este acea în care statul desemnează o societate politică organizată;
Statul se deosebeşte de alte instituţii, în primul rând prin natura specifică a activităţilor
fundamentale pe care este chemat să le îndeplinească, activităţi care, în mod obişnuit, sunt
desemnate prin termenul de funcţii ale statului Se consideră în general că aceste funcţii sunt în
număr de trei: funcţia legislativă; funcţia executivă şi funcţia judecătorească.
a) funcţia legislativă este acea activitate a statului, care are ca obiect elaborarea de norme de
conduită socială, generale, impersonale, de aplicaţie repetată şi obligatorii, adică
susceptibile de a fi sancţionate prin forţa de constrângere a statului, cărora orice alte norme
de conduită le sunt subordonate.
b) funcţia executivă are ca obiect asigurarea bunului mers al serviciilor publice, organizarea
aplicării legilor şi punerea lor în aplicare la cazurile concrete de către organele care
constituie în totalitatea lor administraţia unui stat.
c) funcţia jurisdicţională este acea activitate a statului, care are ca obiect soluţionarea cu
putere de adevăr legal şi în deplină independenţă, în cadrul unei proceduri publice şi
contradictorii a conflictelor juridice, adică a acelor situaţii în care unul sau mai mulţi
indivizi pretind în contradictoriu cu alţii că ordinea de drept a fost violată. Aceste situaţii se
numesc şi fenomene contencioase, cuvânt care derivă din verbul latin “contendere” (a
lupta) şi este utilizat în acest sens pentru că la romani procesele aveau caracterul unei lupte
judiciare, care avea loc în faţa magistratului.
Pornind de la definiţia statului prin care care se arată că statul este o putere organizată
asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, se pot identifica ca principale elemente constitutive
ale statului, în absenţa cărora nu putem vorbi despre existenţa unei entităţi statale:

naţiunea (populaţia) –este definită ca fiind o mare comunitate umană care există pe
acelaşi teritoriu şi care posedă o unitate lingvistică, culturală, economică şi spirituală

teritoriul - partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana
aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea.

puterea de stat - noţiunea de putere publică este acel sistem de organe, desemnat prin
procedeul de consultare directă a populaţiei aflată pe un anumit teritoriu, pentru a
exercita funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, excluzând subordonarea
acestor organe unor autorităţi superioare sau concurente.

34
 Forma de stat este un concept politico-juridic, care exprimă modul de constituire, conducere
şi exercitare a puterii de stat. Forma puterii de stat este diferită de la un stat la altul în funcţie de
teri criterii importante : structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
Structura de stat, care indică forma autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele competenţei
materiale şi teritoriale ale acestora precum şi competenţele dintre ele, respectiv legăturile specifice
existente între întreg şi parte.
Forma de guvernământ, aceasta desemnează formarea şi organizarea structurilor statului -
autorităţi şi instituţii-, caracteristicile şi principiile care sunt la baza raporturilor dintre instituţii,
special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică şi puterea de stat precum şi relaţia
dintre acestea şi individ, precum şi mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de consacrare şi
garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Funcţie de aceste criterii puterea de stat poate fi a unui stat unitar sau a unui stat federal, a
unei monarhii sau a unei republici, a unui stat democratic sau a unui stat autoritar.
Stat de drept reprezintă acea legătură firească şi necesară între norma juridică şi realitatea
politică, reflectată prin interdependenţa celor două fenomene sociale: statul şi dreptul, şi
manifestată prin constituirea şi exercitarea puterii de stat pe baza legii.

Teme de control

1. Analizaţi statul prin prisma elementelor sale constitutive

2. Relevaţi asemănările ţi deosebirile dintre statul unitar descentralizat şi statul federal
3. Analizaţi teoria legitimităţii statului înţelesă ca forţă de constrângere din următoarele
afirmaţii:
„Statul este autoritatea care se bazează pe capacitatea oamenilor de a comanda şi a
ase supune”
„Statul este o comunitate umană, fixată pe un teritoriu prropriu şi posedînd o
organizare; din această organizare rezultă pentru membrii grupului în cadrul grupului
respectiv o putere supremă de acţiune, de conducere, de coerciţie, adică de
constrângere legală”
4. Analizaţi corelaţia dintre stat şi drept în lumina principiului separaţiei puterilor în stat.
5. Caracterul naţional al statului român – perspectivă istorică.
6. Descentralizarea în lumina dispoziţiilor Constituţiei actuale.
7. Asemănări şi deosebiri între Polisul antic şi statul modern
8. Forma de guvernământ a Romîniei în perioada lui A. I. Cuza
9. România în perioada monarhică
10. Transferul de suveranitate din partea statelor membre în favoarea U.E.

35
 MODULUL 3.
CETĂŢENIA ROMÂNĂ.

1. Noţiunea de cetăţenie şi natura ei juridică.

2. Principiile care guvernează în materie de cetăţenie.
3. Cetăţenia – raport juridic special între stat şi populaţie
4. Raportul juridic al cetăţeniei- izvor al drepturilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor
5. Dobândirea cetăţeniei române; modalităţi.
6. Pierderea cetăţeniei române; modalităţi.
7. Alte efectele juridice în materie de cetăţenie.
8. Statutul juridic special al străinilor şi apatrizilor

1
 1. NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE ŞI NATURA EI JURIDICĂ.

Organizarea concretă a statului nu se poate realiza decât în raport cu populaţia şi teritoriul.

Populaţia îşi regăseşte reflectare în ştiinţa dreptului constituţional sub aspectul cetăţeniei .
Astfel cetăţenia exprimă apartenenţa unei persoane la statul român. Ea nu este numai o
simplă relaţie de apartenenţă, cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice
care intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie juridică concretizată în multitudinea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce prevăzute de Constituţie şi legile ţării.
Noţiunea de cetăţenie poate fi exprimată în două accepţiuni: instituţie juridică şi termen
desemnând condiţia juridică sau statutul ce se creează prin intermediul normelor juridice acelor
persoane care au calitatea de cetăţean.
Cu privire la natura juridică a cetăţeniei în literatura de specialitate, au fost exprimate
numeroase şi controversate puncte de vedere.
Astfel potrivit unei opinii, cetăţenia exprimă legătura ce uneşte un individ, un grup de
indivizi, anumite bunuri cu un anumit stat. Este o concepţie neştiinţifică, întrucât porneşte de la
ideea că raporturile juridice esenţialmente aflate sub incidenţa unei norme juridice, ar putea lua
naştere între bunuri şi persoane pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că pune pe plan de
egalitate persoanele cu bunurile.
Potrivit altei opinii, cetăţenia este pur şi simplu un element constitutiv al statului.
Organizarea puterii de stat se face în raport cu populaţia şi teritoriul, dar cetăţenia nu trebuie
redusă doar la semnificaţia unuia dintre elementele constitutive a statului(populaţia). Ca
apartenenţă a unei persoane la un anumit stat, cetăţenia este legătura juridică din care i-au naştere
drepturi şi obligaţii specifice, reciproce între acea persoană şi stat.
O altă opinie este aceea că cetăţenia a fost considerată un element al capacităţii juridice,
aşa cum apare capacitatea în unele ramuri ale dreptului, adică nedisociată în capacitate de
folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Dacă este adevărat că distincţia dintre cele două forme ale
capacităţii juridice este lipsită de însemnătate în respectivele ramuri de drept, pornind de la faptul
că ambele forme ale capacităţii juridice se nasc în aceleaşi condiţii, nu este mai puţin adevărat că
tocmai în aceste condiţii capacitatea juridică nu reprezintă decât consecinţa de a avea anumite
drepturi şi obligaţii recunoscute de lege.
În ceea ce priveşte capacitatea juridică în cazul raporturilor de drept constituţional, cu privire la
subiectele de drept, se cere ca acestea să aibă deopotrivă atât capacitatea de folosinţă, cât şi
capacitatea de exerciţiu, pentru a putea fi considerate şi recunoscute ca fiind subiecte de drept
constituţional. Aceasta înseamnă că trebuie ca persoanele responsabile să aibă drepturile
cunoscute de lege, cât şi aptitudinea de a-şi asuma drepturi şi obligaţii corelative.
O altă opinie este că cetăţenia a fost definită ca apartenenţa unei persoane la statul
respectiv în virtutea căreia, persoana are faţă de stat anumite drepturi stabilite prin lege, precum şi
obligaţii corespunzătoare şi care sunt reciproce. Aceeaşi concepţie se reflectă şi în legea
Cetăţeniei Române (legea 21 din 1991) care prevede în art.1 alineatul1:” Cetăţenia română
exprimă apartenenţa unei persoane la statul român”.
Pornind de la aceste considerente definim noţiunea de cetăţenie ca fiind instituţia
juridică care cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturile sociale
dintre stat şi persoanele pe care prin sentimentele şi interesele lor, sunt strâns legate de

2
destinele statului, stabilind astfel drepturi şi obligaţii reciproce prevăzute de Constituţie şi de
legile ţării acestor categorii de subiecte de drept, participante la astfel de raporturi juridice.

2. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ

ÎN MATERIE DE CETĂŢENIE
Principiile reglementării cetăţeniei române sunt acele reguli de mare generalitate care
guvernează întreaga materie a cetăţeniei. Aceste principii sunt considerate următoarele:

Consacrarea egalităţii între cetăţen şi înlăturarea tuturor criteriilor discriminatorii.
Potrivit acestui principiu, statul este acelaşi pentru toţi cetăţenii săi fără deosebire de rasă,
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială(art. 4 aliniatul 2 din Constituţie). Nu este o
egalitate ipotetică abstractă, demagogică, ci una reală efectivă.

Cetăţenia se dobândeşte de regulă ca efect al legăturii de sânge IUS SANGVINIS -
potrivit acestui principiu copiii, indiferent de locul naşterii sunt cetăţeni români dacă
ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenie română.

Nici o discriminare nu este admisă între părinţi în ceea ce priveşte stabilirea cetăţeniei
copilului pe baza legăturii de sânge, acesta dobândind cetăţenia română chiar şi atunci
când numai unul dintre părinţi este cetăţean român, indiferent de locul unde s-a produs
naşterea.

Consecinţă a caracterului unitar al statului, cei care aparţin statului român au o
singură cetăţenie: cea română. Potrivit art. 37 din Constituţie, cetăţenii români mai pot
avea şi o altă cetăţenie.

Încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean
român şi un cetăţean străin, nu produc efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor, astfel
spus cetăţenia română nu se dobândeşte şi nu se pierde prin căsătorie.

Dobândirea cetăţeniei române de către unul dintre soţi sau pierderea acestei cetăţenii,
nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei celuilalt soţ sau copiilor.

Sunt şi rămân cetăţeni români, persoanele care au dobândit această calitate potrivit
legislaţiei anterioare.

Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

În situaţiile prevăzute de lege, cetăţenia copilului minor poate fi stabilită prin acordul
părinţilor.

La propunerea guvernului, parlamentul României, poate acorda unor străini cetăţenia
de onoare pentru servicii deosebite aduse tării şi naţiunii române. Persoanele care au
dobândit cetăţenia de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute
cetăţeanului român cu excepţia dreptului de a alege şi de a fi ales în organele statului,
precum şi a dreptului de a ocupa unele funcţii civile şi militare publice.

3
 3. CETĂŢENIA - RAPORT JURIDIC SPECIAL
ÎNTRE STAT ŞI POPULAŢIE

Pe coordonatele conceptului de naţiune se circumscrie în anumite limite şi noţiunea de

cetăţenie, fără însă ca cele două concepte să se confunde.
Într-un prim sens această noţiune de „cetăţenie” desemnează acea instituţie juridică, adică
ansamblul de norme juridice între care există o conexiune.
Din acest punct de vedere, cetăţenia apare ca o instituţie, deoarece realitatea ne arată că
există acele norme ce reglementează raporturi sociale grupate în jurul necesităţii de a se asigura
drepturile şi obligaţiile prevăzute de Constituţie şi legi acelor persoane care, prin sentimentele şi
interesele lor, sunt strâns legate de destinele statului nostru.
Într-un al doilea sens, noţiunea de „cetăţenei” poate fi şi este utilizată nu pentru a
desemna un ansamblu de norme conexe ca urmare a faptului că au un obiect specific comun, ci
pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează prin normele dreptului nostru acelor persoane
care au calitatea de „cetăţean”. Dacă cetăţenia, considerată ca instituţie, constituie o categorie
legată de dreptul obiectiv, în cel e al doilea sens, ea se axează pe ideea de subiect de drept, a
cărui poziţie juridică, în cadrul unor anumite raporturi sociale, o caracterizează. În acest sens, se
vorbeşte de „cetăţenia” unei persoane, de „dobândirea şi pierderea cetăţeniei”.
Considerând cetăţenia din punctul de vedere al subiectului ei, ea apare ca o situaţie
juridică -un statut- termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective şi obligaţii
ale unei persoane, unite între ele printr-o conexitate specifică. În acest sens, cetăţenia poate fi
definită ca fiind situaţia juridică rezultând din apartenenţa unei persoane fizice la un stat
determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi
cea de apărare a ei.
O altă definiţie pleacă de la ideea că cetăţenia este un raport juridic între o persoană şi
colectivitatea de oameni care constituie societatea, colectivitate reprezentată în cadrul acestui
raport prin stat.
Cetăţenia nu poate fi caracterizată ca „un raport juridic” sau un contract, întrucât ea se
mărgineşte să definească drepturile şi obligaţiile unuia dintre subiecte în cadrul unui complex de
raporturi şi anume cele ale cetăţeanului, fără să caracterizeze însă şi poziţia statului faţă de
cetăţean. Cetăţenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic şi pentru că în realitate ea
defineşte poziţia unei persoane nu numai în cadrul unui singur raport juridic, ci într-un complex
de raporturi juridice.
Pentru a fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o populaţie,
care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un teritoriu, care să îi fixeze limitele spaţiale
(obiective). Conceptul de populaţie este analizat în cadrul dreptului constituţional prin prisma
noţiunii de cetăţenie şi a celei de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului. Consituţia şi
legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusive drepturile politice), în timp ce persoanelor
care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.

4
 Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional doua accepţiuni. În primul
rand, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupare de
norme juridice cu un obiect comun de reglementare iar a doua opinie consideră cetăţenia ca fiind
condiţia (starea) juridică ce se creează acelor persoane care su calitatea de cetăţean, axându-se pe
ideea de subiect de drept şi se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea ei.
În stabilirea conceptului de cetăţenie, doctrina juridică prezintă diferite opinii. Astfel,
într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un individ, un grup sau anumite bunuri,
cu un anumit stat, opinie caracteristică acelor autori care considerau că raporturile juridice se pot
stabili şi între persoane şi bunuri, nu numai între persoane, teză neştiinţifică, deoarece raporturile
juridice se pot stabili numai între oameni, uneori ele încheindu-se cu privire le bunuri, dar
niciodată putându-se efectua între oameni şi bunuri. Altă opinie pleacă de la ideea conform căreia
statul este suma celor trei elemente: populaţia, teritoriul şi suveranitatea, definind astfel cetăţenia
ca o legătură politică sau juridică sau ca o calitate a persoanei, în virtutea căreia persoana face
parte din populaţie, care este unul din elementele constitutive ale statului. 1
În definirea cetăţeniei trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relaţiilor
social- economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice şi statul roman, remarcând faptul
că numai persoanele fizice au cetăţenie, în nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu
prezintă această calitate la care ne referim.
Titlul de cetăţean român dovedeşte apartenenţa acestuia la statul român, respective de
beneficierea drepturilor şi libertăţilor democratice, drepturi nu numai proclamate dar şi garantate
în exercitarea lor efectivă, lucru ce presupune însă şi respectarea anumitor îndatoriri, obligaţii ce
le revin cetăţenilor ca urmare a exercitării acestora. Titlul de cetăţean român impune devotement
şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a
obligaţiilor înscrise în Constituţie şi în legile ţării.
Astfe, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social- economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor
şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi legile României.²
În ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei, aceasta se poate realize în conformitate cu două
principii: principiul ius sanguinis (dreptul sângelui) şi principiul ius soli sau ius loci (dreptul
locului, adică al teritorului pe care s-a născu o persoană). Conform principiului ius sanguinis,
copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din pătinţi care, amândoi sau numai unul, au
cetăţenia statului respective. Principiul ius loci spune că, copilul devine cetăţean al unui stat, dacă
se naşte pe teritoriul statului respectiv.
În dreptul român a fost adoptat ca mod originar de dobândire a cetăţeniei principiul ius
sanguinis, alături de care există şi moduri derivate de dobândire a cetăţeniei române, care să
uşureze integrarea persoanelor care nu s-au născut din părinţi români, în societatea românească.
Cetăţenia română se poate dobândi, pe lângă dobândirea ei prin naştere, prin repatriere, ca
variantă a dobândirii cetăţeniei la cerere. Astfel, persoanele care au fost cetăţeni români şi au
pierdut cetăţenia română ca urmare a stabilirii lor în străinătate, au posibilitatea redobândirii, la
cerere a cetăţeniei române. Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române este adopţia. Cetăţenia
română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă
adoptatorii sunt cetăţeni români sau în cazul în care adopţia se face de o singură persoană este

1
Muraru Ioan., Tănăsescu Elena Simina,Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I/ Ediţia a XI-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003,p.115
2) Idem, p.116.

5
necesar ca aceasta să fie cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat să nu fi împlinit vârsta
de 18 ani.
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere este cel de-al patru-lea mod de
dobândire a cetăţeniei române şi priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care-şi
manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească.
Condiţiile şi reglementările legale cu privire le dobândirea cetăţeniei române prin orice
modalitate prevăzută de lege se găsesc cu precădere explicate în detaliu la disciplinele de studio,
Legea cetăţeniei române, ş.a.
Pierderea cetăţeniei române poate surveni ca o sancţiune, prin retragerea ei cetăţenilor
care, aflându-se în străinătate săvîrşesc fapte deosebit de grave care vatămă interesele statului
român sau lezează prestigiul României, se înrolează, tot aflându-se ăn străinătate, în forţele
armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de
război. Persoanei care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos sau persoanelor cunoscute că au
sprijinit sub orice formă grupări teroriste sau a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa
naţională, sunt sancţionaţi cu retragerea cetăţeniei române. De asemenea, cetăţenia se pierde prin
renunţarea în mod amiabil la ea de către persoana doritoare, dar numai pentru motive temeinice
şi în condiţiile în care nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori are de executat o
pedeapsă penală, nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane fizice sau juridice
din ţară, ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor şi dacă a dobândit ori a
solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
În cazul adopţiei copilului minor străin de cetăţeni români, dacă adopţia se declară nulă
până a nu împlini copilul 18 ani şi în cazul adoptării unui copil român de cetăţeni străini în
aceleaşi condiţii, se consideră, în primul caz, că , copilul nu a avut cetăţenia română, iar în ce-l
de-al doilea caz că, copilul nu a avut cetăţenia părinţilor respectivi.
Cetăţenia de onoare se acordă, potrivit legii,străinilor care au adus servicii deosebite ţării
şi naţiunii române, se acordă de către Parlamentul României la propunerea Guvernului, iar
beneficiarul se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute de lege cetăţenilor români,
cu excepţia drepturilor exclusiv electorale şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Ce înseamnă să fii un bun cetăţean?Această calitate presupune mai multe dimensiuni,
dintre care cele mai importante sun următoarele: respectarea valorilor democraţiei, cunoaşterea şi
respectarea drepturilor şi îndatoririlor omului, cunoaşterea şi respectarea Constituţie şi a legilor
ţării, participarea concretă şi activă la viaţa comunităţii locale, naţionale, în vederea ridicării
calităţii acesteia la standarde din ce în ce mai înalte. Această dimensiune nu se poate traduce în
fapt fără o temeinică cultură civică. Pentru a putea fi fericiţi, oamenii trebuie să trăiască în
comunităţi umane, superior educate, organizate şi conduse, deoarece absolut izolat, omul nu
poate fi fericit, pentru că fericirea izvorăşte din dragostea pentru o altă fiinţă umană, pentru
membrii familiei sau din lupta pentru rezolvarea unor probleme fundamentale cu care se
confruntă omenirea.

6
 4. RAPORTUL JURIDIC AL CETĂŢENIEI-
IZVOR AL DREPTURILOR ŞI ÎNDATORIRILOR
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
În general, suportul statului este naţiunea, prin aceasta înţelegându-se un ansamblu de
aşezări omeneşti, între locuitorii cărora există o legătură de solidaritate cu un caracter particular-
legătură pusă în discuţie de două teorii. Conform primei teorii, ceea ce leagă pe membrii unei
naţiuni sunt un număr de factori materiali, precum comunitatea de origine, de limbă, de rasă, de
obiceiuri, faptul de a locui o unitate geografică limitată prin graniţe naturale sau artificiale, etc. A
doua părere consideră că la temelia solidarităţii naţionale stau o serie de factori spirituali, precum
comunitatea de tradiţii, de amintiri, de suferinţe, de aspiraţii, Voinţa de a trăi împreună ca şi
comunitatea aspiraţiilor şi conştiinţa aceloraşi interese constituie temelia legăturii naţionale, care
poate exista chiar dacă originea, limba, rasa, religia unei grupări umane sunt diferite.
Principiul autodeterminării naţionalităţilor se consideră a fi acea regulă internaţională,
potrivit căreia orice comunitate umană legată printr-o identitate de aspiraţii şi interese de limbă,
obiceiuri, caracter şi tradiţii are dreptul de a se elibera de opresiunea unui guvern străin şi de a se
organiza într-un stat propriu, cu condiţia ca pe această cale, să nu se ajungă la formarea unui
mozaic de state neviabile, lipsite de condiţii economice, geografice ( cum ar fi lipsa unor graniţe
commune cu alte state), strategice, etc., necesare pentru o existenţă independentă.1
Întemeindu-se pe acest principiu, mai întâi Basarabia, în martie 1918, şi-a manifestat
dorinţa de unire a ei cu România, apoi în noiembrie 1918 Bucovina hotărăşte şi ea unirea cu
România. La 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, reprezentanţa naţională a tuturor românilor din
Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat, Marea Adunare Naţională a îndeplinit dorinţa
acestora de a se uni cu statul roman: “ Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături
de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului
liberei dispoziţii a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţia istoriei, naţiunea română din
Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va
fi respectat în lumea întreagă.”2², spunea textul actului de convocare a Marii Adunări Naţionale.
Populaţia unei ţări este formată din cetăţeni şi persoane fără cetăţenie, prin noţiunea de
cetăţean înţelegând calitatea unui individ de a fi legat printr-o legătură juridică, care presupune
drepturi şi obligaţii între acesta şi statul respective, specifice acestei calităţi.
Din punct de vedere calitativ, fiecare stat grupează într-o proporţie mai mare sau mai
mică populaţii cu trăsături entice diferite. În funcţie de acest lucru, statele se pot împărţi în state
naţionale şi state multinaţionale. Statele naţionale sunt statele în care populaţia majoritară
formează o singură naţiune, iar cele multinaţionale sunt cele ale căror populaţii sunt formate din
mai multe rase sau naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culture şi un trecut istoric foarte
diferit. Astfel, putem exemplifica prin caracterul multinaţional al Marii Britanii, deoarece în sens
1
Prof. univ. dr. Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice ,Tratat elementar, Volumul I, Editura Lumina
Lex, 2000, p.129
2
Prof. univ. dr. Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice ,Tratat elementar, Volumul I, Editura Lumina
Lex, 2000, p.130

7
larg, se vorbeşte de “ naţiunea britanică”, deşi pe teritoriul Marii Britanii trăiesc populaţii de
origine străină, precum galii, scoţienii, etc., sau putem vorbi de “ naţiunea franceză”, deşi pe
teritoriul Franţei trăiesc şi alte etnii decât cea franceză, cum este populaţia germană din Alsacia
sau cea bască din sud-est.
Ideea de stat naţional nu exclude existenţa pe teritoriul lui a unor minorităţi entice, adică a
unor populaţii de altă naţionalitate decât cea care s-a constituit într-un stat propriu în temeiul
principiului naţionalitaţilor. Ei nu se pot prevala de un drept de autodeterminare deoarece
reprezintă un procent redus faţă de majoritatea populaţiei. Pe plan internaţional normele
dreptului internaţional asigură o protecţie deosebită minorităţilor naţionale, astfel, la Conferinţa
de nivel înalt pentru securitate şi cooperare in Europa, ţinută la Helsinki, în 1992, s-a hotărât
constituirea unui Înalt Comisariat al Minorităţilor Naţionale.
Constituţia română, mergând pe linia tradiţiilor poporului român de bună înţelegere cu
locuitorii de altă naţionalitate de pe teritoriul ţării noastre şi de respect şi înţelegere faţă de
valorile lor culturale, a prevăzut, în articolul 6 că:
“(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând monorităţilor naţionale
dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor entice, culturale, lingvistice şi
religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de
egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.”1
Populaţia, alături de teritoriul statului- care reprezintă dimensiunea materială a oricărui
stat, o entitate naturală care se suprapune unor zone teritoriale, delimitându-se astfel din punct de
vedere geographic, unitatea spaţială a unui popor- şi de puterea de stat, alcătuiesc elementele
constitutive ale statului, fără de care nu putem vorbi de existenţa unui stat.

Conţinutul raportului juridic de cetăţenie.

A) Drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor.

Plecând de la categoria juridică “ subiect de drept”, se consideră că cetăţenia este un

element, o parte componentă a capacităţii juridice. Prin subiect al raporturilor juridice sau subiect
de drept se înţeleg participanţii la raporturile juridice care au calitatea de a fi titulari ai drepturilor
şi obligaţiilor ce formează cinţinutul raportului juridic. Ca subiecte ale raporturilor juridice sunt
persoanele fizice şi colectivele de persoane fizice, aceştia apărând ca subiecte ale raporturilor
juridice în calitate de cetăţeni, de străini sau apatrizi, ultimele două categorii menţionate nu pot fi
subiecte de drept în anumite raporturi juridice, deoarece nu pot fi titulari ai unor drepturi şi
obligaţii, lipsindu-le o parte din capacitatea juridică.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea
anumite drepturi şi obligaţii, determinate de lege, deosebindu-se de la o ramură de drept la alta.
În unele ramuri de drept, capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de
1
Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.767/31 octombrie 2003, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,
2003, p.2

8
folosinţă şi capacitate de exerciţiu, precum dreptul civil. Capacitatea de folosinţă a persoanelor
fizice este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, toate drepturile şi obligaţiile pe care le poate
avea şi asuma o persoană şi se dobândesc odată cu naşterea şi o pierd odată cu moartea lor.
Capacitatea de exerciţiu a unei persoane fizice este ecea capacitate de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţiile săvârşind acte juridice. În dreptul constituţional nu putem vorbi însă de
o diviziune a capacităţii, deoarece în această ramură de drept capacitatea de exerciţiu a
cetăţeanului se naşte odată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea.
Un prim element al cpacităţii juridice este calitatea de persoană fizică (sau juridică, dacă
ne referim la colective). Dacă privim în trecut, la timpurile când mai exista sclavia, observăm
faptul că sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice ci erau obiecte ale acestora (bunuri) nu
aveau această capacitate, deoarece nu le era recunoscută calitatea de om, de persoană care, după
cum am spus este unul din elementele fundamentale ale capacităţii juridice. Un al doilea element
al capacităţii juridice este cetăţenia, capacitatea juridică prin prisma cetăţeniei fiind deplină când
ne referim la cetăţenii statului ţi cu un caracter mai restrâns în cazul străinilor şi apatrizilor,
referindu-ne prin aceasta la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor
juridice sau numai a unora, atunci când nu este cetăţean. Cetăţenia română este o calitate a
persoanei ca şi calitatea de persoană fizică, ca elemente constitutive ale capacităţii juridice cerute
subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.
În sistemul normative român, izvoarele juridice ale instituţiei cetăţeniei sunt Constituţia,
(articolul 5), izvorul principal al dreptului constituţional ţi Legea cetăţeniei române. (Legea
nr.21/1991). Din drepturile înscrise în Constituţie şi în legile ţării, unele pot fi exercitate numai
de cetăţeni, străinii şi apatrizii neavând acces la ele, existând deci diferenţe între sfera drepturilor
pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care
nu au această calitate dar locuiesc pe teritoriul statului nostrum.
În cele ce urmează, vom prezenta drepturile şi obligaţiile pe care le are cetăţeanul, dar
numai el, faţă de statul său. Astfel, cetăţenii români se bucură de dreptul de a alege şi de a fi aleşi
în organelle representative ale statului, precum şi de a participa cu votul lor la referendumuri
(articolul 34 şi articolul 35 din Constituţie). Revizuirea Constituţiei din 2003 a făcut posibilă
exercitarea drepturilor de a allege şi de a fi ales şi de către cetăţenii Uniunii Europene, care
îndeplinesc condiţiile legale, dar nuami în cadrul alegerilor locale, alegeri prin care nu se
exprimă suveranitatea de stat.1
Cetăţenii au dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili liber domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară. Cu privire la dreptul de a fi proprietar de terenuri în
România, drept deţinut de cetăţenii români, revizuirea Constituţiei a adus posibilitatea ca şi
străinii şi apatrizii să dobândească acest drept numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte pe
bază de reciprocitate, precum şi pe calea moştenirii legale.2²
Dreptul de a fi angajat în orice funcţie sau demnitate publică pentru care îndeplineşte
condiţiile cerute de legile ţării, astfel, Constituţia, prin articolul 16 alineatul (3) precizează: “
funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai
cetăţenia română şi domiciliul în ţară.” De asemenea, Constituţia arată că cetăţenii români sunt

1
Muraru Ioan., Tănăsescu Elena Simina,Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I/ Ediţia a XI-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003,p.121
2
Idem, p.122

9
egali indifferent de sex, garantează egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi pentru ocuparea
funcţiilor şi demnităţilor publice.
Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. El nu poate fi extrădat
la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală sau în vederea
executării pedepsei.
Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetîţenii atunci
când aceştia, aflându-se în afara graniţelor, au nevoie de ajutor împotriva oricărei încălcări a
drepturilor lor. Astfel, reiese dreptul cetăţeanului român de a fi protejat diplomatic atunci când se
află în străinătate, drept care îşi găseşte consacrarea legislativă în articolul 17 al legii
fundamentale.

B) Îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt obligaţiile cele mai importante stabilite de
Constituţie în scopul espectării legalităţii, apărării suveranităţii şi independenţei statului. Aceste
îndatoriri apar în corelaţie cu drepturile fundamentale, fiind determinate de aceleaşi condiţii
sociale, având aceeaşi esenţă şi aceeasşi finalitate pe care le au şi drepturile fundamentale, ele se
intercondiţionează, îndatoririle fundamentale luând aspectul unor obligaţii a căror îndeplinire
contribuie la dezvoltarea condiţiilor privind asigurarea drepturilor fundamentale.
Bucurându-se de un larg statut de drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi legile
ţării, cetăţenii români au totodată îndatoriri faţă de statul român şi faţă de ceilalţi semeni ai lor.
Esenţa îndatoririlor fundamentale constă în aceea că, fiind egali în drepturi, toţi cetăţenii au
aceleaşi îndatoriri şi sunt deopotrivă răspunzători pentru apărarea suveranităţii şi independenţei
naţionale.Îndatoririle fundamentale mobilizează astfel oamenii la realizarea scopurilor societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o
valoarea de obligaţie fundamentală faţă de societatea din statul căruia cetăţeanul îi
aparţine.Aceste îndatoriri sunt formulate prin chiar textul Constituţiei, realizate prin convingere
şi la nevoie prin forţa de constrângere a statului, ele fiind adevărate obligaţii juridice pentru
realizarea intereselor generale.
Categorii de obligaţii.
Obligaţiile fundamentale pot fi grupate în două categorii principale, după cum ele sunt
destinate să apere societatea constituită în stat sau să asigure convieţuirea paşnică a semenilor
între ei, îndatoriri pe care le găsim menţionate în Capitolul III, “Îndatoriri fundamentale” din
Constituţie.

A. Obligaţii fundamentale faţă de stat .

a) Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară.

Această obligaţie are un conţinut predominant moral, deoarece ea impune cetăţeanului o
atitudine de respect faţă de ţara sa. Astfel, articolul 54 din Constituţie prevede că fidelitatea faţă
de ţară este sacră precum şi faptul că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum
şi militarii îşi vor îndeplini aceste funcţii cu credinţă, în care scop vor depune jurământul cerut de
lege.
Codul Penal incriminează unele infracţiuni contra autorităţii, dintre care amintim ofensa
adusă unor însemne, prin care se înţelege orice manifestare care se exprimă cu dispreţ faţă de
acestea, defăimarea ţării sau a naţiunii, ofensa adusă autorităţii, care este atingerea adusă onoarei
sau ameninţarea săvârşită public, împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate

10
importantă în stat sau altă activitate publică importantă, ultrajul ca fiind insulta, calomnia sau
ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar
public care îndeplineşte o funcţie ce inplică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, şi care se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 4 ani, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii, ş.a. Printre
infracţiunile contra siguranţei statului, amintim trădarea, care reprezintă fapta cetăţeanului român
sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o
putere sau cu o organizaţie străină în scopul de a suprima sau a ştirbi unitatea şi indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de
înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, sau de
ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei
statului, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
unor drepturi; trădarea prin transmiterea de secrete, spionajul,acţiuni împotriva ordinii
constituţionale, comunicarea de informaţii false, divulgarea secretului care periclitează
securitatea statului, ş.a.

b) Îndatorirea de apărare a patriei.

Această îndatorire, prevăzută în articolul 55 din Constituţie aparţine tuturor cetăţenilor
români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire
profesională. Astfel, primul alineat al articolului prevede că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să
apere România. În scopul unei permenente pregătiri militare, în cazul unui eventual conflict, care
s-ar solda cu incursiuni militare, s-a impus efectuarea unui stagiu militar obligatoriu pentru toţi
cetăţenii de sex masculin, apţi din punct de vedere medical, atât fizic, cât şi psihic, cu vârste
cuprinse între 20 de ani şi 35 de ani. Revizuirea constituţională din 2003 a înlăturat limitarea
acestei obligaţii fundamentale doar la cetăţenii români bărbaţi, precizând că o lege organică
urmează să prevadă condiţiile referitoare la îndeplinirea îndatoririlor militare. Având în vedere
obiectivul României de a avea o armată din profesionişti precum şi acela de a participa active la
diverse alianţe militare pe plan internaţional, prin modificarea constituţională s-au menţinut
limitele de vârste, dar s-a adăugat excepţia care îi priveşte pe voluntari, pentru care legea va
prevedea reguli speciale.

c) Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice.

Această obligaţie este reglementată de articolul 56 din Constituţie, care prevede că
cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Această
îndatorire este o consecinţă firească a prestaţiilor statului în folosul comunităţii, pentru
menţinerea şi dezvoltarea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor. Al doilea alineat al acestui articol
prevede că statul trebuie să instituie un sistem legal de impuneri care să asigure aşezarea justă a
sarcinilor fiscale avându-se în vedere echitatea şi proporţionalitatea acestora. Al treilea alineat
interzice stabilirea oricăror alte prestaţii în sarcina cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin
lege şi numai în situaţii excepţionale (catastrofe naturale, stări excepţionale, etc.).

11
 B. Îndatoriri fundamentale destinate să asigure convieţuirea paşnică
a cetăţenilor şi a celorlalte persoane aflate pe teritoriul ţării.

Îndatorirea cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi apatrizilor de exercitare cu

bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 prevede, în articolul 29(2): “ În
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite
de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor
celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării
generale, într-o societate democratică.”1
Constituţia prevede îndatorirea cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi apatrizilor de
exercitare cu bună- credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de arespecta drepturile şi libertăţile
celorlalţi, în articolul 57, astfel buna- credinţă principiu tradiţional de drept civil, este considerată
o regulă constituţională.
Orice exercitare a drepturilor şi libertăţilor în mod excesiv şi prin încălcarea drepturilor şi
libertăţilor celorlalţi aduce atingere atât principiilor morale, celor de drept, cât şi conceptului de
democraţie, privită din perspectiva unui sistem permisiv, care face apel în primul rand la buna-
credinţă a oamenilor, la conştiinţa şi educaţia lor, considerând inutilă oprimarea sau starea de
teamă caracteristică regimurilor dictatoriale.

Principiile constituţionale aplicabile

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale ale cetăţenilor. Principiile sunt reguli obligatorii, general recunoscute, care şi-au
dovedit fiabilitatea de-a lungul timpului.

a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

Este admis şi recunoscut faptul că drepturile şi libertăţile sunt u