Sunteți pe pagina 1din 4

O scrisoare pierduta

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia ,,O scrisoare pierdută’’ de I.L.


Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului
dramatic. Opera este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale
societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul
1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin
surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate,
cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este
realizat prin contrastul între aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului:
umorul, ironia şi diferite tipuri de comic (de situaţie, de caracter, de limbaj şi de
nume).
Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor
defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică şi de familie a unor
reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite
în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii.
Acţiunea comediei este plasată ,,în capitala unui judeţ de munte, în zilele
noastre’’, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale,
într-un interval de trei zile. Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală:
pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai
partidului aflat la putere şi găsirea ei de către adversarul politic, care o foloseşte
ca armă de şantaj. Acest fapt ridicol stârneşte o agitaţie nejustificată şi se rezolvă
printr-o împăcare generală şi neaşteptată.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a
două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar
al ziarului ,,Răcnetul Carpaţilor’’. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce
sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Conflictul
secundar este reprezentat de Farfuridi - Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin lanţul de evenimente
care conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei: scrisoarea
revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache, este ales
deputat.
Este utilizată technica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee
compoziţionale menţin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea şi
multiplicarea situaţiilor conflictuale.
Acţiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care, în succesiunea
lor temporală, nu mişcă nimic în mod esenţial, ci se derulează concentric în jurul
pretextului. Atmosfera destinsă din final reface starea iniţială a personajelor, fără
nicio modificare a statului iniţial. Personajele acţionează stereotip, simplist ca
nişte marionete, lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul
acţiunii, fără a suferi transormări psihologice.
În Actul I, în expoziţiune, sunt introduse personajele: Ştefan Tipătescu,
prefectul judeţului în care se desfăşoară acţiunea, şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul
oraşului. Aceştia citesc ziarul lui Nae Caţavencu, ,,Răcnetul Carpaţilor’’. În salon
intră Zaharia Trahanache, care îi informează că domnul Nae Caţavencu a
plastografiat o scrisoare de dragoste trimisă de Tipătescu soţiei acestuia pentru a-
i şantaja. Caţavencu candida la deputăţie, dar nu făcea parte din grupul fruntaş al
conducerii locale susţinut de prefect şi de ,,prezidentul’’ Zaharia Trahanache. Se
declanşează astfel conflictul dramatic principal. Acesta constituie intriga comediei.
În Actul II se declanşează conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi -
Brânzovenescu, candidaţii susţinuţi de partidul conducerii locale, care încep să se
teamă de trădare din partea prefectului. În acest act este ilustrată relaţia cuplului
îndrăgostit Zoe Trahanache - Ştefan Tipătescu. Prefectul nu răspunde şantajului
politic, dar Zoe este dispusă la lupta cu oricine va sta în calea compromiterii
imaginii ei publice, chiar şi cu Fănică, amantul ei. Cuplul pare să se dezbine, Zoe
susţinând candidatura lui Caţavencu.
Actul III include punctul culminant al piesei. Acţiunea se mută în sala mare a
primăriei, unde au loc întrunirile electorale. Trahanache a găsit o poliţă falsificată
de Caţavencu, folosind-o drept contra-şantaj. Aici este anunţat candidatul trimis
de la centru, Agamiţă Dandanache, iar Caţavencu pierde scrisoarea. Va fi găsită
pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat şi restituită destinatarei.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului iniţial, deznodământul. Dandanache, un
personaj care s-a înălţat politic printr-un şantaj asemănător, este ales în
unanimitate şi totul se termină cu festivitatea condusă de Caţavencu.
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică.
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele
aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o
dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături.
Dar scriitorul depăşeşte cadrul comediei clasice, având capacitate de a
individualiza personajele, prin comportament, particularităţi de limbaj, nume, dar
şi prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic. De exemplu,
Trahanache este încornoratul simpatic, dar şi un vanitos înşelat şi ticăitul. Zoe
reprezintă tipul cochetei, dar şi al femeii voluntare.
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Formele
greşite ale cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă
incultura/statutul de parvenit sau trăsături psihologice ale personajelor comice.
Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje:
parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a
comicului şi personajele cu carte (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura
amoroasă extraconjugală.
Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în acelaşi timp, atrage atenţia
cititorilor/spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’. O caracteristică
generală a personajelor este superficialitatea. Prin tipurile şi moravurile
prezentate, prin limbajul folosit de personaje, această piesă ,,ne menţine în iluzia
realităţii, în care ne transportă’’.
Viziunea dramaturgului se încadrează în realism prin decuparea unor scene
sociale şi politice ale societăţii contemporane lui, pe care le transpune pe scenă.
Prin această comedie, ca prin toate piesele sale dramatice, Caragiale ilustrează
tipuri umane viabile, satirizând prin construcţia, comportamentul, acţiunile şi
limbajul lor de defecte umane cum ar fi prostia, înşelătoria, dorinţa de îmbogăţire
sau de succes în viaţa politică. Prin urmare piesa ,,O scrisoare pierdută’’ pune în
scenă realităţi sociale, etern-valabile, cum ar fi demagogia politică, şantajul şi
corupţia la toate nivelurile vieţii sociale şi politice. Ilustrativă în acest sens evoluţia
personajelor Caţavencu şi Dandanache, care încearcă să obţină funcţii politice
prin şantaj.

S-ar putea să vă placă și