ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE AL ONU ÎN

MENŢINEREA PĂCII ŞI REZOLVAREA DIFERENDELOR

NEFERU RAMONA-MIHAELA
UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU

The United Nations Security Council is one of the principal organs of the United Nations and is
charged with the maintenance of international peace and security. Its powers, outlined in the United
Nations Charter, include the establishment of peacekeeping operations, the establishment of
international sanctions, and the authorization of military action.
Under Chapter Six of the Charter, "Pacific Settlement of Disputes", the Security Council "may
investigate any dispute, or any situation which might lead to international friction or give rise to a
dispute". The Council may "recommend appropriate procedures or methods of adjustment" if it
determines that the situation might endanger international peace and security.
This present study is aiming to present the role of Security Council in the context of historic
evolution of intenational society after the World War Two.

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul

instituţional al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, învestit cu răspunderea
principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art.24). Pentru realizarea acestei
răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie şi acţiune în
prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre ONU „acceptă să
execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispoziţiile Cartei
(art.25). Pozitia şi rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizaţiei mondiale
sunt relevate de compunerea sa , funcţionarea, sistemul decizional şi competenţele ce le
exercită.
Destinat să facă faţă, prin „acţiuni rapide şi eficace”, unor situaţii conflictuale, alcătuirea
acestui organ, în viziunea fondatorilor ONU trebuie să răspundă unei duble cerinţe: pe de o
parte, să se limiteze la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă in
compunerea sa, obligatoriu si permanent, marile puteri aliate în cel de al doilea război
mondial, cooperarea acestora fiind considerată ca principala garanţie a menşinerii păcii şi
securităţii în perioada postbelică. Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde
două categorii de membrii: permanenţi şi nepermanenţi.
Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin
Cartă – Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii - şi şase membri nepermanenţi.
Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965),
numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece, consiliul fiind compus, dupa 1965, din
cincisprezece membri1.
Membrii nepermanenţi ai Consiliului sunt aleşi de Adunarea Generală pe perioade de câte
doi ani, în fiecare an fiind aleşi câte cinci dintre ei. Potrivit dispoziţiilor Cartei, două criterii
stau la baza alegerii membrilor nepermanenţi:
1) contribuţia statelor respective la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi a
celorlalte obiective ale organizaţiei;
2) o repartiţie geografică echitabilă. Pentru îndeplinirea acestui al doilea criteriu,
distribuţia celor zece membri nepermanenţi a fost convenită să se realizeze totdeauna astfel: 5
locuri pentru ţări din Africa şi Asia; 2 locuri pentru America Latina, 2 locuri pentru Europa
Occidentală şi 1 loc pentru Europa răsăriteană2. Acelaşi stat nu poate fi ales pentru două
mandate consecutive, în calitate de membru nepermanent în Consiliul de Securitate.
In acest moment Consiliul este compus din 5 membri permanenţi: China, Franţa,
Federaţia Rusã, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii şi zece membri
nepermanenţi aleşi pe o duratã de doi ani, precizând şi anul în care aceştia îşi încheie
mandatul:Austria(2010), Bosnia-Herţegovina(2011), Brazilia(2011), Gabon(2011),
Japonia(2010), Liban(2011), Mexic(2010), Nigeria(2011), Turcia(2010) şi Uganda(2010).
Membri al cãror mandat a început în anul 2010 au înlocuit urmãtoarele membri
nepermanenţi:Burkina Faso, Costa Rica, Croaţia, Libyan Arab Jamahiriya, Vietnam.
Potrivit art. 31 al Cartei, Consiliul poate invita să participe la lucrările sale, fără drept de
vot, alte state membre ONU, atunci când apreciază că interesele acestor state „sunt afectate în
mod special” de problematica ce formează obictul dezbaterilor.
Consiliul de Securitate este un organ cu funcţionare permanentă. El este astfel organizat
încât să se poată întruni nu la date şi pentru perioade predeterminate, ci ori de câte ori
împrejurările internaţionale o impun. Pentru aceasta, fiecare stat membru al Consiliului
desemnează câte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei3.
Preşedinţia lucrărilor se asigură prin rotaţie,câte o lună, de către reprezentantul fiecărui
stat membru al Consiliului (în ordinea alfabetului in limba engleză).
Consiliul se convoacă de către Preşedintele în funcţiune, atunci când este sesizat, printr-o
cerere, de către:
1) orice stat membru ONU;
2) Adunarea Generală;
3) Secretarul general al ONU;
4) un stat care nu este membru ONU, cu condiţia ca acesta să fie parte la diferendul ce il
supune dezbaterii Consiliul şi să declare expres că va accepta obligaţiile de reglementare
paşnică prevăzute de Cartă. Consiliul de Securitate se poate sesiza din oficiu, cu examinarea
unui diferend sau a unei situaţii, atunci când nici una dintre entităţile de mai sus nu
acţionează, În asemenea cazuri, Consiliul poate interveni chiar împotriva voinţei părţilor în
litigiu.

1 Miga-Beşteliu, R, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck, 2000, pag. 183

2 România a fost, până în prezent, de trei ori membră în Consiliul de Securitate: în 1962 (pentru un singur an,
întrucât a împărţit un mandat de membru nepermanent cu Filipine), în 1976 – 1977, în 1990 -1991 şi în 2004-
2005.

3 Acesta este, de regulă, şeful misiunii permanente a statului respectiv pe langă ONU.
 În ceea ce priveşte sesizarea Consiliului asupra unei situaţii sau diferend internaţional,
reţine atenţia faptul că această sesizare poate fi făcută „de oricare stat membru ONU”,
indiferent dacă este sau nu parte la acel diferend, în cazurile în care acesta apreciază că
prelungirea diferendului sau situaţiei ar pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
Particularitatea cea mai încărcată de consecinţe, asupra rolului Consiliului de Securitate în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, decurge din modul de desfaşurare a procesului
decizional în cadrul acestui organ. Potrivit Cartei (art.27), fiecare membru al Consiliului
dispune de un vot. Toate hotărârile se adoptă cu o majoritate calificată de nouă voturi. Carta
introduce însă o importantă distincţie între „problemele de procedură” şi „toate celelalte
probleme”. În cazul problemelor de procedură, majoritatea de nouă voturi poate să rezulte din
voturile favorabile ale oricăror state membre ale Consiliului –membri permanenţi sau
nepermanenţi4. În „toate celelalte probleme” (probleme de fond), Carta prevede că votul
afirmativ a minimum nouă membri trebuie să cuprindă şi „voturile concordante ale tuturor
membrilor permanenţi”5 ai Consiliului. Rezultă astfel că, în problemele de fond, oricare din
cei cinci membri permanenţi poate, printr-un vot negativ, să împiedice adoptarea unei
hotărâri. Aceasta prerogativă acordată membrilor permanenţi – aşa numitul „veto”, pe care
fiecare din ei îl poate utiliza- le dă posibilitatea să blocheze, atunci când interesele lor sunt
implicate, orice hotărâre a Consiliului, inclusiv acţiuni privind menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
Carta ONU şi regulamentul „provizoriu” de procedură al Consiliului de Securitate nu
conţin precizări cu privire la criteriile de a distinge şi califica cele două categorii de
probleme: procedurale şi de fond6. În cazul în care nu se poate stabili acordul general al
membrilor Consiliului, în legătură cu determinarea caracterului de fondori de procedură a
unei anumite probleme, se procedează la vot. Calificarea unei asemenea probleme va fi
decisă de majoritatea de minimum nouă voturi, care trebuie să includă, şi de această dată,
voturile concordante ale celor cinci membri permanenţi. Situaţia este cunoscută sub numele
de „dublu veto”, de care aceştia dispun în cadrul Consiliului de Securitate7.
În situaţiile în care un stat membru al Consiliului de Securitate este parte la un diferend,
în legătură cu care Consiliul urmează să propună măsuri de soluţionare paşnică, acel stat se
va abţine de la vot.
În temeiul art. 24 al Cartei, care conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală
în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, competenţele acestuia urmăresc să prevină
izbucnirea unor conflicte, să intervină, dacă este cazul, pentru a le pune capat şi, în general,
să dezamorseze crizele internaţionale. În acest cadru atribuţiile Consiliului sunt grupate, de

4 Rezultă astfel că hotărâri în probleme de procedură se pot adopta chiar cu votul afirmativ a nouă membri
nepermanenţi ai Consiliului.

5 Carta ONU, art.27

6 În practica Consiliului, au fost considerate ca probleme de procedură cele privind, de exemplu, includerea
unei chestiuni pe ordinea de zi, stabilirea datei de şedinţe, amânarea acesteia, convocarea unei sesiuni de urgenţă
a Adunării Generale a ONU. Au fost considerate ca probleme de fond: admiterea de noi membri în ONU,
constatarea apariţiei unei situaţii sau diferend care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională, hotărâri
privind soluţionarea unor asemenea diferende sau situaţii, aplicarea măsurilor de constrângere.

7 Impunerea voturilor concordante ale membrilor permanenţi, pentru calificarea unei probleme ca fiind de fond
sau procedurală, a fost convenită printr-o „Declaraţie comună”, adoptată în 7 iunie 1945, de cele patru mari
puteri, care convocaseră Conferinţa de la San Francisco.
Carta ONU, în trei capitole distincte: Cap. VI – atribuţii în soluţionarea paşnică a
diferendelor internaţionale; Cap. VII – atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”,
„încălcări ale păcii” şi „acte de agresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea
forţei armate ori cu folosirea acesteia; Cap. VIII – atribuţii în raporturile dintre ONU şi
organizaţii ori acorduri regionale, având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o
anumită regiune geografică.
În temeiul sale principale, specificată de art. 24 al Cartei, Consiliul de Securitate a
dezvoltat în practică anumite modalităţi concrete de intervenţie, neprevăzute expres în textul
Cartei, cunoscute sub denumirea generică de „operaţiuni de menţinere a păcii”.
Consiliul de Securitate poate hotărî luarea de măsuri fără folosirea forţei armate, cu
scopul de a se da urmare hotărârilor sale, şi poate cere membrilor Naţiunilor Unite să le
aplice (art 41). Potrivit textului Cartei, aceste măsuri, sau mai exact sancţiuni, pot fi:
întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice (embargo) sau a comunicaţiilor
feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţii
sau ruperea relaţiilor diplomatice.
În cazul cînd consiliul consideră că asemenea măsuri nu ar fi adecvate ori s-au dovedit
neadecvate, acesta poate decide o serie de măsuri care implică folosirea forţei în temeiul art.
42 din Cartă. Consiliul poate întreprinde, cu forţe aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe
care o consideră necesară pentru meţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
Astfel de acţiuni pot cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de
forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor ONU. Toţi membri ONU, spre a contribui
la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, se obligă să pună la dispoziţia consiliului, în
conformitate cu acordurile speciale în materie, forţe armate, asistenţă şi înlesnirile necesare,
inclusiv dreptul de tranzit, necesare menţinerii păcii.

Principalele acţiuni armate ale ONU

În conflictul coreean (1950 – 1953), rezoluţiile Consiliului de Securitate, constatând că a

fost comisă o violare a păcii, au recomandat acordarea de asistenţă autorităţilor sud-coreene şi
au stabilit un Comandament unificat al ONU.
În sitauţia statului Congo (1960-1964), acţiunile Consiliului de Securitate (rezoluţiile din
12 şi 22 iulie şi 9 august 1960) au constat în acordarea de asistenţă militară cu scopul de a
menţine starea de drept şi ordinea în legătură cu retragerea trupelor belgiene. După retragere,
Forţa Naţiunilor Unite a fost menţinută în Congo pentru aceleaşi motive şi, în special, în
scopul de a preveni izbucnirea unui război civil şi de a reduce luptele între triburi. Sensul
acţiunii Consiliului de Securitate a fost legat de pericolul ca luptele interne din Congo să se
deterioreze, transformându-se într-o ameninţare la adresa păcii internaţionale.
De aici a rezultat posibilitatea Consiliului de Securitate să poată autoriza unele măsuri în
scopul de a menţine pacea şi securitatea internaţională, deşi aceste măsuri diferă de
prevederile Cartei, întrucat nu se înscriu în acţiunea în caz de ameninţări contra păcii, de
violări ale păcii sau de acte de agresiune.
În alte situaţii s-au aplicat sancţiuni „voluntare” prin acţiuni coercitive (rezoluţiile
împotriva regimului Rhodesiei). Un alt exemplu este şi embragoul obligatoriu decis de
Consiliul de Securitate în 1963, prin care se cerea interzicerea vânzării şi tranportului de arme
către Africa de Sud.
 În perioada războiului rece, din cauza veto-ului de care a abuzat în mod sistematic fost
URSS capitolul VII din Cartă, şi anume art. 42 şi 43 nu au putut fi aplicate, deşi au existat
confruntări militare în Asia şi Africa.
O dată cu începerea războiului rece şi a bipolarităţii, ca urmare a transformărilor ce au
dus la abolirea totalitarismului comunist, Consiliul de Securitate a devenit un factor important
în luarea de măsuri cu caracter militar. Consensul politic între membri Consiliului de
Securitate a avut la rezultat recurgerea, pentru prima dată în istoria ONU, la utilizarea directă
şi sistematică a asamblului prevederilor Cartei în scopul de a pune capăt folosirii forţei şi
ameninţării cu forţa. Astfel, rezoluţiile nr. 660 din 2 august 1990 şi nr. 661 din 6 august 1990
privind agresiunea Irakului împotriva Kuwaitului, agresiunea şi agresorul sunt indentificate,
iar în rezoluţia nr. 662 din 9 august 1990 este respinsă orice valoare juridică a anexiunii
Kuwaitului de către Irak, declarată nulă. Irakul a acceptat toate condiţiile puse în Rezoluţia
nr. 687 din 3 aprilie 1991, pentru intrarea în vigoare a încetării focului. Rezoluţiile nr. 661 şi
662 prevăd şi măsuri de embargo. În cele 15 rezoluţii ale Consiliului de Securitate privitoare
la conflictul din Kuwait se fac referiri la capitolul VII din Cartă.
Unii autori consideră că Rezoluţia nr. 687, autorizând folosirea forţei în cazul în care
Irakul nu s-ar retrage din Kuwait, nu a fost adoptată în temeiul articolului 42, reprezentând
cel mult o abilitate dată Consiliului de Securitate de către statele membre de a recurge la forţă
în scopul de a restabili ordinea internaţională.
După încheierea ostilităţilor, Consiliul de Securitate şi-a „extins” acţiunea dincolo de
prevederile capitolului VII din Cartă. Prin Rezoluţia nr. 687 se impun Irakului condiţiile
păcii, iar prin Rezoluţia nr. 688 se autoriza o intervenţie umanitară pe teritoriul irakian.
Rezoluţia nr. 705 a avut ca obiect indemnizarea victimelor abuzurilor irakiene faţă de
populaţia Kuwaitului prin acte de prădare, indemnizare care s-a desfăşurat sub controlul
direct al ONU. În acest fel se constată o nouă evoluţie în folosirea forţei de către organizaţie,
ieşirea din stagnarea neaplicării capitolului VII al Cartei. Este o evoluţie pozitivă de
combatere, prin mijloace având girul ONU, a numeroase ameninţări recente contra păcii şi a
actelor de agresiune.
În clarificarea rolului şi limitelor misiunilor ONU de menţinerea păcii, un rol deosebit de
important a revenit Secretarului General al Organizaţiei din perioada 1953 – 1961, Dag
Hammerskjöld. În timpul mandatului acestuia, operaţiuni la care ONU recurgea încă din
1948, au fost calificate ca o contribuţie deosebită a organizaţiei la soluţionarea conflictelor şi
menţinerea păcii şisecurităţii internaţionale. În ceea ce priveşte preocuparea de a le găsi un
temei legal în textele Cartei ONU, lui Dag Hammerskjöld îi este atribuită celebra formulă:
„Operaţiunile de menţinere a păcii reprezintă capitolul VI şi jumătate al Cartei.
După ce s-a pus capăt războiului rece şi a fost deblocat procesul decizional din cadrul
Consiliului de Securitate, organizarea şi modalităţile de desfaşurare a Operaţiunilor ONU de
menţinere a păcii înregistrează anumite noi trăsături.
In primul rând, după 1990 asistăm la multiplicarea fără precedent a numărului misiunilor
ONU în zone de conflict. Astfel dacă în perioada 1948- 1978 au fost iniţiate 13 astfel de
misiuni, în perioada 1988-1993 numărul acestora s-a ridicat la 20.
În al doilea rând, se poate observa tendinţa de diversificare a acţiunilor şi a mandatului
fiecărei misiuni. Această tendinţă a impus revizuirea conceptului tradiţional privind
operaţiunile de menţinere a păcii. Prin Declaraţia din 31 ianuarie 1992, adoptată la şesinţa
Consiliului de Securitate la nivel de şefi de stat sau de guvern, se solicită Secretarului General
„o analiză ... a capacităţii ONU în domeniul diplomaţiei preventive şi operaţiunilor de
restabilire şi menţinere a păcii”, în vederea întăririi şi creşterii eficienţei acestora. Ca urmare,
în documentul cunoscut sub denumirea de „Agenda pentru pace”, Secretarul General
identifică următoarele patru categorii de activităţi şi tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii:
--diplomaţia preventivă, vizând evitarea apariţiei unor diferende, prin măsuri sub
incidenţa Capitolului VI din Cartă;
--restabilirea păcii (peace-keeping), care presupune şi acţiuni militare coercitive, dintre
cele menţionate în Capitolul VII din Cartă.
--consolidarea păcii (peace-building), care constă în acţiuni ulterioare încetării
ostilităţilor, şi urmăreşte, cu precădere,edificarea unor structuri interne în măsură să asigure
menţinerea soluţiei politice a conflictului.
În al treilea rând, în cazul desfăşurării unor acţiuni, se constată că hotarul dintre măsurile
dispuse în temeiul Capitolului VI şi măsurile coercitive de impunere a păcii, dispuse în
temeiul Capitolului VII, devine din ce în ce mai greu de sesizat. Asemenea măsuri se
întrepatrund şi se completeazp reciproc, existând tendinţa multiplicării cazurilor în care
Consiliul de Securitate recurge cu precădere la măsuri coercitive, cu sau fără folosirea forţei
armate.
Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ principal al Organizaţiei. Conform
Cartei ONU (Articolul 24), acesta poartă răspunderea principală pentru îndeplinirea
obiectivului central al Organizaţiei, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Competenţele ce revin Consiliului de Securitate l-au transformat într-un for unic în sfera
politicii internaţionale.

BIBLIOGRAFIE
1) Aurescu, B, Bolintineanu, A, Năstase, A, Drept internaţional contemporan, Ed. All
Beck, 2000;
2) Chilea, D, Drept Internaţional public, Ed. Hamangiu, 2007;
3) Crãciuneanu, L, Selejan-Gutan, B, Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, 2008;
4) Duţu, M, Moca, Gh, Drept internaţional public, Ed. Universul Juridic, 2008;
5) Miga-Beşteliu, R, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck,
2000;
6) Pivniceru, M, Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, 2007;
7) www.un.org;
8) www.mae.ro;
9) www.wikipedia.ro.