BALTAGUL-1930

de Mihail Sadoveanu

Scris si publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu

aduce o formula romaneasca inedita in peisajul epic interbelic: polimorfismul
strcturii, mai exact imbinarea aspectului realist cu cel mitic pe fondul unui
scenariu politist.
Totodata, “Baltagul” este un roman al transhumantei deoarece prezinta
modul in care oamenii isi sincronizeaza viata dupa mersul oilor la munte. În
ceea ce priveşte încadrarea în curentul literar, romanul sadovenian aparţine
realismului mitic, reamrcandu-se câteva trăsături specific realiste. Opera este
un roman mitic, pentru că valorifică “Mitul lui Isis şi Osiris”, despre care
vorbeşte Alexandru Paleologu. Astfel, Vitoria este o Isis care porneşte în
căutarea lui Nechifor Lipan/ Osiris, ucis de fratele său, Seth, ea fiind însoţită de
către fiul său, Gheorghiţă/ Horus, şi de câinele său, Lupu/ Anubis.
O prima trasatura ce face posibila incadrarea operei in realism este
perspectiva narativa. Sirul evenimenţial este expus într-o manieră tipic realistă,
respectiv obiectivă şi impersonală, urmărindu-se o viziune “dindărăt” şi o
focalizare “zero”, naratorul fiind preponderant obiectiv, omniscient,
omniprezent şi heterodiegetic. Perspectiva adoptata in incipitul romanului este,
insa, diferita de vocea naratorului neutru, caci primul glas pe care cititorul il
aude in text este cel al eorului absent (Nechifor Lipan). De aemenea, în secvenţa
finală a parastasului, eroina preia rolul naratorului, relatând cu o uimitoare
precizie scenariul crimei înfăptuite asupra soţului său.
O alta trasatura a realismului este expunerea unor personae veridice in
fapte verosimile, condiţionate de mediul în care trăiesc. Vitoria Lipan este tipul
femeii casnice din mediul rural, neînvăţate şi devotate familiei, puternice şi
ambiţioase, care doreşte cu obstinaţie să răzbune soarta barbatului ei, Nechifor
Lipan este tipul barbatului gospodar, un oier din Magura Tracului, cinstit si
mandru, apreciat de oamenii de la sat, dar care mai apoi este tâlhărit şi ucis de
alţi doi ciobani, iar Gheorghita este tipul barbatului in devenire.
Una dintre temele romanului este călătoria pe care o întreprind Vitoria şi
Gheorghiţă, având o dublă semnificaţie: pentru Vitoria, este o călătorie
justiţiară, făcută cu scopul de a afla adevărul despre dispariţia soţului său şi de a-
i face dreptate, descoperindu-i pe ucigaşi (din această perspectivă, “Baltagul”
este un roman poliţist), iar pentru Gheorghiţă, este o călătorie de maturizare,
iniţiatică, la capătul căreia baiatul devine orfan de tata, forţat să-şi asume
responsabilităţi (din această perspectivă, “Baltagul” este un Bildungsroman).

1
 În acelaşi timp, romanul este o monografie a satului moldovenesc de la
munte, prezentând credinţe şi obiceiuri, superstiţii şi ritualuri, individualizând o
imagine complexă a unei lumi rurale, ancestrale. Se observa, de asemenea, tema
razbunarii, tema realista a imbogatirii ca motiv al crimei, dar si tema familiei.
Tilul romanului prezintă două aspecte: denotativ, el reprezintă un obiect
cu două tăişuri care, în sens conotativ , trimit la caracterul ambivalent al
instrumentului. Pe de-o parte, baltagul este arma crimei înfăptuite de Cuţui şi
Bogza asupra lui Nechifor; pe de altă parte, este arma dreptăţii şi a răzbunării,
punând în lumină actul justiţiar prin care Gheorghiţă, pedepsindu-l pe Bogza, îşi
răzbună tatăl ucis.
Ca în orice roman, se observă în “Baltagul” existenţa a două tipuri de
conflicte. Conflictul exterior se derulează între Vitoria Lipan şi cei doi ucigaşi
ai soţului său, Ilie Cutui si Calistrat Bogza. Iniţial, Vitoria caută informaţii
despre soarta sotului ei şi, odată ce descoperă rămăşitele trupului acestuia,
scopul femeii devine acela de a afla cine l-a ucis pe Nechifor şi de a-i pedepsi pe
ucigaşi. De aceea, conflictul exterior se concretizează în scena parastasului, când
Vitoria îi înfruntă cu îndrăzneală pe cei doi, aceştia fiind constrânşi să-şi
recunoască vina. Conflictul interior vizează zbuciumul sufletesc al Vitoriei
Lipan, care debutează odată cu îngrijorarea femeii cauzată de absenţa
îndelungată a barbatului ei. În acelaşi timp, zbaterea interioară a Vitoriei
continuă cu dorinţa ei febrilă de a afla adevărul, de a-i găsi pe ucigaşii lui
Nechifor şi, în lipsa dovezilor, de a-i determina să-şi asume responsabilitatea
faptelor săvârşite.
Una dintre scenele semnificative, care pune în lumină tema romanului
(caracterul de Bildungsroman, respectiv maturizarea lui Gheorghiţă) este scena
coborârii în prăpastie, relevantă pentru traseul existenţial al celor două
personaje, mamă şi fiu. Importanţa secvenţei narative alese rezidă în intensitatea
emoţională ce caracterizează starea de spirit a Vitoriei şi a lui Gheorghiţă, odată
cu descoperirea rămăşitelor lui Nechifor Lipan în prăpastie. Cele două personaje
sunt caracterizate în oglindă, în mod indirect, prin gesture şi reacţii, ilustrându-
se antitetic stăpânirea de sine şi forţa morală a Vitoriei (“cu grabă, dar fără
lacrimi, femeia făcu cea dintâi rânduială”), care contrastează izbitor cu
sensibilitatea şi imaturitatea copilului (“flăcăul părea cu totul zăpăcit … plângea
ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte”).
Zbuciumul interior al băiatului, care-şi descoperă tatăl mort în râpă,
fundamentează maturizarea acestuia, căci el coboară în prăpastie ca un tânăr
imatur şi ferit de marile dureri ale vieţii, urcând apoi la suprafaţă ca un tânăr

2
matur, iniţiat prin durerea pe care o conştientizează odată cu noul statut
existenţial, acela de orfan (“Abia acum înţelegea că acolo zăcea tatăl său”).
A doua secvenţă semnificativă este scena finală care prezintă parastasul
lui Nechifor Lipan. Semnificaţia scenei constă în rezolvarea conflictelor, atât cel
de natură exterioară, cât şi conflictul interior al Vitoriei, care-şi duce la bun
sfârşit misiunea justitiară. Astfel, eroina invită întregul sat, dar şi autorităţile la
pomana răposatului, relatand în faţa acestora şi mai cu seamă în faţa celor doi
ucigaşi scenariul crimei comise asupra soţului său. Discursul Vitoriei este
similar unui interogatoriu condus cu perspicacitate , ispitindu-l pe Bogza cu
băutură, astfel încât acesta să-şi piardă stăpânirea de sine şi raţiunea.
Pe lângă talentul discursiv al mamei sale, secvenţa ilustrează şi faptul că
Gheorghiţă dovedeşte că a devenit un om matur, veritabil cap de familie, facand
dreptate şi răzbunându-şi tatăl. De aceea, putem considera că scena parastasului
are rolul de a evidenţia încheierea procesului de maturizare prin care trece
tânărul, având caracter simetric cu scena coborârii în prăpastie.
Aşadar, în final, cei doi ucigaşi îşi asumă responsabilitatea faptelor comise.
Ilie Cuţui recunoaşte de bună voie, Calistrat Bogza, însă, devine agresiv, fiind
lovit de către Gheorghiţă cu baltagul şi sugrumat de către câinele Lupu. Vitoria
dovedeşte intransigenţă când nu-i acordă iertare lui Bogza (“Dumnezeu să te
ierte”), dar şi puterea de a merge mai departe, în ciuda pierderii suferite.
In concluzie, toate aceste trăsături – tema, construirea personajelor în
relatie cu mediul în care trăiesc, tehnica detaliului, obiectivitatea perspectivei
narative, veridicitatea — conduc la concluzia că opera literară „Baltagul” de
Mihail Sadoveanu este un roman realist care zugraveste o imagine ampla si
profunda asupra vietii, înscriandu-se, astfel, în seria capodoperelor literaturii
române.