Capitolul 1

NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN TURISMUL INTERNAŢIONAL

Analiza economică a turismului internaţional trebuie să se bazeze pe o definiţie precisă şi

unanim recunoscută. Aceasta trebuie să ţină seama de ansamblul caracteristicilor turismului
internaţional, de diferitele tipuri de fluxuri turistice, precum şi de caracteristicile şi de rezultatele
activităţii economice pe care turismul o provoacă.

1.1.Definiţii în cadrul turismului internaţional

O definiţie oficială a turismului internaţional a fost adoptată la solicitarea Organizaţiei
Mondiale a Turismului (O.M.T), în cadrul Conferinţei Internaţionale privind statisticile voiajelor
şi turismului, în iulie 1991. Această definiţie pleacă de la noţiunea de “vizitator” şi face distincţia
între “turist” şi “vizitator de o zi” sau “excursionist”.

1.1.1.Vizitatorul internaţional
Toate călătoriile care prezintă interes pentru turism sunt desemnate prin termenul de
“vizitator”, care reprezintă conceptul de bază al ansamblului statisticilor turismului. Totuşi, nu
toţi călătorii sunt vizitatori, aşa cum este formulată definiţia oficială a O.M.T.
Astfel, în cadrul statisticilor, termenul de “vizitator internaţional” desemnează “orice
persoană care vizitează o ţară, alta decât aceea în care acesta îşi are reşedinţa sa obişnuită, pentru
o perioadă care să nu depăşească 12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul decât cel
de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată”.
Cele două criterii avute în vedere pentru a face distincţia între vizitatori şi ceilalţi călători
internaţionali sunt: reşedinţa şi motivaţia călătoriei.
- Criteriul reşedinţei (rezidenţei) indică faptul că se referă la toate persoanele care nu
îşi au locul lor de reşedinţă în ţara vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care locuiesc în
mod permanent (îşi au domiciliul permanent) în străinătate. Astfel, un cetăţean al unei
ţări A cu reşedinţa în ţara B şi care vizitează ţara C, cheltuie banii pe care i-a câştigat
în ţara B şi este influenţat de eforturile de promovare turistică a ţării C vizând ţara B.
Este normal ca acesta să fie înregistrat după ţara sa de reşedinţă şi nu după
naţionalitatea sa, în scopul de a se putea cunoaşte cât mai precis diferitele pieţe
turistice şi transferurile de valută.
- Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi persoanele
care se deplasează într-o ţară pentru a munci acolo şi pentru a fi retribuit pentru
munca sa.
O.M.T. a adoptat o clasificare a călătorilor internaţionali, care permite să facă distincţia
între vizitatorii incluşi şi cei excluşi din statisticile turismului internaţional. Această definiţie
ridică o serie de dificultăţi practice, atunci când se pune problema elaborării statisticilor
turismului internaţional. Trebuie făcută, în principal, distincţia între vizitatori si imigranţi sau
între vizitatori şi cei care fac “micul trafic de frontieră”, precum şi între cele două categorii de
pasageri în tranzit sau echipajele companiilor străine de aviaţie. De fapt, adesea este dificil să se
facă distincţia dintre persoanele care trec graniţa şi călătorii în tranzit pentru mai mult sau mai
puţin de 24 de ore, care nu părăsesc aeroportul sau care îşi petrec o noapte într-un hotel aflat în
apropierea aeropotului etc.

1.1.2.Turistul internaţional
Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori internaţionali,
alături de excursionişti. Atunci când durata deplasării atinge sau depăşeşte 24 de ore, respectiv
atunci când vizitatorii petrec o noapte în ţara vizitată, aceşti vizitatori sunt consideraţi ca fiind
“turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin de 24 de ore, sunt consideraţi a fi
“vizitatori de o zi”.
Definiţia turistului internaţional este deci, următoarea:

1
 “Turiştii sunt vizitatori temporari, care se află pentru cel puţin 24 de ore în ţara vizitată şi
pentru care motivele călatoriei pot fi grupate în:
- loisir (agrement, vacanţe, sănătate, studii, religie, sport)
- afaceri, familie, deplasări profesionale.
Putem remarca faptul că, în conformitate cu aceasta definiţie, termenul de turist nu se
aplică doar “vacanţierilor”, dar include şi pe cei care se află, de exemplu, în călătorii de afaceri.
Motivaţiile turismului internaţional pot fi clasificate categorii principale: preţurile,
climatul şi motivele personale1.
Preţurile reprezintă una dintre motivaţiile esenţiale ale traversării frontierelor de către
turişti. Diferenţele de preţuri explică, în mare măsură, succesul anumitor destinaţii turistice. Este
cazul mai multor ţări din Sudul Mediteranei, în principal Cipru, Malta, Tunisia şi Turcia. Această
diferenţiere a preţurilor turistice provine, în mare parte, din nivelul ridicat al salariilor în ţările
cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. De fapt, turismul este o industrie a mâinii de
lucru, care beneficiază de acest avantaj în special în ţările cu salarii scăzute, situate în apropierea
marilor ţări emiţătoare de turişti, cum sunt ţările Uniunii Europene, Statele Unite sau Japonia.
Astfel, această diferenţiere a preţurilor este, de exemplu, foarte importantă în cadrul motivaţiilor
turiştilor nord-americani care vizitează Mexicul şi anumite ţări din America Latină.
Climatul reprezintă, de asemenea, un factor determinant al caracterului internaţional al
turismului. De acest factor beneficiază şi ţările Europei de Sud, şi insulele Caraibe, din Oceanul
Indian sau Pacific, deoarece oferă o “garanţie” a “soarelui”.
Motivele personale pot fi grupate în 5 categorii principale:
- Loisir şi vacanţe: aceasta este motivaţia principală care determină călătoriile
întreprinse în afara timpului de muncă şi a celui afectat activităţilor profesionale.
Motivele sunt odihna, dezrădăcinarea, descoperirile culturale, vizitele la părinţi sau
prieteni, practicarea diferitelor sporturi etc.
- Afaceri: este vorba de călătoriile întreprinse în interes profesional. Această categorie
cuprinde călătoriile voiajorilor comerciali, ale membrilor echipajelor, care efectuează
escale de scurtă durată sau prelungite, ale funcţionarilor guvernamentali şi ai
organizaţiilor internaţionale aflaţi în misiune, ale angajaţilor care supervizează
instalarea unor utilaje sau echipamente în alte ţări, cu condiţia ca aceste lucrări să se
finalizeze mai devreme de un an etc.
- Congrese şi alte reuniuni: călătorii întreprinse pentru a asista la un congres sau la
orice alt tip de reuniune (seminarii, colocvii, conferinţe, etc.). Acest termen include şi
sejururile în staţiunile balneare şi tratamentele terapeutice de orice fel.
- Studii: voiaje întreprinse pentru a asista la cursuri de pregătire sau formare într-o
instituţie de specialitate, pentru o durată de un an şcolar sau mai mult.
- Religie: călătorii întreprinse pentru a participa la pelerinaje sau pentru vizitarea unui
loc sfânt.

1.1.3.Vizitatorul de o zi (excursionistul)
Vizitatorul de o zi sau excursionistul este un vizitator internaţional care nu petrece nici o
noapte într-o unitate de cazare colectivă sau privată, în locul vizitat.
Importanţa economică a excursioniştilor pentru turismul internaţional poate să fie foarte
mare, în special pentru micile ţări insulare, care primesc pasagerii navelor de croazieră. De fapt,
atât timp cât vizitatorii înnoptează la bordul navelor respective, aceştia sunt înregistraţi, în
principiu, la rubrica “vizitatori” de o zi şi nu la rubrica “turişti”.

1.1.4.Definirea încasărilor şi cheltuielilor turistice

Cheltuiala turistică este definită, în statisticile turismului, conform recomandărilor
Organizaţiei Mondiale a Turismului, ca fiind “cheltuiala totală privind consumaţia efectuată de
către un vizitator sau în contul acestuia, pentru şi în timpul călătoriei sale şi a sejurului său la
locul de destinaţie”.

1
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, Ed. Economică, Paris, 2002, p.10
2
 Trebuie făcută distincţia între turismul receptor, care va beneficia de “încasări” turistice şi
cazul ţărilor emiţătoare (emitente) de turişti, care vor înregistra “cheltuielile” turistice.

1.1.4.1. Încasările din turism şi transporturi

- Încasările din turismul internaţional sunt definite, conform Organizaţiei Mondiale a
Turismului, ca “cheltuielile efectuate în ţara de destinaţie de către vizitatorii internaţionali,
inclusiv plata de către aceştia a transportului lor internaţional, realizat de companiile naţionale de
transport. Ele ar trebui să cuprindă, de asemenea, orice alte plăţi prealabile de bunuri şi servicii,
încasate de ţările de destinaţie. Fondul Monetar Internaţional recomandă ca încasările din
transporturile turistice internaţionale să fie evidenţiate separat.
- Încasările din transporturile internaţionale sunt definite ca “orice plată către companiile de
transport înregistrate într-o ţară, efectuată de vizitatorii străini”.

1.1.4.2. Cheltuielile pentru turism şi transport

- Cheltuielile pentru turismul internaţional sunt definite de către O.M.T. ca “cheltuielile
efectuate în străinătate de vizitatori în ţările de destinaţie, inclusiv plăţile pentru transporturile
internaţionale făcute de aceştia către companiile de transport străine”. În principiu, aceste
cheltuieli ar trebui să le includă şi pe cele ale rezidenţilor, care călătoresc în străinătate în calitate
de vizitatori de o zi (excursionişti), cu excepţia cazurilor în care aceste cheltuieli sunt suficient de
importante pentru a justifica o evidenţă separată.
- Cheltuielile pentru transporturile internaţionale sunt definite ca “orice plată efectuată
companiilor de transport înregistrate în străinătate, de către o persoană rezidentă în ţara în care
contabilizează cheltuielile”.

1.1.5. Definirea turistului şi a motivelor de călătorie

Definiţia turistului, formulată pentru turistul internaţional i se aplică şi turistului naţional.
Numeroase ţări au limitat deplasarea turistică la o durată maximală. De exemplu, în Franţa,
definiţia turistului naţional este următoarea1: este considerat turist orice persoană care se
deplasează în afara reşedinţei sale obişnuite (principale) pentru o durată de cel puţin 24 de
ore şi mai mică de 12 luni, pentru unul motivele următoare:
agrement (vacanţe şi sejururi la sfârşit de de săptămână);
- sănătate (balneoterapie, talazoterapie)
- acţiuni sau reuniuni de orice gen (manifestări sportive, congrese, seminarii,
pelerinaje);
- călătorii de afaceri;
- călătorii şcolare de documentare.
Nu sunt consideraţi turişti:
- persoanele a căror deplasare are o durată mai mică de 24 de ore;
- persoanele care se deplasează într-o localitate, cu sau fără contract de muncă, pentru a
ocupa acolo un loc de muncă sau pentru a exercita o activitate profesională;
- celelate persoane care îşi stabilesc domiciliul în locul respectiv;
- studenţii, tinerii aflaţi la studii în altă localitate, precum şi militarii;
- persoanele internate într-o instituţie de sănătate sau de protecţie socială;
- părinţii sau prietenii care se deplasează cu ocazia unui eveniment (îmbolnăvire sau
deces), în limitele concediilor legale respective.

1.2. PIAŢA TURISTICĂ INTERNAŢIONALĂ

1.2.1. Cererea turistică în lume

Turismul mondial se caracterizează prin foarte mari inegalităţi în repartiţia internaţională
a fluxurilor turistice. Astfel, ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă sunt într-o evoluţie pozitivă,

1
Vellas, François, op. cit., p.
3
nu reprezintă încă decât mai puţin de o treime în privinţa sosirilor de turişti internaţionali în
lume, respectiv, conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Turismului (O.M.T), cca 28% din
totalul mondial în 2000, cu 195 de milioane de sosiri. În anul 2002 ponderea sosirilor de turişti
internaţionali în Europa s-a mai diminuat faţă de totalul mondial, la cca 57,6%, înregistrându-se
cca 352 milioane de sosiri ale turiştilor internaţionali, iar în anul 2004 se estimează că s-a
diminuat şi mai mult, la cca 54,5%, înregistrându-se 414 milioane de sosiri, faţă de totalul
mondial de 760 milioane de sosiri. Aceste evoluţii sunt amplificate de concentrările foarte
puternice, de regionalizarea fluxurilor turistice.
Aceste două caracteristici explică, de altfel, locul ţărilor europene în turismul mondial,
care rămâne preponderent, cu cca 55% din sosirile de turişti internaţionali din întreaga lume.
Europa beneficiază în mod deosebit de efectele regionalizării turismului, deoarece aproape trei
sferturi din turismul internaţional corespunde deplasărilor rezidenţilor unei ţări aflate în aceeaşi
regiune. Cererea turistică mondială se caracterizează deci prin evoluţii calitative şi cantitative
considerabile, ce influenţează în mod direct ansamblul pieţei turistice mondiale.

1.2.1.1. Creşterea turismului mondial

Sosirile de turişti internaţionali în întreaga lume s-au triplat într-o perioadă de douăzeci de
ani. În 1975, O.M.T. înregistra 222 de milioane de sosiri ale turiştilor internaţionali, iar în anul
2000, un număr de 698 de milioane de sosiri, pentru ca în anul 2002 numărul acestora să crească
la cca 703 milioane, iar în 2004 la cca 760 de milioane.
Creşterea încasărilor din turismul internaţional a fost mai rapidă decât cea a sosirilor de
turişti. Astfel, în anul 1980, încasările mondiale din turismul internaţional erau de numai 102
miliarde de dolari (USD), ajungând, în anul 2000 (conform statisticilor O.M.T.1), la 477 de
miliarde USD, la 460 miliarde în 2001 şi la 474 miliarde în 2002. Având în vedere deprecierea
dolarului american, mai expresivă este evoluţia încasărilor în euro (de la 207 miliarde euro
încasări în anul 1990, la câte 513 miliarde euro în 2000 şi 2001 şi la 501 miliarde de euro la anul
2002).

1.2.1.2. Fluxurile turistice pe marile regiuni ale lumii

În profida unei creşteri mai puţin rapide decât în alte regiuni ale lumii, supremaţia
Europei se menţine, în privinţa numărului de sosiri de turişti internaţionali, cu cca 54,5% din
totalul mondial. Totuşi, în privinţa însasărilor, ţările Europei nu reprezintă decât mai puţin de
50%. De cealaltă parte, ţările din Asia de Est şi Pacific, precum şi din America beneficiază de
încasări proporţionale mai ridicate care se explică prin proporţia superioară a turiştilor de afaceri
şi a turiştilor cu putere de cumpărare superioară. Evoluţia sosirilor şi a încasărilor din turismul
internaţional pe marile regiuni ale lumii confirmă locul foarte modest al Africii şi al Asiei de
Sud, care nu dispun de infrastructurile de primire suficiente, pentru a cunoaşte o reală dezvoltare
a sectorului turistic şi care suferă de un anumit număr de handicapuri, dificil de depăşit faţă de
concurenţa celorlalte regiuni.
Între regiunile lumii, diferenţele rămân considerabile şi au o tendinţă de adâncire. Astfel,
între anii 1975 şi 2000, ponderea ţărilor din Asia de Est şi Pacific s-a triplat, în ciuda efectelor
unor crize pe care le-au traversat, cota acestora crescând, de la 3,9%, la 16% din totalul sosirilor
în 2000 şi ajungând la aproape 19% în 2002.

1.2.1.3. Principalele ţări turistice ale lumii

În privinţa sosirilor de turişti internaţionali, pe primul loc în lume se situează Franţa, care
conduce detaşat în clasamentul celor mai vizitate ţări, cu 77 mil. de turişti străini înregistraţi şi o
cota de piaţă de 11% (dar care, în 2003, a înregistrat o scădere a numărului de sosiri cu 2,6% faţă
de 2002, respectiv un număr de 75 mil. de turişti străini).
Spania şi-a consolidat poziţia secundă pe plan mondial, cu aproape 52,5 mil. turişti, în
2003 urmată de SUA, cu 40,4 mil. turişti, în 2003 şi de Italia ci 39,6 mil. turişti, în timp ce China,
care ocupă poziţia a 5-a, cu aproape 33 mil. turişti, în 2003, confirmă importanţa pe care şi-a
dobândit-o în acest clasament, înregistrând o creştere de 11% în anul 2002, care a fost, însă,
1
www.world-tourism.org
4
aproape în întregime pierdută în 2003, când a înregistrat o scădere de 10,4% datorită izbucnirii
epidemiei de SARS. Dacă adăugăm însă, încă cele peste 15,5 mil. de sosiri de turişti
internaţionali înregistraţi înn Hong-Kong (care aparţine tot de R.R. Chineză) şi alte 6,3 mil. sosiri
în Macao (de asemenea, aparţinând Chinei), atunci am putea aprecia că China reprezintă, deja,
cea dea doua destinaţie turistică mondială.
Printre primele 25 de destinaţii turistice, ca valori absolute, cea mai mare valoare a
raportului între numărul de sosiri la 100 de rezidenţi este înregistrat (la nivelul anului 2002) de
Austria (228) şi de Hong-Kong (227), iar cea mai mică valoare, în China (25).
În privinţa încasărilor şi a cheltuielilor înregistrate în turismul mondial se poate observa
că predomină fluxurile (şi schimburile) pe direcţia Nord-Nord, între ţările industrializate sau nou
industrializate, astfel că, în clasamentul din anul 2000 al primelor 15 ţări, din punctul de vedere
al încasărilor din turismul internaţional nu figura nici o ţară în curs de dezvoltare, în timp ce patru
dintre ele erau noi ţări industrializate China, Mexic, Hong-Kong (aparţinând tot de China) şi
Turcia.
Aceste prime 15 ţări, clasate din punctul de vedere al încasărilor din turism reprezentau
aproape două treimi din încasările turistice mondiale.
Statele Unite ale Americii au cunoscut un progres deosebit în această privinţă,
consolidându-şi poziţia de lider mondial, încasările înregistrate în SUA crescând de la 43 la 83
miliarde de USD în perioada 1990-2000, ajungând, în anul 2000, la o pondere de 17,8% din
încasările mondiale din turismul internaţional. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au
determinat scăderi importante ale fluxurilor turistice şi, evident, ale încasărilor din turism în SUA
(până la 66,5 miliarde în 2002) fără a afecta însă prima poziţie în clasament, urmată de Spania,
Franţa, Italia, China, Germania, Marea Britanie, etc. În anul 2002 s-a înregistrat o schimbare a
locurilor în clasament, între Franţa şi Spania, în sensul că Spania a trecut înaintea Franţei, cu
34,05 miliarde Euro, faţă de 33,3 miliarde euro, avantaj pe care Spania şi l-a consolidat în anii
următori.
Se evidenţiază saltul extraordinar al R.P. Chineze, care a înregistrat aproape o dublare a
încasărilor din turismul internaţional în perioada 1995-2000 (de la 8,7, la 16,2 miliarde USD,
ajungând la 20,4 miliarde USD în 2002).
În privinţa României, încasările din turismul internaţional erau de numai 106 mil. USD în
anul 1990, au crescut până la 590 mil. USD în anul 1995 dar au scăzut la 359 mil. USD în 2000,
ajungând la 612 mil. USD (647 mil. Euro) în 2002.

1.2.1.4. Noile tendinţe şi previziuni

Dacă în ultimele decenii ale secolului XX turismul internaţional a putut să îşi continue
progresul pe plan mondial, în profida crizelor economice, precum cea din Asia şi din America
Latină, din anii 1997-1998, dinamismul actual al turismului internaţional rămâne destul de fragil
şi dependent de efectele mecanismelor economice, în primul rând de cele monetare. În plus,
tendinţa de creştere a economiei mondiale se limitează, în principal, la conjunctura economică
din principalele pieţe emiţătoare de turişti , în principal SUA, Uniunea Europeană şi Japonia.
În situaţia unui astfel de mediu al pieţei internaţionale a turismului devine din ce în ce mai
necesară o adaptare calitativă faţă de viitorul pieţei internaţionale. În aceste condiţii, se consideră
că ar trebui acţionat pentru1:
• realizarea unei mai bune adaptări a produselor la piaţă, prin:
- turismul de afaceri (congrese, simpozioane, călătorii-stimulent etc.);
- turismul sportiv şi cultural;
- turismul de sejur scurt (în special la sfârşit de săptămână);
- turismul pentru vârsta a treia, prin adapatrea produselor oferite acestor persoane;
- turismul de sănătate.
• îmbunătăţirea şi promovarea avantajelor comparative ale fiecărei ţări, aplicând o strategie
caracterizată prin calitate, competitivitate şi originalitate. Pentru asigurarea unei dezvoltări
durabile a turismului internaţional se dovedeşte tot mai necesară adoptarea unor politici

1
Vellas, François, op. cit., p. 20
5
 economice destinate constituirii unor veritabile filiere ale turismului, în cea mai mare parte a
ţărilor turistice industrializate dar, şi în ţările în curs de dezvoltare.
Dar, nivelul de dezvoltare al turismului internaţional, atins de primele 10 principale ţări
turistice, ce reprezintă peste 2/3 din turismul internaţional la nivel mondial, ar putea lăsa să se
creadă că succesul acestei filiere a turismului se aplică pe scară largă doar în aceste ţări. Chiar
dacă nu poate fi negat faptul că turismul a jucat şi joacă, în continuare un rol economic major
pentru dezvoltarea ţărilor industrializate, efectele acestuia trebuie analizate, totuşi, cu precauţie.
Astfel, zonele costiere reprezintă unul dintre exemplele cele mai importante ale turismului de
masă şi permit să se arate atât vulnerabilitatea acestui tip de turism, cât şi dependenţa sa
economică.
În privinţa vulnerabilităţii, turismul, în special în regiunile din Sudul Europei şi din SUA
este, în principal, un turism sezonier, axat pe vacanţele balneare. Dezvoltarea deosebită a acestui
tip de turism, în ultimii 20 de ani s-a realizat datorită unui nivel deosebit de atractiv al preţurilor
practicate, pentru prestaţii de o calitate, adesea, mediocră.
Insuficienţa unor veritabile produse turistice şi concurenţa acerbă între principalele ţări
receptoare (Franţa, SUA, Mexic, Caraibe, etc. au condus la o dezvoltare anarhică a structurilor de
cazare, cu o densitate foarte ridicată şi generatoare de grave neplăceri (zgomote, poluare,
dificultăţi de circulaţie etc.). Această orientare turistică, de exemplu în anumite ţări din zona
Mediteraneană, este confruntată, în prezent, cu o pierdere de competitivitate în privinţa raportului
calitate-preţ, pentru anumite produse turistice tradiţionale, în special datorită inflaţiei şi a
insificienţei produselor noi.
Dependenţa economică. Cu o economie turistică caracterizată prin prestaţii de calitate
scăzută, ţările care se bazează pe turismul de litoral şi pe cel balnear nu au putut înregistra efecte
de antrenare economică suficiente în zonele receptoare. În schimb, în multe dintre ţările
industrializate putem vorbi de o adevărată industrie a turismului.
De fapt, turismul internaţional se poate afla la originea dezvoltării industriei de bunuri, de
echipamente şi a serviciilor, putând contribui, astfel, la crearea de pieţe de desfacere pentru
industria agro-alimentară, pentru transporturi şi, evident, pentru hotelărie, restaurante. Totuşi, în
numeroase ţări în curs de dezvoltare, s-au putut constata şi efecte contrare, datorită dependenţei
economice, mai mult sau mai puţin importante create în zonele receptoare, faţă de cele emitente
de turişti.

Capitolul 2
POLITICILE MACRO-ECONOMICE ÎN TURISMUL INTERNAŢIONAL

Importanţa şi rolul turismului în dezvoltarea economică au determinat numeroase state ale

lumii să aplice politici macroeconomice din ce în ce mai diversificate, destinate să orienteze
activităţile turistice. Aceste politici se referă, în principal, la comerţul exterior, la balanţa de plăţi,
la ocuparea forţei de muncă, la dezvoltarea economică şi la amenajarea teritoriului.

2.1.Turismul internaţional şi comerţul exterior

Schimburile turistice internaţionale fac parte din politicile de comerţ exterior, la fel ca şi
schimburile de mărfuri. Serviciile legate de turismul internaţional au acelaşi impact asupra
plăţilor internaţionale ca şi exporturile şi importurile de produse. Într-o mare măsură, impactul
respectiv poate fi chiar superior. De exemplu, masa servită unui turist străin într-un restaurant
este echivalentă cu un export de produse agroalimentare, incluzând şi valoarea adăugată a
serviciului de restaurant, precum şi recuperarea cheltuielilor de amortizare, a echipamentelor şi a
infrastructurii.
De asemenea, turismul internaţional se află, adesea, la originea fluxurilui comerţului
internaţional, în măsura în care, pentru numeroase ţări, construirea infrastructurilor turistice şi
chiar consumul turistic, presupun importuri de bunuri şi servicii care nu pot fi procurate din ţările
respective. Pentru anumite ţări, notorietatea turistică pe care au dobândit-o favorizează în mod
direct exporturile lor de echipamente şi de servicii turistice, dar şi, indirect, exporturile lor de alte

6
bunuri şi servicii. O comparaţie a evoluţiei turismului internaţional şi a comerţului internaţional
permite precizarea efectelor politicilor macro-economice ale turismului internaţional şi a
comerţului internaţional.

2.1.1. Evoluţia comerţului internaţional şi a turismului internaţional

Compararea evoluţiei comerţului internaţional şi a turismului internaţional demontează
progresul rapid al acestora ca volum şi ca valoare. De exemplu partea ce revenea încasărilor din
turismul internaţional reprezenta în medie, 8% din exporturile mondiale şi 37% din exporturile
mondiale de servicii, în anul 1999.
Progresul comerţului internaţional constituie unul dintre elementele esenţiale ale creşterii
economice mondiale, cu o rată anuală de creştere de cca 6%. O evoluţie asemănătoare a fost
înregistrată în privinţa încasărilor din turism şi din transporturile internaţionale, care reprezintă,
în prezent, primul sector, ca pondere, în comerţul mondial.
Ponderea încasărilor din turismul internaţional, ca procent faţă de valoarea exporturilor
mondiale, a crescut începând din anul 1980, respectiv din perioada crizei mondiale (când era doar
cu puţin peste 5%) ajungând la 9%, în 1999. Această creştere, mai rapidă, a încasărilor din
turismul internaţional, se poate explica datorită efectelor liberalizării schimburilor internaţionale
ale serviciilor turistice.
De asemenea, se poate constata o similitudine între exporturile mondiale şi încasările din
turismul internaţional, cu o concentrare foarte ridicată în zona Americii de Nord şi în cea a
Europei de Vest. Ponderea încasărilor din turismul internaţional în exporturile de bunuri şi
servicii atinge niveluri foarte ridicate în numeroase ţări, de exemplu: în Austria, în Spania şi în
Grecia, unde, adesea, reprezintă o cincime din exporturile totale, ceea ce permite soldurilor
balanţelor turistice să compenseze deficitele comerciale ridicate.

2.1.2. Evoluţia cheltuielilor în turismul internaţional

Cheltuielile în turismul internaţional sunt constituite din plăţile efectuate de turişti pentru
serviciile furnizate sau pentru produsele cumpărate în afara locurilor (ţărilor) lor de reşedinţă
permanentă.
Plăţile cele mai importante în valoare absolută sunt efectuate de către turiştii americani.
Totalul cheltuielilor acestora (65 miliarde de USD în anul 2000) este superior totalului
cheltuielilor turiştilor germani (48,5 miliarde USD în anul 2000). Pe de altă parte, cheltuielile
turiştilor olandezi sunt foarte ridicate, în raport cu numărul populaţiei acestei ţări – respectiv
cheltuieli de 11,8 miliarde USD în 2000, comparativ cu cheltuielile francezilor, de exemplu 17,2
miliarde USD în 2000.

2.1.3. Ponderea importurilor în consumul turistic

Importurile pentru consumul turistic cuprind atât serviciile şi bunurile de consum
destinate direct cererii turistice, cât şi produsele şi serviciile destinate sectoarelor producţiei
naţionale, care sunt furnizoare ale întreprinderilor turistice.
Calculul ponderii importurilor în cadrul consumului turistic este indispensabil pentru a
cunoaşte aportul net al turismului internaţional într-o anumită ţară si, în consecinţă, pentru a
formula politicile turistice şi politicile economice, în general. Acest calcul este dificil de realizat
cu precizie, din motive de ordin statistic şi metodologic. În ciuda unor asemenea dificultăţi,
anumite ţări calculează procentajul conţinutului în importuri a încasărilor din turismul
internaţional. De exemplu, conform aprecierilor O.M.T., ponderea importurilor pentru turismul
internaţional este deosebit de ridicată în micile ţări din zona Caraibelor: Antigua, Bahamas –
unde depăşeşte 50%. Pe de altă parte, pentru unele ţări recent industrializate, această pondere este
scăzută: de ex. 5%, în cazul Mexicului.
Ar trebui subliniat faptul că, pentru anumite ţări în curs de dezvoltare, ponderea
importurilor respective este foarte ridicată. Aceasta este consecinţa insuficienţei sistemelor lor
productive, care nu le permit să producă bunurile şi serviciile necesare pentru turismul
internaţional şi care face să se reducă aportul reprezentat de turismul internaţional pentru
balanţele de plaţi ale acestor ţări. Este motivul pentru care producţiile naţionale, pentru

7
substituirea acestor importuri, sunt sau ar trebui să fie încurajate în respectivele ţări, în măsura în
care acest lucru este posibil.
Conţinutul importurilor variază în funcţie de fiecare tip de activitate şi de la o ţară la alta.
Statisticile O.M.T. indică, de exemplu, că, pentru ţări mai mici, precum Aruba, produsele
importate, raportate la încasările obţinute din vânzarea produselor culinare şi a băuturilor pot
ajunge la cca 85%, ceea ce înseamnă că aportul net al profitului obţinut din turismul internaţional
poate deveni foarte scăzut şi depinde de gradul de ocupare a infrastructurilor de primire turistică.
Orice scădere a gradului de ocupare a infrastructurii respective de către turişti străini poate avea,
în aceste condiţii, consecinţe foarte severe pentru economiile acestor ţări.

2.1.4. Protecţionismul şi turismul internaţional

Schimburile internaţionale de servicii şi, în consecinţă, cele de servicii turistice, au
tendinţa de a se dezvolta într-un ritm foarte rapid, care corespunde accelerării schimbărilor de la
o societate industrială, la una post-industrială, orientată către servicii. Această evoluţie presupune
o adaptare a ţărilor la numeroase şi profunde schimbări structurale, economice şi sociale. Efectele
acestei faze a schimbărilor (mutaţiilor) sunt, adesea, brutale, puţin previzibile, în special în
privinţa ocupării forţei de muncă, unde există o diminuare sensibilă a cererii de forţă de muncă,
în numeroase sectoare productive. În faţa unor asemenea dificultăţi, tendinţa de aplicare a unor
politici protecţioniste este foarte puternică şi conduce la adoptarea de restricţii la schimburile de
produse, dar şi de servicii. În ambele cazuri, dezvoltarea turismului internaţional este afectată, în
special, de barierele tarifare privind bunurile destinate consumului turistic şi aparatul productiv
(maşinile, utilajele, echipamentele) furnizor al ofertei turistice. Ca să nu mai vorbim de măsurile
restrictive de orice natură, care limitează, uneori într-o măsură considerabilă, fluxurile turistice:
limitarea acordării de devize (de valută), interdicţia sau imposibilitatea de a exporta moneda
naţională, interdicţia utilizării cărţilor de credit pentru plăţile în străinătate, măsurile
administrative, vamale sau ale politicii de frontieră, precum şi protecţionismul tarifar în
transporturile aeriene etc.
Dintre acestea, stabilirea măsurilor protecţioniste nevamale poate afecta cel mai mult
turismul internaţional. Cele mai utilizate categorii de restricţii sunt următoarele:
- Restricţii specifice, cantitative sau calitative. Aceste restricţii au ca scop stabilirea de
contingente comerciale legate de dezvoltarea activităţii turistice şi de plafonări
cantitative ale numărului de persoane care doresc să călătorească în străinătate. În
plus, sunt aplicate restricţii financiare sub forma alocaţiilor limitate de devize,
autorizate să fie scoase din ţară, stabilirea de cursuri de schimb valutar multiple,
interzicerea cărţilor de credit pentru plăţile turiştilor în străinătate etc.
- Obsatacole netarifare impuse importatorilor, sub forma normelor, reglementărilor,
controalelor, depozitelor de garanţie, care împiedică aprovizionarea serviciilor
turistice cu bunurile şi echipamentele necesare. Printre aceste obstacole, restricţiile
mişcării capitalurilor la import şi export, aplicate turiştilor, sunt deosedit de
importante.
- Controalele schimburilor valutare şi restricţiile la transferul şi utilizarea valutei
încasate de către întreprinderile turistice. Aceste restricţii obligă, de exemplu, în cazul
Insulelor Seychells, ca întreprinderile turistice locale sau străine care operează în
această ţară să îşi transforme în moneda locală încasările pe care le obţin în devize (în
valută forte). Doar o mică parte a acestor încasări în valută (20% în cazul Insulelor
Seychells) poate fi utilizată pentru finantarea directă a cumpărării de produse
importante, care nu sunt disponibile în reţelele de distribuţie din ţara respectivă.
- Obstacolele în dezvoltarea turismului de afaceri, sub forma restricţiilor la libera
implantare pentru întreprinderile străine, cum ar fi reglementările privind proprietatea
asupra terenurilor, care nu pot aparţine decât persoanelor fizice şi juridice naţionale,
precum şi cele privind administratrea anumitor categorii de activităţi – de exemplu în
domeniul transporturilor.
- Restricţiile privind deplasările turiştilor, şi, în principal, obligativitatea vizelor, care
este impusă în special între toate ţările în curs de dezvoltare din aceeaşi regiune. Acest

8
 tip de restricţii explică scăderea fluxurilor turistice, în anumite perioade, între ţări
vecine şi oprirea dezvoltării traficului turistic transfrontalier.
- Distorsiunile ce rezultă din practicile sau din preţurile discriminatorii în funcţie de
operatorii turistici. Aceste distorsiuni sunt, adesea, puţin vizibile, în măsura în care
ele nu se fac, în mod oficial, pe criteriul naţionalităţii, ci pe alte criterii, care conduc
însă la dezavantajarea concurenţilor străini. Asemenea distorsiuni sunt, în principal,
de natură tehnică, aşa cum sunt cele privind formarea profesională şi recunoaşterea
diplomelor pentru a permite practicarea anumitor meserii.
Din aceste motive, politicile turistice joacă un rol esenţial pentru a permite accesul efectiv
la exporturile de servicii în turismul internaţional şi pentru a dezvolta o nouă specializare
internaţională, în cadrul căreia fiecare ţară va putea dispune de o mai bună utilizare a avantajelor
sale comparative tradiţionale şi de creare a unor noi astfel de avantaje.

2.2. Turismul internaţional şi dezvoltarea economico-socială

Turismul internaţional reprezintă, pentru cea mai mare parte a ţărilor lumii, un factor
important al dezvoltării economice, prin consecinţele sale asupra producţiei, consumului şi
ocupării forţei de muncă. Această influenţă cantitativă a turismului internaţional este, în general,
pozitivă, asupra ceşterii economice. Totuşi, dezvoltarea economică nu se reduce doar la creşterea
economică, ci cuprinde şi aspectele calitative sociale, umane şi de protecţie a mediului. Din acest
punct de vedere, efectele creşterii turismului internaţional sunt, adesea, criticate şi chiar respinse
de populaţie, în special când se depăşeşte un anumit nivel de toleranţă.
De aceea, politica în domeniul turismului nu trebuie să fie urmărită doar în mod izolat sau
în raport cu un singur indicator – cum este adesea, cazul plăţilor externe. Ar trebui, dimpotrivă,
să fie stabilită o politică unitară în ansamblul turismului naţional sau internaţional, bazată pe
intergrare şi pe o complementaritate între planurile de amenajare turistică şi planurile de
dezvoltare economică şi socială a fiecărei ţări. Pentru aceasta este necesar1:
- să se determine obiectivele şi mijloacele politicilor macro-economice de dezvoltare
turistică;
- să se cerceteze efectele multiplicatoare ale acestor politici asupra producţiei şi
consumului;
- să se cerceteze limitele acestor politici în problemele de protecţie a mediului natural şi
social.
Politicile macroeconomice de dezvoltare turistică se dovedesc necesare, datorită
impactului economic al turismului, care priveşte, întregul ansamblu al sectoarelor economice ale
unei ţări. Totuşi, tocmai datorită numărului mare de sectoare de activitate implicate, politicile
referitoare la turism sunt, adesea, fărâmiţate şi integrate “pe bucăţi” în diferitele politici
sectoriale: politica balanţei de plăţi, politica industrială, politica agrocolă, politica monetară,
politica de amenajare a teritoriului. Această abordare conduce la subestimarea aportului
turismului la dezvoltarea economică şi la risipirea unui potenţial important de creştere
economică. Din acest motiv, politicile macroeconomice de dezvoltare a turismului se dovedesc,
în prezent, tot mai mult a fi indispensabile şi trebuie să permită reunirea acţiunilor guvernelor
pentru atingerea obiectivelor comune, cu mijloace astfel reunite.

2.2.1. Obiectivele politicilor în domeniul turismului

Obiectivele politicilor în domeniul turismului sunt de două categorii: extra-economice şi
economice.
- Obiectivele extra-economice sunt legate de aplicarea libertăţii de circulaţie (inclusiv a
capitalurilor) şi de comunicare dintre locuitorii diferitelor ţări. Politicile în domeniul
turismului au, de asemenea, un obiectiv cultural şi de protecţie a mediului, de punere
în valoare a patrimoniului natural, artistic şi arhitectural al ţărilor.
- Obiectivele economice sunt atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ. Politicile din
domeniul turismului au ca scop favorizarea unor anumite tipuri de consumuri, în
1
Vellas, François, op. cit., p. 156
9
 scopul de creştere a producţiei şi, mai ales, de a o orienta spre acele sectoare şi regiuni
ce prezintă un interes deosebit.
Aceste politici au un efect pozitiv de antrenare asupra creşterii economice, asupra
comerţului exterior şi asupra ocupării forţei de muncă.
De exemplu, dacă este vorba de o ţară industrializată, a cărei economie naţională se află
într-o subcapacitate de producţie, creşterea cererii turistice internaţionale va avea efecte pozitive
pentru acea ţară. Dimpotrivă, dacă este vorba despre o ţară în curs de dezvoltare, a cărei
economie naţională este caracterizată prin absenţa structurilor de producţie şi a unor infrastructuri
suficient de dezvoltate, creşterea numărului de sosiri ale turiştilor străini poate avea o serie de
consecinţe negative, datorate existenţei unor lipsuri, care conduc la creşterea importurilor.
De aceea, rolul esenţial al politicii în turismul internaţional este, pentru fiecare ţară, de a
corecta aspectele negative şi de a favoriza consecinţele pozitive. Trebuie, însă, să existe şi
mijloacele necesare pentru a realiza acest lucru.

2.2.2. Mijloacele politicilor turistice

Odată cu creşterea importanţei şi consecinţelor turismului internaţional, politicile turistice
sunt din ce în ce mai intervenţioniste, atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de
dezvoltare. Mijloacele aflate la dispoziţia politicilor turistice sunt cele ale politicilor economice
globale şi ale planificării, putând să fie, însă, si mijloace specific turistice.

2.2.2.1. Politica economică globală

Politica economică globală (generală) a unei ţări dispune de numeroase mijloace pentru a
favoriza dezvoltarea activităţilor turistice. Aceste mijloace pot fi grupate în trei categorii:
A) – mijloace financiare şi fiscale
B) – mijloace economice
C) – mijloace sociale.

A) Mijloacele financiare şi fiscale privesc ansamblul politicilor de credit, ratele dobânzilor şi

impozitele. Scopul acestora este de a crea un climat favorabil economiei, investiţiilor şi
pentru crearea de noi activităţi turistice, de care să profite ansamblul economiei. O diminuare
a fiscalităţii, combinată cu o scădere a ratei dobânzilor, favorizează turismul, deoarece
creeează condiţiile unei creşteri a investiţiilor turistice, respectiv ale unei oferte competitive
şi, în consecinţă, ale unei creşteri a cererii.
B) Mijloacele economice privesc politicile bugetare şi monetare. Efectele acestora au un impact
sensibil asupra evoluţiei preţurilor interne şi asupra ratelor de schimb valutar. O politică de
expansiune prea rapidă a masei monetare poate provoca efecte negative asupra economiei
naţionale, favorizând inflaţia şi deficitul balanţei de plăţi externe. Măsurile de încurajare
bugetare sunt limitate, în aceste condiţii. Dimpotrivă, adoptarea de rate de schimb favorabile
(devalorizare) poate avea efecte foarte stimulative, cu condiţia ca această măsură să nu
antreneze o prea mare creştere a preţurilor (inflaţie).
C) Mijloacele politicii sociale inflenţează în mod direct dezvoltarea turismului. Este vorba, în
special, de măsurile privind durata timpului de muncă, a vacanţelor (concediilor) şi formarea
profesională. În Franţa, de exemplu, adoptarea săptămânii de 35 de ore de muncă a avut un
impact important asupra turismului de iarnă şi din extrasezon, prelungind durata vacanţelor
(concediilor) pentru numeroase profesii.

2.2.2.2. Planificarea turistică

Planificarea reprezintă unul dintre mijloacele importante ale politicii turistice. Scopul său
este de definire a obiectivelor pe o perioadă de timp medie sau lungă şi de a asigura o coordonare
a mijloacelor destinate pentru realizarea acestora. Obiectivele de dezvoltare turistică constituie
domeniul fundamental al planificării. Aceste obiective influenţează şi, adesea, condiţionează
proiectele de amenajare a teritoriului, ale infrasctructurii, ale transporturilor, precum şi ale
dezvoltării industriale. Începând cu anii 1990, planificarea a evoluat însă, foarte mult.
Planificarea tradiţională, bazată pe obiective exprimate în cifre şi pe o programare valorică, a fost

10
abandonată pentru o politică menită să stimuleze efectele de antrenare între sectorul public şi cel
privat. Această nouă formă de planificare turistică urmăreşte atât obiective economice, cât şi
obiective neeconomice:
- Obiectivele economice sunt, în principal, obiective de dezvoltare economică şi se
exprimă, în mod direct, prin creşterea venitului naţional şi prin crearea de locuri de
muncă, şi indirect, prin preocuparea de creştere a intrărilor de valută în ţara
respectivă.
- Obiectivele neeconomice sunt, probabil, cele mai importante, pe termen lung,
deoarece se referă la protejarea resurselor naturale şi îmbunătăţirea bunăstării
populaţiei prin accesul acesteia la agrement şi călătorii.
Pentru a atinge aceste obiective, planificarea turistică trebuie să coreleze acţiunile inter-
regionale, naţionale, regionale şi locale. Planificarea regională, elaborată cu sprijinul
organizaţiilor internaţionale, se realizează în cadrul unor programe comune între ţările din
aceeaşi regiune. Această planificare este de dorit îndeosebi pentru ţările cu slabe resurse
financiare, care astfel pot să îşi creeze în comun infrastructurile grele, utilizabile de către toate
tările din acea regiune (de exemplu, aeroporturi internaţionale). Totuşi, această planificare
turistică interregională se loveşte de anumite particularităţi naţionale.
Planificarea naţională, mai tradiţională, permite asocierea planurilor de amenajare a
teritoriului cu planurile de dezvoltare turistică multianuale. Scopul urmărit este acela al realizării
unei mai bune coordonări a investiţiilor turistice. În plus, planificările turistice regionale şi locale
permit o mai bună selectare a problemelor şi nevoilor locale.

2.2.2.3. Politicile sectoriale

Politica economică specifică sectorului turistic are ca obiect favorizarea şi dezvoltarea
turismului prin adoptarea de masuri specifice, bugetare, monetare şi fiscale.
- Măsurile bugetare se referă, în primul rând, la finanţarea de către stat a bugetului
Administraţiei Naţionale a Turismului (care este responsabilă, în principal, de
acţiunile de promovare a turismului în străinătate), prin acordarea:
• De subvenţii destinate încurajarii activităţilor considerate a fi
prioritare (zone montane sau de litoral, activităţi de valorificare a patrimoniului
naţional etc.)
• De credite (împrumuturi) care să permită favorizarea investiţiilor
grele de infrastructură turistică, de transport şi de cazare
- Măsurile monetare, care au ca scop menţinerea competitivităţii internaţionale a
produselor turistice oferite de ţara respectivă. Pentru aceasta, numeroase ţări adoptă o
veritabilă strategie de schimb valutar, cuprinzând devalorizările menite să
compenseze inflaţia înregistrată pe plan intern, dar şi să diminueze efectele
concurenţei externe.
- Măsurile fiscale, concretizate în avantajele fiscale acordate întreprinderilor de turism:
exonerări (scutiri), deduceri, eşalonări ale plaţilor unor obligaţii fiscale.

2.3. Multiplicatorul turistic

Multiplicatorul turistic exprimă măsura incidenţei produse de o cheltuială în cadrul unei
economii1.
2.3.1. Noţiunea de multiplicator
Principiul multiplicatorului este datorat, în mod tradiţional, analizei Keynesiene, bazându-
se pe indentificarea fluxurilor de venituri provocate de-a lungul circuitelor şi care se vor diminua
după o progresie geometrică datorită pierderilor care se produc în fiecare circuit. Aceste scurgeri
(pierderi) care limitează acţiunea mecanismului provin din economii, din impozite şi din
cheltuielile efectuate în străinătate sau cu produsele importate.
Distingem, astfel, multiplicatorul propriu-zis, care măsoară relaţia între investiţia nouă şi
creşterea producţiei şi a venitului şi acceleratorul, care măsoară relaţia între o creştere a
consumului, care induce o creştere a investiţiilor şi creşterea producţiei şi a venitului.
1
Vellas, François, op. cit., p. 161
11
 Formula multiplicatorului este următoarea:
R= K I
Unde: I = creşterea investiţiei
C = creşterea consumului
R = creşterea venitului
C
Et = = înclinaţia marginală spre consum
R
K reprezintă coeficientul multiplicator, care se aplică la cheltuiala iniţială. Multiplicatorul
venitului este invers proporţional cu înclinarea marginală spre consum.
1
K=
1 −C / R
Putem remarca faptul că “jocul” multiplicatorului poate fi împiedicat de rigiditatea ofertei
sau de importuri, care sunt, la rândul lor, favorizate de o creştere a venitului datorită inflaţiei.

2.3.2. Cheltuielile turistice şi multiplicatorul

În cazul turismului internaţional, cheltuielile suplimentare care se află la originea
mecanismului multiplicatorului turistic, pot lua forme diverse. Astfel, poate fi cazul unor
investiţii internaţionale în domeniul turismului sau al cheltuielilor efectuate de către turişti, de
către administraţiile publice centrale sau locale sau de către întreprinderile străine. Aceste
cheltuieli pot fi împărţite în cheltuieli directe şi cheltuieli induse.
- Cheltuielile turistice directe sunt constituite din cheltuielile efectuate de către turişti
cu titlul de procurări de bunuri şi servicii în hoteluri, restaurante, magazine şi pentru
alte servicii turistice. Ele cuprind, de asemenea, cheltuielile realizate cu titlul de
exporturi ocazionate de turism sau de investiţiile legate de turism într-o regiune dată.
- Cheltuielile turistice induse sunt constituite din creşterile cheltuielilor de consum ce
rezultă din creşterea veniturilor provocată de cheltuielile turistice directe. Un
exemplu, în acest sens, poate fi cel al utilizării salariilor primite de angajaţii unui
hotel, pentru cumpărarea de bunuri şi servicii.
În cazul Franţei, de exemplu, impactul economic al turismului demonstrează că
activitatea turistică induce o cifră de afaceri superioară celei din industria construcţiilor de
automobile.

2.3.3. Diferitele tipuri de multiplicatori utilizaţi în turismul internaţional

În mod curent sunt utilizaţi patru tipuri de multiplicatori, în privinţa turismului
internaţional: multiplicatorul vânzărilor, al producţiei, cei al încasărilor şi al forţei de muncă
angajate, respectiv:
- Multiplicatorul vânzărilor, care măsoară creşterea cifrei de afaceri directă şi indusă,
provocată de o cheltuială turistică suplimentară.
- Multiplicatorul producţiei, care măsoară creşterea producţiei, ţinând cont, de
asemenea, de schimbările intervenite în privinţa stocurilor, în cadrul hotelurilor,
restaurantelor şi magazinelor, ca urmare a unei creşteri a activităţii comerciale.
- Multiplicatorul încasărilor, care măsoară încasările (veniturile) provocate de o
cheltuială turistică suplimentară. Multiplicatorii încasărilor pot fi exprimaţi fie sub
formă de procent, reprezentând încasările directe şi indirecte provocate de unitatea de
încasări directe, fie prin metoda obişnuită, care exprimă încasările totale directe şi
indirecte proocate de creşterea cererii finale.
- Multiplicatorul forţei de muncă angajate, care indică efectele, exprimate în locuri de
muncă, ale creşterii activităţii economice. Acest indicator poate fi exprimat în două
moduri:
• fie sub forma părţii de creare directă de locuri de muncă şi de
angajările secundare (indirecte), create de o unitate suplimentară de cheltuială
turistică;
• fie sub forma locurilor de muncă nou create de turism pentru
fiecare unitate de cheltuială turistică.
12
 2.3.4. Condiţiile de utilizare a multiplicatorului
Utilizarea multiplicatorului permite analizarea efectelor economice ale unei creşteri ale
cheltuielii turistice şi influenţa acesteia asupra altor sectoare ale economiei. Valorile
multiplicatorului depind de particularităţile diferitelor situaţii (categorii, forme de activităţi)
turistice precum şi de caracteristicile economiei locale. În mod deosebit, structura economiei unei
zone reprezintă factorul cheie, care va determina mărimea multiplicatorului. Cu cât gama
activităţilor economice ale unei zone este mai largă, cu atât volumul schimburilor între aceste
activităţi are şanse să devină mai ridicat şi, în consecinţă, cu atât valoarea multiplicatorului este
mai ridicată. Dimpotrivă, cu cât tendinţa de a realiza importuri este mai puternică, într-o zonă, cu
atât valoarea multiplicatorului este mai scăzută. Este cazul, în special, al multor ţări în curs de
dezvoltare, unde avantajele economice sunt mai puţin importante.
Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) a calculat, pentru anumite regiuni, valoarea
multiplicatorului vânzărilor din turism în funcţie de producţie şi cea a multiplicatorului
încasărilor turistice.
Coeficientul multiplicatorului turistic
Ţările sau Regiunile Valoarea coeficienţilor multiplicatorilor
Irlanda 1,776-1,906 (de la 2,674 la 2,87)
Regatul Unit (Marea Britanie) 1,683-1,784 (de la 3,163 la 3,354)
Republica Dominicană 1,195
Bermude 1,099
Antigua 0,885
Missouri (SUA) 0,879
Bahamas 0,782
Wisconsin (SUA) 1,52
Insulele Caiman 0,650
Colorado (SUA) 0,598 (de la 1,34 la 2,50)
Pensylvania (SUA) 0,443
Wyoming (SUA) 0,380 (0,528)
Sursa: O.M.T., 1995

2.4. Limitele utilizării multiplicatorului în domeniul turismului

Utilizarea multiplicatorului în cadrul turismului internaţional trebuie să fie făcută cu
rezerve, în scopul evitării riscului de a se produce erori.
- Astfel, insuficienţa datelor poate constitui un risc important. Turismul presupune
produse numeroase şi un mare număr de sectoare de activitate economică implicate. De aici
necesitatea ca, pentru calculul multiplicatorului să fie disponibilă o bază largă de date,
detaliate, care este greu de constituit. În absenţa informaţiilor statistice suficiente, calculele
pentru multiplicatorul în domeniul turismului nu vor fi destul de exacte pentru a putea fi utile
în elaborarea politicii de dezvoltare;
- O altă limită se referă la variaţiile înclinaţiei marginale pentru consum, care se
poate modifica chiar pe perioade scurte de timp, evoluţia acesteia fiind, adesea, dificil de
apreciat printr-o estimare instantanee. Ori, pentru a putea utiliza multiplicatorul, este necesar
să existe o evaluare corectă a înclinaţiei pentru consum, fără de care rezultatele ar fi greşite.
- Rigiditatea ofertei, reprezintă o altă limită. Cea mai mare parte a studiilor
efectuate asupra multiplicatorului pleacă de la premisa că oferta este elastică în toate
sectoarele producţiei, sau, altfel spus, că toate întreprinderile vor putea să îşi sporească
producţia în funcţie de creşterea cererii turistice. Această creştere a ofertei este, adesea,
imposibilă, datorită limitelor tehnice. Întreprinderile din turism, în special în ţările în curs de
dezvoltare, sunt confruntate, în aceste condiţii,în principal, cu următoarele probleme:
• Insuficienţa resurselor disponibile în factori de producţie, capital şi forţă de muncă calificată,
în cadrul economiei naţionale;

13
• Penurie de valută forte, care împiedică importul de echipamente, precum şi de bunuri de
consum necesare dezvoltării producţiei locale;
• Carenţe în anumite sectoare, în cadrul cărora productivitatea nu este suficientă. De exemplu,
în agricultură şi pescuit, unde creşterea cererii antrenează o creştere a preţurilor, care
provoacă riscul sau necesitatea de a importa produse mai competitive, care să fie substituite
produselor naţionale.
- Caracterul static al funcţiilor de producţie, reprezintă o altă limită. Este vorba de
o altă formă a rigidităţii ofertei, care provine din aplicarea prea rigidă a multiplicatorului,
când se presupune că orice nouă producţie, realizată în fiecare dintre sectoarele economiei, va
determina cumpărarea de bunuri intermediare în aceeaşi proporţie.
- Factorul timp. Modelele statice ale mutiplicatorului nu ţin seama de timpul
necesar mecanismului pentru a putea influenţa economia. Pentru a stabili importanţa efectului
multiplicator în economie este necesară cunoaşterea vitezei cu care se realizează tranzacţiile
incluse. Aceasta depinde de numeroşi factori sociali şi structurali, cum ar fi facultatea de
adaptare, aptitudinea pentru formare, spiritul de iniţiativă, posibilităţile de evoluţie ale
administraţiilor publice, sectoarele productive publice şi private etc. De altfel, trebuie ţinut
seama de existenţa scurgerilor (pierderilor) şi a ieşirilor din circuitul economic. Acestea sunt
cu atât mai importante, cu cât ţara respectivă are o producţie puţin variată, ceea ce necesită un
aport extern de bunuri de consum, de producţie, precum şi de capital şi de forţă de muncă.
În concluzie, rezultă că utilizarea mecanismului multiplicatorului în economia
turismului internaţional trebuie realizată cu prudenţă. Critica cea mai importantă vizează
utilizarea multiplicatorului în politicile de dezvoltare economică şi turistică a ţărilor în curs
de dezvoltare. Practic, este foarte dificil sau chiar imposibil să fie cunoscut impactul
turismului internaţional asupra dezvoltării, în condiţiile în care capacităţile de producţie sunt
foarte reduse şi rămase în urmă din punct de vedere tehnologic. Dimpotrivă, în ţările
industrializate, interesul multiplicatorului turistic este foarte important.

2.5. Consecinţele negative economice, socio-culturale şi ecologice

ale turismului internaţional
Consecinţele negative, economice, socio-culturale şi ecologice, ale turismului
internaţional, se referă la efectele asupra preţurilor, în special inflaţia, consecinţele asupra
evoluţiei sociale a populaţiei din ţările receptoare de turişti şi degradarea mediului, îndeosebi
poluarea şi deteriorarea resurselor naturale.
- Efectele asupra preţurilor privesc, îndeosebi, apariţia unei inflaţii importate,
datorată sosirii turiştilor străini, cu o putere de cumpărare ridicată, care va determina ruperea
echilibrului pe piaţă, în special în ţările în curs de dezvoltare. Această inflaţie, a cărei origine
se află în sectorul turistic, are tendinţa de a se întinde asupra ansamblului celorlalte sectoare
ale economiei şi contribuie la creşterea dezechilibrelor structurale şi sociale în ţara de
primire. Influenţa respectivă este deosebit de sensibilă în ţările în curs de dezvoltare, în
special în cazul Europei de Sud, Centrale şi de Est.
- Efectele socio-culturale se referă, în principal, la consecinţele nefaste ale unor
forme de turism internaţional asupra echilibrului social şi cultural al ţărilor vizitate. Astfel,
turismul internaţional provoacă efecte de imitare, care se îndreaptă împotriva tradiţiilor
culturale locale (sărbători şi evenimente religioase perturbate de sosirea grupurilor de turişti).
- Efectele ecologice privesc degradarea mediului natural, îndeosebi prin urbanizarea
zonelor naturale, prin construirea infrastructurilor de acces (drumuri, autostrăzi) şi prin
poluarea râurilor şi a plajelor. Totuşi, dincolo de aceste efecte negative asupra mediului,
turismul internaţional, în anumite condiţii poate să permită, totodată, finanţarea unor
programe de amenajare turistică care să contribuie la asocierea între frecventarea turistică şi
păstrarea ori chiar îmbunătăţirea situaţiei zonelor turistice.

14
 Capitolul 3
POLITICILE DE DEZVOLTARE A TURISMULUI DURABIL

3.1. Obiectivul turismului durabil

Turismul durabil reprezintă o dezvoltare turistică ce asociază atât noţiunea de durată, cât
şi pe cea de perenitate a resurselor naturale (apă, aer, sol, diversitate biologică) şi a
structurilor sociale şi umane. Obiectivul dezvoltării durabile este, astfel, de a face compatibilă
îmbunătăţirea condiţiilor şi a nivelului de viaţă ce rezultă din dezvoltare, precum şi de a
menţine capacităţile de dezvoltare a generaţiilor viitoare.
Noţiunea de turism durabil este dedusă, în mod direct, din cea de dezvoltare durabilă
şi se referă la o formă a dezvoltării turistice care trebuie să permită să răspundă nevoilor
turiştilor, păstrând şansele dezvoltării pentru generaţiile viitoare.
Dezvoltarea turistică durabilă se înscrie în cadrul aplicării unei planificări, care, din punct
de vedere al turismului, are ca scop evitarea modificărilor ce pot afecta chiar elementele
fundamentale ale dezvoltării, şi anume:
- degradarea ecosistemelor;
- degradarea patrimoniului cultural;
- modificările tradiţiilor şi ale modului de viaţă;
- concurenţa pentru accesul la echipamentele colective şi la infrastructuri.
În aceste condiţii, obiectivul dezvoltării durabile poate fi considerat ca fiind esenţial
pentru sectorul turismului, de către toate ţările şi, în special, de către cele în curs de
dezvoltare.

3.1.1. Managementul turismului durabil

Turismul reprezintă o activitate ce poate contribui la atingerea unui nivel înalt de
dezvoltare economică şi socială, aşa cum arată exemplul unor ţări din Sudul Europei. Totuşi,
pentru a atinge acest scop, dezvoltarea turistică trebuie să se facă pe baza unei planificări
corecte şi să fie bine condusă, altfel efectele benefice pot să se transforme în consecinţe
nefaste pentru om şi pentru mediul natural. O dezvoltare anarhică şi speculativă a turismului
poate aduce prejudicii importante acţiunilor de protecţie şi bunei utilizări a resurselor
patrimoniului natural şi cultural.
În aceste condiţii, turismul durabil poate fi considerat, în prezent, ca fiind una dintre
mizele majore ale politicii turistice. De fapt, alături de aspectele economice benefice,
dezvoltarea turistică provoacă, foarte frecvent, consecinţe nefavorabile, în primul rând riscul
unei puternice degradări a mediului natural, a mediului de viaţă şi a patrimoniului cultural şi
social în ţările receptoare de turişti. Acest risc este strâns legat de fenomenul supraexploatării
şi de cel al marilor densităţi ale concentrării fluxurilor turistice spre anumite destinaţii.
Concentrarea geografică a fluxului turismului internaţional riscă să afecteze dezvoltarea
sectorului turistic într-o asemenea măsură, încât pot fi puse sub semnul întrebării chiar bazele
sectorului turistic. Este deja cunoscut cazul anumitor zone cu o foarte mare concentrare
turistică, care trebuie să facă faţă unor probleme de restructurare precum habitatele de calitate
necorespunzătoare, dificultăţile de circulaţie, un mediu devastat (în special plaje şi zone
litorale), poluări sonore şi o poluare generală a mediului natural.
Ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă nu primesc decât un număr mic de turişti străini,
nu sunt scutite de aceste neplăceri şi de riscul de a cunoaşte o respingere din partea turiştilor,
chiar înainte ca turismul să devină unul dintre factorii de dezvoltare economică în aceste ţări.
Din aceste motive, managementul turismului durabil constituie o componentă esenţială a
reuşitei, în integrarea sectorului turistic în obiectivele dezvoltării. O creştere neadecvată a
turismului poate constitui cauza afectării grave a mediului şi a echilibrului mediului social. În
asemenea situaţii, turismul poate determina degradarea patrimoniului natural şi cultural şi
poate duce la modificarea tradiţiilor şi a modului de viaţă al populaţiei locale, putând merge
până la situaţii în care turismul să nu mai fie acceptat ca activitate într-o anumită zonă,

15
datorită concurenţei dintre populaţia locală şi turişti pentru accesul la infrastructură şi la
echipamentele publice.
Un management concertat al turismului durabil va avea un rol esenţial în reuşita
dezvoltării durabile a turismului. De fapt, sectorul turişti rcprezintă un anumit număr de
caracteristici economice care îl distinge de celelalte sectoare de activitate.
Pentru cea mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare, se poate constata că resursele
disponibile pentru dezvoltarea turistică sunt, adesea, insuficiente şi nu pot fi mobilizate peste
tot în acelaşi timp. Aceasta presupune deci să se facă opţiuni, îndeosebi în privinţa
amenajărilor turistice şi a infrastructurii generale şi specifice, şi mai ales în cea a accesului
rutier, la reţeaua de apă potabilă şi de electricitate şi în domeniul telecomunicaţiilor.
Opţiunile respective nu pot fi decise însă, decât în cadrul unei planificări corespunzătoare a
dezvoltării turistice.
În această privinţă se pune de fapt, problema principală a adaptării managementului
turistic la obiectivele dezvoltării durabile. Planificarea tradiţională nu pare să mai poată
răspunde obiectivelor dezvoltării turistice, atât timp cât aceasta constă, adesea, în alegerea
uneia sau a unor zone concertate de amenajare turistică ce vor ajunge, în caz de reuşită, la o
concentrare foarte puternică a turiştilor în acele zone, adică tocmai la o situaţie contrară
obiectivelor dezvoltării durabile a turismului. Managementul dezvoltării turistice ar trebui să
poată juca, în aceste condiţii, un rol nou, de dezvoltare turistică durabilă, făra a se ajunge la o
prea mare concentrare a fluxurilor turistice şi la accentuarea neplăcerilor datorate acestei
concentrări, situaţie care poate provoca, în final, o respingere a turismului de către populaţiile
locale.
Acesta este scopul actualei provocări – revizuirea obiectivelor şi, în special, a practicilor
gestionării resurselor turistice, care ar trebui să poată permite rezolvarea problemelor
specifice de finanţare a sectorului turistic, ţinând seama de concurenţa tot mai importantă
între destinaţii pe piaţa internaţională a turismului.

3.2. Indicatori de evaluare a dezvoltării turistice durabile

Numeroşi indicatori de evaluare a dezvoltării turistice durabile au fost identificaţi, în
special de către Consiliul Europei (1997), O.M.T. (1997-1999) şi de către Uniunea
Europeană, în cadrul unui program distinct, coordonat de Grupul pentru Dezvoltare (2001),
axat pe “O grilă de lectură a proiectelor turistice pornind de la dezvoltarea durabilă”. Aceste
diferite lucrări se completează una pe cealaltă, în scopul de a furniza elementele necesare
pentru a putea aprecia dezvoltarea turistică durabilă, atât în privinţa sectorului public, cât şi a
celui privat. Astfel, se poate defini o legătură între politicile publice de dezvoltare turistică
durabilă şi strategiile de dezvoltare a proiectelor turistice ale întreprinzătorilor din turism.
Putem defini, astfel, două categorii principale de indicatori (cei ai mediului şi cei social-
economici) care să permită evaluarea proiectelor din domeniul turistic, atât din punct de
vedere al sectorului privat, cât şi din cel al sectorului public.

3.2.1. Indicatorii privind mediul înconjurător

Dezvoltarea turistică trebuie să fie gestionată în mod corect, pentru a nu se ajunge ca
efectele benefice să se transforme în consecinţe negative pentru om şi mediul său natural. În
mod deosebit, o dezvoltare anarhică şi speculativă a turismului poate afecta buna utilizare şi
protejare a resurselor patrimoniului natural şi cultural. Printre ecosistemele care riscă cel mai
mult să sufere de pe urma unui turism neplanificat corespunzator se evidenţiază, în primul
rând, zonele costiere, în special micile insule, apele litorale, recifii de corali şi lagunele,
plajele şi lacurile. Adesea, tocmai regiunile litorale sunt destinaţiile turistice cele mai
frecventate, îndeosebi în anumite ţări din zona Mediteranei şi în unele insule tropicale. În
aceste condiţii, mediul înconjurător poate fi considerat, în prezent, ca fiind una dintre
preocupările majore în privinţa dezvoltării turistice, în special după adoptarea “Agendei 21”
la Conferinţa de la Rio. Această importanţă a mediului pentru turism este subliniată prin
adoptarea indicatorilor privind mediul, care pot fi consideraţi a fi indicatorii de bază ai
problematicii dezvoltării durabile.

16
 3.2.1.1. Indicatorii fragilităţii ecosistemelor şi a bio-diversităţii
Aceştia reprezintă indicatorii esenţiali ai mediului, în procesul aplicării în practică a
politicilor de amenajare turistică în zonele sensibile, în special în cele litorale. Indicatorii
utilizaţi în acest caz se referă, în principal, la numărul de specii rare sau pe cale de dispariţie,
respectiv1:
• Pentru faună:
- Numărul speciilor
- Numărul indivizilor (exemplarelor) din speciile identificate
- Suprafaţa ocupată de speciile respective
- Ponderea din suprafaţa deteriorată
• Pentru floră:
- Numărul speciilor
- Inventarierea cantitativă a fiecărei specii
- Ponderea speciilor florei primitive în totalul covorului vegetal
Indicatorii fragilităţii eco-sistemelor şi ai biodiversităţii trebuie să poată fi evaluaţi
pornind de la indici precum cel al ponderea suprafeţei deteriorate în raport cu suprafaţa
utilizată pentru dezvoltarea turistică.

3.2.1.2. Indicatorii tratării deşeurilor

Aceşti indicatori sunt probabil, cei mai edificatori pentru a proceda la evaluarea
impactului asupra mediului al planificării turistice. De fapt, orice proiect de dezvoltare
turistică va conduce la producerea de deşeuri, ce pot avea un impact mai mult sau mai puţin
important şi mai controlat asupra mediului şi evidenţiază caracterul durabil al dezvoltării
turistice respective.
Indicatorii tratării deşeurilor trebuie să permită masurarea cu precizie a impactului
asupra mediului al producţiei de deşeuri rezultate din planificarea turistică. Tratamentul
deşeurilor se referă atât la deşeurile solide, cât şi la cele lichide. Pentru deşeurile lichide,
îndeosebi pentru tratarea apelor uzate, indicatorul considerat a fi cel mai important este
ponderea apelor uzate tratate, raportate la volumul total al apelor uzate. Pentru deşeurile
solide, concentraţia deşeurilor dintr-o zonă constituie un indicator important, cu condiţia ca
acesta să poată fi evaluat cu suficientă exactitate.
Dificultatea evaluării indicatorilor de tratare a deşeurilor constă în necesitatea de a
adăuga o evaluare calitativă la aprecierea cantitativă. Astfel, de exemplu, evaluarea
volumului apelor uzate tratate, raportat la volumul total al apelor uzate trebuie să fie însoţită
de indicatorul nivelului de tratament efectiv realizat. De asemenea, este cazul indicatorului
concentraţiei deşeurilor într-o zonă (areal), care trebuie să ţina seama de nivelul tratamentului
deşeurilor prezente în zona respectivă.

3.2.1.3. Indicatorii intensităţii utilizării solului

Indicatorii respectivi sunt esenţiali pentru planificarea turismului durabil, fiind direct
legaţi de problemele capacităţii de încărcare, adică a capacităţii unei zone de a suporta
anumite niveluri de dezvoltare turistică, mai mult sau mai puţin intensivă. Indicatorii
intensităţii utilizării solului ar trebui să ofere o primă, dar fundamentală, măsură a capacităţii
unei zone ce face obiectul unei dezvoltări turistice.
Există două criterii principale de măsurare a intensităţii turistice a ocupării solului:
1) - Primul criteriu de măsurare este cel al raportului dintre numărul turiştilor
şi cel al rezidenţilor, care permite evaluarea intensităţii ocupării turistice a unor zone,
îndeosebi în perioadele de vârf de sezon turistic. Acest criteriu ţine cont atât de
infrastructură, cât şi de cererea turistică.
2) - Cel ce-al doilea criteriu de măsurare este cel al raportului dintre suprafaţa
infrastructurilor turistice şi suprafaţa totală. Acest criteriu se referă doar la densitatea

1
Vellas, François, op. cit., pp. 194-195
17
 ocupării solului de către infrastructurile turistice şi poate fi evaluat în funcţie de
infrastructurile construite şi cele neconstruite.
Compararea celor două criterii de măsurare a intensităţii utilizării solului conduce la
concluzia că acestea sunt complementare. Totuşi, primul criteriu corespunde mai bine
evaluării politicilor de planificare turistică, pornind de la conceptul dezvoltării durabile. În
schimb, cel de-al doilea criteriu poate fi considerat ca fiind mai semnificativ şi mai uşor de
utilizat pentru proiectele turistice de mici dimensiuni, realizate de întreprinzători particulari
sau de întreprinderi mici şi mijlocii.

3.2.1.4. Indicatorii utilizării apei

Utilizarea apei în cadrul proiectelor de investiţii turistice este deosebit de importantă,
deoarece aceasta se referă, pe de o parte, la resursele naturale existente, iar, pe de altă parte,
la compatibilitatea nevoilor turiştilor cu cele ale populaţiei locale.
Indicatorii utilizării apei ar trebui să permită evaluarea impactului planificării turistice
asupra resurselor de apă, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Există numeroşi
indicatori ce permit evaluarea impactului unui proiect turistic asupra resurselor de apă,
respectiv:
• Indicatori cantitativi:
- Ponderea volumului de apă utilizată de către turişti faţă de volumul de apă utilizat de
populaţia locală;
- Ponderea volumului de apă utilizată în raport cu disponibilităţile de apă dulce
(potabilă).
• Indicatori calitativi:
- Indicele salubrităţii apei disponibile în instalaţiile turistice (care arată dacă apa
disponibilă este potabilă sau nu);
- Indicele numărului de poluanţi (numărul de coliforme şi concentraţia în metale grele).
• Indicatori ai preţului:
- Costul aprovizionării cu apă/numărul de turişti;
- Costul aprovizionării cu apă potabilă/numărul de turişti.
Aceşti diferiţi indicatori permit realizarea unei bune evaluări a utilizării apei, în măsura în
care toate aceste date pot fi disponibile. Totuşi, pentru proiectele de mici dimensiuni, în
special în ţările în curs de dezvoltare, este destul de dificilă obţinerea acestor date pentru a fi
utilizate în planificarea turismului durabil.

3.2.1.5. Indicatorii protecţiei atmosferei

Protecţia atmosferei poate să pară mai puţin importantă în cadrul proiectelor de dezvoltare
turistică, faţă de alţi indicatori ai protecţiei mediului. De fapt, investiţiile turistice nu
generează, de regulă, mai multă poluare atmosferică decât construcţiile de tipul locuinţelor.
Totuşi, anumite concentrări turistice importante pot avea efecte negative puternice asupra
atmosferei.
Indicatorii protecţiei atmosferei se referă, în principal, la măsurarea poluării aerului, dar
se pot extinde şi la poluarea sonoră.
Pentru determinarea poluării atmosferei, ce rezultă din proiectele de dezvoltare turistică,
pot fi utilizate două categorii de indicatori:
• Indicatori de măsurare a poluării aerului
- Indicele poluării aerului (oxid de azot, alte particule)
- Indicele poluării datorate gazului de eşapament
- Numărul zilelor în care sunt depăşite normele de poluare stabilite
• Alţi indicatori
- Nivelul acustic al poluării (nr. de decibeli)
- Intensitatea utilizării unei zone (nr. de vizitatori)
- Raportul dintre nr. de turişti şi populaţia rezidentă

18
 Aceşti diverşi indicatori propuşi necesită măsurări precise ale nivelurilor de poluare
atmosferică. Acest tip de măsurare este deosebit de dificil de realizat în cadrul proiectelor
turistice de către operatorii repectivi, chiar şi când este vorba de mari întreprinderi şi, cu atât
mai puţin, de către micii întreprinzători.

3.3. Indicatorii socio-economici

Aceşti diverşi indicatori ai turismului durabil trebuie să permită demonstrarea
legăturii existente între politica turistică şi dezvoltarea economică, cu condiţia ca această
legătură să corespundă criteriilor dezvoltării durabile. Din acest motiv, doar indicatorii
privind creşterea producţiei sectorului turistic (hoteluri, restaurante, etc.) sunt insuficienţi
pentru a putea evalua caracterul durabil al proiectelor turistice. Este nevoie, deci, să fie luate
în considerare, în cadrul analizei şi aspectele calitative, semnificative, ale creşterii
economice. O conducere necorespunzătoare a dezvoltării turistice poate constitui cauza
directă a afectării nu numai a mediului, dar şi a populaţiilor locale. Asemenea situaţii
provoacă, în general, o concurenţa între populaţiile locale şi turişti pentru accesul la
instalaţiile şi la echipamentele legate direct sau indirect legate de activitatea turistică. La un
moment dat, poate să rezulte necesitatea reevaluării dezvoltării turistice în ansamblu, de unde
şi necesitatea de a cerceta care sunt limitele rolului planificării în dezvoltarea turistică
durabilă.
Indicatorii social-economici reprezintă, în prezent, instrumente deosebit de importante
în aplicarea politicilor de dezvoltare a turismului durabil, în privinţa politicilor de mediu şi de
protecţie a ecosistemelor. Impactul turismului asupra mediului socio-economic constituie
astfel una dintre mizele majore ale planificării dezvoltării durabile. De fapt, chiar dacă
turismul reprezintă o sursă importantă de venituri, apar o serie de probleme legate de anumite
tipuri de creştere a fluxurilor turistice. Este vorba, în special, de distrugerea mediului de viaţă
tradiţional, de speculaţiile cu terenuri şi de impactul redus al anumitor activităţi turistice
asupra economiilor locale.
În aceste condiţii, indicatorii sociali trebuie să permită evaluarea măsurii în care
dezvoltarea turismului se poate integra în mediul şi obiceiurile de viaţă ale populaţiei locale,
într-o manieră în care turismul se dezvoltă în paralel cu alte sectoare de activitate economică
şi aduce beneficii directe dezvoltării locale.

3.3.1. Indicatorii presiunii economice

Presiunea exercitată asupra populaţiilor locale de către activităţile turistice reprezintă,
pe de o parte, unul dintre cei mai importanţi indicatori de măsurare a impactului social al
turismului şi al caracterului durabil al acestuia, dar şi unul dintre cei mai dificil de apreciat
(de estimat) pe de alta parte. De fapt, conceptul de presiune turistică este foarte diferit, în
funcţie de contextul economic şi social în cadrul căruia se realizează dezvoltarea turistică, de
exemplu, între regiunile turistice litorale şi insulare ale unor ţări industrializate, cum ar fi
regiunea Algarve (în Portugalia), sudul Californiei (SUA) sau Insulele Baleare şi noile
regiuni turistice în curs de dezvoltare, precum coasta Hammamet în Tunisia, Bali sau Insula
Mauritius.
În aceste condiţii, indicatorii presiunii turistice trebuie să fie analizaţi cu precauţie, în
special atunci când este vorba de planificarea turistică în ţările în curs de dezvoltare.
Indicatorii presiunii turistice trebuie să permită evaluarea impactului unui proiect
turistic fie în raport cu alte infrastructuri turistice şi în raport cu populaţia locală, fie raportat
la resursele turistice de care dispune populaţia locală, respectiv:
• Indicatorii intensităţii frecventării turistice:
- numărul turiştilor care vizitează o zonă, raportat la numărul populaţiei locale, pe zi;
- acelaşi indicator, raportat la o lună, la un sezon turistic sau la un an.
• Intensitatea utilizării zonelor turistice:
- numărul de turişti pe metrul patrat de plajă;
- numărul de turişti care vizitează o zonă;
- numărul de turişti care vizitează un obiectiv cultural.
19
 Aceşti indicatori trebuie să permită furnizarea informaţiilor privind raportul dintre
numărul de turişti induşi (atraşi) prin realizarea unui proiect turistic şi diferitele tipuri de
măsurări ale presiunii turistice ce rezultă, ţinând seama de obiectivele turistice deja existente.

3.3.2. Indicatorii impactului social

Impactul social poate fi considerat ca fiind una dintre mizele majore ale planificării
turismului durabil. Este vorba, de fapt, de evaluarea măsurii în care proiectele turistice permit
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor locale sau, dimpotrivă, au consecinţe
negative asupra acestora. Impactul social al unui proiect turistic trebuie să permită
determinarea, cu exactitate, a efectelor dezvoltării turistice asupra ocupării forţei de muncă,
asupra calificărilor, a educaţiei şi a egalităţii între sexe.
Pentru evaluarea impactului social al planificării turistice pot fi utilizaţi mai mulţi
indicatori. Aceşti indicatori pot fi grupaţi în două categorii: indicatori de impact şi cei
raportaţi la populaţia locală.
• Indicatorii de impact:
- numărul de locuri de muncă nou create;
- numărul de locuri de muncă nou create pentru muncitori calificaţi;
- numărul de locuri de muncă nou create pentru femei.
• Indicatorii raportaţi la populaţia locală:
- indicele salariului mediu feminin, faţă de salariul mediu masculin, pentru locurile de
muncă necalificate;
- indicele salariului mediu feminin, faţă de salariul mediu masculin, pentru locurile
calificate de muncă;
- indicele educaţiei şi formării de locuri de muncă pentru femei printr-un proiect,
raportat la numărul mediu al populaţiei;
- indicele educaţiei şi formării de locuri de muncă pentru barbaţi printr-un proiect,
raportat la numărul mediu al populaţiei.
Indicatorii impactului social trebuie să permită realizarea planificării turistice în raport
cu mediul economic şi social.

3.3.3. Indicatorii de satisfacţie a populaţiilor locale

Luarea în consideraţie a satisfacţiei populaţiilor locale constituie unul dintre scopurile
majore ale planificării dezvoltării durabile. Această importanţă a respectării aspiraţiilor
populaţiei locale se înscrie în ansamblul analizelor privind turismul durabil, începând cu
întâlnirea la nivel înalt de la Rio de Janeiro, care consideră că, “turismul durabil se află în
armonie cu populaţia, mediul şi cultura locului, astfel încât dezvoltarea acesteia se face, în
mod constant, în beneficiul şi nu în detrimentul acesteia”.
Indicatorii gradului de satisfacţie a populaţiei locale trebuie să permită, astfel,
măsurarea gradului în care turismul este acceptat de către populaţie.
Măsurarea satisfacţiei populaţiilor locale poate fi determinată fie plecând de la
anchetele realizate prin chestionare, fie utilizând indicatorii reprezentativi ai acestei
satisfacţii.
• Chestionarele, utilizate în cadrul anchetelor constituie cel mai bun mijloc de a evalua gradul
de satisfacţie al populaţiei locale. Aceste chestionare trebuie să poată fi realizate sub forma
anchetelor de tip inainte/după, pentru a putea compara aprecierile exprimate de populaţie în
momentul implementării unui proiect de dezvoltare turistică şi după ce acest proiect va fi deja
realizat.
• Indicatorii reprezentativi ai satisfacţiei populaţiilor locale pot fi determinaţi în următoarele
condiţii:
- indicatorii utilizării infrastructurilor hoteliere de către populaţiile locale;
- indicatorii utilizării infrastructurilor de alimentaţie publică de către populaţiile
locale;

20
 - indicatorii utilizării infrastructurilor sportive, legate de proiectul turistic, de către
populaţiile locale;
- indicatorii utilizării infrastructurilor culturale, legate de produsul turistic, de către
populaţiile locale.
Informaţiile obţinute prin intermediul anchetelor şi chestionarelor prezintă
inconvenientul de a necesita mijloace importante pentru a obtine informaţii suficient de
fiabile. De aceea, este dificil de estimat ca aceste anchete vor putea fi realizate în timpul
implementării unor proiecte turistice de mici dimensiuni. În aceste condiţii, indicatorii vor
putea arăta imaginea destul de utilă a satisfacţiei populaţiilor locale, doar dacă se acceptă
ipoteza potrivit careia această satisfacţie poate fi măsurată prin gradul de utilizare a
infrastructurilor turistice de către populaţiile locale.

3.3.4. Indicatorii privind securitatea

Securitatea constituie o preocupare ce îi priveşte atât pe vizitatori, cât şi pe populaţiile
locale. Datorită schimbărilor provocate de dezvoltarea turistică, caracterul durabil al
dezvoltării poate fi afectat în mod considerabil de o anumită creştere a insecurităţii
susceptibile de a se produce.
Indicatorii securităţii trebuie să permită evaluarea ameninţărilor pe care dezvoltarea
turistică le poate provoca şi care privesc în mod direct populaţiile locale.
Măsura impactului turismului asupra securităţii poate fi evaluată pornind de la
indicatorii criminalităţii, privind populaţia locală şi pe turişti, respectiv:
• Pentru populaţia locală:
- rata furturilor declarate, în raport cu numărul populaţiei locale;
- rata agresiunilor declarate, în raport cu numărul populaţiei locale;
- rata crimelor declarate, în raport cu numărul populaţiei locale;
- rata delictelor săvârşite de minori, în raport cu numarul populaţiei locale.
• Pentru turişti:
- rata furturilor declarate, în raport cu numărul de turişti;
- rata crimelor declarate, în raport cu numărul de turişti;
- rata delictelor săvârşite de minori, în raport cu numărul de turişti.
Se pune întrebarea dacă indicatorii privind securitatea ar trebui să fie evaluaţi în
primul rând raportaţi la populaţia locală sau faţă de turişti? În funcţie de una sau cealaltă
dintre aceste opţiuni, avaluarea indicatorilor poate fi foarte diferită. În plus, ar trebui remarcat
ca trebuie luată în calcul evoluţia indicatorilor de securitate, care reprezintă elementul
esenţial, în scopul măsurării impactului afluxului de turişti după implementarea planificării
turistice.

3.3.5. Indicatorii sănătăţii publice

Indicatorii sănatăţii publice reprezintă unul dintre semnele cele mai importante ale
dezvoltării economice şi sociale. Aceşti indicatori sunt utilizaţi pe scară largă în planificarea
turistică şi se referă, în mod prioritar, la politicile adoptate de puterile publice.
Indicatorii sănatăţii publice trebuie să poată permite evaluarea impactului dezvoltării
economice şi sociale. Aceşti indicatori privesc fie starea generală de sănătate a populaţiei, fie
anumite boli, cum ar fi cele cu transmitere sexuală.
• Indicatori globali:
- rata mortalităţii;
- numărul de locuitori ce revin la un medic;
- numărul de locuitori ce revin la un infirmier.
• Indicatori specifici:
- numărul de cazuri de boli cu transmitere sexuală/populaţie;
- numărul de cazuri de infecţii alimentare/populaţie;
- alte tipuri de boli/populaţie.

21
 Indicatorii privind sănătatea sunt dificil de evaluat în cadrul proiectelor de dezvoltare
turistică, în măsura în care operatorii nu au posibilitatea de a cunoaşte impactul activitătilor
lor asupra sănătăţii populaţiei. Totuşi, este important să se caute acel tip de evaluare care să
permită măsurarea acestui impact în cadrul planificării turismului durabil.

22
 3.4. Politicile de amenajare a teritoriului şi
cele privind turismul durabil
Aceste politici însoţesc strategiile de dezvoltare turistică durabilă, permiţând o
creştere a fluxurilor turistice, evitând efectele negative asupra mediului şi asupra societăţii.
Scopul lor este de aplicare a unei scheme globale de organizare a turismului şi a structurilor
legate de acesta. Amenajarea turistică priveşte ansamblul spaţiului economic al unei ţări,
politica regională a acesteia şi cooperarea internaţională.

3.4.1. Metodele de amenajare turistică

Metodele de amenajare turistică sunt foarte diverse. Ele trebuie să fie adaptate
specificităţilor regionale, sectoriale si sezoniere. Metodele respective diferă de la o ţară la
alta. Astfel, în ţările industrializate, există avantajul existenţei unor instrumente elaborate de
contabilitatea (statistica) naţională, dar în ţările în curs de dezvoltare aparatul statistic este
insuficient, ceea ce duce la imposibilitatea utilizării unor astfel de metode. De asemenea,
metodele respective trebuie să fie adaptate în funcţie de sectoarele vizate pentru amenajarea
turistică (amenajarea zonelor costiere, organizarea circuitelor turistice programele de
dezvoltare a turismului balnear, amenajarea zonei montane, dezvoltarea turismului rural, a
turismului social). În plus, metodele de amenajare turistică depind şi de perioadele avute în
vedere (program pe termen scurt, de unul – doi ani, pe termen mediu – de la 3 la 6 ani, pentru
investiţiile turistice specifice şi pe termen lung, de la 10 la 25 de ani, pentru infrastructură).
În profida diferenţelor importante, metodele de amenajare turistică prezintă unele
caracteristici comune, special în privinţa celor 3 faze principale ale oricărui proiect,
respectiv:
a) – evaluarea resurselor;
b) – utilizarea tehnicilor de analiză economică şi financiară;
c) – alegerea priorităţilor.
a) Evaluarea resurselor
Evaluarea resurselor turistice se referă la resursele naturale, culturale, la cele privind
diversele manifestări, cum ar fi târgurile şi expoziţiile, sărbătorile tradiţionale, colocviile şi
congresele; festivalurile, întâlnirile sportive. Trebuie realizat un inventar precis, însoţit de
toate informaţiile complementare utile pentru exploatarea resurselor: locurile şi
accesibilitatea lor pentru turişti străini, importanţa, durata lor etc.
Exploatarea resurselor pentru turismul internaţional depinde de numărul şi de calitatea
infrastructurilor, a echipamentelor şi a serviciilor oferite (hoteluri, camping-uri, reşedinţe
secundare, restaurante, porturi de agrement, staţiuni montane, transporturi). Ansamblul
acestor infrastructuri trebuie să fie evaluat cu exactitate, astfel încât să se poată determina
nevoile prioritare ale unui program de amenajare turistică.
Evaluarea resurselor trebuie să cuprindă, evident, inclusiv resursele financiare,
îndeosebi posibilităţile de autofinantare, ajutoarele publice acordate de stat şi de către
colectivităţile locale.
b) Utilizarea tehnicilor de analiză economică şi financiară
Utilizarea acestor tehnici este indispensabilă pentru pregătirea proiectelor de
amenajare turistică. Există diferite modele econometrice care permit să se afle în ce masură
proiectele de amenajare turistică pot fi realizate şi care ar fi impactul economic al acestora, în
special din punct de vedere al creerii de locuri de muncă, al producţiei şi al fiscalităţii.
Diferitele tehnici de analiză utilizate sunt, în principal, cea a contabilităţii naţionale şi cea a
evaluării cost-beneficiu.
• Contabilitatea naţională – utilizarea modelelor de tip input-output ale
contabilităţii naţionale permit evaluarea ofertelor creşterii veniturilor turistice ce rezultă
dintr-un plan de amenajare. În dezvoltarea sa, turismul provoacă o creştere a cererii în
numeroase sectoare ale economiei, în principal a comerţului, agriculturii, transporturilor
şi construcţiilor. Tabelel input-output permit evidenţierea inter-relaţiilor existente între
diferitele sectoare ale economiei precum şi să se determine cum şi în măsură dezvoltarea
sectorului turistic poate conduce la expansiunea mai multor sectoare sau chiar a
23
 ansamblului sectoarelor economiei. Totuşi, trebuie subliniat că, în ţările în curs de
dezvoltare, pierderile, respectiv cele mergând până la eliminarea definitivă a veniturilor
provenite din turism, sunt numeroase, în principal datorită importurilor, care se dovedesc
necesare pentru activitatea turistică şi care pot să aibă valori foarte mari.
• Analiza cost – beneficiu are ca scop evaluarea unui proiect de amenajare
turistică din punct de vedere financiar, dar şi din punct de vedere al repercursiunilor
economice, sociale şi ecologice. Tehnicile de analiză financiară permit măsurarea
rentabilităţii aşteptate a investiţiei şi nevoile de finanţare.
Proiecţiile investiţiilor şi costul echipamentelor permit numai evaluarea investiţiilor
financiare necesare. Totuşi, interpretarea rezultatelor trebuie să ţină seama de erorile de
previziune referitoare la evaluarea costurilor, motor pentru care este nevoie să fie elaborate
mai multe variante, în funcţie de diverşi parametri.
c) Alegerea priorităţilor
Evaluarea resurselor şi analizele economice şi financiare au ca scop determinarea
priorităţilor în amenajarea turistică ce va fi programată. Pentru aceasta trebuie definite
anumite norme de utilizare a echipamentelor turistice, în scopul de a determina o utilizare
optimă şi de a evita riscurile de saturare şi de degradare a mediului.
Aceste norme permit determinarea capacităţilor de încărcare a zonelor turistice şi a
nevoilor în privinţa capacităţii de cazare, bazate pe funcţiile specifice ale respectivelor zone
(zone pentru tursmul de lux, pentru turismul social etc.). În acest scop, trebuie evaluate
calităţile pe care le are acel teritoriu în raport cu restul ţării. Astfel, indicatorii funcţiei
turistice devin deosebit de importanţi în evaluarea şi determinarea capacităţii mijloacelor de
transport şi a terminalelor (aerogări, gări rutiere şi feroviare).
Pornind de la aceste norme, va fi elaborat un plan director al amenajării teritoriului în
cadrul căruia vor fi precizate priorităţile zonale, pornind de la rezultatul calculelor
previzionale privind cererea şi de la rezultatul analizelor cost-beneficiu. Scopul politicilor
turistice este, în această situaţie, de a orienta fluxurile turistice către acele zone alocate
investiţiilor şi valorificarea patrimoniului turistic ca un indice şi o durată a frecventării
turistice cât mai apropiate posibile de cele optime stabilite.

3.4.2. Amenajarea turistică a teritoriului

Amenajarea turistică a teritoriului se referă, în funcţie de ţară şi regiune, la amenajarea
litoralului, a spaţiului rural sau a zonei montane. De exemplu, în Franţa, ca şi în alte ţări cu
turism dezvoltat, aceste programe cuprind ansamblul teritoriului. În numeroase ţări în curs de
dezvoltare, amenajarea turistică a teritoriului se limitează doar la anumite zone, în special la
amenajarea litoralului.

3.4.2.1. Amenajarea turistică a litoralului

Concentrarea turistică în zonele litorale provoacă fenomene de saturaţie şi de degradare a
mediului, ceea ce pune în discuţie problema efectelor pozitive şi a celor negative ale
programelor zonale (regionale) de amenajare a litoralului.
Se cunosc două tipuri principale de amenajare a litoralului 1: amenajarea lineară şi
amenajarea staţiunilor integrate.
• Amenajarea lineară constă în construirea echipamentelor turistice şi a
structurilor de cazare de-a lungul (ţărmului) litoralului. Această formă de amenajare
turistică este, adesea, consecinţa unei evoluţii anarhice, care a ajuns să obtureze accesul la
mare pentru turiştii din exterior (naţionali sau străini) şi care împiedică, de fapt, orice
formă de investiţie nouă. Saturaţia completă a spaţiului de la malul mării împiedică
dezvoltarea unor echipamente turistice în spatele construcţiilor existente, care ar avea
nevoie şi ele, de spaţii largi de acces către mare. Pentru a rezolva această problemă, în
planurile de urbanism respective este prevăzută o a doua sau chiar o a treia “linie” (zonă),
echipată cu piscine, fără a mai modifica, însă, schema de amenajare turistică iniţială.
Acest tip de amenajare există în multe ţări, în special din Caraibe şi în Sudul Mediteranei.
1
Vellas, François, op. cit., p. 213
24
 • Amenajarea de staţiuni integrate constă în construirea structurilor de
cazare a celorlalte echipamente turistice pornind de la un plan de amenajare într-o zonă
aleasă în prealabil. Pentru crearea infrastructurilor şi concentrarea spaţiilor comerciale, de
agrement, a echipamentelor sportive (porturi de agrement, piscine, terenuri de tenis etc.)
şi de divertisment (baruri, discoteci, restaurante cu programe de divertisment etc.) se pun
în practică proiecte de dezvoltare naţionale şi regionale.
Construirea infrastructurilor de cazare se realizează în jurul unui nod central şi nu de-
a lungul liniei litorale. În acest fel este posibilă asigurarea unei mai bune ocupări a spaţiului,
în profunzime şi de conservare a zonelor de amenajare amplasate chiar pe malul mării. Dar,
acest tip de amenajare turistică presupune un cost ridicat pentru colectivitate (construirea unei
infrastructuri grele, a drumurilor, porturilor, etc.), fără a fi garantat succesul în privinţa
gradului de frecventare turistică a staţiunii respective. Rezultă deci un risc financiar
important, ce implică intervenţia autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. Este
cunoscut, în acest sens, cazul amenajării litorale a zonei Lauguedoq-Rousillon, din Franţa.

3.4.2.2. Amenajarea spaţiului rural

Amenajarea spaţiului rural are ca scop asigurarea unui echilibru între dezvoltarea
agriculturii şi presiunile exercitate de turism asupra echilibrului economic, social şi ecologic
al zonelor rurale. Turismul asigură activităţi complementare, adesea indispensabile, pentru
veniturile agricultorilor şi permit, de fapt, menţinerea în sate şi comune, a numeroase
activităţi de servicii şi de producţie a artizanatului. Totuşi, dezvoltarea activităţii turistice se
află, pe de altă parte, la originea creşterii preţurilor terenurilor, a creşterii impozitelor locale
şi la numeroase conflicte de interes. Scopul amenajării turistice a spaţiului rural este, deci,
acela de a permite o mai bună valorificare a zonelor rurale, evitând degradarea mediului
economic, social şi natural.
În acest scop, unul dintre obiectivele amenajării turistice a spaţiului rural este de a
asigura un echilibru între cazarea în locuinţele secundare şi alte modalităţi de cazare,
îndeosebi în popasuri turistice rurale şi în campinguri precum şi în cadrul fermelor – care îi
interesează în mod direct pe agricultori.
În Franţa, de exemplu, cazarea în mediul rural este dominată de reşedinţele secundare,
care totalizează 6 milioane de locuri, în timp ce restul celorlalte forme de cazare în localităţile
rurale nu reprezintă decât cca 1,2 milioane de paturi. Dezvoltarea noilor forme de turism
rural, profitabile în mod direct pentru populaţiile zonelor de la ţară sunt încurajate, în prezent,
în numeroase ţări. În cazul tărilor Uniunii Europene s-au adoptat o serie de măsuri în favoarea
dezvoltării turismului rural, în cadrul unor programe de amenajare a zonelor turistice din
mediul rural care conţin, în principal1:
- măsuri de susţinere financiară, în vederea favorizării activităţilor multiple;
- realizarea de popasuri, campinguri etc., de către populaţiile şi
colectivităţile locale;
- dezvoltarea noilor formule de unităţi uşoare de cazare;
- dezvoltarea activităţilor de sport şi agrement;
- susţinerea activă a amenajărilor turistice “în profunzimea” litoralului.

3.4.2.3. Amenajarea zonelor montane

Amenajarea zonelor montane a devenit necesară ca urmare a dezvoltării sejururilor
pentru practicarea sporturilor de iarnă. Amenajarea turistică a acestor zone s-a realizat de-a
lungul unei evoluţii, în cadrul căreia putem distinge 4 etape principale, respectiv:
a) Prima etapă: staţiunile montane tradiţionale. Acestea sunt, adesea, staţiuni
climatice frecventate iniţial în special pentru sejururile din timpul verii şi sunt primele care au
fost dotate cu echipamentele necesare pentru practicarea sporturilor de iarnă. De exemplu, în
Franţa: Chamonix, Megève, Font-Romen; în Elveţia: Saint-Moritz, Davos, Interlaken; în
Austria: Badgastein etc.

1
Vellas, François, op. cit, pp. 214-215
25
 b) Cea de a doua etapă: staţiunile situate la mare altitudine, amplasate în cadrul
unor localităţi rurale. În asemenea cazuri, extinderea practicării schiului, care necesită
existenţa zăpezii pe perioade mai îndelungate se află fie la originea amenajării unor staţiuni
noi, fie a celor create plecând de la staţiunile existente. De exemplu, în Munţii Pirinei:
Luchon şi Superbagrieres, Saint-Lary şi Soulan ori în Alpi: Courchevel, Serre Chevalier sau
Saint-Gervais.
c) Cea de a treia etapă: noile staţiuni situate la mare altitudine, care s-au dezvoltat
datorită saturaţiei echipamentelor existente şi progresului rapid al turismului pentru
practicarea sporturilor de iarnă, prin realizarea unor vaste programe de amenajare turistică
montană. Crearea, la începutul anilor 1970, a acestor noi staţiuni integrate, de mare altitudine
în Franţa (precum Tignes, Avoriaz, La Plagne etc.) a permis să se răspundă la cererea
turistică franceză şi, mai ales, la cea străină (germană, belgiană, olandeză şi americană),
manifestată în acea perioadă. Totuşi, costul foarte ridicat al construirii şi întreţinerii
infrastructurilor în zonele de mare altitudine se află la originea unui nivel, adesea, prea ridicat
al preţurilor pentru prestaţiile oferite în aceste staţiuni. Rezultă, astfel, o limită financiară a
extinderii acestor noi staţiuni, care se adaugă la necesitatea conservării rezervelor naturale şi
a zonelor de protecţie ecologică.
d) Cea de a patra etapă: amenajarea turistică a staţiunilor situate la altitudine medie,
pornind de la infrastructura localităţilor rurale existente. Această nouă formă de amenajare nu
corespunde întoarcerii către staţiunile tradiţionale, ci unei înnoiri în materie de staţiuni
montane şi are ca scop reducerea valorii investiţiilor necesare, de a oferi posibilităţi de
sejururi pentru sporturile de iarnă la preţuri mai scăzute, dar şi integrarea, pe cât posibil, a
turiştilor în viaţa locală. Acest tip de amenajare presupune construirea mijloacelor de acces
rapide la domeniul schiabil (teleferice, drumuri) situate la mare altitudine, pentru a putea
dispune de suficientă zăpadă.
Aceste patru etape demonstrează necesitatea unui plan general de amenajare turistică
a zonelor montane, care să permită o mai bună utilizare a zonelor naturale, de păstrare a
echilibrului ecologic şi de a asigura o reală dezvoltare economică în privinţa creşterii
veniturilor şi a creării de locuri de muncă.

3.4.3. Cooperarea internaţională şi amenajarea turistică

Amenajarea turistică, realizată în cadrul unei cooperări internaţionale se dovedeşte tot
mai necesară. În ţările industrializate, această cooperare are ca scop asigurarea unei mai bune
supravegheri a dezvoltării turistice, îndeosebi printr-o acţiune comună de luptă contra
poluării. În ţările în curs de dezvoltare, cooperarea permite reunirea resurselor financiare
necesare realizării infrastructurilor grele, utile pentru mai multe ţări din aceeaşi regiune sau
pe teritoriile mai multor state vecine. Această amenajare turistică regională presupune şi
existenţa unei structuri de coordonare şi de consultare. Organizaţiile internaţionale, în
principal Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T) se află printre iniţiatorii mai multor
programe de cooperare internaţională de amenajare turistică în şase regiuni: Africa,
Americile, Asia de Est şi Pacific, Asia de Sud, Europa şi Orientuil Mijlociu. Astfel, în Asia
Centrală a demarat proiectul “Drumul mătăsii”.

3.5. Politicile turistice şi sănătatea publică

Factorul sănătate joacă un rol important în aplicarea strategiei de dezvoltare durabilă a
turismului internaţional, din cel puţin două categorii de motive, respectiv:
- deoarece este necesar ca sănătatea turiştilor şi a populaţiei din zonele de
primire turistică să nu fie ameninţată pe parcursul deplasărilor şi sejururilor turiştilor;
- pentru că turismul reprezintă, frecvent, un mijloc, tot mai resimţit, de
creştere a nivelului de sănătate a celor care îl practică.
Din aceste două motive, foarte diferite unul de celalalt, sănătatea pune, pentru
turismul internaţional, o serie de probleme, inclusiv de natură economică, ce pot constitui o
frână sau chiar, în anumite cazuri, o punere la îndoială a scopului de dezvoltare a turismului.

26
 3.5.1. Turismul internaţional şi riscurile sanitare
O politică a turismului internaţional trebuie să asigure protecţia sănătăţii turiştilor.
Atunci când deplasările se efectuează pe teritoriul unor ţări învecinate aparţinând unor regiuni
climatice comparabile şi care dispun de structuri socio-economice şi sanitare asemănătoare,
de caracteristici epidemiologice apropiate, riscul sanitar la care se expun cei care călătoresc în
străinătate este ca şi inexistent, nesemnificativ sau foarte redus, comparabil, adesea, cu riscul
general la care se expun în cadrul turismului internaţional.
Nu aceeaşi este, însă, situaţia turiştilor care călătoresc în ţări diferite sau foarte diferite
faţă de cele din care aceştia provin, adesea ţări îndepărtate, ale căror structuri socio-
economice şi caracteristici climatice şi epidemiologice sunt foarte diferite. Trustul străin nu
are aceleaşi reacţii imunitare ca şi cel naţional. El va fi cu atât mai vulnerabil, cu cât
obiceiurile sale de viaţă, în special cele alimentare, vor putea deveni un factor particular de
risc (de exemplu, acesta doreşte să consume carne mai puţin bine friptă – “mai în sânge”, în
timp ce un tratament termic suficient al cărnii ar evita diferite patologii parazitare, aşa cum
este cazul tratamentelor termice tradiţionale care protejează populaţiile locale).
Cu cât concentraţiile turistice sunt mai importante, cu atât pot să apară mai mulţi
factori de risc noi (de exemplu, poluarea apelor de băut sau de îmbăiere), în timp ce serviciile
de sănătate nu sunt suficiente sau chiar inexistente şi adesea sunt lipsite de echipamentele şi
de medicamentele necesare.
Practica turismului internaţional trebuie să se preocupe de acoperirea acestor riscuri,
pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii le-a identificat şi în legătură cu care a propus
statelor să adopte un ansamblu de măsuri corespunzătoare.
Riscurile sanitare la care se expune turistul internaţional sunt foarte diverse. Dintre
acestea, putem distinge două mari categorii: riscurile pe parcursul călătoriei şi riscurile legate
de sejurul turistic.
a) Riscurile sanitare pe parcursul călătoriei turistice
Riscurile sanitare pe parcursul călătoriei se referă la alimentaţie, apa de băut şi la
accidente. Riscul alimentar provine, în principal, din modul de conservare a produselor
alimentare: multe dintre acestea se depreciază foarte repede la căldură şi devin un mijloc de
proliferare a microbilor, putând avea efecte foarte grave. Riscurile provin, de asemenea, şi de
la băuturile consumate pe parcursul călătoriei, în special de la apa contaminată sau
nepotabilă, de exemplu din gări, din trenuri şi din alte locuri aflate de-a lungul drumului.
Riscul este mai mult sau mai puţin important în funcţie de mijlocul de transport
utilizat. Prevenirea eficace a riscurilor trebuie realizată, în principal, în cazul transporturilor
rutiere şi feroviare. Aceasta presupune, din partea turiştilor, comportamente de prudenţă
alimentară. În cazul transporturilor aeriene, urmare a unor cazuri de intoxicaţii alimentare
grave suferite de pasageri şi de către membrii echipajelor, au fost aoptate măsuri riguroase, în
colaborare cu O.M.S. şi organizaţiile internaţionale din transportul aerian (DACI, IATA).
Aceste măsuri stipulează, de exemplu, că felurile de mâncare servite pilotului şi copilotului
trebuie să fie întotdeauna diferite, în scopul prevenirii unei intoxicaţii alimentare care ar putea
să-i afecteze, în acelaşi timp, pe cei doi piloţi ai avionului, pe parcursul zborului.
b) Riscurile alimentare la locurile de sejur
Aceste riscuri sunt cele mai importante, în special în ţările în curs de dezvoltare,
situate în zone climaterice şi epidemiologice cu riscuri ridicate. În plus, posibilităţile de
apărare imunitară a turiştilor străini sunt foarte reduse şi obiceiurile de viaţă ale acestora îi fac
foarte vulnerabili. De asemenea, nivelul de igienă şi de sănătate în aceste ţări sunt cu totul
insuficiente, iar serviciile saniatre şi farmaceutice prezintă mari lipsuri ori sunt chiar
inexistente.
Diverse lucrări elaborate de O.M.S. au putut permite evidenţierea principalelor riscuri
sanitare la care se expun turiştii:
- bolile endemice (precum paludismul) şi epidemice majore;
- apele uzate, ce sunt evacuate fără a fi tratate (din spitale, abatoare, etc.), în
numeroase zone turistice şi care polueză apele de îmbăiere (lacuri, râuri, mări), izvoarele
şi pânzele freatice. Pentru evitarea acestor poluări, care pot distruge patrimoniul turistic
27
 este indispensabilă construirea staţiilor de epurare şi a reţelelor de canalizare pentru
evacuare. Finanţarea acestor echipamente pune numeroase probleme, pentru că este,
adesea, disproporţionată în raport cu mijloacele de care dispun staţiunile turistice, în
special în ţările în curs de dezvoltare;
- riscurile de accident de orice fel (de circulaţie, de scăldare, de muşcătură
din partea unor animale etc.);
- insuficienţa serviciilor şi echipamentelor de sănătate (medici, spitale,
ambulanţe, medicamente) constituie o problemă ce îi preocupă pe toţi cei implicaţi în
dezvoltarea turistică a unui număr mai mare de regiuni;
- băuturile ce nu răspund criteriilor sanitare (izvoare, râuri, pânze freatice,
etc.) chiar şi acolo unde există echipamente de tratare a apei satisfăcătoare, totuşi, se
constată că utilizarea lor este, adesea, deficientă, din lipsa exigenţelor în funcţionarea
acestora şi din lipsa controalelor riguroase de unde provin, astfel, riscurile apariţiei febrei
tifoide şi a holerei;
- alimentaţia constituie principalul risc sanitar, în special pentru carne şi
produsele lactate.
Dacă lanţul alimentar nu aduce garanţiile sanitare indispensabile, atunci trebuie ca
acesta să fie astfel organizat, încât să prezinte aceste garanţii, dar dacă acest lucru nu este
posibil, atunci este de preferat să se apeleze la importuri de produse alimentare din acele ţări
în care garanţiile sanitare respective sunt asigurate. Pentru a avea un lanţ alimentar
corespunzător din punct de vedere sanitar-veterinar este nevoie de ecipamente
corespunzătoare şi de controale sanitare riguroase în toate verigile lanţului (animale sănătoase
ce urmează a fi sacrificate, condiţii corespunzătoare de abatorizare, de transport în mijloace
frigorifice, de manipulare, de conservare în camere frigorifice, precum şi condiţii
corespunzătoare în bucătării). Asemenea probleme se pun în special în ţarile în curs de
dezvoltare, ce nu dispun de lanţuri alimentare care să ofere garanţiile sanitare necesare
turiştilor străini, având în vedere că aceştia nu îşi modifică obiceiurile lor alimentare.

3.5.2. Turismul internaţional şi creşterea nivelului de sănătate

Turismul internaţional poate contribui la ridicarea nivelului de sănătate, respectiv la
bunăstarea fizică, mentală şi socială a oamenilor, în mai multe moduri. Deplasarea şi apoi
sejurul în destinaţii, adesea îndepărtate de locul reşedinţei, provoacă o solicitare fizică, dar şi
o deschidere a spiritului ce stimulează facultăţile de adaptare, curiozitatea, acumularea de noi
cunoştinţe. Se realizează, astfel, o “compensare”, un factor de echilibru deosebit de benefic
pentru orăşanul saturat de activităţile şi de agitaţia zilnică, de stres, în timp ce, prin
organizarea călătoriilor în grup constituie o adevărată socioterapie, pentru toţi cei care
participă mai puţin la viaţa socială, îndeosebi aceia care se supun unui proces de izolare, de
singurătate, în special cei aflaţi la vârsta a treia.
Atunci când sejurul se petrece într-o staţiune unde caracteristicile climatice sunt
deosebit de favorabile, contribuţia la creşterea nivelului de sănătate este şi mai importantă. Pe
vremea când mijloacele terapeutice şi de farmacologie erau limitate, acum câteva decenii,
sejururile în staţiunile balneare şi climatice situate la ţară, adesea în străinătate, reprezentau o
formă de turism de sănătate deosebit de căutată.
Şi în prezent, frecventarea staţiunilor balneare şi climatice, de către o clientelă
naţională şi străină, arată ataşamentul, mai mult sau mai puţin important, dar foarte real, al
unui număr mare de persoane, la contribuţia pe care o poate avea balneologia pentru
“prevenirea sau tratamentul diverselor afecţiuni” (conform acestei expresii deja consacrate).
Din perioada sfârşitului anilor 1980 şi până în prezent, numeroase sondaje realizate în ţări
industrializate din America de Nord şi Europa Occidentală, respectiv ţări ce constituie cele
mai importante pieţe emiţătoare de turişti, au arătat că sănătatea reprezintă una dintre
cerinţele prioritare ale turiştilor. Marile fluxuri turistice ce provoacă migraţiile în perioadele
de sfârşit de săptămână sau cele sezoniere ale populaţiilor urbane către munte, mare sau către
zonele rurale exprimă această nevoie profundă de “compensare” faţă de oboseala vieţii
urbane, respectiv această nevoie de turism de sănătate. Succesul talazoterapiei al curelor de
28
 refacere a sănătăţii, destinate celor afectaţi de patologiile societăţii industriale (boli cardio-
vasculare, metabolice, mentale), demonstrează această nevoie, resimţită, în prezent, şi de alte
grupe de sănătate cu riscuri, îndeosebi din rândul persoanelor de vârsta a treia.
Rezultă, deci, că un turism de sănătate, respectiv care să vizeze creşterea nivelului de
sănătate, poate aduce o dublă contribuţie importantă, pe de o parte la ridicarea nivelului de
sănătate a turiştilor, iar pe de altă parte, la dezvoltarea activităţilor turistice.
În aplicarea politicilor privind turismul de sănătate sunt câteva puncte esenţiale ce
trebuie avute în vedere1:
• Programele “turism de sănătate” trebuie să fie elaborate pe baza unor date
medicale indiscutabile, succesul acestora fiind legat nemijlocit de calitatea produsului,
adică de caracterul său de medicină preventivă.
• Trebuie organizat un serviciu special de primire a turiştilor care:
- să asigure primirea şi informarea acestora asupra componentelor programului “turism
de sănătate” precum şi asupra semnificaţiei acestuia, utilitatea lui şi rezultatele ce pot
fi aşteptate;
- să asigure administrarea corespunzătoare a programului, a serviciilor şi
echipamentelor incluse în cadrul acestuia;
- să supravegheze ca mesajele de educaţie sanitară, ce sunt communicate, să fie bine
recepţionate şi aplicate, respectiv să se transpună în modificări efective ale
comportamentului turiştilor (o mai bună igienă alimentară, exerciţii fizice, relaxare
etc.);
- să organizeze activităţi culturale complementare;
- să adapteze programul turiştilor ţinând seama de durata sejurului, a sezonului, de
nevoile turiştilor.
• Trebuie organizată şi dezvoltată în mod progresiv o acţiune de informare a
publicului asupra utilităţii programelor de sănătate.
• Organizarea de programe de promovare pe pieţele turistice, care să
favorizeze frecventarea cea mai larga posibilă a programelor de sănătate care se adresează
unei pieţe turistice considerate în ansamblul său sau pe segmente, respectiv privind
anumite categorii de populaţie, în special cele care resimt în mod deosebit această nevoie
de sănătate (populaţiile urbane, persoanele de vârsta a treia, diferite categorii socio-
profesionale).

Capitolul 4
POLITICILE MACROECONOMICE UTILIZATE
ÎN TURISMUL INTERNAŢIONAL

4.1. Politicile turismului internaţional în ţările industrializate

Politicile turismului internaţional în ţările industrializate prezintă, din punct de vedere al
turismului internaţional, o serie de caracteristici comune2, respectiv:
- ţările industrializate reprezintă, împreună, o cotă foarte importantă din
turismul internaţional (peste 70%);
- aceste ţări sunt, în acelaşi timp, principalele ţări emiţătoare şi receptoare în
turismul internaţional;
- cu puţine excepţii (cum este cazul Spaniei), în ţările indistrializate turismul
internaţional este considerat ca fiind o activitate secundară, în raport cu alte mari sectoare
de activitate economică;
- fluxurile turismului internaţional se realizează între ţări cu niveluri
economice şi sociale comparabile, dar, adesea, cu diferenţe culturale foarte importante
unele faţă de altele;

1
Vellas, François, op. cit., pp. 223-224
2
Vellas, François, op. cit., p. 225
29
 - turismul internaţional se bazează, în principal, pe iniţiativele
întreprinderilor private, chiar dacă partea deţinută de sectorul public este încă importantă
(Administraţii naţionale ale turismului, transport, finanţări, etc.);
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.E.C.D.) şi Uniunea
Europeană joacă un rol important în coordonarea politicilor turistice în ţările industrializate,
în determinarea obiectivelor şi în aplicarea masurilor armonizate cu politicile economice
generale.

4.1.1. Politicile turismului internaţional în Uniunea Europeană

Politicile turismului în Uniunea Europeană au ca scop favorizarea dezvoltării
armonioase a turismului în ţările membre. Pentru aceasta, Comisia Europeană a identificat
domeniile prioritare în cadrul cărora o acţiune la nivel comunitar poate contribui la rezolvarea
problemelor şi să favorizeze expansiunea turismului în ţările membre.
Obiectivele politicii comunitare a turismului se concentrează pe trei domenii
principale1:
a) – libera circulaţie şi protecţia turiştilor;
b) – cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turism;
c) – dezvoltarea regională.

a) Libera circulaţie şi protecţia turiştilor

Politica urmărită în acest domeniu are ca scop să permită:
- eliminarea controalelor vamale, în principal după punerea în aplicare a
Acordului Schengen;
- intensificarea eforturilor de informare a turiştilor europeni, pentru ca
aceştia să-şi utilizeze cât mai bine drepturile lor de securitate socială (persoanele asigurate
în conformitate cu legislaţia socială a unui stat membru au dreptul la prestaţii medicale în
toate statele pe care acestea le vizitează în scop turistic);
- asistenţa turistică şi asigurarea automobilelor, în vederea armonizării
condiţiilor de asistenţă acordate victimelor accidentelor survenite în cursul unei călătorii
în Uniunea Europeană. Aceste politici au ca scop să acorde o protecţie echivalentă în
toate ţările UE;
- protejarea intereselor turiştilor faţă de riscurile de publicitate inexactă (şi
chiar mincinoasă), faţă de deficienţele în prestaţiile turistice convenite prin contacte şi în
vederea unei mai bune securităţi în cadrul locurilor de sejur.
b) Cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turism
Politicile Uniunii Europene în acest domeniu au ca scop îmbunătăţirea cadrului de muncă
în profesiile din turism, în vederea creerii de condiţii favorabile mediului de dezvoltare a
activităţilor turistice. Cele mai importante politici în acest domeniu se referă la:
- Dreptul de stabilire şi libertatea prestării de servicii turistice. Uniunea
Europeană a creat o piaţă comună a serviciilor turistice, permiţând, astfel, dreptul la libera
stabilire a cetatenilor U.E. şi prestatrea liberă de servicii turistice, în statele membre ale
Uniunii de câtre orice întreprinzător aparţinând unei ţări componente a U.E. Cu toate
acestea, existenţa unor reglementări naţionale diferite, referitoare la condiţiile de acces în
anumite profesii turistice, constituie, adesea, un obstacol practic în calea libertăţii
stabilirii şi a libertăţii de realizare a prestaţiilor de servicii. Scopul politicii U.E. este acela
de a propune măsuri destinate favorizării exercitării efective a acestor libertăţi, în special
pentru profesiile de trasportator şi de agent de turism.
- Formarea profesională şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor de
calificare. Politica europeană, în acestă problemă are ca scop favorizarea formărilor
specializate de nivel superior, vizând organizarea şi conducerea turismului, care sunt mai
puţin numeroase în statele membre ale U.E. decât formările (calificările) profesionale
specializate în activităţile tradiţionale din hotelărie şi din alimentaţia publică. Se
urmăreşte, astfel, asigurarea, echvalării, în practică, diplomelor între ţările Uniunii.
1
Vellas, François, op. cit, pp. 230-231
30
 În plus, turismul, ca sector, poate beneficia de sprijinul Fondului Social European, sub
forma unei cofinanţări, în scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de angajare în muncă, precum şi
mobilitatea geografică şi profesională.
- Etalarea vacanţelor. Scopul politicii comunitare este, în această privinţă, de a
evita, pe cât posibil, concentrarea vacanţelor şcolare şi profesionale într-o perioadă restrânsă
de timp, în cursul anului, datorită obstacolelor pe care această concentrare le-ar constitui în
calea dezvoltării regionale şi creşterii volumului serviciilor turistice, care sunt costrânse să
practice niveluri de preţ cu atât mai ridicate în vârful sezonului, cu cât această etalare este
mai restrânsă într-o anumită perioadă de timp.
- Fiscalitatea în turism. Cotele de taxă pe valoare adăugată (T.V.A) aplicate
prestaţiilor turistice (în special cele hoteliere şi de alimentaţie publică) diferă foarte mult de la
o ţară membră a U.E., la alta1. Comisia Europeană încearcă să se ajungă la o amortizare a
cotelor de TVA practicate. Dar, înainte de a propune armonizarea progresivă a acestor cote de
TVA, scopul politicii comunitare este de a verifica dacă disparităţile între nivelurile de
fiscalitate aplicate de către statele membre ale UE în sectorul turismului pot să conducă la
deturnări ale traficului turistic în beneficiul anumitor state şi în detrimentul altora.
c) Dezvoltarea regională şi turismul. Politica U.E. în privinţa dezvoltării regionale a
turismului are ca scop să contribuie la dezvoltarea regiunilor defavorizate, care au
vocaţie turistică. Pentru aceasta, sunt utilizate două instrumente de politică regională,
respectiv:
- Intervenţiile Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), care
contribuie la finanţarea proiectelor turistice prezentate în cadrul unui program de dezvoltare a
regiunilor.
- Contribuţiile Fondului Social European, care favorizează dezvoltarea activităţilor
de formare complementare activităţilor turistice.
Aceste acţiuni demonstrează că U.E. are voinţa politică de a juca un rol activ în dezvoltarea
turismului şi în coordonarea politicilor naţionale. Este motivul pentru care politica U.E., în
acest domeniu, are tendinţa de a se concentra către câteva acţiuni prioritare: promovarea
turismului durabil, a turismului cultural şi a celui rural, etalarea în timp a sezoanelor turistice,
protejarea patrimoniului turistic etc.

4.1.2. Politica turismului internaţional în Franţa

Chiar dacă este o ţară cu tradiţie turistică, în cadrul căreia au fost realizate importante
programe de amenajare turistică (în special în regiunea Languedoc-Roussillon şi în munţii Alpi)
şi au fost puse în practică o serie de iniţiative (turismul rural, cel cultural etc.) şi chiar dacă în
această ţară a fost înfiinţată, cu mulţi ani în urmă, o administraţie naţională a turismului, totuşi,
politica turismului internaţional nu a constituit o prioritate a politicii economice a guvernanţilor
din Franţa.
Politicile economice în acestă ţară, au acordat prioritate dezvoltării industriale şi noilor
tehnologii, care pareau a fi în măsură să asigure crearea de noi locuri de muncă, în special pentru
forţa de muncă disponibilizată din agricultură şi din sectoare productive tradiţionale, cum ar fi
industria textilă şi a încălţămintei. Turismul a fost privit mai mult prin prisma posibilităţii de a se
câştiga valuta necesară pentru plata energiei şi a materiilor prime.
Începând cu perioada crizei petrolului şi cu criza economică din anii 1980-1990, s-a
accentuat procesul de conştientizare, în favoarea turismului, în privinţa necesităţii de a se realiza
o transformare profundă a structurilor industriale. De exemplu, sectorul turistic şi, în principal,
turismul internaţional, s-a conturat ca un atù major pentru economia franceză. Rezultatele
economice ale turismului în Franţa sunt foarte pozitive si au un impact deosebit de benefic asupra
indicatorilor globali ai economiei franceze.
În Franţa, turismul, ca sector de activitate, contribuie în mod direct la:
- crearea de noi locuri de muncă (peste 1,5 milioane de locuri de muncă directe şi
indirecte);
1
De exemplu, cota TVA este, pentru serviciile de cazare hotelieră, de 3% în Luxemburg, 5% în Cehia, Malta şi
Portugalia, 5,5% în Franţa, 6% în Belgia şi Olanda, 7% din Spania, 8% în Grecia etc.
31
 - reechilibrarea balanţei de plăţi externe, contribuind cu peste 12 miliarde USD în
anul 2000;
- creşterea produsului intern brut (având o contribuţie cu 7,2% din total în PIB).
În plus, aceste rezultate au fost obţinute cu costuri deosebit de scăzute, ceea ce a făcut să
fie foarte favorabil raportul cost – beneficiu, în cazul turismului, în această ţară.
În aceste condiţii, turismul a devenit unul dintre atù-urile esenţiale de care dispune
politica economică în Franţa. Acest sector poate contribui în mod considerabil, la o nouă
specializare internaţională a ţării, caracterizată printr-o poziţie majoră la nivel mondial, în cadrul
ansamblului tehnologiilor legate de turism: tehnologia hotelieră, cea din domeniul alimentaţiei
publice, tehnologia aeroportuară şi rutieră, tehnologia serviciilor de primire, de informare
turistică şi în cea a rezervărilor hoteliere.

4.1.2.1. Specificul politicii în domeniul turismului în Franţa

Politica franceză în domeniul turismului revine, în privinţa conceperii şi a implementării
ei, colectivităţilor publice (Statului şi colectivităţilor locale), precum şi organismelor abilitate cu
atribuţiuni din domeiul amenajării teritoriului. La nivel central, Ministerul sau Secretariatul de
Stat pentru Turism este abilitat să realizeze conceperea şi coordonarea intervenţiilor publice în
domeniul turismului, vacanţelor şi agrementului. Ministerul are ca misiune să promoveze şi să
orienteze activităţile de orice fel ce concură la dezvoltarea turismului francez şi la amenajarea
turistică.
Principalele organisme cu competenţe în domeniul turismului, în Franţa, sunt:
- Consiliul Superior al Turismului, care emite avize şi analizează situaţia şi evoluţia
sectorului turistic;
- “Casa Franţei” (La Maison de la France) care grupează, alături de puterile publice,
organizaţiile profesionale şi colectivităţile teritoriale, în vederea coordonării politicii de
promovare turistică îndeosebi pe pieţele externe;
- Agenţia Franceză de Inginerie Turistică (A.F.I.T.), al cărui scop este promovarea
şi exportul cunoştinţelor tehnice franceze în materie de concepţie şi amenajare turistică.
În plus, Ministerul Turismului coordonează, în acest domeniu, acţiunile ce revin în
competenţa altor departamente şi ministere, respectiv:
- Comisariatul General al Planificării, abilitat să elaboreze studii, în special de tip
prospectiv, precum analiza comportamentului viitor al turiştilor, cum a fost, de exemplu,
studiul publicat în anul 1998, intitulat “Reinventarea vacanţelor: noua galaxie a turismului”;
- Delegaţia pentru Amenajarea Teritoriului şi Activitatea Regională, care exercită
numeroase atribuţii în domeniul planificării turistice;
- Ministerul Agriculturii, care concură la amenajarea turistică a regiunilor rurale şi
la finanţarea unităţilor de cazare rurale pentru uz turistic;
- Ministerele Economiei şi al Bugetului, cel al Internelor, al Sportului, al Culturii, al
Transporturilor.
Totuşi, trebuie menţionat că bugetul Ministerului Turismului reprezintă o parte relativ
modestă a cheltuielilor bugetare consacrate turismului, fiind, evident, mai mică, faţă de
ansamblul contribuţiilor altor ministere şi de contribuţiile organismelor sociale şi a celor
specializate.

4.1.2.2. Rezultatele economice obţinute

Activităţile desfăşurate în domeniul turismului internaţional sunt importante pentru
economia Franţei. Aceste rezultate au fost evaluate, de către Secretariatul de Stat pentru Turism,
în anul 1998, la 612,5 miliarde de franci în privinţa consumului turistic; reprezentând cca 7,3%
din P.I.B.
Rezultatele economiei obţinute din turismul internaţional sunt prezentate în tabelul 4.1.
Tabelul nr. 4.1.
Evoluţia încasărilor şi cheltuielilor în turismul internaţional al Franţei*
Anul Încasări din turismul Cheltuieli pentru turismul Soldul
internaţional internaţional (încasări-cheltuieli)
32
1994 24.678 13.773 10.905
1995 27.527 16.328 11.199
1996 28.357 17.746 10.611
1997 28.009 16.576 11.433
1998 29.931 17.791 12.140
1999 31.500 18.600 19.900
2000 29.900 17.200 12.700
Sursa: O.M.T., Tendances des Marchés Touristiques, 2001
* în milioane USD
Schimburile turistice totale ale Franţei sunt pronunţat excedentare, iar excedentul
respectiv are tendinţa de a se mări, de la un an la altul.
Pentru a evalua cu mai multă exactitate impactul turismului asupra plăţilor externe ale
Franţei, se pot analiza încasările din transportul internaţional de călători (1,8 miliarde USD, în
anul 1998) şi încasările din vânzarea de echipamente turistice în străinătate.
Repartiţia geografică a turismului extern în Franţa confirmă efectul pozitiv al acestuia
asupra comerţului exterior, având în vedere că excedentele cele mai mari au fost înregistrate în
schimburile cu ţările cele mai industrializate, faţă de care, de altfel, s-a înregistrat un deficit
comercial ridicat (Japonia, S.U.A). În consecinţă, soldul excedentar al turismului poate tinde să
reducă deficitul comercial al Frantei cu ţările respective, dacă se aplică o politică turistică,
eficace, corespunzătoare.

4.1.2.3. Orientările prioritare în Franţa

Anii 2000 sunt caracterizaţi printr-o conştientizare generală a importanţei turismului
internaţional în Franţa pentru a permite Franţei să rămână un lider mondial al turismului
internaţional şi pentru a deveni o ţară de referinţă pentru valorificarea, exploatarea economică şi
exportul de resurse turistice.
În acest scop, au fost formulate patru priorităţi principale1: promovarea, inovarea,
calitatea şi imaginea de marcă. Aceste priorităti constituie pivotul politicii în turismul
internaţional, în vederea întăririi imaginii de marcă, plecând de la o reputaţie justificată.

4.2. Politicile turismului internaţional în ţările în curs de dezvoltare

Politicile turismului internaţional aplicate în ţările în curs de dezvoltare prezintă o serie de
caracteristici comune, chiar dacă există o serie de diferenţe, de la o ţară la alta. Printre aceste
caracteristici, pot fi menţionate2:
• Ţările în curs de dezvoltare sunt, de regulă, ţări receptoare de turişti;
• Turismul internaţional este considerat, în principal, ca fiind un mijloc de încasare a valutelor
străine;
• Fluxurile turistice sunt, în principal, fluxuri de tip Nord-Sud, ce corespund marilor curente ale
schimburilor comerciale, respectiv:
- America de Nord – America Latină – Caraibe
- Europa – Africa – Caraibe – Oceanul Indian
- Japonia şi ţările recent industrializate – Asia de Est şi Pacific.

4.2.1. Principalele probleme privind dezvoltarea turistică

în ţările în curs de dezvoltare
Turismul internaţional este o activitate ce presupune existenţa unor tehnologii avansate şi
care pune ţărilor în curs de dezvoltare probleme de adaptare la evoluţia pieţei, de transfer
tehnologic, de finanţare, de formare profesională şi de integrare în cadrul economiei naţionale.

4.2.1.1. Problemele de adaptare la evoluţia pieţei turistice internaţionale

Ţările în curs de dezvoltare receptoare, având sisteme socio-culturale foarte diferite de
cele din ţările industrializate emiţătoare de turişti, trebuie să facă faţă unor probleme dificile, de
1
Vellas, François, op. cit., p. 229
2
Vellas, François, op. cit., p. 233
33
adaptare la evoluţia pieţei turistice internaţionale. Aceste probleme provin, în special, de la
fluxurile turistice de o anumită importanţă, în privinţa unor diferenţe precum şocul descoperirii
unor culturi diferite, a diferenţelor de comportament, a degradării mediului şi la reacţiile de
respingere. În legătură cu aceste probleme, interesele turistice ale ţărilor în curs de dezvoltare
sunt foarte diverse. Unele dintre acestea, care sunt, de altfel, ţări recent industrializate, ocupă un
loc foarte important printre ţările de destinaţie ale turismului internaţional (Mexic, Thailanda,
Singapore, Malaezia, Maroc, Tunisia), în timp ce alte ţări nu sunt decât destinaţii turistice puţin
importante, iar unele dintre ele nu sunt deschise decât pentru un turism foarte limitat. În plus, în
numeroase ţări, se pun problemele legate de rentabilitatea scăzută a investiţiilor turistice în primii
ani de exploatare. Din acest motiv, al ne-rentabilităţii pe perioada valorificării resurselor, adesea,
întreprinderile private nu sunt dispuse să investească. De aceea, este necesar ca autorităţile
publice să intervină, în profida slabelor resurse financiare de care acestea dispun şi sunt nevoite
să recurgă la credite.
Pentru a beneficia de efectele de lanţ, indispensabile hotelurilor a căror construire este
finanţată de autorităţile publice, acestea încheie contracte de franciză cu lanţurile hoteliere
internaţionale, care pun la dispoziţie mărcile, tehnologiile şi reţetele lor de comercializare. Aceste
contracte, în special în privinţa administrării, permit ca hotelurile respective să beneficieze de
cunoştinţele şi experienţa de specialitate a lanţurilor internaţionale, dar prezintă şi riscuri
importante pentru ţările în curs de dezvoltare, în cazurile în care coeficientul de ocupare al
hotelurilor nu este suficient de ridicat.
Mai trebuie adăugat şi faptul că, în profida unor progrese înregistrate în ultimii ani,
turismul intraregional între ţările în curs de dezvoltare este încă slab dezvoltat, deoarece fluxurile
emiţătoare din majoritatea acestor ţări sunt reduse, inexistente sau nesemnificative. Totuşi, aceste
fluxuri înregistrează tendinţe de creştere, în anumite regiuni, în ritmuri superioare mediei
turismului internaţional.

4.2.1.2. Dezechilibrul tranzacţiilor comerciale internaţionale

în domeniul turismului
Tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului sunt caracterizate, adesea,
prin dezechilibre, care pot conduce, în anumite cazuri, la punerea sub semnul întrebării a
beneficiilor aşteptate din dezvoltarea turistică.
Această situaţie priveşte în special ţările în curs de dezvoltare receptoare de turişti, care
nu au acces direct la reţelele de comercializare pe pieţele emiţătoare de turişti. Situaţia respectivă
poate deveni deosebit de preocupantă, atunci când conduce la o slabă rentabilitate a prestatorilor
locali de produse turistice şi la viabilitatea scăzută a noilor investiţii productive în sectorul
turistic, atât în ţările receptoare, cât şi în ţările emiţătoare, unde călătorii (turiştii) trebuie să facă
faţă unei pieţe din ce în ce mai concurenţiale şi, în anumite cazuri, la o diminuare a rentabilităţii.
În aceste condiţii, devine tot mai urgent, pentru ţările în curs de dezvoltare, să aplice
anumite politici, care să vizeze realizarea unui parteneriat mai reciproc avantajos, în cadrul
tranzacţiilor comerciale internaţionale în domeniul turismului, în scopul îmbunătăţirii situaţiei de
ansamblu a întreprinderilor turistice vizate, adică cele din domeniul hotelier, al restaurantelor, al
prestatorilor de servicii turistice în general, al companiilor de transport aerian, precum şi al
agenţiilor de voiaj.
Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi a rentabilităţii acestor întreprinderi va putea
fi atins obiectivul global de dezvoltare a unui turism durabil. Fără acestea, efectele dezvoltării
sectorului turistic, în special în anumite ţări în curs de dezvoltare, vor putea special în anumite
ţări în curs de dezvoltare, vor putea deveni negative, nu numai din punct de vedere al mediului
înconjurător şi din punct de vedere social, dar chiar şi din punct de vedere economic, cu
necesitatea de a oferi un ajutor financiar întreprinderilor din acest sector, care riscă să fie
destabilizate de către exigenţele comerciale pe care ele nu le pot îndeplini fără a-şi afecta
rentabilitatea.
Faţă de această problemă majoră, întărirea puterii de negociere a prestatorilor de servicii
în ţările în curs de dezvoltare devine una dintre condiţiile fundamentale în vederea asigurării unui
mai bun echilibru al dezvoltării turistice.

34
 Dar această nouă negociere trebuie să poată fi realizată în cadrul unui parteneriat între
ansamblul organizatorilor de turism şi al prestatorilor de servicii turistice.
Acesta este, de fapt, scopul negocierilor ce se realizează în cadrul acordurilor
internaţionale, ce au ca obiectiv liberalizarea tranzacţiilor comerciale în sectorul serviciilor,
inclusiv în cel al turismului, căutând să întărească avantajele comparative de care dispune fiecare
ţară. Aceasta înseamnă că accesul ţărilor în curs de dezvoltare la pieţele ţărilor industrializate
trebuie întărit şi sprijinit şi trebuie întărită puterea de negociere a ţărilor receptoare cu cele
emiţătoare de turism.
Situaţia actuală a tranzacţiilor comerciale internaţionale în materie de turism se
caracterizează prin numeroase dificultăţi şi dezechilibre. Aceste dificultăţi privesc ţările
receptoare, în special ţări în curs de dezvoltare, dar şi întreprinderile de turism, îndeosebi cele
organizatoare (producătoare de produse turistice). Această situaţie este rezultatul dezechilibrelor
de ordin obiectiv sau subiectiv. Dificultăţile întâlnite în ţările receptoare sunt, în principal, de
natură economică. Ele ţin de insuficienţa părţii ce revine, din comercializarea produselor
turistice, prestatorilor locali, ceea ce provoacă un sentiment de nedreptate şi anumite revendicări
pentru obţinerea unor avantaje economice, repartizate în mod echitabil, din dezvoltarea turistică.
De altfel, în ultimii ani s-a putut constata o diminuare a încasărilor pe turist, din turismul
internaţional, în unele ţări în curs de dezvoltare.
Comparând evoluţia frecventării turistice cu cea a încasărilor din turism putem constata
că, în mod global, pe ansamblul regiunilor lumii, fluxul încasărilor din turismul internaţional a
crescut într-un ritm mai rapid decât cel al sosirilor de turişti. Cu excepţia Africii Centrale şi a
Africii de Est, unde s-a înregistrat o creştere mai redusă a încasărilor faţa de numărul sosirilor din
turismul internaţional, putem constata că, în cea mai mare parte a regiunilor lumii, beneficiile
aduse de turismul internaţional sunt mai importante din punct de vedere economic şi financiar
pentru ţările în curs de dezvoltare, care au beneficiat de o creştere puternică a încasărilor lor din
aceste activităţi.
Totuşi, ar trebui să remarcăm că această situaţie se prezintă, adesea, diferit, în cazul altor
ţări în curs de dezvoltare, care au cunoscut, în cursul ultimilor ani, o evoluţie îngrijorătoare,
caracterizată printr-o creştere mai redusă a încasărilor din turism decât cea a numărului de sosiri.
O asemenea evoluţie a fost înregistrată în ţări din Asia, din America latină, din Orientul apropiat
şi din Africa.
Creşterea insuficient de rapidă a încasărilor din turismul internaţional pentru unele ţări
în curs de dezvoltare, faţă de ritmul de creştere a numărului de turişti reprezintă una dintre
trăsăturile caracteristice ale turismului internaţional, în ultimii ani. Pentru ţările respective, este
nevoie să fie atras un număr tot mai mare de turişti, pentru a obţine un anumit beneficiu de pe
urma acestora. Această situaţie este, însă, caracteristică doar pentru un număr redus de ţări în curs
de dezvoltare dar, adesea, ţările respective sunt cele în care creşterea turistică s-a realizat în
ritmuri superioare faţă de medie, respectiv în Thailanda, Hong Kong şi Indonezia (în Asia) sau
Tunisia şi Kenia (în Africa).
Decalajul între evoluţia numărului de sosiri şi cea a încasărilor din turismul internaţional
se concretizează în diminuarea încasărilor unitare pe turist. Această diminuare poate fi
consecinţa unei crize conjuncturale, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare receptoare de turişti
internaţionali din Asia de Sud-Est, dar poate fi rezultatul unei deteriorări a situaţiei prestatorilor
de servicii locali, în derularea contractelor comerciale internaţionale realizate cu tour-operatorii
din diverse ţări emiţătoare. În asemenea situaţii, aceşti organizatori de turism sunt consideraţi a fi
cei vinovaţi de astfel de evoluţii, dar trebuie avută in vedere şi evoluţia mediului economic în
care acţionează aceste întreprinderi turistice.

4.2.1.3. Riscurile practicării unui turism dezechilibrat şi ne-durabil

Slăbirea situaţiei fianciare a întreprinderilor locale prestatoare de servicii turistice poate
constitui, la un moment dat, cauza evoluţiei negative a întregului ansamblu al fenomenului
dezvoltării turistice, în special în ţările în curs de dezvoltare. Se poate ajunge, astfel, la o
deteriorare a calităţii produselor turistice şi la afectarea imaginii de marcă a ansamblului
destinaţiei turistice şi la afectarea bazelor dezvoltării turistice.

35
 Riscurile economice şi financiare provin, în aceste cazuri, în principal, de la situaţia
prestatorilor locali de servicii turistice, care trebuie să facă faţă exigenţelor tot mai ridicate din
partea organizatorilor de vacanţe (ale tour-operatorilor). Întreprinderile care trebuie să consimtă
la reduceri considerabile ale tarifelor, pentru a putea încheia contracte cu tour-operatorii, ajung,
adesea, să nu mai aibă posibilitatea de a-şi finanţa investiţiile şi de a-şi moderniza unităţile.
Astfel, aceste întreprinderi nu mai au posibilitatea de a-şi plăti la timp ratele pentru
rambursarea creditelor, în special în domeniul hotelăriei. Efectul acestei situaţii este modificarea
atitudinii băncilor faţă de noile investiţii, chiar dacă analizele previzionale sunt satisfăcătoare. De
fapt, modelele previziunilor nu pot ţine cont de evoluţia ulterioară a tranzacţiilor comerciale
internaţionale, într-un mediu caracterizat prin accentuarea concurenţei, ceea ce determină
organismele financiare la respingerea unor programe sau proiecte esenţiale pentru asigurarea
continuării dezvoltării turistice.
Această situaţie face ca dezvoltarea să fie mai fragilă, în măsura în care nu sunt suficient
de bine luate în considerare condiţiile respectării contrângerilor legate de mediu şi de nivelul
salarizării angajaţilor.
- Riscurile privind mediul înconjurător
Degradarea situaţiei financiare a prestatorilor locali de servicii turistice poate avea
consecinţe grave în privinţa protecţiei mediului. Programele de tratare a apelor uzate şi a
deşeurilor solide presupun costuri foarte ridicate, care, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, nu
pot fi suportate în mod direct de către administraţiile publice. În consecinţă, operatorii turistici
sunt cei care trebuie să finanţeze investiţiile necesare pentru protejarea mediului, ceea ce
presupune alocarea, în acest scop, a unei părţi din profiturile obţinute. Degradarea condiţiilor
financiare impuse în contractele de comercializare dintre prestatorii turistici şi tour-operatori
face, adesea, imposibilă, finanţarea sistemelor de tratament al deşeurilor, respectiv duce la
aruncarea acestor deşeuri fară ca ele să fie tratate în mod corespunzător.
Cercetarile realizate pe aceasta temă, în Uniunea Europeană, în ultimii ani, au demonstrat
că problema tratamentului deşeurilor a devenit, în prezent, unul dintre criteriile esenţiale ale
caracterizării caracterului durabil sau nou-durabil al dezvoltării turistice, îndeosebi în ţările în
curs de dezvoltare.
- Riscurile sociale. Acestea sunt provocate de deteriorarea viabilităţii economice a
întreprinderilor din turism, în special în privinţa formării şi promovării profesionale şi
a creării de locuri de muncă. În practică, pentru locurile de muncă necalificate, în
special, întreprinderile din turism plătesc salarii foarte scăzute, de doar câteva zeci de
dolari pe lună – în unele ţări în curs de dezvoltare.
Prestatorii de servicii turistice locali vor renunţa să finanţeze acţiunile de formare
profesională, care sunt esenţiale pentru a asigura promovarea angajaţilor şi a le permite acestora
să beneficieze de condiţii salariale mai bune. Această suprimare a programelor de formare se
referă, îndeosebi, la programele ce presupun apelarea la formatori externi (din exteriorul
întreprinderii) şi în special la formatori din alte ţări. Rezultă, astfel, o înrăutăţire progresivă a
situaţiei întreprinderilor, care nu mai au posibilitatea de a dispune de noi instrumente de
conducere a resurselor umane. Ansamblul acestor probleme conduce la o deteriorare a imaginii
turistice pentru un mare număr de ţări tradiţional receptoare de turişti internaţionali.
- Problemele de imagine a destinaţiilor şi a produselor turistice.
Ansamblul dificultăţilor ce apar în ţările în curs de dezvoltare receptoare le determină pe
întreprinderile prestatoare de servicii turistice locale la reduceri sistematice ale costurilor, pentru
a compensa scăderea încasărilor unitare (pe turist), prin creşterea numărului de sosiri. Această
politică determină dezvoltarea unui turism de masă, orientat spre produse ieftine, adesea de slabă
calitate.
Rezultă, astfel, o puternică deteriorare a imaginii turistice a ansamblului destinaţiei
turistice. Altfel spus, prestatorii locali, care urmăresc o politică de creştere a calităţii produselor
şi serviciilor lor vor trebui să suporte şi ei această deteriorare a imaginii de ansamblu a unei
staţiuni turistice în cadrul căreia funcţionează. Consecinţa acestei situaţii poate fi deosebit de
gravă atunci când prestatorii sunt constrânşi să renunţe la produsele lor de calitate superioară,
mai sofisticate, mai scumpe, ceea ce va conduce la o nouă deteriorare a imaginii turistice a
36
staţiunii şi chiar a ţării respective. Sunt cunoscute, de altfel, cazurile unor ţări în curs de
dezvoltare, în special din anumite ţări din ăsia de Sud-Est şi din America Latină.

4.2.2. Politicile ce vizează creşterea beneficiilor obţinute din turism

pentru ţările în curs de dezvoltare
Problemele actuale, ce rezultă în privinţa tranzacţiilor comerciale internaţionale în
materie de turism, fac necesară cautarea de mijloace menite să îmbunătăţească relaţiile dintre
prestatorii de servicii, îndeosebi cei din ţările în curs de dezvoltare, şi tour-opratorii din ţările
consumatoare. Astfel, o dezvoltare turistică durabilă trebuie considerată ca pe o prioritate, pentru
a putea beneficia de posibilităţile oferite de creşterea puternică a turismului mondial, preconizată
a avea loc în anii următori. În acest scop, devine tot mai urgentă necesitatea găsirii de soluţii
pentru viabilizarea activităţii întreprinderilor prestatoare de servicii turistice din ansamblul ţărilor
în curs de dezvoltare. Aceste soluţii trebuie să fie integrate în cadrul unei cooperări
internaţionale, care să fie în măsură să promoveze noile forme de parteneriat de tip Nord-Sud în
sectorul turistic.
În acest cadru, perspectivele pentru punerea în aplicare a unui nou parteneriat în
tranzacţiile comerciale internaţionale, pot să se bazeze pe trei factori principali, respectiv1:
a) Întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare
Acesta constituie unul dintre aspectele majore ale aplicării unui parteneriat mai bun în
tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului. Totuşi, aceste capacităţi de
negociere nu trebuie să fie considerate ca pe o confruntare (ciocnire) cu operatorii turistici din
ţările emiţătoare. Dimpotrivă, este vorba de căutarea unor soluţii care să permită găsirea de
soluţii la problemele apărute, deopotrivă, pentru tour-operatori, care trebuie să caute, de
asemenea, soluţii de creştere a rentabilităţii activităţii pe care ei o desfăşoară. Acest nou tip de
parteneriat depinde, deci, de aplicarea unei noi cooperări, pe orizontală şi pe verticală, în vederea
dezvoltării sectorului turistic, în special printr-o mai bună valorificare a produselor turistice.
b) Cooperarea pe orizontală şi pe verticală între prestatorii de servicii turistice
Cooperarea pe orizontală între prestatorii locali de servicii turistice constituie, probabil,
punctul crucial al întregului proces al negocierii comerciale. Aceasta înseamnă ca prestatorii
locali să se asocieze în timpul negocierilor cu organizatorii de voiaje, în scopul de a beneficia de
un efect de scală în faţa cumpărătorilor, care au o putere de negociere foarte importantă. Acest tip
de cooperare este deosebit de dificil de realizat, de exemplu, în domeniul hotelierilor, care
reprezintă, de regulă, exploataţii individuale sau de tip familial, de mici dimensiuni şi care se află
în situaţii de concurenţă unii cu alţii. Din acest motiv, concentrarea eforturilor între prestatorii
locali din turism este redusă, adesea, la minimum şi nu permite obţinerea unor condiţii mai
favorabile în relaţiile cu tour-operatorii. Cu toate acestea, cooperarea orizontală, atunci când este
mai bine organizată, poate deveni un mijloc indispensabil în negocierile comerciale. Această
cooperare orizontală, ca şi cea verticală, între prestatorii locali de servicii turistice reprezintă unul
dintre domeniile cele mai dificile în privinta negocierilor comerciale internaţionale, dar poate
avea rezultate dintre cele mai promiţătoare, în măsura în care implică un nou tip de parteneriat, ce
poate servi ca referinţă în utilizarea noilor contracte – tip între prestatorii locali şi organizatorii de
voiaje.
c) Specializarea pe produse cu valoare adăugată ridicată
Specializarea internaţională pe produse cu o valoare adăugată mai ridicată şi de calitate
superioară poate fi considerată, de asemenea, ca una dintre strategiile cele mai eficiente pentru
întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare.
În plus, acest tip de strategie poate fi benefică atât pentru prestatorii locali, dar şi pentru
organizatorii de voiaje din ţările emiţătoare de turişti, care au interesul de a comercializa produse
mai scumpe. Pentru a realiza, în mod concret, un nou parteneriat în tranzacţiile comerciale
internaţionale în domeniul turismului, ar trebui căutate modalităţile practice de realizare a unei
veritabile cooperări orizontale sau verticale între prestatorii locali şi elementele care să constituie
baza dezvoltării noilor produse turistice de calitate, în măsură să diferenţieze oferta turistică pe
pieţele internaţionale.
1
Vellas François, op. cit., p. 243
37
 d) Sprijinul tehnic acordat de Autoritatea Naţională pentru Turism
Rolul Autorităţilor Naţionale pentru Turism este, între altele, de a răspunde nevoilor de
formare a prestatorilor de produse turistice, în scopul de a întări capacitatea tehnică a acestora în
cadrul negocierilor comerciale internaţionale. Această acţiune în privinţa formării poate fi
considerată ca fiind esenţială, întrucât poate permite o mai bună utilizare a noilor instrumente de
marketing şi în domeniul vânzărilor, în special. De asemenea, Autorităţile Naţionale pentru
Turism pot să informeze diferiţi prestatori din turism asupra evoluţiei preţurilor, precum şi despre
concurenţa de pe pieţele internaţionale.
e) Adoptarea unor noi contracte – tip
Problema noilor contracte-tip, utilizabile în cadrul negocierilor între prestatorii locali şi
organizatorii de voiaje depinde, într-o mare măsură, de aplicarea, de către Autoritatea Naţională
pentru Turism (A.N.T.) din fiecare ţară, a criteriilor de selecţie a proiectelor de investiţii turistice.
În măsura în care noile proiecte de investiţii turistice vor fi susţinute de A.N.T. şi de către
autorităţile locale, pornind de la criteriile compatibile cu obiectivele unei dezvoltări durabile şi
responsabile, termenii negocierilor comerciale internaţionale vor fi modificaţi într-o măsură
considerabilă. În acest scop, este important să se poată preciza criteriile de mediu, sociale şi
economice, care vor trebui să aibă un caracter privilegiat pentru a putea să fie, apoi, integrate în
practică, în conformitate cu exigenţele A.N.T. şi ale autorităţilor locale, precum şi în clauzele
contractelor comerciale internaţionale, în cadrul unui parteneriat pe termen lung cu organizatorii
de voiaje.

Capitolul 5
STRATEGIILE ÎN DOMENIUL TURISMULUI
ÎN ŢĂRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

Obiectivul global al dezvoltării turistice prezintă, în cea mai mare parte a ţărilor în curs de
dezvoltare, o miză deosebit de importantă. Analiza evoluţiei turistice a ţărilor în curs de
dezvoltare indică faptul că sectorul turistic a progresat în toate regiunile în care se situează, din
punct de vedere geografic, această categorie de ţări. În profida problemelor cu care se confruntă
anumite ţări în curs de dezvoltare, tendinţa creşterii activităţii turistice în aceste ţări este foarte
puternică, pe ansamblu, adesea fiind superioară mediei procentului de creştere a turismului pe
plan mondial. Din acest motiv, turismul se situează, în ţările în curs de dezvoltare, într-un context
favorabil, atât din punct de vedere al conjuncturii economice interne, cât şi din cel al pătrunderii
ţărilor în curs de dezvoltare în procesul specializării internaţionale. De fapt, chiar dacă
importanţa sectorului turistic este mai mult calitativă decât cantitativă, turismul poate juca un rol
de catalizator al ansamblului strategiilor de dezvoltare economică şi socială a ţărilor în curs de
dezvoltare. Acest rol de catalizator intervine în special în următoarele domenii1:
- infrastructurile de bază (apă, electricitate, etc.);
- infrastructurile de transport;
- infrastructurile de mediu (tratarea deşeurilor şi a apelor uzate, etc.);
- infrastructurile de comunicaţii (telefonie fixă şi mobilă, internet etc.);
- infrastructura de sănătate (spitale, policlinici, etc.)
- infrastructurile culturale (vizând valorificarea patrimoniului istoric şi
artistic).
Astfel, obiectivul global al dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare este acela de
a pune, la nivelul ansamblului infrastructurilor de bază, a dezvoltării turistice, care, graţie
turismului, pot să obţină un debuşeu valabil, rapid, de care să beneficieze ansamblul actorilor
naţionali şi locali ai dezvoltării economice din ţările în curs de dezvoltare.

5.1. Strategiile de specializare turistică în ţările în curs de dezvoltare

Strategiile de specializare turistică internaţională în ţările în curs de dezvoltare sunt
indispensabile pentru a asigura o participare eficientă şi durabilă a turismului la dezvoltarea
economică globală. Pentru aceasta, strategiile turistice în ţările în curs de dezvoltare au ca
1
Vellas, François, op. cit., p. 274
38
principal obiectiv să devină adevăraţi catalizatori ai dezvoltării celorlalte sectoare economice,
fără a necesita, din parte administraţiilor publice, mijloace financiare specifice, cu excepţia
anumitor finanţări ale campaniilor de promovare pe pieţele externe. În acest scop, trei categorii
de factori pot fi avuţi în vedere pentru a determina modelele de specializare şi de dezvoltare
turistică în ţările în curs de dezvoltare, respectiv:
- dotările turistice (cunoscute şi sub denumirea de dotări factoriale);
- costurile comparative în sectorul turistic;
- condiţiile concrete ale cererii turistice naţionale, regionale şi
internaţionale.

5.1.1. Strategiile de specializare şi dotările turistice

Dotările turistice sunt determinate de importanţa resurselor de care dispune o ţară pentru a
asigura producţia ansamblului serviciilor pentru turismul internaţional. Abundenţa relativă a
resurselor naturale, istorice sau culturale va avea o influenţă decisivă pentru a explica locul unei
ţări în turismul internaţional.
Dotările factoriale ale turismului internaţional pot fi clasificate în trei categorii
principale1:
a) Resursele naturale: care cuprind spaţiul turistic (relieful, peisajul, climatul,
mările, râurile, fluviile, flora, fauna). Aceste resurse sunt considerabile în ţările în curs de
dezvoltare, adesea fiind chiar bogăţii cu caracter de unicat în lume, cum ar fi, de exemplu,
atolii din insulele Maldive sau gorilele din Ruanda. Interesul acestor resurse pentru turismul
internaţional depinde de caracteristicile şi de accesibilitatea lor, fără de care nu s-ar putea
vorbi decât de nişte resurse potenţiale. Tocmai aceasta reprezintă, însă, una dintre
principalele probleme ale dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare, ţinând cont de
insuficienţa mijloacelor de acces. În aceste condiţii, unul dintre elementele de bază ale
strategiei de dezvoltare turistică îl reprezintă rezolvarea problemei mijloacelor de acces, care
sunt indispensabile pentru exploatarea în scop turistic a resurselor naturale, cum ar fi, de
exemplu, parcurile naturale. În acest caz, patrimoniul natural poate constitui o resursă
economică, deoarece permite să se răspundă la o cerere solvabilă din partea turismului
internaţional, cu condiţia ca exploatarea turistică să nu conducă la distrugerea acestui
patrimoniu natural. Aceasta presupune o protecţie eficientă a echilibrului ecologic şi, deci o
determinare a limitelor în care să se realizeze respectiva “exploatare”.
b) Resursele artistice, culturale şi ale patrimoniului istoric: respectiv resursele ce
motivează o deplasare cu scop turistic. Importanţa lor, ca factor determinant al turismului
internaţional este determinată de caracterul mai mult sau mai puţin de unicitate, pe care îl au
şi care permite unei ţări să dispună de o situaţie de monopol sau de cvasi-monopol. De
exemplu, piramidele, în Egipt sau castelul Versailles, în Franţa etc. Pe de altă parte, în ţările
în curs de dezvoltare, acest aspect deosebit de important al dezvoltării turistice a fost prea
puţin pus în valoare, în profida faptului că patrimoniul cultural al acestor ţări este bogat.
Tocmai acest patrimoniu este cel care permite constituirea unor centre de interes turistic
originale, crearea de produse turistice specifice foarte diferite de cele propuse de ţările
concurente, aşa cum este, de exemplu, cazul deşertului din Mali sau din Mauritania, al
muzicii din Capul Verde sau din Haiti, ori al vestigiilor istorice din Cambodgia sau Etiopia.
c) Resursele în infrastructuri turistice, care reprezintă unul dintre principalele
aspecte ale strategiilor de dezvoltare turistică, ce constituie o problemă majoră pentru ţările în
curs de dezvoltare. De fapt, strategiile tradiţionale de dezvoltare turistică se bazează pe
utilizarea resurselor sub formă de capital, acestea reprezentând unul din factorii principali ai
producţiei turistice în privinţa importanţei infrastructurilor şi echipamentelor ce sunt
necesare, în special pentru transport, cazare, amenajarea locurilor de sejur etc. În această
concepţie tradiţională a dezvoltării turistice se pune accentul pe investiţiile grele, ce presupun
disponibilităţi importante de capitaluri. Producţia turistică se aseamănă, din acest punct de
vedere, în acest caz, cu producţia din industria grea, iar dotările relative în capital vor avea o
influenţă determinantă asupra importanţei economice a turismului internaţional, dar în
1
Vellas , François, op. cit, pp. 275-276
39
 proporţii diferite, de la o ţară la alta. O ţară care dispune de resurse turistice naturale foarte
importante, dar care este săracă în capital, nu îşi va putea dezvolta suficient de mult sectorul
de turism internaţional, deoarece nu îşi va putea realiza echipamentele necesare. Pentru a
corecta această situaţie, politicile de dezvoltare a investiţiilor directe şi indirecte
internaţionale în sectorul turistic al ţărilor în curs de dezvoltare sunt indispensabile, aşa cum
demonstrează, de exemplu, cooperarea între grupul francez ACCOR şi unele ţări, precum
Tanzania, Niger, Benin, Burundi, Ciad, Guineea, Madagascar, Togo, Yemen, etc. În plus,
aplicarea unor modele noi de dezvoltare turistică, precum structurile de primire uşoare pentru
agrement, pot fi dezvoltate, în prezent, prin transferuri de tehnologie.

5.1.2. Strategiile de specializare şi

costurile comparative în turism
Costurile comparative constituie un avantaj foarte important pentru cea mai mare parte a
ţărilor în curs de dezvoltare, care dispun de o competitivitate puternică în privinţa costurilor
salariale. Spre deosebire de exporturile de alte servicii, care se lovesc de problemele de deplasare
a forţei de muncă în afara frontierelor, în cazul sectorului turistic, cel care se deplasează este
consumatorul, ceea ce permite ţărilor în curs de dezvoltare să beneficieze, în totalitate, de
avantajele lor de competitivitate internaţională. Totuşi, costurile comparative nu se rezumă doar
la compararea internaţională a anumitor preţuri, ci trebuie să ţină cont, în special în domeniul
turismului, de factorul calitativ. Datorită unei foarte mari diversităţi a produselor turistice
propuse, compararea costurilor între produse asemănătoare este deosebit de dificil, uneori chiar
imposibil de realizat. În plus, produsele turistice reprezintă servicii a căror producţie nu poate fi
repetată într-o manieră identică, ceea ce înseamnă că o comparare a costurilor comparative în
domeniul turismului nu se reduce doar la o simpla analiză a componentelor costului (transport,
cazare, masă, alte servicii), dar se realizează şi asupra costurilor salariale, precum şi asupra
raportului calitate/preţ şi a nivelului de calificare a lucrătorilor1.
- Costurile salariale constituie punctul central al costurilor comparative în
domeniul turismului şi sunt cele care oferă un avantaj esenţial unui număr important de ţări în
curs de dezvoltare, care pot produce servicii turistice în condiţii foarte competitive, aşa cum
este cazul, de exemplu, turismului balnear, în Haiti, în insulele Comore sau în (Republica)
Capul Verde, pentru turismul cultural etc.
- Calitatea. Calitatea şi raportul calitate/preţ constituie unele dintre motivele
principale de alegere a unei destinaţii turistice. Din acest motiv, într-un mare număr de ţări în
curs de dezvoltare, se depun eforturi importante în privinţa strategiilor de dezvoltare turistică
pentru îmbunătăţirea acestui raport (calitate/preţ). Comparaţia internaţională a raportului
calitate/preţ pentru produsele turistice din diferite ţări permite explicarea unei părţi
importante a repartiţiei şi a evoluţiei fluxurilor în turismul internaţional. Noţiunea de calitate
se raportează, adesea, la preţ. Aceasta înseamnă că ţări precum Elveţia sau SUA se situează
pe primele locuri în lume, între ţările turistice, chiar dacă preţurile produselor turistice sunt,
în aceste ţări, mai ridicate decât în altele. Acest raport calitate/preţ permite sectorului turistic
din ţările în curs de dezvolare să diminueze constrângerile concurenţei străine, practicând o
politică de diferenţiere, bazată pe creşterea calităţii produselor şi prestaţiilor turistice.
- Calificarea. Strategiile de dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare,
vizând creşterea nivelului calităţii produselor turistice, nu se pot baza doar pe avantajul
salarial, ci trebuie să presupună şi dezvoltarea calificărilor forţei de muncă. De fapt, resursele
umane constituie un factor fundamental pentru punerea în valoare a bogăţiilor turistice şi
pentru exploatarea economică a acestora în cadrul turismului internaţional. Calificarea forţei
de muncă reprezintă un criteriu de clasificare a ţărilor, care permite să se explice locul deţinut
de acestea în ierarhia turimului mondial. Astfel, insuficienţa calificărilor cadrelor de
conducere din domeniul hotelier în ţările în curs de dezvoltare poate provoca numeroase
constrângeri în dezvoltarea turistică, sprijinindu-se pe migrarea cadrelor venite în ţările ce
dispun de calificările cerute, pentru a contribui la conducerea şi la întreţinerea hotelurilor cu
clientelă internaţională.
1
Vellas, François, op. cit., p. 278
40
 5.1.3. Strategiile de specializare şi cererea turistică
internă, regională şi internaţională
Cererea internă, regională şi internaţională reprezintă un determinant esenţial al
dezvoltării turismului internaţional. Totuşi, într-un mare număr de ţări în curs de dezvoltare,
fiecare dintre cele trei componente ale cererii turistice este, adesea, insuficientă – de unde şi
importanţa strategiilor de dezvoltare a cererii. Cererea depinde în mod direct de nivelul
veniturilor pe locuitor, dar şi de interesul pentru turism al populaţiei. Importanţa relativă a cererii
permite înţelegerea unor caracteristici esenţiale ale evoluţiei turismului internaţional, în special
concentrarea schimburilor turistice între ţări asemănătoare, dar totuşi diferite şi cu niveluri
comparabile de dezvoltare economică. Practic, schimburile cele mai importante se realizează
între ţările învecinate. Acest fenomen se regăseşte, în special, în Europa, dar şi în alte două
regiuni unde se află cel mai mare număr de ţări în curs de dezvoltare: Africa şi Asia de Sud.
Cererea turistică este formată din trei componente, ce joacă un rol mai mult sau mai puţin
important de la o ţară la alta, dar a căror combinare permite să fie explicate, în mare parte,
diferenţele dintre fluxurile turismului internaţional între ţări, în special în cazul ţărilor în curs de
dezvoltare.
Aceste trei componente sunt:
a) – Cererea turistică internă. Nivelul cererii turistice interne este esenţial pentru a
explica, pe de o parte, importanţa turismului naţional, dar şi cea a turismului internaţional al
unei ţări. Practic, o cerere turistică internă ridicată creează condiţiile şi mediul favorabil
dezvoltării turismului. Infrastructurile de transport şi de cazare sunt create pentru a răspunde
acestei cereri. La fel se pune şi problema valorificării resurselor naturale, istorice şi culturale.
În ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă cererea internă se situează la un nivel foarte redus,
aceasta face parte din componentele esenţiale ale unor dezvoltări turistice durabile. Din acest
motiv, dezvoltarea turistică a ţărilor în curs de dezvoltare depinde de o dezvoltare, chiar şi
marginală, a cererii turistice interne, cum este, de exemplu, cazul unor ţări ca Bangladesh,
Etiopia sau Mozambic.
b) – Cererea turistică regională. Cererea turistică regională sau intra-regională poate
fi definită ca fiind cererea manifestată de turiştii provenind din alte ţări, aparţinând aceleiaşi
regiuni sau de pe acelaşi continent. Pot fi esenţiale, astfel, două categorii ale fluxurilor
turistice: pe de o parte, sosirile de turişti rezidenţi ai acelor ţări şi, pe de altă parte, sosirile de
turişti rezidenţi ai altor ţări din regiune, chiar dacă sunt turişti naţionali sau turişti care sunt
doar rezidenţi ai acelor ţări şi, pe de altă parte, sosirile de turişti străini, provenind din alte
ţări, situate în alte regiuni decât cea în care se realizează circuitele. Turismul intra-regional se
referă, în principal, la prima dintre aceste categorii de turişti, respectiv la turismul intra-
regional al rezidenţilor unei zone. Cererea turistică pe zone arată că turismul regional este
dezvoltat nu numai în ţările industrializate, dar şi în ţările în curs de dezvoltare. Aşadar,
cererea pentru turismul intra-regional joacă un rol esenţial pentru dezvoltarea turismului
internaţional, îndeosebi pentru că se referă la un turism mai bine repartizat pe întreaga
perioadă a anului şi care poate juca un rol nu numai complementar, dar, uneori, chiar de
motor în cadrul strategiilor de dezvoltare turistică ale unui număr important de ţări în curs de
dezvoltare, precum: Lesoto, Malawi, Zambia etc.
c) – Cererea turistică internaţională. Aceasta se referă, pe de o parte, la cererea
turistică internaţională intra-regională, cât şi la cea inter-regională. Această cerere turistică
internaţională este orientată, în principal, către ţările care dispun de infrastructurile turistice
cele mai dezvoltate. Pe de altă parte, cererea respectivă joacă şi un rol major în strategiile de
dezvoltare turistică a unor ţări în curs de dezvoltare, chiar dacă această strategie trebuie să se
bazeze şi pe cererea locală şi regională.

5.2. Politicile complementare (“de însoţire”) în dezvoltarea turistică

a ţărilor în curs de dezvoltare

41
 Politicile turistice complementare sau “de însoţire”, în ţările în curs de dezvoltare,
constituie elementul indispensabil al aplicării strategiilor de dezvoltare turistică. Aceste politici
au ca obiectiv asigurarea unei dezvoltări durabile a sectorului turistic, necesitând investiţii
minime şi obţinând o cantitate cât mai mare de valută. Totuşi, turismul internaţional pune o serie
de probleme economice, sociale şi ecologice, în special în ţările în curs de dezvoltare. De fapt,
cele mai multe dintre aceste ţări nu au aceeaşi posibilitate de asimilare a turiştilor internaţionali,
ca şi ţările industrializate, care au, deja, o experienţă îndelungată în primirea turiştilor străini,
care, la rândul lor, aparţin, de altfel, unor sisteme economice şi socio-culturale apropiate sau
comparabile (America de Nord, Europa Occidentală).
Principalele efecte ale turismului internaţional asupra ţărilor în curs de dezvoltare sunt de
natură economică, socio-culturală şi ecologică, pentru care politicile adoptate trebuie aplicate în
vederea favorizării aspectelor lor pozitive şi a reducerii sau prevenirii aspectelor lor negative.

5.2.1. Politicile de creştere a impactului economic al turismului

Cheltuielile turiştilor străini reprezintă o contribuţie, adesea importantă, la venitul
naţional al ţărilor în curs de dezvoltare, chiar în cazul ţărilor sărace. Salariaţii şi furnizorii
diferitelor sectoare implicate sunt remuneraţi sub formă de salarii sau de plăţi pentru serviciile
turistice. La aceste efecte directe se adaugă efectele induse asupra venitului, ce rezultă din
lucrările de infrastructură, de comunicaţii, de transporturi, de cazare, de aprovizionare.
Cu toate acestea, în numeroase ţări în curs de dezvoltare creşterea consumului turiştilor
internaţionali nu corespunde unei creşteri a producţiei naţionale, din punct de vedere cantitativ
sau/şi calitativ. Importurile de produse alimentare, de bunuri de folosinţă îndelungată şi de
echipamente devine, astfel, necesar şi provoacă o creştere a veniturilor furnizorilor străini. La
aceste importuri se adaugă transferurile în străinătate ale unei părţi, mai mult sau mai puţin
importante, ale profiturilor unor societăţi comerciale cu capital străin din domeniul turistic (în
special din hotelărie) realizate în ţară, salariile tehnicienilor străini, dobânzile la împrumuturile
efectuate etc.
În această situaţie, a integrării turismului internaţional, ţările în curs de dezvoltare trebuie
să aibă ca obiectiv întărirea impactului economic al turismului asupra sectorului productiv din
propriile ţări. Pentru aceasta, este necesar să fie avuţi în vedere următorii factori 1 în cadrul
strategiilor de dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare:
a) Căutarea unui echilibru satisfăcător între efectele pe termen scurt, cu cele termen
mediu şi lung. De exemplu, ieşirile importante de valută sunt indispensabile pe termen scurt,
pentru importul de echipamente turistice, care vor fi generatoare de intrări de valută pe
termen mediu şi lung;
b) Determinarea posibilităţilor de alegere a dezvoltării economice, între turism şi
alte sectoare (agricole sau industriale), favorizând efectele reciproce de antrenare;
c) Asigurarea treptată a unei integrări a turismului internaţional în economia ţării,
în special în privinţa producţiei industriei alimentare, a artizanatului, a serviciilor (transport,
cazare etc.). Aprovizionarea complexurilor turistice cu produse alimentare naţionale sau
locale trebuie să fie reanalizată şi îmbunătăţită, în scopul reducerii importurilor de astfel de
produse şi al favorizării procesului de integrare a acestora în economia ţării, dar în condiţiile
evitării riscurilor sanitare pe care această aprovizionare le poate provoca, ceea ce ar
determina un eşec al întregului efort investiţional în domeniul turismului. Succesul acestor
politici va depinde, pe de o parte, de posibilităţile economiei naţionale, dar şi de opţiunile ce
se vor face, pe de altă parte. De exemplu, un hotel de 150 de camere (300 de paturi) poate fi
conceput, din punct de vedere arhitectural, ca pe un hotel vertical (înalt, cu multe etaje),
integrând materiale şi tehnologii de import. Dar acest hotel nu poate fi conceput, la fel de
bine, integrând un maximum de materiale locale şi de concepţie locală (o organizare locală a
şantierului, formare profesională şi muncitori naţionali), echipamentele importante urmând să
fie reduse la minimum (ascensoare, instalaţii de aer condiţionat, utilaje de bucătărie, grupuri
electrogene etc.). Stilul local, în cazul celei de a doua concepţii arhitecturale (menţionată mai
sus) va fi, adesea, mai bine apreciat de către turiştii străini, saturaţi de structurile arhitecturale
1
Vellas, François, op. cit., pp. 282-283
42
 identice, indiferent că acestea se află amplasate în America, Europa, în Asia sau Africa (cu
condiţia ca normele de confort şi de servicii să fie aceleaşi).
Efectele turismului internaţional asupra venitului naţional pot să fie diferite, după gradul
în care turismul este integrat în economie. Turiştii străini sunt cazaţi şi hrăniţi de către societăţi
hoteliere străine, care importă cvasi-totalitatea echipamentelor şi produselor de consum şi care îşi
vor repatria profiturile şi salariile obţinute de personalul lor străin. Turismul internaţional este o
industrie de “transformare” iar din acest motiv trebuie să se stabilească dimensiunea exactă a
efectului final, ce rezultă din activitatea turistică, pentru economia naţională. Astfel, strategiile ce
trebuie aplicate în dezvoltarea turismului în ţările în curs de dezvoltare are ca scop să determine
efectele negative, de natură economică (inflaţia), socioculturală (degradarea patrimoniului
cultural, etic) şi ecologică ce rezultă din activitatea turistică, în scopul de a le limita şi a le ţine
sub control, în sensul dezvoltării unui turism durabil.

5.2.2. Politicile de creare de locuri de muncă în turism

Politicile din turismul internaţional, axate pe crearea de locuri de muncă, sunt considerate
a fi esenţiale pentru strategiile de dezvoltare economică a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste ţări
trebuie să facă faţă unui şomaj structural, cu o rată foarte ridicată. Aşadar, este indispensabilă
crearea unor activităţi productive noi. Din acest punct de vedere, turismul, ca industrie de
servicii, utilizator intensiv de forţă de muncă, este cu atât mai apreciat, cu cât utilizează, într-o
proporţie mai însemnată, forţa de muncă puţin calificată şi semi-calificată.
Cu toate acestea, în cele mai multe dintre ţările în curs de dezvoltare, turismul
internaţional care o provoacă se situează sub 5% din totalul locurilor de muncă nou create. De
altfel, este necesar să fie analizată şi crearea de locuri de muncă în alte sectoare de activitate, nu
numai cele directe, în activităţi de turism. Sunt, însă, greu de analizat rezultatele unor astfel de
studii, deoarece aptitudinea activităţilor turistice de a crea locuri de muncă depinde de fiecare tip
de activitate în parte. Astfel, sectorul cazării turistice, de exemplu, nu va avea acelaşi raport între
investiţii şi locuri de muncă nou create, dacă este vorba de un hotel de lux sau de simple
bungalow-uri.
Rezultă că, din punctul de vedere al creării de locuri de muncă, esenţial este să se creeze
cât mai multe astfel de noi locuri de muncă, utilizând tehnologii care să corespundă stadiului de
dezvoltare al fiecărei ţări, ţinând cont, evident, şi de relaţia existentă între costurile salariale şi
costurile echipamentelor de substituire, aşa încât produsul turistic să rămână competitiv.

5.2.3. Politicile de preţ şi produsele turistice

Incidenţa potenţială a industriei turismului asupra nivelului general al preţurilor depinde,
în mod evident, de importanţa acestui domeniu de activitate crearea venitului naţional, dar
concentrarea cererii turistice în anumite zone geografice şi asupra unor anumite produse are o
influenţă (adeseori determinantă) asupra anumitor preţuri, îndeosebi în ţările în curs de
dezvoltare, unde pieţele sunt reduse ca dimensiune şi unde poate să apară, rapid, un dezechilibru,
în special în următoarele domenii1:
- Modificările preţurilor terenurilor. Creşterea preţurilor terenurilor pentru construcţii
şi, în general, a preţrilor fondului funciar, poate să fie rezultatul fie al creşterii valorii
efective a terenurilor, datorată creării unei noi infrastructuri, fie unor speculaţii
datorate creşterii cererii pentru un bun ce nu există decât în cantităţi limitate. Această
creştere a preţului terenurilor în zonele turistice se poate propaga şi poate determina o
creştere generalizată a preţului terenurilor, ce poate avea consecinţe foarte grave
pentru unele ţări în curs de dezvoltare. Această creştere a preţurilor va fi resimţită atât
de utilizatorii turistici, cât şi de alţi utilizatori agricoli, industriali, sociali (terenuri
pentru locuinţe sociale, şcoli, spitale, etc.). De asemenea, poate afecta rentabilitatea
unui număr mare de întreprinderi utilizatoare de terenuri şi chiar ansamblul politicii
funciare a unei ţări. În acest caz, scopul politicii turistice este de a impune anumite
condiţii, care să reglementeze transferurile ulterioare ale proprietătii, împiedicând (sau
limitând), astfel, speculaţiile cu terenuri. De asemenea, pot fi create rezerve funciare,
1
Vellas, François, op. cit., pp. 285-286
43
 pentru unele amenajări ulterioare, administraţiile publice locale putând restricţiona
ridicarea de noi construcţii în anumite zone.
- Existenţa unor lipsuri în aprovizionarea cu unele produse, foarte cerute de către
turiştii străini şi care sunt consumate, în mod obişnuit, de către populaţiile locale
peşte, carne, fructe, etc.) ceea ce produce efecte inflaţioniste ce se pot propaga asupra
ansamblului economiei. Acest risc inflaţionist este important în ţările în curs de
dezvoltare, deoarece elasticitatea ofertei este scăzută şi pentru că creşterea
importurilor nu este posibilă, datorită lipsei valutei necesare. Politicile complementare
dezvoltării turistice constau, în acest caz, fie în reducerea cererii naţionale sau a
cererii turistice străine, fie în creşterea ofertei, prin sporirea producţiei naţionale ori
prin creşterea importurilor plătite cu valută încasată de la turiştii străini, consumatori
ai acestor produse. Riscul inflaţionist, foarte real, ce rezultă din aplicarea unei politici
de dezvoltare turistică, demonstrează necesitatea unei programări eficace a creşterii
sectorului turistic, ţinând seama de situaţia generală a economiei, în scopul limitării
riscurilor de apariţie a unor dezechilibre sectoriale şi sociale.

5.2.4. Politicile comerciale în domeniul turismului

Politicile comerciale de liberalizare a schimburilor de servicii turistice şi de transporturi
aeriene pot juca un rol foarte important în cadrul strategiilor de dezvoltare turistică a ţărilor în
curs de dezvoltare. În baza acordurilor internaţionale existente între ţări se pot realiza negocieri
între acestea, în vederea liberalizării, pe scară largă, a schimburilor internaţionale de servicii
turistice. Această negociere ar trebui să fie, îndeosebi, în sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare,
unde sectorul turistic este, adesea, împiedicat să se dezvolte, datorită unor obstacole, precum:
- Controlul schimburilor valutare impuse turiştilor la plecarea lor din ţară. Aceste
controale se referă, în general, la o sumă maximă de valută pentru călătoriile în străinătate ale
rezidenţilor sau ale populaţiei naţionale dintr-o ţară emiţătoare. Acest tip de restricţii nu se
mai aplică în ţările industrializate, dar continuă să se aplice, în mod tranzitoriu sau
permanent, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, ceea ce constituie un obstacol în
dezvoltarea turismului intra-regional.
- Costul vizelor constituie, de asemenea, un obstacol important în cadrul
schimburilor de servicii turistice, întrucât scopul acestora este orientat, în special, spre
încasările unor sume cât mai consistente, din acordarea acestor vize, decât spre un control al
mişcărilor de persoane. Costul unei vize poate să atingă, adesea, suma de 50 de dolari SUA şi
chiar mai mult, ceea ce constituie un obstacol în schimburile turistice de tip Sud-Sud, precum
şi în dezvoltarea turismului familial şi social.
- Taxele de intrare şi ieşire constituie un obstacol tot mai important, în special
datorită inflaţiei de taxe aero-portuare practicate. De asemenea, unele ţări în curs de
dezvoltare impun taxe la ieşirea de pe teritoriul acestora de către rezidenţi, în scopul limitării
călătoriilor destinate, de exemplu, efectuării de cumpărături în străinătate, aşa cum este cazul
taxei percepute la ieşirea rezidenţilor naţionali din insulele Seychelles, ceea ce constituie o
formă de descurajare a turismului internaţional.
- Asigurările obligatorii pot să constituie, de asemenea, un obstacol în dezvoltarea
schimburilor turistice. De exemplu, asigurarea pentru autoturisme, în cazul în care nu există
convenţii în acest domeniu, între ţările vecine sau dintr-o anumită regiune. Acest tip de
obstacol limitează, în mod considerabil, turismul automobilistic, deoarece trebuie plătite
asigurări speciale, al căror cost este, adesea, descurajant.
- Practicile discriminatorii, privind tratamentul naţional sunt, de asemenea, foarte
importante şi, adesea, disimulate. Aşa este, de exemplu, cazul operatorilor internaţionali, care
sunt obligaţi să posede diplome sau certificate, eliberate de autoritaţile naţionale, fără a se
aplica un sistem de echivalare a valabilităţii acestora. Practicile discriminatorii se pot referi,
în anumite ţări, la utilizarea unei duble categorii de tarife pentru prestaţiile turistice, una
pentru rezidenţi şi alta pentru turiştii străini. Acest tip de tarif poate să existe, de asemenea, în
privinţa furnizorilor de produse şi servicii pentru sectorul turistic (apă, electricitate,
carburanţi, etc.)
44
 În aceste condiţii, politicile comerciale de reducere a acestor obstacole sunt foarte
importante pentru ţările în curs de dezvoltare. În acest scop, ţările respective pot să aibă iniţiative
în cadrul negocierilor comerciale internaţionale, propunând noi puncte care să fie negociate
pentru întărirea liberalizării efective a schimburilor internaţionale de servicii turistice, care să fie
profitabile pentru economiile lor naţionale.

5.2.5. Politicile de dezvoltare a infrastructurilor

Cheltuielile cu infrastructura pentru sectorul turistic au ponderea cea mai importantă
pentru bugetul de stat. Acestea se referă la construirea sau amenajarea de porturi, aeroporturi,
drumuri, reţele de distribuţie a electricităţii, gazului, de evacuare şi tratare a apelor uzate, dar şi la
echipamente şi servicii în domeniul sănătăţii. Costul acestor lucrări este deosebit de ridicat, în
ţările în curs de dezvoltare, datorită absenţei sau insuficenţei resurselor naţionale, precum şi
datorită faptului că, pentru a fi competitive, ţările în curs de dezvoltare trebuie să le furnizeze
turiştilor străini echipamente şi servicii comparabile cu cele cu care aceştia sunt obişnuiţi în ţările
dezvoltate, condiţii de care populaţia locală nu dispune. Trebuie prevăzut, deci, ca aceste
echipamente şi servicii să poată fi disponibile, cât mai mult posibil, şi populaţiei locale şi să
contribuie, astfel, la ridicarea nivelului de viaţă al acesteia. Principala problemă ce se pune se
referă la decalajul important existent între momentul în care principalele categorii de cheltuieli
trebuie efectuate de guvernele respective şi momentul când încasările realizate de stat din partea
sectorului turistic vor începe să crească. În acest caz, politicile de dezvoltare turistică pot alege
între două opţiuni strategice1:
1) Taxarea directă asupra preţurilor produselor turistice destinate clientelei
internaţionale. Pentru a uşura efortul lor de finanţare a infrastructurilor, ţările în curs de
dezvoltare pot adopta măsuri destinate creşterii, pe termen scurt, a încasărilor aşteptate din
turismul internaţional, respectiv:
- impozite şi drepturi prelevate asupra bunurilor şi serviciilor importante
pentru sectorul turismului şi pentru furnizorii acestui sector;
- taxe speciale impuse turiştilor străini, cum ar fi taxele de aeroport, taxe de
sejur etc.;
- diferenţieri ale preţurilor aplicate turiştilor străini, faţă de cei naţionali.
Cu toate acestea, încasările, ce pot creşte, pe termen scurt, intrările de valută, se pot dovedi
dăunătoare pe termen lung. Această politică are un efect negativ asupra competitivităţii preţurilor
aplicate şi asupra imaginii de marcă turistică a ţării respective, în străinătate. Creşterea încasărilor
turistice ar trebui, în acest caz, să fie utilizată, cel puţin parţial, pentru finanţarea creşterii
cheltuielilor de promovare turistică în străinătate.
2) Cea de-a doua opţiune o reprezintă taxarea veniturilor rezultate din turismul
internaţional. Încasările ce depind de nivelul fiscalităţii dintr-o ţară dată pot fi majorate
datorită turismului internaţional, fără a prezenta inconveniente majore pentru politica
turistică. Mai concret, este vorba despre veniturile obţinute din turism sub forma
contribuţiilor directe şi indirecte. Dar aceste încasări fiscale nu vor fi realizate de către stat
decât abia după realizarea infrastructurilor şi începerea exploatării comerciale a investiţiilor
respective. În aceste condiţii, efectele turismului internaţional asupra bugetului de stat în
ţările în curs de dezvoltare depind de situaţia economică şi financiară a fiecărei ţări.
Principala dificultate constă, astfel, în fiabilitatea previziunilor privind cheltuielile de
infrastructură şi a previziunilor privind capacitatea internaţională de împrumut a ţărilor
respective.

5.2.6. Politicile sociale şi culturale

Politicile sociale şi culturale ale turismului internaţional sunt deosebit de sensibile în
ţările în curs de dezvoltare. Sosirea turiştilor străini venind din ţările dezvoltate constituie,
adesea, un şoc între două tipuri de culturi şi de moduri de viaţă, cu un risc important de degradare
culturală pentru ţara receptoare de turişti, mergând chiar până la o reacţie de respingere din partea
populaţiei locale. Acest şoc este agravat atunci când fluxul turistic are o intensitate mare în
1
Vellas, François, op. cit., p. 289
45
timpul sezonului turistic şi în spaţiu (în zonele sau regiunile cu o concentrare turistică puternică),
dar poate să se manifeste, de asemenea, într-o manieră mai difuză, prin mijloace foarte diverse.
De fapt, fără a alege o politică de izolare, de anarhie şi de sub-dezvoltare culturală,
“şocul” între cele două culturi este inevitabil într-un proces rapid de dezvoltare. Dacă nu va avea
loc prin intermediul turismului, acesta va avea loc prin alte mijloace: televiziunea, importul de
bunuri de consum, de echipamente şi tehnologii, prin modă, prin contactele cu muncitorii
emigranţi la întoarcerea acasă, etc.
În faţa pericolului acestui şoc socio-cultural, unul dintre obiectivele politicii în turismul
internaţional este de a controla efectele turismului internaţional, în vederea prevenirii, reducerii şi
canalizării acestora. În acest scop, pot fi alese următoarele două mijloace1:
1) Concentrarea celei mai mari părţi a instalaţiilor turistice la distanţă de regiunile cu
populaţie densă, în scopul evitării unei confruntări foarte puternice între cele două moduri de
viaţă. De exemplu, pe un litoral puţin locuit sau pe o insulă. Această soluţie prezintă, totuşi,
inconvenientul că se creează zone de activitate economică rupte de mediul economic şi social
şi deci considerate a fi “străine” în ţara respectivă, precum şi cel că necesită echipamente ce
nu vor fi utilizate decât de către turiştii străini. Totuşi, experienţa arată că, pentru ţările mici,
cu populaţie puţin numeroasă, această soluţie este singura posibilă, atunci când este vorba de
promovarea pe scară larga a turismului internaţional (de exemplu, Insulele Maldive).
2) Limitarea fluxurilor turistice la o clientelă străină care să respecte mediul şi populaţiile
locale. Dar, în mod evident, această politică turistică foarte selectivă presupune echipamente,
servicii şi un mediu de excepţie – deci rar – care este greu compatibil, în acelaşi timp, cu
mijloacele de care dispun cele mai multe ţări în curs de dezvoltare, cu concurenţa la care sunt
supuse şi cu scopul de progres socio-economic, pe care acestea îl urmăresc.
Din acest motiv, este necesară o politică de integrare a turiştilor străini în viaţa socială şi
economică a ţării, cu condiţia ca prezenţa în număr mare a acelor turişti cu putere de cumpărare
ridicată să nu se producă, chiar şi în mod involuntar şi să nu provoace o degradare culturală sau o
respingere a turiştilor străini (aşa cum a fost demonstrat că există problemele exploatării sexuale
a copiilor în anumite ţări).
Pentru a evita aceste riscuri, politicile turismului internaţional în ţările în curs de
dezvoltare au ca obiectiv repartizarea fluxurilor turistice:
- pe poli de creştere, unde concentrarea turiştilor este inevitabilă, dar poate fi
controlată;
- pe circuite sau sejururi integrate în mediul social al ţării, dar limitate ca număr, în
special prin stabilirea de preţuri suficient de ridicate pentru a induce un veritabil impact
poziţional al dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare.

5.2.7. Politicile de mediu

Turismul internaţional în ţările în curs de dezvoltare reprezintă, în acelaşi timp:
- un factor de valorificare a patrimoniului natural al ţării respective;
- un factor de perturbare sau de distrugere al mediului respectiv.
Scopul politicii turismului internaţional constă, astfel, în furnizarea efectelor sale pozitive
şi limitarea efectelor negative.
• Principalele efecte pozitive constau în prezervarea şi conservarea patrimoniului natural.
Aceasta poate consta, de exemplu, în crearea de parcuri naţionale sau regionale, în scopul de
a asigura supravieţuirea florei şi a faunei. Turismul internaţional se află, adesea, la originea
conştientizării asupra valorii patrimoniului natural al ţării şi asupra posibilităţilor oferite de
exploatarea economică a acestuia. Din acest punct de vedere, efectele industriei turistice sunt
deosebit de pozitive. În plus, comparativ cu alte industrii producătoare, turismul este o
activitate puţin poluantă. Totodată, adesea, turismul poate să contribuie la întreţinerea
siturilor şi a peisajelor altădată abandonate şi care sunt transformate, astfel, în atracţii
turistice.
Totuşi, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, turismul nu este asociat cu o veritabilă
politică de protecţie sau de valorificare a mediului, datorită insuficientei conştientizări a acestei
1
Vellas, François, op. cit., p. 290
46
probleme şi în lipsa unor mijloace necesare, în special financiare. De fapt, încasările obţinute din
turism sunt, adesea, afectate de alte cheltuieli, considerate a fi mai importante, ceea ce conduce,
frecvent, la efecte negative asupra mediului.
• Efectele negative se referă la perturbarea şi la distrugerea diverselor elemente ecologice ce
constituie patrimoniul turistic al unei ţări: distrugerea faunei, a siturilor patrimoniului istoric
şi cultural, poluarea apelor (fluvii şi râuri, lacuri, pânze freatice, litoral), prin aruncarea apelor
uzate (fără staţii de epurare). Pentru reducerea acestor fenomene negative este indispensabilă
o politică de protecţie a mediului. O asemenea politică se va dovedi eficientă în timp,
deoarece, în lipsa acesteia, distrugerea patrimoniului existent va face imposibilă însăşi
activitatea turistică. Cu toate acestea, în multe ţări în curs de dezvoltare, această politică se
loveşte, pe termen scurt, de imperative de ordin comercial sau financiar, precum şi de lipsa de
experienţă practică în domeniul planificării turistice.
Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de aplicarea unei politici turistice mai vigilente, în
scopul de a controla ansamblul efectelor economice şi sociale provocate de creşterea fluxurilor în
turismul internaţional.
Această politică turistică trebuie să se axeze, în special, pe ţinerea sub control a riscurilor de
dependenţă economică, ce poate provoca o creştere anarhică a turismului internaţional. Din acest
motiv, este recomandabil ca responsabilii politicilor turistice din ţările în curs de dezvoltare, în
colaborare cu organizaţiile internaţionale, să îşi întărească puterea de negociere, faţă de
principalii actori din turismul internaţional.

Capitolul 6
POLITICILE DE PRODUS ÎN TURISMUL INTERNAŢIONAL

Piaţa produselor turistice se compune din ansamblul bunurilor şi serviciilor destinate

satisfacerii cererii turistice. Produsele turistice bine adaptate gusturilor clientelei, propuse la un
tarif competitiv, asigurând un raport calitate-preţ corespunzător, de către un fabricant de voiaje
(de produse turistice) având o bună imagine de marcă – toate acestea constituie condiţiile
esenţiale ale succesului pe piaţă al fabricanţilor şi al distribuitorilor de voiaje forfetare. Acest
succes depinde de o bună cunoaştere a pieţei turistice, de montajul adecvat al produselor, precum
şi de modul în care sunt comercializate.

6.1. Produsele turistice

Produsul turistic este definit, în general, în literatura de specialitate1, ca fiind o combinaţie de
elemente tangibile şi intangibile, ce au rolul de a satisface nevoile turistului pe parcursul
întregului voiaj.
Într-o altă formulare2, produsul turistic este definit ca un ansamblu de bunuri materiale şi
servicii, capabil să satisfacă nevoile de turism ale unei persoane, între momentul plecării şi
momentul sosirii la locul de plecare (respectiv, pe întregul parcurs al călătoriei turistice).
Principalele elemente ce concură la realizarea produsului turistic sunt următoarele:
• componente naturale, precum: aşezarea geografică, relieful, clima, apele, peisajul, vegetaţia,
fauna, alte atracţii speciale cum ar fi monumente ale naturii;
• componente generale ale existenţei umane: limba, cultura, folclorul, obiceiurile, tradiţiile,
ospitalitatea;
• infrastructura generală: infrastructura de transporturi şi telecomunicaţii, utilităţile
(aprovizionare cu apă, canalizare, electricitate, gaze, salubritate etc.);
• infrastructura turistică: agenţiile de turism, transporturile turistice de toate categoriile,
structurile de primire cu funcţiuni de cazare, de alimentaţie publică, reţeaua unităţilor de
agrement, de tratament balneo-medical, reţeaua unităţilor de informare turistică, a unităţilor
comerciale destinate turiştilor;
• factorul uman, reprezentat de activitatea lucrătorilor din turism, care au un rol esenţial în
realizarea prestaţiilor ce alcătuiesc produsul turistic.
1
Nedelea, Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 11
2
Gherasim, T., Gherasim, D., Marketing turistic, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 27
47
 Tour-operatorii (fabricanţii de produse turistice) produc aşa-numitele produse forfetare,
pe care le comercializează ulterior fie direct, prin propriile agenţii, fie prin intermediul agenţiilor
de voiaj (revânzatoare sau detailiste).

6.1.1. Definiţia voiajului forfetar

Voiajul forfetar reprezintă o călătorie organizată, ce urmează un program detaliat,
cuprinzând un ansamblu, mai mult sau mai puţin aşteptat (de către turist), de prestaţii pentru un
preţ fix, stabilit în prealabil.
Caracteristicile voiajului forfetar sunt1, deci:
a) Organizarea prealabilă. Produsul turistic este creat înainte de a se manifesta cererea
turistică. Tour-operatorul alege, în prealabil destinaţia sau destinaţiile, mijlocul
(mijloacele) de transport, cazarea, servirea mesei, precum şi modul de însoţire a
turiştilor, care poate să fie complet sau parţial, putându-se limita doar la primirea
turiştilor.
b) Ansamblul prestaţiilor. Prestaţiile vor cuprinde un minimum de sejur sau, într-o
accepţiune mai largă, un ansamblu de prestaţii, cuprinzând călătoria dus-întors,
agrementul, animaţia, eventual alte prestaţii speciale (de exemplu, pentru turismul de
sănătate sau pentru cel cultural) precum şi asigurările.
c) Preţul fix. Acesta este determinat în prealabil şi este plătit, de regulă, înainte sau la
începutul călătoriei. Pentru anumite produse turistice (în special cluburi de vacanţă
sau circuite mai îndepărtate) se poate accepta şi plata în rate.

6.1.2. Clasificarea voiajelor forfetare

Voiajele forfetare cuprind formulele “totul inclus” (inclusive tour-I.T.) şi, din ce în ce mai
mult, formulele mixte, în cadrul cărora este furnizată doar o parte a prestaţiilor turistice.
• Formula “totul inclus”
Aceasta reprezintă voiajul forfetar tradiţional, ce cuprinde sejururile în pensiune completă,
circuitele organizate şi croazierele. Aceste formule sunt, în prezent, din ce în ce mai mult
concurate de către sistemele “all inclusive”, ce cuprind, în afara pensiunii complete, asigurarea
băuturilor alcoolice şi serviciul de restaurant timp de 24 de ore din 24.
• Sejururile în pensiune completă cuprind (în afara călătoriei dus-întors şi a transferurilor
aferente) cazare şi masă în pensiune completă. Aceasta este o formulă tradiţională, propusă
de hotelurile din staţiunile turistice, dar există şi formule mai moderne, cum sunt cluburile de
vacanţă, care adaugă programe de animaţie şi de practicare a unor sporturi (exemplul cel mai
reprezentativ fiind Clubul Mediteranée).
Formula “totul inclus” tinde să evolueze, în prezent, fie către demi-pensiune, fie spre cazare
cu micul dejun inclus.
• Circuitele oferă, în general, o combinaţie de excursii şi vizite, cu sau fără însoţitor (ghid) şi
de cazare în pensiune completă sau demipensiune sau doar cu micul dejun inclus. Modul de
transport utilizat pentru acest tip de circuite este fie autocarul, fie avionul şi, mult mai rar,
trenul, adeseori utilizându-se o combinaţie a acestor tipuri de mijloace de transport.
• Croazierele reprezintă voiaje forfetare de tipul “totul inclus” care utilizează nave de
croazieră. Cele mai frecventate zone sunt Caraibele şi Marea Mediteraneană, zone ce sunt,
adesea, complementare, în funcţie de sezon (Caraibele, pe perioada iernii şi Mediterana în
timpul verii).
• Formule mixte reprezintă forme de voiaje forfetare care asociază transportul cu anumite
prestaţii turistice. Cele mai utilizate sunt formulele “Fly and Drive”, care cuprind transportul
cu avionul şi închirierea de autoturisme sau “avion+hotel”, cuprinzând transportul cu avionul
şi cazare la hotel pe baza unor vaucere ce pot fi utilizate în mai multe staţiuni turistice.
În ultimii ani au apărut formule noi, originale, cum ar fi produsele turistice asociate
practicării unui sport, a turismului cultural tematic, a unui sejur pentru îngrijirea sănătăţii (cu
servicii de medicină preventivă sau curativă, în special în staţiunile balneare sau climatice), a
voiajelor “insolite”, a participării la un congres etc.
1
Vellas, François, op. cit., p. 90
48
 6.2. Tour-operatorii
Tour-operatorii sunt producători de voiaje forfetare. Apăruţi iniţial în ţările anglo-saxone,
aceştia au cunoscut o dezvoltare rapidă şi în alte ţări europene, în S.U.A şi Japonia. Tour-
operatorii, spre deosebire de celelalte agenţii de turism, sunt, în general, întreprinderi de mai mari
dimensiuni, foarte concentrate la nivel naţional şi internaţional.

Definiţia tour-operatorilor
Tour-operatorii sunt întreprinderi de turism specializate în fabricarea voiajelor forfetare.
Această activitate, de producător de voiaje îi distinge de agenţiile de voiaj, care, în mod obişnuit,
nu intervin decât în comercializarea produselor turistice (sunt agenţii detailiste). Totuşi, în
Franţa, de exemplu, tour-operatorii au acelaşi statut juridic ca şi agenţiile de voiaj.
Comercializarea tradiţională a produselor tour-operatorilor trebuie să se adapteze, în prezent,
la noile mode, cum ar fi comercializarea prin e-commerce şi la concurenţa tour-operatorilor
specializaţi în acest nou sector şi la vânzările de tip “last minute”.

Principalii tour-operatori mondiali

Principalii tour-operatori mondiali sunt TUI (Germania), Thomas Cook – Neckerman
(Germania), Thomson (Marea Britanie), I.T.S. (Germania), Kuoni (Elveţia), Nouvelles
Fromtieres (Franţa), American Expres (SUA), Canadian Pacific (Canada), Travel Board, Japan
Creative Tours şi Nippon Express (Japonia).

6.3. Politica de produs a întreprinderii turistice

Produsul, ca element esenţial al mixului de marketing, reprezintă materializarea eforturilor
întreprinderii în vederea satisfacerii nevoii turistice1.
Considerat a fi un adevărat “amalgam” de elemente tangibile şi intangibile, concentrate într-o
activitate specifică, produsul turistic oferă întreprinderii de profil posibilităţi variate de acţiune pe
piaţă şi de influenţare a comportamentului consumatorilor.
Produsul turistic se formează prin valorificarea unor resurse naturale şi antropice, în condiţii
specifice “de producţie”, comparativ cu activităţile desfăşurate în cadrul sectoarelor producţiei
materiale. Aceste condiţii specifice de producţie permit transformarea resurselor respective în
marfă, sub forma “produsului turistic”, ce urmează a fi vândut consumatorului, adică turistului, în
anumite condiţii. Individualizarea acestei mărfi se realizează pe măsura solicitării de către
consumatori a unor elemente componente din structura ofertei. Componentele respective, deşi
sunt produse separat, reprezintă părţi intrinseci ale produsului turistic, deşi, teoretic, ele pot fi
comercializate şi în mod distinct de acesta. Ele sunt solicitate însă, în realitate, numai ca părţi ale
produsului turistic.
Pentru un turist, determinante în opţiunea de cumpărare a produsului turistic sunt elementele
de atractivitate, fără a fi neglijate aspectele privind calitatea serviciilor oferite. În condiţii
asemănătoare de atractivitate, turistul va apela la unităţile ce oferă servicii turistice de calitate
superioară.
Componentă a strategiei de marketing a întreprinderii turistice, strategia de produs stabileşte
o serie de obiective specifice acestui sector2, cum ar fi: valorificarea superioară a potenţialului
turistic, atragerea unui cât mai mare număr de turişti străini (dar şi interni), contracararea
efectelor sezonalităţii, consolidarea poziţiei deţinute pe anumite pieţe turistice (interne şi
externe), lansarea unor noi produse turistice, creşterea competitivităţii produsului turistic printr-
un raport mai bun calitate-preţ etc.
În relaţia dintre piaţă şi produs pot fi identificate patru categorii de strategii de produs în
domeniul turismului, cuprinse în următoarea matrice de tip Ansoff (tabelul 8.1.):
Tabelul 8.1.
Matricea “piaţă-produs” în domeniul turismului
Existente Noi

1
Olteanu, V., Marketingul serviciilor, ediţia a II a, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, p. 203
2
Nedelea, Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp. 43-44
49
 Existente I. Penetrarea pe piaţa turistică III. Inovarea produsului turistic
Noi II. Extinderea pieţei turistice IV. Diversificarea
Sursa: Nedelea Al., Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 44
I. Strategia de penetrare pe piaţa turistică presupune concentrarea
eforturilor de marketing asupra pieţelor şi produselor turistice actuale, în vederea creşterii
cotei de piaţă a întreprinderii de profil. Prin această strategie se urmăreşte creşterea
intensităţii medii de consum turistic (de ex. sporirea duratei sejurului sau multiplicarea
plecărilor în vacanţă), atragerea unor clienţi ai competitorilor sau transformarea unor
nonconsumatori relativi în consumatori turistici.
II. Strategia de extindere a pieţei turistice vizează câştigarea de noi segmente
de piaţă pentru produsele turistice existente. Astfel, se pot atrage clienţi ce provin din alte
zone geografice decât cele pe care un tour-operator activează la un moment dat.
III. Strategia de înnoire a produsului turistic poate consta în:
- creşterea atractivităţii, pentru consumatorii actuali, a unui aranjament
turistic, fără a se opera schimbări profunde (prin oferirea de servicii suplimentare);
- efectuarea unor modificări importante în structura produsului, fără a
schimba însă natura acestuia (de ex. Creşterea categoriei de clasificare a unei unităţi
de cazare turistică ce îl va găzdui pe turist).
Caracterul modular al produsului turistic permite ca structura unui produs să poată fi
schimbată mult mai uşor decât în alte sectoare, operându-se modificări din cadrul serviciilor de
transport, cazare, alimentaţie sau agrement, tratament etc. oferite consumatorului sau modificări
ale traseelor turistice.
IV. Strategia de diversificare presupune dezvoltarea simultană, atât a produselor turistice noi
sau îmbunătăţite, cât şi a pieţelor noi. Acest tip de strategie permite realizarea unei
flexibilităţi sporite, pe termen mediu şi lung, a ofertei turistice derivate.
Cu cât oferta de produse turistice va fi mai diversificată cu atât se va diminua riscul de
pierdere a unei părţi a clientelei potenţiale, care se confruntă, în permanenţă, au oferte de produse
concurente din ce în ce mai atractive. Diversificarea serviciilor turistice trebuie să fie astfel
concepută încât acestea să stimuleze consumatorul turistic în a solicita cât mai multe prestaţii, pe
perioada sejurului său şi chiar de a-şi prelungi sejurul, pentru a beneficia de noile servicii oferite.
Pe piaţa turistică se cunosc două tipuri majore de diversificare a activităţii:
a) Diversificarea pe orizontală, constând în sporirea numărului de categorii de produse oferite;
b) Diversificarea pe verticală, care se poate realiza:
- în amonte (de ex., când un tour-operator investeşte în realizarea unor
structuri proprii de primire turistică, în cadrul cărora vor fi găzduiţi clienţii săi);
- în aval (când, de ex., un hotelier îşi crează propria reţea de agenţii de
turism, pentru a realiza distribuţia produsului său hotelier);
- prin integrare (de ex., când un lanţ hotelier se extinde prin integrarea altor
unităţi de cazare);
- prin diversificarea “laterală” (de ex., atunci când o organizaţie tour-
operatoare îşi crează propria editură, pentru realizarea de materiale de publicitate turistică
a produselor pe care le oferă).
Caracterul sezonier al cererii turistice necesită o adaptare corespunzătoare a politicii de
produs în acest domeniu. În primul rând, este vorba de o diferenţiere a strategiilor pe sezoane,
fiind diferite strategiile sezoniere, de cele extrasezoniere, adoptate de întreprinderea tursitică.
Strategiile de produs sezoniere utilizate în turism sunt similare celor utilizate în domeniul
bunurilor. Alegerea acestora se face ţinându-se seamă de criterii precum: dimensiunile gamei de
servicii, calitatea acestora sau gradul de înnoire (diversificare) sortimentală.
În fundamentarea strategiilor extrasezoniere se porneşte de la premisa că un produs turistic
este cu atât mai atractiv, cu cât acesta este mai bine adaptat condiţiilor de mediu. Conceptul de
“mix de produs” în acest domeniu presupune recombinarea elementelor de atractivitate cu
prestările de servicii într-o formulă care să răspundă într-o manieră cât mai adecvată modului de
particularizare a cererii. Astfel, pe măsură ce se diminuează elementele de atractivitate în
extrasezon trebuie să se extindă prestaţiile de servicii oferite, astfel încât combinaţia de “activităţi
50
şi aranjamente” să prezinte o valoare turistică stabilă de-a lungul întregului ciclu de activităţi
turistice. Calea principală de refacere a echilibrului “resurse – cerere – prestaţii” o constituie,
astfel, diversificarea gamei de produse turistice oferite în perioadele de extrasezon.
Există posibilităţi practic nelimitate de combinare a elementelor din structura ofertei turistice,
pentru a realiza această diversificare. Cele mai importante căi de acţiune în acest sens se
particularizează în funcţie de natura elementelor de atractivitate şi de forma de turism practicată.
Principalele direcţii ale strategiei de produs turistic în extrasezon pot fi considerate
următoarele1:
a) Combinarea unor elemente de atractivitate cu grade diferite de sezonalitate, apropiate ca
zone geografice şi uşor accesibile. Se măreşte astfel, atât forţa de atractivitate a fiecărei
zone, cât şi a produsului în ansambul său. Produsul turistic oferit poate consta fie dintr-o
combinaţie de două sau mai multe sejururi, de dimensiuni apropiate, fie dintr-o
combinaţie dintre un sejur şi o excursie pe un anumit circuit.
b) Combinarea serviciilor oferite, în multiple variante, utilizând, de regulă, ca element
variabil, serviciile de masă. Cele mai frecvent utilizate sunt combinaţiile de tipul “numai
cazare”, “cazare cu mic dejun”, “cazare şi demipensiune” şi “cazare şi pensiune
completă”. Acelaşi produs turistic, oferit în forme diferite, poate deveni, astfel, accesibil
unor segmente mai largi de consumatori, inclusiv a celor cu venituri mai reduse (persoane
de vârsta a treia, familii cu copii, a căror atragere, în perioadele de extrasezon, poate
constitui o cale de extindere a pieţei întreprinderii de turism. Variantele de cazare cu
pensiune completă sunt tot mai puţin agreate de către turişti, întrucât oferă prea puţină
mobilitate turiştilor, pe când, celelalte variante exercită mai multă atractivitate şi astfel, o
mai mare forţă de “autopromovare”.
c) Diversificarea serviciilor de agrement, prin oferirea unor posibilităţi variate de alegere a
modului de petrecere a timpului liber al turiştilor. Cu cât sunt mai numeroase şi mai
variate aceste posibilităţi oferite, cu atât creşte atractivitatea produsului turistic respectiv.
d) Oferirea de sejururi cu lungimi variabile reprezintă un alt mijloc de creştere a numărului
de turişti în extrasezon. Lungimea sejururilor reprezintă un element care face ca produsul
turistic să devină mai accesibil unui număr sporit de clienţi. Este consacrată, astfel,
formula prin care se oferă un sejur format dintr-o parte fixă, de 3-5 zile şi o altă parte,
variabilă, pentru care turiştii pot opta în momentul cumpărării.
e) Evidenţierea, în cadrul ofertei, a unor produse, care, prin natura lor, nu prezintă o
sezonalitate pronunţată. Un astfel de produs îl poate constitui, de exemplu, excursiile de
scurtă durată, având ca motivaţie practicarea sporturilor de iarnă, vizitarea unor obiective
istorice, participarea la unele manifestări sportive, culturale, folclorice, etc.
f) Diversificarea serviciilor oferite populaţiei din zona de activitate a întreprinderii
turistice reprezintă o cale de sporire a încasărilor acesteia, fără ca serviciile sale să se
adreseze turiştilor, ci populaţiei autohtone.
Exemple în acest sens pot fi, în special cele privind diversificarea producţiei de preparate
culinare oferite, ori a unor programe de divertisment în unităţile de alimentaţie publică,
organizarea de mese festive, de manifestări expoziţionale etc., contribuind, astfel, la o mai bună
ocupare a unităţilor în extrasezon.

Capitolul 7
POLITICILE DE PREŢ ÎN TURISMUL INTERNAŢIONAL

Formarea preţurilor, în cazul produselor turistice, este rezultatul acţiunii unei multitudini
de factori, de natură diversă (economică, politică, geografică, motivaţională etc.) dar şi al
necesităţii de a respecta numeroase cerinţe, ce decurg din specialitatea ofertei şi a cererii în
domeniul turismului, din complexitatea şi eterogenaitatea acestora2.
De altfel, preţul este singurul element al mixului de marketing al unei întreprinderi ce
generează profit, celelalte elemente concretizându-se doar în cheltuieli. De asemenea, preţul

1
Olteanu, V., Marketingul serviciilor, ediţia a II a, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, pp. 204-206
2
Minciu, Rodica, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 151
51
determină accesibilitatea produsului la consumator, nivelul cererii, mărimea cotei de piaţă şi a
profitabilităţii firmei de turism1. Preţul ocupă, astfel, un loc aparte în cadrul politicii de
marketing, fiind reflectat de condiţiile ce stau la baza fundamentării politicii de preţ şi de modul
în care se operaţionalizează componentele acesteia (obiectivele, strategiile, tacticile, etc.2)

7.1. Obiective ale politicii de preţ în turism

Înainte de a se stabili nivelurile efective ale preţurilor produselor turistice este necesară
fixarea unor obiective clare, pe care întreprinderea îşi propune să le atingă. Aceste obiective pot
avea un caracter general (de ex.: formarea, dezvoltarea, lărgirea clientelei stabile, optimizarea
globală a rentabilităţii activităţii pe termen mediu sau lung etc.) sau pot fi obiective specifice ale
întreprinderii respective3.
În funcţie de orizontul de timp avut în vedere, întreprinderile din turism pot să urmărească
realizarea unor obiective pe termen scurt (cum ar fi: supravieţuirea, maximizarea profitului
curent, maximizarea vânzărilor cantitative etc.) sau pe termen mediu şi lung (de ex.: maximizarea
cifrei de afaceri, promovarea unei imagini de calitate etc.4)
• Supravieţuirea reprezintă obiectivul întreprinderii de turism (în special, al celei de mici
dimensiuni, în împrejurările în care aceasta se confruntă cu o concurenţa puternică sau cu un
excedent al spaţiilor disponibile ori cu o modificare rapidă a preferinţelor turiştilor. Soluţia pe
termen scurt, la o asemenea situaţie, o constituie reducerea preţurilor practicate de
întreprinderea de turism, dar aplicarea pe termen lung a unei asemenea soluţii poate să
conducă la falimentul întreprinderii.
• Maximizarea profitului curent se poate realiza prin exploatarea rapidă, înaintea firmelor
concurente, a unei oportunităţi apărute pe piaţa turistică. De exemplu, în cazul unor
evenimente precum Jocurile Olimpice, Campionate mondiale de fotbal etc., un tour-operator,
dar şi alţi prestatori de servicii turistice (hotelieri, deţinători derestaurante etc.) pot practica
preţuri mari pentru produsele turistice noi oferite, pentru care se înregistrează o cerere
ridicată.
• Maximizarea volumului vânzărilor, din punct de vedere cantitativ, respectiv al numărului de
produse turistice comercializate, va conduce la reducerea costului unitar şi la creşterea, pe
termen lung, a profitului. Astfel, va deveni posibilă practicarea, de către întreprindere, a unor
preţuri scăzute, aplicându-se o strategie de penetrare a pieţei. Organizatorii de turism care
care aplică o asemenea strategie urmăresc pătrunderea pe noi pieţe turistice sau creşterea
cotei de piaţă pe care o deţin. Concurenţii acestor tour-operatori vor întârzia să pătrundă pe
aceeaşi piaţă, datorită faptului că ei practică preţuri mai ridicate.
• Fructificarea avantajului de piaţă constă în stabilirea de către întreprinderea de turism, a unui
preţ preţ iniţial ridicat, bazat pe avantajele comparative ale produsului turistic propriu, în
raport cu oferta concurenţilor. În cazul scăderii volumului vânzărilor, întreprinderea va
reduce preţul produselor, până la un nivel ce devine atrăgător pentru un nou segment de
clienţi. Pe de altă parte, tour-operatorul respectiv va putea concepe şi lansa pe piaţă variante
de produse cu o complexitate mai scăzută şi mai ieftine (care să cuprindă, de exemplu, un
număr mai redus de servicii incluse) destinate acelor segmente de consumatori al căror prim
criteriu, în luarea deciziei de cumărare, îl constituie preţul.
• Promovarea unui produs turistic superior din punct de vedere calitativ, poate constitui
obiectivul politicii de preţ al acelor întreprinderi de turism ce prestează servicii de calitate, a
căror valoare este percepută şi recunoscută de consumatori, care acceptă să plătească preţuri
ridicate pentru acele produse.

7.2. Particularităţi ale politicilor de preţ în cazul

serviciilor turistice

1
Nedelea, Alexandru, op. cit., p. 49
2
Olteanu, Valerică, Marketingul serviciilor, ediţia a II-a, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, pp. 222-228
3
Nedelea, Alexandru, op. cit., pp. 65-66
4
Paina, M., Pop, M.D., Politici de marketing, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 112
52
 Caracteristicile serviciilor conferă politicii de preţ o serie de trăsături proprii. Astfel,
strategiile de preţ, de exemplu, sunt fundamentate şi alese prin luarea în considerare şi a unor
criterii specifice serviciilor, altele decât cele valabile în cazul bunurilor. Formularea unei strategii
de preţ corecte şi complete presupune luarea în considerare a unor criterii precum1:
a) Variaţia temporară a cererii presupune adoptarea unei strategii diferenţiate de preţ.
În cazul turismului, variaţia este sezonieră, anuală sau bianuală, ceea ce impune
aplicarea mai multor niveluri de preţuri pe parcursul aceluiaşi an, pentru aceleaşi
servicii. În cazul în care cererea este relativ uniformă, pe parcursul anului
calendaristic, se poate adopta şi o strategie de preţ nediferenţiată. O asemenea situaţie
se poate întâlni în cazul turismului balnear, chiar dacă, şi pentru aceasta formă de
turism, se pot practica uşoare creşteri ale tarifelor în perioada vârfului de sezon.
b) În fundamentarea politicii de preţ este avuta în vedere oferta de servicii, privită sub
diferite aspecte: gradul de diversitate şi complexitate a produsului oferit, calitatea
acestuia, localizarea lui etc. În domeniul turismului, deosebit de importantă este
strcturarea strategiilor de preţ pe baza conceptului de produs turistic respectiv a
componentelor acestuia, cele mai cunoscute opţiuni fiind, în acest sens: strategia
preţului forfetar, cea a preţului diferenţiat pe produse parţiale şi strategia combinată
(mixtă).
• Strategia preţului forfetar se aplică produsului abordat în mod global şi este utilizată în
turism în aşa – numita formulă “totul inclus” sau “inclusive tour” – I.T., cunoscută şi sub
numele de “aranjament I.T” sau de voiaj forfetar. Aceasta reprezintă o călătorie turistică
organizată de un tour-operator sau de o companie aeriană, în colaborare cu o agenţie de voiaj.
Preţul acestei călătorii este o sumă globală, dinainte stabilită, acoperind costul transportului,
al cazării şi meselor oferite, un minim de program de agrement şi cheltuielile
organizatorului2. În cazul unor astfel de aranjamente, preţul transportului poate fi cu până la
50% mai mic faţă de tariful obişnuit pentru clasa economică, fiind acceptat de companiile
aeriene în scopul asigurării unui grad superior de ocupare a aeronavelor.
• Strategia preţurilor combinate (mixtă) presupune oferirea concomitentă, atât a unui preţ
global, cât şi a unor preţuri separate, pentru diferitele componente ale produsului global. O
astfel de strategie este frecvent adoptată de agenţiile de turism, de hotelieri şi de proprietarii
de unităţi de alimentaţie pentru turism. Astfel, tour-operatorii oferă, de regulă, la un preţ
forfetar, produse turistice conţinând servicii de bază (transport, cazare şi mic dejun), la care
se adaugă, în funcţie de opţiuni, alte servicii de agrement, excursii etc.
c) Nivelul şi modul de formare a preţurilor sunt crietrii complementare, ce stau la baza
unor combinaţii de alternative strategice. Astfel de combinaţii rezultă din asocierea
unei opţiuni strategice alese în funcţie de modul de formare a preţului (orientat după
costuri, după cerere sau după concurenţă), cu o alta, stabilită în funcţie de nivelul de
preţ (ridicat, moderat sau coborât), impus de obiectivul urmărit de întreprindere în
cadrul pieţei. În alegerea combinaţiei considerate optime, întreprinderea de turism va
lua în considerare cel două situaţii ce prezintă interes pentru activitatea sa, respectiv: o
modalitate mai comodă de calculare a preţului, în privinţa preciziei metodei utilizate,
costului acesteia, a necesarului de informaţii şi o anumită atitudine în raport cu
activitatea firmei (costurile acesteia) şi componentele mediului extern (cererea şi
concurenţa)3.
- Preţurile orientate după costuri se stabilesc pornind de la determinarea costurilor aferente
realizării unui produs sau prestării unui serviciu, la care se adaugă o marja de profit, în
situaţia în care costurile (fixe şi variabile) sunt relativ uşor de determinat pentru unitatea de
produs. În practică, această situaţie este mai rar întâlnită, datorită dificultăţilor de estimare
suficient de exactă a costurilor.
- Preţurile orientate după concurenţă se stabilesc pornind de la preţurile practicate de
concurenţă pentru servicii similare. Utilizarea unei asemenea strategii presupune compararea
1
Olteanu, Valerică, op. cit., 2000, pp. 222-223
2
Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a II-a, revăzută, Editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 243
3
Olteanu, Valerică, op. cit., p. 225
53
 produselor proprii cu cele similare ale concurenţei şi diferenţierea preţurilor, luând în
considerare, deopotrivă, elementele de separare, cât şi obiectivele de piaţă avute în vedere de
către întreprindere. În utilizarea acestei strategii se porneşte de la presupunerea că preţul
ridicat, moderat sau scăzut trebuie privit prin raportare la preţurile concurenţei şi la
segmentul de consumatori vizat. De asemenea, se presupune o bună cunoaştere a politicii de
preţ promovate de concurenţă.
În cazul orientării preţului după concurenţă există, practic, două alternative: utilizarea de
preţuri promoţionale corespunzătoare unei strategii de preţuri joase şi preţuri aliniate
concurenţei (similare). Se poate vorbi, în mod teoretic şi de o a treia alternativă strategică, cea a
preţurilor înalte, dar aceasta presupune ca produsele oferite de respectiva întreprindere să fie
diferite şi mai valoroase decât cele ale concurenţei.
În domeniul turismului, calitatea resurselor turistice, ca elemente de atractivitate, poate
justifica practicarea unor preţuri mai ridicate pentru servicii similare de cazare şi alimentaţie. De
asemenea, poate fi justificată şi de poziţia unei unităţi de primire turistică faţă de principalul
element de atractivitate (ce poate fi plaja, pârtia de ski, etc.)
- Preţurile orientate după cerere – sunt cele determinate având în vedere o serie de elemente
se definesc comportamentul consumatorului de servicii faţă de preţ, reflectat prin utilitatea pe
care o exprimă. Este de aşteptat, de exemplu, ca preţurile practicate de unităţile de cazare de
pe litoral să fie mai ridicate în vârful sezonului, când gradul de ocupare al acestora se apropie
de 100%, respectiv atunci când nivelul cererii tinde să îl depăşească pe cel al ofertei.
O strategie a preţurilor înalte are la bază definirea valorii ca expresie a tot ceea ce
clientul aşteaptă de la un serviciu, strategia preţurilor joase – pe cea a perceperii unei valori
diminuate, prin rabaturi ce iau în considerare unele elemente ce impun scăderea din costuri, iar
cea a preţurilor mixte – pornind de la strategia prin care valoarea înseamnă calitate şi tot ceea ce
se primeşte pentru ceea ce se plăteşte.

7.3. Tipologia strategiilor de preţ în turism

Există o largă varietate de strategii de preţ ce pot fi adoptate de către întreprinderile din
turism. Aceste strategii pot fi diferenţiate în funcţie de diverse criterii, precum: nivelul şi
accesibilitatea preţurilor, particularităţile pieţei sau modalitatea de distribuţie a produselor1.
Astfel, în funcţie de nivelul şi accesibilitatea preţurilor se pot utiliza următoarele tipuri de
strategii:
a) Strategia preţului ridict (sau a “smântânirii” a luării caimacului), care este o strategie de preţ
pentru valorificarea avantajului de piaţă. Această strategie poate fi practicată în situaţia
exclusivităţii ofertei (când se conferă cumpărătorului un anumit statut şi prestigiu) sau în
cazul limitării ofertei concurenţei (de ex.: în cazul unor aranjamente destinate turismului
belneo-medical, bazate pe exploatarea unor resurse naturale limitate) sau în cazul turismului
cinegetic, unde sunt oferite, în exclusivitate, trofee de vânătoare valoroase etc.
Practicarea unor preţuri ridicate corespunde oferirii unui grad ridicat de confort, practicării
unor servicii diversificate calitativ superioare sau unei cereri turistice excedentare (în vârf de
sezon turistic sau în cazul unei concurenţe reduse).
O asememenea strategie va permite întreprinderilor turistice să obţină profituri ridicate pe
termen scurt şi să poata reduce preţurile atunci când condiţiile de piaţă se vor schimba.
b) Strategia preţului scăzut sau a penetrării pieţei turistice se utilizează de către întreprinderile
ce urmăresc maximizarea cantităţii de produse vândute, câştigarea unei poziţii mai puternice
pe piaţă sau a unor noi segmente de piaţă, descurajarea concurenţilor, atragerea unor clienţi ai
firmelor concurente sau incitarea consumatorilor potenţiali în a testa produsul turistic.
Creşterea profitului întreprinderii turistice se poate realiza prin sporirea volumului de vânzări,
ca urmare a atractivităţii produsului oferit. Această strategie implică, însă şi un anumit risc,
deoarece segmentul de piaţă căruia se adresează produsul turistic respectiv este format din
consumatori cu venituri modeste, care pot fi refractari la acceptarea unor creşteri ulterioare ale
preţului. De asemenea, practicarea unor preţuri scăzute poate provoca o reacţie de reţinere din
partea unor categorii de clienţi potenţiali, în solicitarea respectivelor produse, pe care le vor
1
Nedelea, Alexandru, op. cit., pp. 67-72
54
 considera incompatibile cu statutul şi prestigiul lor personal sau nu vor avea încredere în nivelul
calitativ al acelor produse.
O strategie a preţului moderat (de lansare sau de impulsionare) se poate aplica în momentul
pătrunderii pe o piaţă cu un produs turistic, pentru o perioadă limitată de timp, urmând a avea loc
o creştere a tarifelor practicate după ce întreprinderea şi-a consolidat poziţia pe piaţă pentru
produsul respectiv. Această strategie este recomandată a fi utilizată şi în perioadele de
extrasezon, când preţurile vor fi reduse până la niveluri minime, pentru atragerea clientelei şi
asigurarea unui coeficient cât mai mare de utilizare a capacităţilor turistice.
Existenţa unor categorii largi de consumatori cu venituri modeste a determinat dezvoltarea
firmelor de turism de masă, a turismului social şi a celui de tineret, pentru care este necesară
aplicarea strategiei preţului scăzut.
c) Strategia preţurilor diferenţiate, caracteristică turismului, domeniu în care există o paletă
foarte largă a tarifelor practicate pentru acelaşi produs, în condiţiile în care costurile sunt de
acelaşi nivel.
Diferenţierea preţurilor se poate realiza în funcţie de mai multe criterii.
Astfel, principalul mijloc de diferenţiere al preţurilor turistice îl constituie stabilirea unor
niveluri minime şi maxime ale acestora, de-a lungul ciclului de sezonalitate. În funcţie de acest
criteriu, în perioadele de extrasezon se vor practica tarife reduse, mai atractive pentru consumatori,
urmând ca, în perioadele de sezon intermediar (pre-sezon si post-sezon sau “capete de sezon”), să fie
practicate tarife mai ridicate, iar în vârful sezonului se practică cele mai ridicate niveluri ale tarifelor.
Chiar şi în perioada sezonului turistic de vârf se pot aplica reduceri de preţuri, în situaţia în care
gradul de ocupare a capacităţilor turistice rămâne scăzut.
Diferenţierea tarifelor se realizează, adesea, şi între zilele săptămânii. Dacă în mediul urban,
de regulă, se practică tarife reduse în perioadele de sfârşit de săptămână, în staţiunile turistice
litorale, dimpotrivă se pot aplica tarife mai mari tocmai în aceste perioade, când cererea este mai
ridicată.
Întreprinderea de turism va diferenţia preţurile (tarifele) aplicate şi în funcţie de alte criterii,
precum:
- volumul consumului, respectiv durata sejurului (sejur lung, mediu sau scurt);
- segmentele de consumatori. Pentru anumite categorii de turişti (pensionari, elevi, studenţi,
tineri căsătoriţi, etc.) se pot practica tarife reduse;
- forma de turism practicată. Tarifele practicate pentru turismul organizat vor fi mai mici decât
cele pentru turiştii individuali (pe cont propriu);
- momentul rezervării şi plăţii putându-se acorda reduceri de tarif clienţilor care îşi
achiziţionează serviciile, cu plata în avans, cu o anumită perioadă de timp înaintea prestaţiilor
propriu-zise (cum este cazul biletelor la transportul aerian);
- zona geografică a consumatorului. De exemplu, pentru un sejur pe litoralul românesc în care
este inclus şi transportul (cu autocarul sau pe CFR) preţul va fi diferit, în funcţie de distanţă
sau poate diferi în funcţie de comisionul aplicat de agenţiile de voiaj detailiste (care îşi
adaugă acest comision la valoarea prestaţiilor turistice).
Diferenţierea tarifelor practicate între structurile de primire şi întreprinderii din turism se
realizează, de regulă, în funcţie de:
- perioadele de sezon;
- formele de turism (de grup sau individual) practicate, precizându-se care este numărul minim
de persoane pentru constituirea unui grup.
Unităţile de cazare practică tarife diferenţiate pentru serviciile oferite, în funcţie de
categoria unităţii, de amplasamentul acesteia (în raport cu principalele atracţii turistice: plajă,
pârtie de schi, bază de tratament), de durata sejurului, de gama serviciilor suplimentare oferite şi
de calitatea acestora, de dotările unităţii, de tipul de cameră (single/dublă/triplă, garsonieră,
apartament, de etaj, de vederea camerei, de mobilierul din cameră) de regimul de închiriere a
camerelor duble. O unitate amplasată pe un traseu cu o intensă circulaţie turistică va putea
practica tarife mai ridicate decât o altă unitate, de acelaşi confort, amplasată într-o zonă cu aflux
mai redus de turişti.

55
 În privinţa unităţilor de alimentaţie publică, diferenţierea preţurilor practicate se
realizează în funcţie de mai multe categorii de factori, astfel1:
- sensibilitatea la factorul timp – de ex.: oamneii de afaceri sunt mai preocupaţi de timp decât
de preţ, fiind dispuşi să plătească mai mult pentru un serviciu mai rapid (dar nu preferă
unităţile de tip fast-food, îndeosebi pentru că preţul este prea scăzut). Această sensibilitate la
timp este mai accentuată în perioada prânzului;
- nivelul calitativ al serviciului, determinat de numeroase elemente: modul de primire, decorul,
atmosfera, modul de pregătiri şi prezentare a preparatelor culinare, a băuturilor, curăţenia,
iluminatul, inventarul textil, rapiditatea serviciului, serviciul de servire propriu-zis, zgomotul,
mirosurile etc.
- acordarea unor reduceri sau gratuităţi, pentru grupuri, pentru clienţi sensibili la preţ (nu în
unităţile de lux), unor cluburi. În perioadele de slabă afluenţă a clenţilor pot fi oferite salate,
gustări, băuturi gratuite (ex. “Happy Hour 15.00-16.00 – Free Salad Bar”). Chiar şi clienţilor
sofisticaţi le face plăcere să primească ceva gratuit (în aparenţă): o cafea sau un aperitiv, un
mic suvenir, câte o floare pentru doamnele care părăsesc restaurantul, etc.
- un raport competitiv calitate-preţ, putând fi eliminate unele cheltuieli inutile în raport cu
aşteptările clientului. De exemplu, pentru un client grăbit, la dejun, decorul prea încărcat şi
costisitor aflat pe masă va avea o valoare minimă, acesta apreciind mai mult un serviciu
rapid;
- factorii psihologici – precum preţurile (rotunde) ale meniurilor fixe – ex. 100.000 lei sau
150.000 lei sau preţurile “magice” de 99.000 lei, 149.000 lei etc. la unităţile PIZZA HUT;
- alţi factori – în funcţie de categoria de clienţi (de ex. preţuri mai reduse pentru clienţii
hotelului), raportul între tariful de cazare şi preţul mesei etc.
d) Strategia preţurilor forfetare (globale sau pauşale, tip “totul inclus”), care constă în
comercializarea unor produse complexe (voiaje forfetare), ce includ un pachet minimal de
servicii de bază obligatorii (transport, cazare, mic dejun), la care se adaugă, în funcţie de
opţiunile turiştilor: servicii de masă în pensiune completă sau demipensiune, excursii,
programe culturale, de divertisment etc.
În cazul acestor produse, preţul lor global este mai mic decât suma tarifelor prestaţiilor
componente, argument important, utilizat în promovarea vânzărilor de produse turistice.
Alte tipuri de strategii utilizate:
• Strategia preţurilor de aliniere, adoptată de întreprinderile ale căror produse nu se
diferenţiază de cele ale liderilor de pe piaţa turistică respectivă. Pe plan internaţional,
agenţiile tour-operatoare mici şi mijlocii îşi stabilesc preţurile propriilor produse luând ca
referinţă preţurile înscrise în cataloagele de ofertă ale marilor tour-operatori.
• Strategia preţului produselor captive (sau a preţului “momeală”) ce constă în stabilirea
preţului produsului global pe baza a două componente: una sub forma tarifului fix, pentru o
parte a serviciilor (informare, transport, transferuri, acces la obiectivul sau evenimentul ce
reprezintă principala atracţie turistică) şi alta, sub forma unui tarif variabil, pentru celelalte
servicii turistice indispensabile (cazare, masă şi chiar unele servicii de agrement sau
tratament balneo-medical2). Pentru a se stimula cererea turistică se recomandă practicarea
unui tarif fix redus (chiar sub nivelul costurilor), pentru care să se realizeze o publicitate
deosebit de puternică, obţinându-se profit (pentru operatorii turistici ce utilizează această
strategie) din partea variabilă a preţului global al produsului.
Această strategie se utilizează cu mare succes pe piaţa turistică internaţională de către
structurile de primire turistică din Las Vegas, unde se practică tarife reduse la serviciile de cazare
şi masă (cca 20-25 $/noapte pentru cazare în hoteluri de 4 stale, în cursul săptămânii), profiturile
fiind obţinute din încasările cazinourilor din cadrul complexurilor hoteliere respective (acestea
reprezentând principala motivaţie a clienţilor).
• Strategia rabaturilor şi bonificaţiilor – adoptată de întreprinderile de turism ce îşi ajustează
preţurile produselor în vederea stimulării şi recompensării unui anumit tip de clienţi,
respectiv:
1
Lupu, Nicolae, Hotelul. Economie şi management. Editura All Beck, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2003, pp.49-50
2
Gherasim, T., Gherasim, D., Marketing turistic, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 205
56
- Clienţii care solicită un volum ridicat de servicii. Astfel, se acordă rabaturi şi gratuităţi pentru
grupuri de turişti, al căror număr depăşeşte o limită minimă stabilită (de ex.: un loc gratuit
pentru 20 de persoane). De asemenea, există agenţii de turism care reduc preţul produselor
vândute unor clienţi care cumpără, pe parcursul unui an, mai mult de două programe turistice,
iar structurile de cazare tursitică pot practica tarife de cazare regresive în raport cu durata
sejurului solicitat de cumpărători.
În privinţa serviciilor de alimentaţie publică, este uzual să se acorde reduceri ce pot ajunge
până la 15-20% ale preţurilor pentru pensiune completă, pe perioada unui sejur, faţă de sursa
preţurilor pentru cele trei mese/zi, dacă ar fi comandate şi servite separat.
- Clienţii care acceptă aranjamente turistice în perioadele de extrasezon (sau chiar în perioadele
de sezon intermediar). Pentru aceşti clienţi se acordă reduceri de tarife, cât şi sejururi
suplimentare gretuie (de exemplu: formule de tipul “a treia săptămână gratuită pentru un sejur
de 14 zile”).
În funcţie de perioada sezonului turistic, de gradul de ocupare şi de rentabilitatea activităţii,
deţinătorii structurilor de primire turistică pot acorda o serie de gratuităţi şi de reduceri de tarif,
cum ar fi:
- gratuităţi pentru cazarea copiilor de până la 7 ani care nu solicită pat suplimentar;
- reduceri de tarife pentru cazare pentru anumite categorii de clienţi (veterani de război,
pensionari, elevi, studenţi, etc.).
În concluzie, se poate reparca faptul că aprecierea raportului calitate-preţ, în cazul
produselor turistice, are un pronunţat caracter subiectiv. De asemenea, pe piaţa turistică, preţul
este mai mic decât suma prestaţiilor luate separat. Pe de altă parte, unele reduceri practicate de
operatorii de turism pot conduce, contrar aşteptărilor, chiar şi la pierderi de clienţi, datorită
asocierii, de către unii consumatori ai produselor turistice, a unui anumit nivel al preţurilor, la o
calitate corespunzătoare a acestora.

Capitolul 8
POLITICI DE DISTRIBUŢIE ÎN TURISMUL INTERNAŢIONAL

În domeniul turismului, distribuţia constituie o componentă a mix-ului de marketing

deosebit de importantă, ce cuprinde un ansamblu de activităţi desfăşurate în spaţiul şi timpul ce îl
separă pe prestatorul de servicii turistice de consumatorul acestora. Distribuţia reuneşte atât o
reţea de unităţi, cât şi o serie de acţiuni, ce au rolul de a pune produsele la dispoziţia
consumatorilor, precum şi un ansamblu de relaţii în care intră participanţii la distribuţie
(prestatori de servicii turistice, intermediari şi turişti)1.
Între distribuţia bunurilor materiale şi cea a produselor turistice există deosebiri esenţiale.
Astfel, dacă bunurile sunt deplasate către consumator, în cazul produselor turistice, consumatorul
este cel care se deplasează la locul unde se află produsul. Datorită caracterului nematerial al
podusului turistic şi imposibilităţii de a expedia un pachet de prestaţii turistice la consumator
(turistul fiind cel nevoit să se deplaseze spre produs, pentru a-l consuma, în timpul voiajului şi al
sejurului), în domeniul turismului, eforturile organizatorilor şi ale prestatorilor de servicii
specifice se concentrează pe atragerea consumatorului spre destinaţiile turistice. Aceasta nu se
poate realiza, însă, fără existenţa unor materiale promoţionale (informaţionale) realizate în mod
profesionist, de buna calitate, atractive, diversificate (pliante, broşuri, cataloage etc.), care să îi
convingă pe turişti să cumpere produsele respective, în lipsa posibilităţii ca ei să le testeze,
înainte de a le achiziţiona. Din acest motiv, în domeniul turismului, eforturile promoţionale sunt
strâns legate de activităţile de distribuţie.

8.1. Canalele de distribuţie în turism

Întreprinderile prestatoare de produse turistice, fiind larg dispersate în spaţiu, sunt
preocupate, cu prioritate, de pregătirea serviciilor respective, pe care să le ofere clienţilor
potenţiali. Pentru ca aceste servicii să fie puse la distribuţia consumatorilor este necesară

1
Nedelea, Alexandru, op. cit., p. 75
57
existenţa unei reţele de distribuţie a acestor servicii, ce sunt reunite sub forma unor pachete,
cunoscute sub denumirea generică de produse turistice1.
Rolul distribuţiei este, pe de o parte, să faciliteze achiziţionarea şi consumarea serviciilor
turistice de către clienţi, precum şi de a face posibilă, pe de altă parte, compararea şi alegerea
acelor combinaţii de servicii turistice căutate de aceştia (din punct de vedere al destinaţiilor, al
mijloacelor de transport utilizate, al condiţiilor de cazare şi alimentaţie, al tipurilor de agrement
oferit etc.)2.
Distribuitorii specializaţi realizează o preselecţie a produselor turistice, în baza unor
aprecieri calitative, uşurând, astfel, eforturile clienţilor – turişti potenţiali, de alegere, dintr-un
număr atât de mare de prestatori de servicii specifice, pe cei mai potriviţi, faţă de aşteptările
acestora.
Indiferent de produsul oferit, problema principală a oricărei politici de distribuţie o
constituie alegerea celor mai bune canale, în funcţie de o serie de caracteristici ale pieţei, ale
produselor, ale concurenţei etc.
Canalul de distribuţie reprezintă o succesiune de intermedieri comerciale, care dirijează
produsul, de la producător, la consumatori şi care evidenţiază transferurile succesive ale dreptului
de proprietate asupra produsului respectiv3.
Ca orice alte produse, şi cele turistice pot fi distribuite prin diferite canale, directe sau
indirecte, în funcţie de intersele producătorului (prestatorului) şi de mediul în care acesta
acţionează (vezi figura 8.1).
Figura nr. 8.1. Canale de distribuţie ale produsului turistic

Canalul 1

Consumatorii
Canalul 2 Produsul de produse
turistic Tour- turistice
operator

Canalul 3 Agenţie
de
Canalul 4 turism

Sursa: Adaptare după Kotler, Ph. (coordonator), Principiile Marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, p. 965.

Tipuri de canale de distribuţie în turism

Distribuţia prin canale directe, excluzând în totalitate intermediarii, presupune vânzarea
nemijlocită a serviciilor, de către prestator, clienţilor. Această situaţie se întâlneşte în special
atunci când cererea este suficient de mare, în raport cu oferta, pentru un anumit serviciu turistic
(servicii de transport, cazare, alimentaţie, agrement, etc.). Turiştii experimentaţi, care preferă
formele de turism pe cont popriu şi care doresc să aibă, pe parcursul călătoriei, o libertate de
mişcare cât mai mare, sunt cei care se adresează direct prestatorilor de servicii, deoarece nu
doresc să fie legaţi de un grup organizat sau de anumiţi prestatori de servicii.
Distribuţia directă presupune o serie de avantaje pentru unităţile prestatoare de servicii
turistice, printre care, menţionăm:
1
Jugănaru, Ion-Dănuţ, Managementul restructurării în turismul românesc de litoral, teză de doctorat, A.S.E.,
Bucureşti, 2004, p.112
2
Gherasim, T., Gherasim, D., op. cit., p. 209
3
Maxim, E., Gherasim, T., Bazele marketingului, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1997, p. 403
58
 - posibilitatea de a-şi vinde prestaţiile la preţuri mai mari, negrevate de comisioanele pe care,
altfel, ar fi trebuit să le cedeze intermediarilor;
- fluxuri mai bune de numerar, datorită încasării contravalorii prestaţiilor turistice înainte ca
prestarea propriu-zisă a acestora să aibă loc;
- un contact direct cu consumatorii serviciilor prestate, putând fi identificate, astfel, mai bine,
nevoile, dorinţele şi preferinţele acestora;
- fluxurile de informaţii, atât dinspre clienţi spre prestatori, cât şi în sens invers, sunt mai
rapide, reducându-se situaţiile de neînţelegeri datorate unor distorsiuni informaţionale etc.
Şi clienţii sunt, în general, satisfăcuţi de sistemul distribuţiei (vânzării) directe, atât pentru
libertatea de mişcare ce li se conferă, cât şi pentru că pot beneficia de o atenţie deosebită, chiar de
servicii personalizate, din partea prestatorilor. Unii dintre ei sunt, însă, mai sensibili la faptul că
trebuie să plătească preţuri (tarife) mai mari pentru serviciile de care beneficiază, comparativ cu cele
practicate în cazul turismului organizat (apelând, deci, la canalele indirecte de distribuţie).
Canalul scurt de distribuţie se pretează în special pentru produsele turistice simple, cum
este cazul rezervărilor pentru curse de transport aerian sau pentru serviciile de cazare turistică, în
timp ce produsele mai complexe (de tipul circuitelor, al croazierelor) se impune intervenţia unui
intermediar specializat1.
Canalele indirecte de distribuţie sunt utilizate pentru formele de turism organizat şi
semiorganizat. Avantajele pentru turist, în cazul apelării la aceste forme sunt, în principal,
următoarele:
- preţurile mai reduse pe care le plătesc pentru întregul pachet de servicii turistice, faţă de suma
preţurilor pe care ar trebui să le plătească pentru fiecare prestaţie în parte;
- comoditatea, dată de efectuarea unei singure plăţi pentru toate serviciile şi facilităţile de care
beneficieză turistul în cadrul pachetului de servicii achiziţionat;
- siguranţa că turistul va beneficia de toate serviciile turistice la care se aşteaptă (fără riscul de
a nu găsi locuri de cazare sau la transport etc., ca în cazul turismului pe cont propriu).
Desigur, există şi dezavantajul unei libertăţi limitate de mişcare pentru turist, faţă de situaţia
turismului pe cont propriu.
În privinţa prestatorilor de servicii turistice, aceştia sunt nevoiţi să apeleze la intermediari,
pentru vânzarea produselor lor, îndeosebi în perioadele de sezon intermediar şi de extrasezon.
Importanţa agenţiilor de turism creşte cu cât distanţa ce separă domiciliul turistului faţă de
destinaţia voiajului este mai mare, iar distribuţia turistică se dovedeşte mai eficace, de regulă, cu
cât punctele de vânzare sunt amplasate mai aproape de consumatorii potenţiali.
Prin apelarea la intermediari, întreprinderile prestatoare de servicii turistice vor putea să
aibă acces la noi pieţe, ce le sunt inaccesibile altfel, prin distribuţia directă, datorită cheltuielilor
publicitare importante pe care aceasta le-ar presupune. În plus, intermediarii locali cunosc mai
bine piaţa din zona lor, putând să conceapă acele produse care să corespundă cel mai bine cererii,
în conformitate cu rezultatele propriilor cercetări de marketing.
Pentru ca o politică de distribuţie să se dovedească eficientă, este foarte importantă
alegerea intermediarilor, selecţia acestora realizându-se după o serie de criterii, precum2 gradul
de specializare al acestora, raza lor de activitate, politicile de marketing adoptate.
Intermediarii care intervin în industria ospitalităţii sunt angrosişti, reprezentaţi de tour-
operatori şi detailişti, respectiv agenţii de turism, la care se adaugă şi agenţiile de vânzare ale
companiilor aeriene şi a altor societăţi de transport (de căi ferate sau autocare), organizaţii
sindicale, centre de rezervări, cluburi, asociaţii sportive, departamente specializate ale unor mari
întreprinderi, grupuri religioase, puncte de turism din cadrul unor centre universitare etc.
Conform altor clasificări3, intermediarii interni şi externi din cadrul turismului
internaţional, pot fi grupaţi în două categorii: cei de pe pieţele emiţătoare de turişti şi
intermediarii de la locul de destinaţie (agenţii receptoare, care oferă turiştilor asistenţă
specializată, recomandări şi informaţii, pe parcursul călătoriei şi a sejurului pe teritoriul ţării de
destinaţie).
1
Nedelea, Alexandru, Distribuţia directă în turism, Tribuna economică, nr. 3/2000, p. 29
2
Nedelea, Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 89
3
Postelnicu, Gheorghe, Introducere în teoria şi protecţia turismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 150
59
 Principalii distribuitori ai produselor turistice sunt agenţiile de turism, care prezintă două
mari avantaje faţă de celelalte forme de distribuţie 1: o protecţie aproape totală a consumatorului
de turism şi garanţiile financiare, acordate atât turiştilor, cât şi prestatorilor.
Pe piaţa turistică europeană, forma cea mai răspândită de organizare a intermediarilor din
turism este cea a micilor agenţii independente, detailiste, care colaborează cu un număr redus de
mari agenţii touroperatoare acestea fiind cele care realizează conceperea şi “montarea” de
produse turistice.

8.1.1. Canale directe de distribuţie

Utilizarea canalelor directe de distribuţie în turism (fără intervenţia intermediarilor) este
specifică formelor de turism pe cont propriu (turişti individuali sau grupuri mici de persoane, în
general, grupuri cu afinitate). În Europa, majoritatea turiştilor preferă să îsi conceapă singuri
voiajul, solicitând în mod nemijlocit, de la prestatori, serviciile pe care le consideră necesare şi
corespunzătoare preferinţelor lor. Aceştia fac parte din categoria turiştilor experimentaţi, dornici
de a benficia, pe parcursul călătoriei, de o mai mare mobilitate şi de independenţă în solicitarea
unor servicii, nefiind legaţi de un grup organizat.
Întreprinderile prestatoare de servicii turistice recurg în special la distribuţia prin canale
directe, în condiţiile în care, pe piaţa turistică respectivă, există o cerere suficient de mare,
comparativ cu oferta.
Avantajele principale ale distribuţiei directe în turism constau în posibilitatea ca
prestatorii să aibă un contact direct şi permanent cu potenţialii consumatori, putând, astfel, să
identifice mai uşor şi mai rapid nevoile şi preferinţele acestora, ceea ce va permite să îşi
fundamenteze în mod realist şi corect politicile proprii de marketing2.
De asemenea, comercializarea serviciilor turistice prin canale directe permite unităţilor
prestatoare să exercite un control sporit asupra distribuţiei şi asupra produsului turistic.
Desigur, un avantaj important pentru prestatori este şi acela că preţul la care îşi vând
serviciile către turişti este degrevat de comisioanele percepute eventualilor intermediari,
obţinând, astfel, un profit superior. Nu întâmplător unele companii aeriene de transport ori şi-au
organizat propriile agenţii de voiaj, iar numeroase structuri de cazare turistică şi-au organizat
centre de rezervare sau chiar agenţii proprii detailiste.
Există, însă, şi o serie de inconveniente (dezavantaje) ale distribuţiei turistice fără
intermediari. Astfel, turiştii vor plăti mai mult pentru prestaţiile turistice solicitate (decât în cazul
formelor organizate de turism, utilizând intermediari), iar prestatorii vor avea costuri
suplimentare, determinate de gestionarea propriului sistem de distribuţie şi pentru promomovarea
produselor turistice care, în acest caz, rămân în sarcina exclusivă a prestatorilor.
Cel puţin în perioadele de extrasezon, când cererea turistică este mult diminuată,
prestatorii sunt nevoiţi să apeleze la intermediari, pentru a-şi putea valorifica în mod eficient
capacitătile turistice disponibile.
Canalul scurt de distribuţie se pretează, în special, pentru produsele turistice simple,
precum rezervările la companiile aeriene sau la unităţile de cazare turistică. De asemenea,
distribuţia directă este mai frecvent utilizată de unităţile de alimentaţie publică, decât de cele de
cazare, intermediarii din turism considerând, frecvent, că distribuţia serviciilor de masă nu este
suficient de profitabilă.
Acest sistem de distribuţie este, în general, bine acceptat şi de către clienţi, deoarece, prin
raporturile directe, nemijlocite, aceştia au senzaţia unei atenţii deosebite ce le este acordată din
partea prestatorilor.
În privinţa principalelor forme de turism (intern şi internaţional) se poate observa că
distribuţia directă este utilizată mai frecvent în turismul intern.
• Sistemele de rezervări sunt specifice vânzării directe pentru serviciile de cazare, alimentaţie
şi transport, sistem strâns legat de aparatul promoţional al firmelor turistice. Aceste sisteme
pot fi organizate în trei moduri distincte3 :
1
Nedelea, Alexandru, op. cit., p. 90
2
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., Producţia şi comercializarea serviciilor turistice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2004, pp. 239-242
3
Holloway, J.C., Plaut, R.V., Marketing for tourism, Pitman Publishing, London, 1990, p. 206
60
a) sistemul manual, tradiţional, prin care sunt făcute înregistrări în diferite forme grafice, ale
solicitărilor primite, ţinându-se, permanent, legătura cu prestatorul de servicii, care realizează
evidenţa vânzărilor efectuate;
b) sistemul parţial computerizat, prin care evidenţele sunt ţinute cu ajutorul calculatorului, iar
legăturile dintre prestator şi centre de rezervări se realizează telefonic;
c) sistemul complet automatizat, prin care atât evidenţele, cât şi legăturile, sunt realizate prin
intermediul unor computere interconectate. Acest sistem asigură, instantaneu, posibilitatea
alegerii, de către client, a locului de cazare dorit, precum şi scoaterea din circuit a locului
respectiv, după ce a fost achiziţionat.
• O altă modalitate de realizare a distribuţiei directe este cea a deschiderii, de către unii
prestatori din industria turistică (companii aeriene, lanţuri hoteliere etc.) de puncte de
vânzare (birouri, oficii), prin cumpărarea sau închirierea de spaţii în aeroporturi, holuri de
hoteluri, centre comerciale sau de afaceri, amplasate în zone cu mare vizibilitate şi circulaţie
intensă.
• Distribuţia prin metode automate a început să fie experimentată în ultimii ani, în special în
domeniul eliberării automate a biletelor pentru companiile de transport. Astfel, în aeroporturi,
în unele hoteluri, bănci sau supermarket-uri au fost instalate asemenea maşini, de tip
’’Satellite ticket printer’’, ce permit eliberarea de bilete ale agenţiilor de voiaj având la bază
un suport electronic. De asemenea, există sisteme ale companiilor aeriene (Automate
Ticketing Machines) prin care clienţii cu acces la informaţiile privind orele de zbor pot face
rezervări şi pot obţine biletele dorite, prin inserarea unei cărţi de credit1. Se anticipează că, în
anii următori, această modalitate de distribuţie va cunoaşte, în întreaga lume, o dezvoltare
deosebită.
• Comercializarea (distribuţia) electronică a produselor turistice, utilizând comerţul
electronic (e-commerce), respectiv comerţul prin Internet, a devenit, în ultimii ani, unul dintre
mijloacele privilegiate, atât în sectorul informării, cât şi al vânzării, în sectorul turismului.
Astfel, conform statisticilor organizaţiei European Internet Travel Monitor, încă din anul
1999, numărul turiştilor europeni care au utilizat acest mijloc a depăşit 27 de milioane, iar
acest număr a continuat să crească, în ritmuri deosebite, în anii următori2. Un « e-călător »
este acea persoană care a căutat informaţii pe Internet, înainte de a-şi rezerva un loc pe o
pagină de Internet (site) sau printr-un mijloc tradiţional. Se apreciază că unul din patru dintre
cei ce caută astfel de informaţii pe Internet devine cumpărător al unui bilet de transport sau al
unor servicii de cazare etc. Dintre ţările europene, pe primele locuri în privinţa utilizatorilor
comerţului prin Internet, în domeniul serviciilor turistice, se află Germania, Marea Britanie şi
Franţa.

8.1.2. Canalele indirecte de distribuţie

Utilizarea acestor canale de distribuţie este specifică pentru formele de turism organizat şi
semiorganizat. Turiştii care nu doresc să îşi organizeze călătoria sau sejururile de vacanţă pe cont
propriu, apelează la agenţiile de voiaj. Astfel, cumpărătorul potenţial al produselor turistice are
posibilitatea de a se informa asupra diversităţii de destinaţii şi programe turistice oferite de piaţă,
le poate evalua, compara şi îşi poate alege produsul ce corespunde cel mai bine preferinţelor
sale3. De asemenea, acesta are şi avantajul de a-şi putea achiziţiona, în prealabil, toate serviciile
complementare dorite, pentru perioada voiajului sau a sejurului său, la un preţ mai scăzut şi într-
un timp mai scurt decât dacă ar fi apelat în mod direct la prestatorii de servicii turistice.
Turiştii apelează la agenţiile de voiaj pentru cumpărarea produselor turistice pe care şi le
doresc, din diverse motive, printre care:
- asigurarea cazării, de către agenţiile de voiaj, în destinaţii de vacanţă în care este posibil să
nu mai poată fi găsite locuri libere disponibile, la momentul în care acestea ar fi solicitate, în
situaţia turiştilor pe cont propriu ;

1
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 242
2
Vellas, François, op. cit., p. 108
3
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., pp. 243-244
61
- reducerile de tarife, obţinute de intermediari de la prestatorii de servicii turistice, reduceri de
care beneficiază cei care utilizează serviciile intermediarilor, spre deosebire de tarifele la care
turiştii pe cont propriu pot achiziţiona aceleaşi servicii (reduceri ce pot ajunge la 25-30%) ;
- comoditatea oferită turistului, care poate efectua o singură plată pentru toate serviciile de care
va beneficia pe parcursul călatoriei şi sejurului său, scutindu-l pe acesta de grija achiziţionării
fiecărui serviciu în parte şi de efectuarea plăţilor aferente fiecărui serviciu ;
- varietatea, respectiv faptul că voiajele forfetare oferă toate serviciile, atracţiile şi facilităţile
disponibile într-o zona turistică, ceea ce ar fi dificil de obţinut de către turistul pe cont
propriu ;
- securitatea financiară asigurată turistului prin legislaţia în vigoare.
De regulă, importanţa intermediarilor în turism creşte în mod proporţional cu distanţa ce îl
separă pe turist de locul de destinaţie al călătoriei sale.
Pentru prestatorii de servicii turistice, apelarea la intermediari le permite acestora să acceadă
la noi pieţe, inaccesibile lor printr-o distribuţie directă, datorită investiţiilor şi cheltuielilor
publicitare necesare. Intermediarii pot realiza lansarea şi promovarea ofertelor turistice ale
firmelor prestatoare pe o scară mai largă, pe un număr mai mare de pieţe turistice, comparativ cu
varianta distribuţiei directe, iar aceşti intermediari cunosc mai bine pieţele pe care acţionează,
realizează propriile cercetări de marketing şi vor valorifica numai acele produse turistice
corespunzătoare cererii de pe acele pieţe.

8.1.3. Tipuri de intermediari pe pieţele turistice

În domeniul turismului intermediarii se compun din en-gros-işti – reprezentaţi de tour-
operatori şi din detail-işti, reprezentaţi de agenţiile de turism (de voiaj), la care se adaugă
agenţiile de vânzare ale companiilor aeriene, care vând produse mai complexe (nu numai bilete
de transport), birouri de turism, centre de rezervări, cluburi, asociaţii, departamente specializate
ale unor mari întreprinderi, puncte de turism pe lângă centrele universitare etc.
Din punctul de vedere al pieţelor pe care acţionează, intermediarii din turism, interni şi
externi, pot fi grupaţi în: intermediari pe pieţele emiţătoare de turişti şi intermediari la locul de
destinaţie (în această categorie fiind cuprinse agenţiile receptoare ce oferă turiştilor asistenţi
specializaţi- transferuri, servicii de ghid etc. – la locul de sosire şi pe perioada sejurului)1.
Dezvoltarea şi intensificarea circulaţiei turistice a condus la crearea unui număr mare de
agenţii de turism, având rol de întreprinderi de distribuţie, ce facilitează contactele dintre
clientela turistică potenţială din ţară (zona, localitatea) de reşedinţă a turiştilor şi firmele
prestatoare de servicii turistice din zona receptoare, aleasă de turişti ca destinaţie turistică2.
Agenţia de turism constituie principalul distribuitor al produselor turistice, datorită faptului
că prezintă cel puţin două mari avantaje faţă de celelalte firme de distribuţie : protecţia aproape
totală a consumatorului de turism şi garanţiile financiare, acordate atât turiştilor, cât şi
prestatorilor.
Cele mai numeroase agenţii de turism sunt concentrate pe continentul european (cca 70%),
urmate de cele din America de Nord (cca 14%), Asia şi Pacific (cca 8%) şi America de Sud şi
Centrală, respectiv Africa şi Orientul Mijlociu (cu câte 4%).
Noţiunea de agenţii de voiaj, utilizată în terminologia Organizaţiei Mondiale a Turismului, nu
are aceiaşi accepţiune şi în România, unde s-a evitat utilizarea sa, pentru a nu se confunda
agenţiile de turism cu agenţiile de voiaj aparţinând Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române,
care nu fac altceva decât să efectueze rezervări şi să vândă bilete de transport pentru persoane, pe
calea ferată.
În ţările Uniunii Europene există două tipuri de agenţii de turism :
a) agenţie angrosistă (tour-operatoare) care concepe, pregăteşte şi comercializează produse
turistice forfetare, destinate a fi distribuite atât în mod direct, prin propriile unităţi, cât şi
prin agenţii detailiste ;
b) agenţie detailistă, care furnizează celor interesaţi informaţii asupra posibilităţilor de voiaj,
cazare, servicii suplimentare etc. şi care sunt autorizate de prestatorii acestor servicii să le

1
Postelnicu, Gh., Introducere în teoria şi practica turismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 150
2
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., pp. 257-258
62
 vândă, la tarifele convenite. În cadrul contractului de vânzare a produselor respective,
agenţiile de turism acţionează ca intermediar.
Forma cea mai răspândită de organizare a intermediarilor din turism în ţările Uniunii
Europene este cea a micilor agenţii independente, implicate îndeosebi de vinderea în detail a
serviciilor turistice. În schimb, există un număr relativ redus de mari tour-operatori, care îşi
distribuie produsele lor direct clienţilor sau prin intermediul unor mici agenţii detailiste.
Din analiza pieţei turistice internaţionale1 rezultă că situaţia « ierarhiei organizaţiilor din
industria ospitalităţii » se prezintă astfel :
- Marile concerne turistice, care s-au transformat în adevărate organizaţii monopoliste, dispun
de o reţea largă de birouri şi puncte de valorificare, acestea ocupând cea mai mare pondere în
turismul organizat de trimitere şi primire pe piaţa turismului internaţional din ţările
respective. Unele dintre marile grupări turistice tind să îşi extindă aria de activitate, utilizând
ca puncte de vânzare şi reţele ale marilor magazine, reţele de ghişee ale unor bănci, agenţii de
asigurări etc.
- Agenţiile de voiaj de mărime mijlocie, care îşi vând propriile aranjamente turistice,
contractate cu parteneri externi, dar care preiau parţial, spre vânzare, şi aranjamente de la alţi
organizatori de turism puternici. Raza de acţiune a acestor agenţii este mai redusă, faţă de cea
a marilor tour-operatori, ele limitându-se, de regulă, la nivelul regional.
- Agenţiile de turism mici care sunt cele mai numeroase, cel mai adesea detailiste, ele activând
în turismul internaţional, în principal, ca vânzători ai programelor marilor concerne
organizatorice de voiaje. Pentru a rezista competiţiei marilor tour-operatori aceste agenţii îşi
concentrează activitatea pe acţiuni ale turismului intern sau oferă programe turistice externe,
diferite de turismul de masă (de ex : croaziere maritime, turism balneo-medical, voiaje de
studii sau profesionale, programe pentru tineret etc.). Deşi sunt cele mai numeroase, agenţiile
şi birourile de turism ocupă o pondere modestă în volumul de activitate în ţările în care
acţionează.

8.1.3.1. Tour-operatorii
Tour-operatorii sunt producătorii de produse turistice. Ei sunt organizaţi ca întreprinderi
specializate în organizarea voiajelor forfetare.
Aceste întreprinderi se ocupă de selecţionarea prestatorilor, de asamblarea prestaţiilor
turistice într-un produs complex, oferit şi comercializat pe piaţă sub forma unui pachet de
servicii, pe care îl include în cataloagele difuzate şi agenţiilor de voiaj detailiste cu care au
încheiate contracte de distribuţie.
Crearea (sau montajul) unui produs turistic cuprinde mai multe faze importante, care se
derulează pe parcursul unor perioade îndelungate, de câteva luni, uneori chiar de câţiva ani. Cele
mai importante faze urmărite de producătorul de produse turistice sunt următoarele2 :
a) studiile de piaţă ;
b) negocierea contractelor cu prestatorii de servicii ;
c) crearea produsului turistic.
a) Studiile de piaţă
Acestea au ca scop cunoaşterea şi analizarea elementelor–cheie, relevante, ale
caracteristicilor pieţei şi ale mediului acesteia. Dată fiind specificitatea fiecărui produs turistic,
studiile de piaţă trebuie să fie adaptate orientărilor proprii din cadrul fiecărui proiect, chiar dacă
metodologia generală utilizată rămâne aceeaşi. Studiile respective se realizează asupra
caracteristicilor cererii şi ale ofertei, asupra oportunităţii unui proiect (produs turistic), asupra
termenelor de derulare şi asupra costurilor.
Un studiu de piaţă se construieşte în baza unei strategii de anchetă, al cărei scop este
testarea ipotezelor celor mai realiste. Anchetele se realizează pornind de la sondajele efectuate pe
eşantioane reprezentative ale populaţiilor avute în vedere. Ele furnizează informaţii de ordin
cantitativ şi calitativ. Pentru realizarea acestor anchete, deosebit de importantă este conceperea

1
Idem, pp. 261-262
2
Vellas, François, op. cit., pp. 100-106
63
chestionarelor, care trebuie să poată amesteca întrebări închise, foarte precise şi întrebări
deschise, destinate unei mai bune cunoaşteri ale motivaţiilor consumatorilor.
Studiile de piaţă furnizează un ansamblu de informaţii, ce permit determinarea
comportamentelor faţă de un produs, atitudinile şi reacţiile, în special prejudecăţile referitoare la
o anumită ţară de destinaţie, care sunt destul de numeroase în turismul internaţional (aspecte
politice, culturale, climatice, sociale, etc.)
Pentru a corespunde aşteptărilor, un studiu de piată trebuie să răspundă la trei întrebări
principale :
1) Ce mărime să aibă eşantionul persoanelor chestionate şi ce metodă de eşantionare să
fie aleasă ? Cea mai utilizată este metoda eşantionării întâmplătoare, care utilizează calculele
de probabilitate şi pentru care operatorul nu are nici o iniţiativă personală în privinţa alegerii
indivizilor ce vor fi chestionaţi. O metodă raţională este cea a formării eşantionului pornind
de la categoriile socioprofesionale şi de la repartiţia geografică a locurilor de reşedinţă
reprezentative ale populaţiei ce va fi cercetată.
2) Cea de-a doua întrebare se referă la natura informaţiilor căutate. Este vorba de
determinarea clientelei potenţiale(« ţintă »). Scopul acesteia este identificarea unui grup de
consumatori potenţiali, pentru care să fie adaptat produsul şi să se pregătească o campanie de
promovare eficientă.
3) Cea de a treia întrebare se referă la tehnicile de anchetă. Anchetele se realizează, de
regulă, la domiciliul celui intervievat, utilizând un chestionar ce cuprinde o serie de întrebări,
la care trebuie acordat un răspuns foarte precis, amestecate cu alte întrebări de natură mai
generală, ce servesc drept pretext pentru celelalte. Această metodă, care este cea mai
completă, este, însă, foarte costisitoare. De aceea ea este completată, frecvent, cu anchete
telefonice sau prin poştă, chiar dacă acestea nu ajung la rezultate la fel de fiabile, iar
procentajul non-răspunsurilor este ridicat. Din acest motiv, de altfel, adesea, se realizează,
anchete în locurile de aşteptare sau acolo unde persoanele interogate se găsesc şi sunt
disponibile (sălile de aşteptare ale gărilor feroviare, autogări sau aeroporturi).
b) Negocierea contractelor cu prestatorii de servicii
După obţinerea, prin intermediul studiilor de piaţă, a unei cunoaşteri suficient de precise a
cererii turistice sau, altfel spus, a dorinţei şi a mijloacelor financiare ale clientelei potenţiale,
fabricantul produselor turistice trebuie :
1) – să conceapă acele produse ce corespund acestei cereri;
2) – să negocieze « montajul », respectiv combinarea serviciilor componente ale
produsului turistic, realizate de către diverşi prestatori de servicii ;
3) – să încheie contractele cu aceştia.
1) Conceperea produsului
În faţa unei concurenţe internaţionale severe, fabricantul de produse turistice va trebui să
caute cea mai bună soluţie de adaptare a produselor sale la nevoile consumatorilor. Pentru
aceasta este nevoie de o bună cunoaştere a pieţei existente şi a raportului calitate/preţ.
Cunoaşterea pieţei se bazează pe ansamblul informaţiilor ce au putut fi obţinute prin
studiile de piaţă. Acestea se referă, în special, la:
- Clientelă: segmentarea pe vârste, pe categorii profesionale, locuri de reşedinţă, pe
tranşe de venituri, pe obiceiuri de viaţă şi pe gusturi în materie de turism;
- Concurenţă: necesitatea de adaptare a elementelor ce compun produsul, în scopul
de a-l diferenţia de oferta concurenţei precum şi necesitatea de a dispune de mijloacele de
promovare şi de publicitate care să permită să fie atinsă cât mai bine clientela vizată;
- Resursele turistice de la locul de destinaţie:
- Resurse naturale, culturale, elemente de infrastructură, servicii, animaţie, excursii.
Aceste informaţii diverse permit stabilirea ţintelor corespunzând grupurilor de
consumatori cărora le vor fi propuse produsele turistice cele mai bine adaptate ;
- Căutarea celui mai bun raport calitate/preţ. Aceasta presupune o adevărată
strategie a fabricantului de voiaje, strategie ce are ca scop efectuarea de comparaţii cu
produsele concurente. Strategia comercială respectivă se axează pe trei puncte principale:

64
• Competitivitatea, care reprezintă elementul fundamental al raportului calitate/preţ. Căutarea
celei mai bune competitivităţi presupune o concepţie şi o gestiune riguroasă a produselor
oferite, astfel ca fiecărui segment de consumatori să îi corespundă un produs specific, având,
în categoria respectivă, raportul calitate/preţ cel mai favorabil.
• Lărgirea gamei de produse, care permite atingerea următoarelor scopuri:
 să propună consumatorilor o gamă largă de opţiuni;
 să ocupe o parte suficientă a pieţei (cu gama aşteptată de produse), pentru a-i
determina pe eventualii concurenţi să se retragă;
 să favorizeze înnoirea produselor, printr-o diversificare dinamică, în măsura
necesară (inovare);
 să se ajungă la o cât mai scăzută vulnerabilitate comercială în fata riscurilor de
instabilitate politică, a fluctuaţiilor importante ale ratelor de schimb valutar, a acţiunilor
concurenţei, etc.
Lărgirea gamei de produse nu trebuie să se realizeze în detrimentul competitivităţii
preţurilor şi al eficienţei activităţii. Din acest motiv, trebuie adoptată o strategie corespunzătoare
privind gama sortimentală, ce trebuie să evolueze în timp, în scopul adaptării produselor la
evoluţia gusturilor consumatorilor, la variaţiile cursului de schimb valutar sau la evoluţia puterii
de cumpărare.
În cadrul acestei strategii, câştigurile sau pierderile puterii de cumpărare în ţările de
rezidenţă ale turiştilor, datorate disparităţilor preţurilor şi fluctuaţiilor cursurilor de schimb, joacă
un rol foarte important, întrucât determină raportul calitate/preţ al produsului propus într-o
anumită destinaţie şi deci, atracţia pentru destinaţiile mai favorabile din acest punct de vedere.
Specificitatea produselor şi o bună imagine de marcă a fabricantului permit întreprinderii de
turism să-şi întărească poziţia în faţa concurenţei şi joacă un rol important în strategia
comercială.
2) Negocierea pe perioada montajului produsului turistic.
Pentru ca un produs să fie competitiv, fabricantul de voiaje trebuie să negocieze în mod
riguros, cu fiecare prestator de servicii, pentru ca prestaţia acestora, de o anumită calitate, să fie
furnizată la preţul cel mai avantajos. Este cazul, îndeosebi, al transportatorilor (în special cei
aerieni şi rutieri) şi al celorlalţi prestatori de servicii turistice, precum cele de cazare, masă,
animaţie sau servicii speciale pentru anumite produse – cum este turismul cultural, turismul de
sănătate etc. S-a putut constata, astfel că, pe anumite pieţe, datorită elasticităţii considerabile a
pieţei la preţ, o scădere a preţurilor cu 15-20% poate dubla dimensiunea pieţei potenţiale.
Negocierea reprezintă o activitate dificilă. Ea are cu atât mai multe şanse de reuşită, cu
cât fabricantul de voiaje dispune de o bună imagine de marcă, de fluxuri turistice importante şi de
mijloace financiare care să îi permită nu numai să garanteze o bună finalizare a operaţiunilor pe
care şi le propune, dar să şi poată plăti în avans unele dintre prestaţiile pe care le solicită.
Fabricantul de produse turistice este, adesea, determinat să aleagă acele destinaţii din
ţările unde preţurile diferitelor prestaţii sunt scăzute, datorită costurilor salariale reduse, a
ajutoarelor de stat primite sau a unui curs de schimb favorabil. Desigur, condiţia esenţială este ca
destinaţiile ce prezintă asemenea avantaje să corespundă preferinţelor clientelei şi cu condiţia ca
raportul calitate-preţ să rămână satisfăcător. Aceasta explică faptul că ţările ce practică preţuri de
dumping pentru prestaţiile lor turistice (în scopul de a încasa valută forte) nu reuşesc întotdeauna
de a avea o afluenţă turistică deosebită, în măsura sperată, având în vedere nivelul preţurilor
practicate. Tour-operatorii importanţi dispun de o forţă de negociere deosebită, datorată
mijloacelor de care dispun şi garanţiilor pe care le aduc. Forţa de negociere puternică pe care o au
le permite acestora să obţină preţuri foarte competitive.
Pentru a nu mai depinde de diferiţii prestatori de servicii, ce contribuie, de regulă la
montajul unui produs turistic, unii tour-operatori îşi montează produsele lor în cadrul unei strânse
integrări a diferitelor prestaţii. În orice caz, negocierea trebuie să ajungă la montajul unui produs
turistic cu preţul cel mai competitiv posibil, pentru un raport calitate-preţ satisfăcător. Acest preţ
va trebui să cuprindă, întotdeauna, şi comisioanele percepute de către agenţiile de voiaj
distribuitoare sau de alţi intermediari, cheltuielile de publicitate şi de administrare aferente

65
produsului respectiv, precum şi să acopere riscurile de realizare a unor vânzări inferioare
coeficientului de ocupare prevăzut.
c) Crearea produselor turistice
După finalizarea negocierilor se trece la încheierea contractelor internaţionale cu diferiţi
prestatori de servicii implicaţi : contracte de reprezentare cu agenţiile de turism în ţările de
destinaţie, contracte de transport etc. Aceste contracte vor conţine şi clauze privind împărţirea
riscului comercial. În general, tour-operatorul este responsabil pentru produsul turistic pe care l-a
montat. El va trebui să plătească serviciile pentru care s-a angajat, în principal locurile de
transport şi de cazare neutilizate. Preţurile de catalog includ acest risc şi sunt calculate, de regulă,
pornind de la un grad de ocupare de cca 80%, ceea ce înseamnă că o parte importantă a riscurilor
este asumată de tour-operatori. Din acest motiv, ei trebuie să monteze o gamă de produse foarte
diversă, pentru destinaţii foarte diferite, pentru a putea compensa riscurile eventuale de
instabilitate politică, de variaţie a cursului de schimb valutar sau a erorilor comise în privinţa
alegerii unui produs ori a « montajului » acestuia.

8.2.2. Agenţiile de turism detailiste

Aceste agenţii de voiaj distribuie consumatorilor produsele concepute, montate şi
promovate de tour-operatori, precum şi anumite servicii ale unor firme prestatoare, încasând un
comision, calculat la volumul vânzărilor realizate. Aşadar, riscul valorificării parţiale a
pachetelor de servicii aparţine angrosistului de produse turistice, precum şi firmelor prestatoare,
având în vedere că agenţiile de turism detailiste nu cumpără, în avans, produse turistice1.
Conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Turismului2, în lume există peste 70.000 de
agenţii de voiaj autorizate, care deţin peste 200.000 de puncte de vânzare, din care peste 45.000
se află în Europa. De altfel, cea mai mare parte a agenţiilor de turism distribuitoare (cca jumătate)
sunt grupate în Europa.
Principalele activităţi desfăşurate de agenţiile de turism detailiste sunt următoarele:
- acordarea de asistenţă de specialiatte turiştilor (servicii de consiliere –
informaţii, recomandări privind programele turistice, tarife, servicii oferite, utilizând
pliante, cataloage şi alte materiale promoţionale;
- comercializarea de bilete de călătorie, interne şi internaţionale (ticketing), în
special pentru transportul cu avionul, trenul sau vaporul;
- vânzarea de servicii individuale: rezervări de locuri de cazare în structuri de
primire turistice, de agrement, etc., asistenţă cu ghizi turistici specializaţi, obţinerea de
vize turistice, de asigurări pentru turişti, efectuarea de transferuri, închirieri de
autoturisme, cu sau fără şofer (« rent à car ») etc.
Criteriile de care ţin seama agenţiile de turism în selectarea unităţilor de cazare ale căror
servicii le distribuie către turişti sunt, în principal3, următoarele :
- Reputaţia prestării unor servicii de calitate;
- Reputaţia privind onorarea rezervărilor;
- Nivelul tarifelor de cazare practicate;
- Uşurinţa cu care se colectează comisionul de la unităţile respective ;
- Cota de comision obţinută de agenţie;
- Proptitudinea răspunsului la solicitări.
O serie de agenţii detailiste, vânzătoare ale produselor concepute de tour-operatori ajung să
conceapă propriile produse turistice, pe care le oferă, adesea, clienţilor, alături de cele ale tour-
operatorilor cu care au încheiate contracte de distribuţie.

8.2.3. Alte categorii de intermediari

Există şi alte categorii de intermediari, decât tour-operatorii şi agenţiile detailiste « clasice ».
• Astfel, de regulă, tour-operatorii din regiunile emitente de turişti încheie contracte cu agenţii
de turism din zonele receptoare, respectiv din zonele de destinaţie a voiajelor, pentru a
1
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 268
2
World Tourism Organization, Tourism Statistic Service, 2000, www.world-tourism.org
3
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 269
66
 asigura asistenţa turiştilor la locul de sejur. Asemenea agenţii pot integra diferite servicii, pe
plan local (cazare, masă, agrement, transferuri etc.), sub forma unor produse turistice pe care
le vând tour-operatorilor.
• Alţi intermediari sunt organizatorii de călătorii – stimulent (« incentive trips »), care sunt
angrosişti, care asamblează pachete de servicii ce cuprind transportul, cazarea, agrementul –
produse pe care le oferă unor companii ce le oferă, ca recompensă (în mod gratuit), unor
salariaţi ai acestora, care au avut realizări deosebite în activitatea lor.
Asemenea călătorii – stimulent includ prestaţii ce nu sunt cuprinse în cataloagele tour-
operatorilor tradiţionali. Călătoriile efectuate de persoanele care beneficiază de astfel de
stimulente sunt consideratea fi componente ale turismului de afaceri.
Spre deosebire de pachetele de vacanţă clasice, călătoriile – stimulent reunesc elemente
selectate în funcţie de stilul de viată şi dorinţele celor care beneficiază de acestea (participarea la
evenimente culturale sau sportive, vizitarea unor locuri ce pot prezenta interes, fiind legate de
activitatea respectivilor angajaţi etc.)1.
Practica oferirii de călătorii de stimulare ca instrument motivaţional, în vederea creşterii
productivităţii muncii şi a motivării personalului este tot mai răspândită în rândul firmelor din
America de Nord, Europa şi Asia. Dintre cei peste 500 de organizatori de călătorii – stimulent din
SUA pot fi citaţi ca exemple American Express şi Kuoni.
Se estimează că, pe plan internaţional, peste 11 milioane de persoane călătoresc anual,
beneficiind de asemenea recompense. Dacă în SUA cca 70% dintre cei care practică această
formă de turism se deplasează însoţiţi de membrii din familie, în Europa, ponderea lor este de
doar 30%. Peste jumătate din cererea totală, pe plan mondial, pentru asemenea călătorii, provine
din SUA, iar în Europa, pe primele locuri în această privinţă se situează Anglia şi Germania, în
topul destinaţiilor europene aflându-se Parisul şi Londra.
Este important de remarcat că, în ultimii ani, Europa de Est este precepută ca una dintre cele
mai potrivite destinaţii pentru acest gen de călătorii, datorită existenţei unor atracţii deosebite
(obiective culturale, peisaje atractive, staţiuni balneo-climaterice renumite etc.), la preţuri mai
atractive decât în zonele occidentale. Dar, calitatea inferioară a infrastructurii generale şi a celei
specific turistice reprezintă obstacole importante în dezvoltarea călătoriilor – stimulent în această
regiune.
În ultimele două decnii au apărut şi s-au dezvoltat forme derivate ale voiajelor – stimulent,
precum : voiajele profesionale (ce includ participarea la conferinţe sau alte reuniuni profesionale
şi vizitele cu caracter tehnic), călătoriile sponsorizate (propuse de către firme unor furnizori,
clienţi sau distribuitori ai acestora) sau distribuirea de către firme a unor cecuri de călătorie către
unii dintre cei mai buni angajaţi.
• Organizatorii de reuniuni (congrese, conferinţe, seminarii, mese rotunde, etc.), care-şi oferă
serviciile diferitelor asociaţii, organizaţii non-profit, neguvernamentale, corporaţiilor,
instituţiilor guvernamentale sau educaţionale, tuturor organizaţiilor interesate de asemenea
evenimente. Această categorie de distribuitori turistici specializaţi realizează operaţiuni
diverse, legate de organizarea evenimentelor respective: selectarea locurilor de desfăşurare a
acestora, negocierile cu prestatorii de servicii de cazare, masă, transport pentru participanţi,
conceperea programelor de derulare a acţiunilor, inclusiv a activităţilor de agrement
complementare etc.
• Punctele de vânzare ale unor transportatori. Numeroase companii de transport (aerian, rutier,
feroviar sau maritim) deţin propriile birouri de vânzări, deşi colaborează şi cu agenţiile de
voiaj în vederea distribuirii serviciilor lor. Uneori, aceste birouri de vânzări îşi extind sfera de
activitate şi acţionează ca agenţii de turism, respectiv ca producători de produse turistice
proprii, ce cuprind, alături de prestaţiile de transport specifice, şi servicii de cazare,
alimentaţie, agrement, în locurile de escale şi la cele de destinaţie ale călătoriilor. De
exemplu, companiile maritime oferă, în calitate de tour-operatori, produse turistice de tip
croazieră.

1
Idem, p. 271
67
• Agenţiile de vânzare ale companiilor aeriene îşi realizează cca 80% din vânzări1 prin
colaborarea cu agenţii de voiaj, uneori vânzând şi programe ale acestora. Unele dintre
agenţiile companiilor aeriene concep şi produse turistice proprii, de tipul voiajelor forfetare,
ce cuprind, pe lângă transportul aerian, şi servicii de cazare, masă, agrement, la locul de
destinaţie a călătoriilor respective.
• Companiile de autocare nu numai că asigură, la cerere, servicii de transport turistic rutier
pentru tour-operatori, fie pe cursele internaţionale regulate, fie prin curse la cerere (charter),
dar există şi organizatori de voiaje în autocar « tour bus operators ») care asamblează şi
distribuie produse turistice ce grupează servicii de transport (cu autocarul), cazare, masă,
manipulare a bagajelor etc. Clientela specifică a acestor intermediari este formată în special
din tineri (elevi, studenţi), persoane de vârsta a III-a şi membrii ai unor cluburi sau asociaţii.
• Unele dintre Centrele de informare turistică realizează şi rezervări de servicii turistice, în
special de cazare.
• Societăţile de reprezentare a unităţilor de cazare2 încheie contracte cu unele hoteluri, pentru
care desfaşoară activităţi de intermediere a vânzărilor (preiau cererile de rezervare şi le
transmit la hoteluri). Aceste societăţi realizează şi activităţi de informare a clienţilor privind
oferta de cazare a unităţilor respective, promovează această ofertă în rândul agenţiilor de
turism şi realizează, de asemenea, acţiuni de cercetare a pieţei.
Adeseori, fondatorii unui astfel de sistem de reprezentare sunt mai multe lanţuri hoteliere
independente, de mici dimensiuni sau unele hoteluri importante3. Rolul acestor societăţi este
major, în cazul hotelurilor amplasate la mari distante de clienţii lor (de ex. pentru hoteluri din
Europa pentru clientela lor din Japonia).
• Departamentele de rezervare ale unor corporaţii. Un număr tot mai mare de corporaţii
preferă să îşi organizeze departamente specializate în organizarea călatoriilor pentru angajaţii
proprii, decât să apeleze la serviciile unor alţi intermediari. Angajaţii acestor departamente
sunt responsabili pentru cheltuirea cât mai eficientă a sumelor alocate călătoriilor de către
întreprinderile în care lucrează. Aceste departamente, spre deosebire de agenţiile de turism,
nu primesc comisioane din partea prestatorilor de servicii turistice.
• “Implanturile”, care sunt birouri sau sucursale ale unor agenţii de voiaj în cadrul unor
întreprinderi al căror personal efectuează deplasări profesionale frecvente şi în mod regulat.
Întreprinderea respectivă găzduieşte implantul, în mod gratuit, beneficiind, în contrapartidă,
de tarife preferenţiale pentru serviciile turistice organizate de acesta, inclusiv pentru
călătoriile – stimulent oferite angajaţilor. Activitatea principală a acestor implanturi o
constituie rezervarea şi vânzarea de bilete pentru mijloace de transport.
Alte categorii de intermediari în turism sunt: Cluburile turistice, unele organisme oficiale de
turism sau oficii de turism naţionale, regionale sau locale şi chiar unele bănci ori sistemul poştal
(de ex. în Marea Britanie).

Capitolul 9
POLITICILE DE PROMOVARE ÎN TURISMUL INTERNAŢIONAL

Politicile de promovare au devenit componente esenţiale ale politicilor turistice, în cele

mai multe dintre ţările de destinaţie. Având în vedere costurile campaniilor internaţionale ale
promovării şi ale marketingului turistic elaborarea acestor politici şi aplicarea lor se realizează, în
cele mai multe cazuri, la iniţiativa conjugată a autorităţilor publice şi a întreprinzătorilor din
turism. Diferite agenţii de politici turistice naţionale sunt chemate să coopereze, îndeosebi în
cadrul sau la iniţiativa organizaţiilor internaţionale specializate şi în special a Organizaţiei
Mondiale a Turismului.
Scopul instituţiilor din domeniul turismului este acela de promovare şi dezvoltare a
turismului naţional şi internaţional, de a asigura armonizarea şi complementaritatea sectorială şi

1
Lanquar, R., Le tourisme internaţional, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p.63
2
Lupu, N., Hotelul. Economie şi management, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 350-351
3
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 275
68
regională a politicilor macro-economice. Pe plan naţional, este vorba de Administraţiile
Naţionale ale Turismului şi de organizaţiile profesionale (hotelieri, agenţii de voiaj, tour-
operatori etc.), iar pe plan internaţional, de organizaţiile internaţionale guvernamentale şi
neguvernamentale.

9.1. Instituţii (organisme) şi organizaţii profesionale naţionale

care contribuie la promovarea turismului
Administraţiile şi organismele profesionale naţionale ale turismului sunt împuternicite să
realizeze organizarea, dezvoltarea şi funcţionarea sectorului turistic.

9.1.1 Administraţiile naţionale din domeniul turismului

Administraţiile sau Autorităţile Naţionale ale Turismului elaborează şi aplică politica
turistică a unei ţări.
Acestea asigură, în principal, promovarea turismului naţional, orientarea sectorială a
activităţilor turistice, coordonarea naţională a amenajării turistice regionale.
În statele cu structură unitară, aceste organisme pot fi constituie sub forma unui Minister
al Turismului sau al unui Secretariat de Stat al Turismului, inclus într-un alt minister (al
Economiei sau al Comerţului exterior etc.)sau a unui Comisariat General al Turismului ori a unei
simple Direcţii, în cadrul unei minsiter (al Tineretului, Sporturilor etc.). structura aleasă este
relevantă în privinţa locului ocupat de turism (sau pe care ar trebui să îl ocupe acesta) în cadrul
economiei naţionale. În funcţie de modul de organizare a puterii, centralizate sau descentralizate,
competenţele turistice sunt exercitate de către administraţia centrală sau, într-o mare măsură, de
către colectivităţile locale (regiuni, departamente, localităţi).
Într-un stat cu structură federală, competenţele în domeniul turismului sunt atribuite, în
principal, Statelor federale şi colectivitătilor locale, chiar dacă, în privinţa politicii economice,
puterea centrală este menită să exercite o putere de decizie care să influenţeze direct sau indirect
politica turistică. Totuşi, în unele ţări, competenţele statului în materie de turism sunt exercitate
de către organisme neguvernamentale, dar recunoscute şi, adeseori, controlate de către guvernele
respective. Statul trebuie să se achite de o serie de obligaţii în favoarea unei dezvoltări ordonate a
turismului, exercitându-şi funcţiile esenţiale: de coordonare a activităţii turistice, de reglementare
şi legiferare, de planificare şi de finanţare.
Aceste competenţe în domeniul turismului, exercitate de către administraţiile naţionale, se
realizează, în principal, în următoarele domenii:
- reprezentarea, pe plan internaţional, a intereselor turistice guvernamentale, negocierea şi
încheierea de acorduri turistice bilaterale şi multilaterale, al căror obiect îl constituie
favorizarea dezvoltării fluxurilor de turişti între statele semnatare. Organizarea cooperării
pentru prospectarea pieţelor turistice, valorificarea zonelor sau a resurselor turistice naţionale,
furnizarea cooperării pe plan financiar, tehnic, de adoptare reciprocă a unor masuri de
facilităţi vamale, ale politicii de frontieră, monetare, de realizare a unor transferuri de
tehnologie turistică (hoteliere, echipamente pentru sporturile de iarnă etc.);
- organizarea serviciilor de turism la scară naţională şi internaţională;
- planificarea şi dezvoltarea turismului (elaborarea planurilor directoare ale dezvoltării
turistice);
- reglementarea activităţilor şi controlul întreprinderilor din domeniul turismului (reglementare
şi legislaţie hotelieră, clasificarea hotelurilor şi restaurantelor, inspecţia şi concesiunea
licenţelor de exploatare);
- publicarea de statistici, anchete, studii şi cercetări (sondaje de opinie, studiul
comportamentului turiştilor etc.);
- promovarea turismului în străinătate (crearea, în străinătate, a birourilor de informare şi
promovare; publicarea de broşuri, prospecte, ghiduri şi alte materiale documentare pentru
informarea turistică);
- promovarea turismului în interiorul ţării (campanii publicitare în presă, la radio şi la
televiziune);

69
- facilităţi (acţiuni pe lângă autorităţile reponsabile, în vederea simplificării sau suprimării
controalelor vamale şi ale poliţiei de frontieră);
- primirea şi informarea turiştilor (în anumite ţări, există chiar o poliţie turistică, destinată
special pentru sprijinirea vizitatorilor naţionali şi străini);
- menţinerea, protejarea şi utilizarea resurselor turistice culturale şi artizanale (campanii în
favoarea conservării monumentelor, a site-urilor istorice, culturale, artistice);
- acţiuni în domeniul ecologiei şi al protecţiei mediului înconjurător (campanii în favoarea
protecţiei naturii, crearea de parcuri naţionale, protecţia rezervaţiilor naturale).
Pentru a-si exercita în mod efectiv competentele ce le sunt atribuite, administraţiile naţionale
ale turismului trebuie să dispună de putere de decizie si de resursele necesare, atât umane, cât
şi bugetare. Resursele respective sunt, adesea, insuficiente. Sunt frecvente situaţiile în care,
unele state, doar “afişează” dorinţa lor de a acorda prioritate politicii lor în domeniul
turismului, dar nu îşi dotează în mod corespunzător administraţiile lor naţionale de profil
(inclusiv Ministerul Turismului din ţările respective), cu materialele şi personalul necesar.
Astfel, în profida importanţei (declarative) acordate, turismul nu va putea beneficia de o
suficientă consideraţie şi de sprijinul necesar.
În statele descentralizate, în afara administraţiilor naţionale, o importanţă deosebită este
acordată colectivităţilor locale: regiuni, judeţe, localităţi. Acestea îsi constituie servicii
turistice proprii, alături de care există şi oficiile de turism sau “sindicate de iniţiativă”, care
joacă un rol esenţial în primirea turiştilor şi la promovarea turistică. Colectivităţile locale le
alocă acestor organisme finanţări importante pentru buna desfăşurare a activităţii lor.
Împreună cu administraţiile naţionale, regionale şi locale, colectivităţile locale exercită
competenţe ce influenţează în mod direct politicile turistice.
Ministerele Economiei, Finanţelor şi cel al Amenajării teritoriului joacă un rol major în
elaborarea şi aplicarea marilor planuri strategice de dezvoltare ce vor influenţa în mod direct
fluxurile turistice: investiţii, credite, rate de schimb valutar, reglementarea problemelor
privind formalităţile la frontieră etc. De asemenea, Ministerul Transporturilor este cel de care
depinde elaborarea şi aplicarea unei politici de protecţionism sau de liberalism în transporturi,
inclusiv în cele turistice, în privinţa traficului aerian, în special, dar şi în privinţa tarifelor
practicate.
Acţiunea administraţiilor locale are, de asemenea, un rol determinant, în privinţa
resurselor de care dispun, a competenţelor mai mari sau mai mici ce le sunt atribuite prin
reglementările existente în fiecare ţară. De exemplu, în Franţa, aceste competenţe sunt
exercitate de:
- Comitetele Regionale de Turism, care au ca sarcină aplicarea politicilor turistice
ale regiunilor, în special în privinţa promovării turistice şi în cea a amenajării turistice a
teritoriului în fiecare regiune;
- Comitetele Judeţene de Turism, care îşi exercită competenţele în materie de turism
la nivelul judeţelor, în principal în privinţa amenajării rurale şi în promovarea produselor
turistice. Aceste comitete elaborează asa-numitele Scheme Judeţene de Dezvoltare
Turistică, care permit completarea Schemelor de Dezvoltare şi Amenajare Turistică
regionale, la nivelul judeţelor.
- Oficiile de Turism şi Sindicatele de Iniţiativă se organizează la nivel de localităţi
şi asigură, în principal, serviciile de primire turistică şi promovarea produselor turistice
locale.
Administraţiile Naţionale de Turism, cele centrale şi locale sunt chemate să joace un rol
esenţial în promovarea politicilor turistice. Acestea depind de sprijinul acordat de celelalte
administraţii (centrale sau locale) şi de Parlament (care votează bugetul), dar şi de opinia
publică. De aceea, iportanţa acţiunii de sensibilizare a opiniei publice în privinţa turismului
este esenţială. În acest scop, guvernele trebuie să asigure posibilitatea de exercitare a
dreptului fiecărei persoane la petrecerea timpului liber, la turism, pe perioada vacanţelor şi
concediilor şi să îi pregătească pe cetăţenii ţării, pentru turism, dezvoltând fluxurile turistice
şi activităţile economice şi sociale pe care le implică.

70
 9.1.2. Organizaţiile profesionale naţionale
În unele ţări, profesioniştii din sectoarele legate de activitatea turistică s-au grupat în
organizaţii profesionale naţionale, sub forma asociaţiilor fără scop lucrativ, destinate să
favorizeze dezvoltarea activităţii lor profesionale şi să le apere interesele.
Există un număr mare de organizaţii profesionale, din toate specializările profesionale din
turismul naţional si internaţional (hotelărie, agenţii de voiaj, transportatori cu autocarele,
localităţi turistice rurale, staţiuni balneare şi balneo-climatice, staţiuni pentru sporturi de
iarnă, ghizi etc.). Aceste organizaţii profesionale sunt interlocutorii administraţiilor naţionale
de turism. Cele mai importante dintre ele sunt reprezentate, în multe ţări, în organismele
consulatative (Consiliul Economic şi Social, Consiliul Superior al Turismului) şi în cele
parlamentare. Pe plan internaţional, ele sunt reprezentate în organizaţii internaţionale
specializate, profesionale, cu caracter neguvernamental.

9.2. Organizaţiile internaţionale cu atribuţii în promovarea turismului

În domeniul turismului, ca şi în alte sectoare de cativitate economică, ştiinţifică şi socială
există două categorii de organizaţii internationale care contribuie la dezvoltarea economică şi
socială şi la cooperarea internaţională: organizaţiile guvernamentale şi cele
neguvernamentale.
În fiecare dintre aceste două categorii, anumite organizaţii internaţionale au o competenţă
specializată într-un sector al activităţii turistice – de exemplu Biroul Internaţional al
Turismului Social.
Pentru anumite organizaţii, turismul nu reprezintă decât unul dintre domeniile în care
acestea îşi exercită competenţele, ele având, în esenţă, alte preocupări principale, în alte
domenii de activitate (de exemplu Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale a creat un
Comitet pentru Turism, specializat pe problemele de transport turistic aerian), Biroul
Internaţional al Muncii a creat un serviciu destinat formărtii profesionale în sectorul
turismului, iar Banca Mondială finanţează anumite investiţii în sectorul turistic.

9.2.1. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

Membre ale acestor organizaţii sunt statele lumii reprezentate prin guvernele lor. Totuşi,
la lucrările organizaţiilor respective pot participa, cu statut consultativ, organizaţii
internaţionale neguvernamentale (profesionale, sociale, ştiinţifice), iar uneori, chiar şi
organisme naţionale, publice sau private (companii aeriene, societăţi ce exploatează
aeroporturi, oficii de turism, etc.), aşa cum este cazul Organizaţiei Mondiale a Turismului.

Organizaţia Mondiala a Turismului (O.M.T)

O.M.T. este singura organizaţie interguvernamentală ce îşi exercită, la scară mondială,
competenţele generale în domeniul turismului, respectiv asupra ansamblului activităţilor
turistice. Având peste 350 de membrii afiliaţi (organisme ne-guvernamentale internaţionale şi
naţionale şi alte categorii de membri), O.M.T. joacă un rol major în dezvoltarea turismului
internaţional ca şi a celui naţional).
În anul 1975 a avut loc crearea O.M.T., ca succesoare a forţei Uniunii Internaţionale a
Organismelor Oficiale din Turism (U.I.O.O.T), organizaţie ce avea să grupeze, începând cu
anul 1946, un număr de 100 de state membre. Aşadar, O.M.T. este continuatoarea
U.I.O.O.T., iar România este membru fondator al O.M.T.
Obiectivele O.M.T. ”Obiectivul fundamental al O.M.T. îl reprezintă promovarea şi
dezvoltarea turismului, pentru a contribui la expansiunea economică, la înţelegerea
internaţională, la pace, la prosperitate, precum şi la respectul universal şi la respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie (art. 3 din statutul O.M.T.). Pentru a atinge acest obiectiv, O.M.T. va lua “toate
măsurile necesare”, având în vedere, îndeosebi, interesele ţărilor în curs de dezvoltare în
domeniul turismului (art. 3, al. 2 din statut).
Dintre obiectivele principale ale O.M.T. mai pot fi menţionate: încurajarea consultării
între statele membre, în domeniul turismului şi pentru stimularea acestuia, colectarea,

71
 prelucrarea şi difuzarea de informaţii privind evoluţia turismului, pieţele internaţionale,
efectele sociale, amenajarea turistică a unor zone etc.
Membrii O.M.T. sunt de 4 categorii:
- membrii ordinari, respectiv statele lumii care au ratificat statutul constitutiv al
organizaţiei sau care au aderat la organizaţie, pe parcurs (138 de ţări şi teritorii);
- Membrii asociaţi (teritorii ce nu sunt state recunoscute);
- Un observator permanent: Vaticanul;
- Membrii afiliaţi – peste 350 de organizaţii neguvernamentale internaţionale şi
organisme naţionale publice şi private, ce îşi exercită activitatea în domeniul turismului
naţional sau internaţional. Între acestea se numără şi companii aeriene, agenţii şi
organisme de voiaj, institute şi centre de cercetare turistică, lanţuri hoteliere şi de
restaurante, centre de formare profesională.
Activităţile O.M.T. sunt numeroase, acoperind ansamblul domeniilor din turismul
internaţional. Între acestea, pot fi menţionate1:
a) Studii şi statistici. Studiile realizate se referă la 7 mari domenii principale:
- Evoluţia turismului în lume;
- Pieţe turistice;
- Întreprinderi şi echipamente turistice;
- Planificare şi amenajare turistică;
- Analiză economică şi financiară;
- Efecte sociologice ale activităţii turistice;
- Reprezentanţe turistice în străinătate.
Statisticile mondiale şi regionale fac obiectul unor publicaţii periodice, precum şi al unor
“ateliere de lucru”, tehnice, privind finanţarea proiectelor turistice, formarea, comercializarea
produselor turistice, amenajarea teritoriului. Aceste activităti se realizează în colaborare cu alte
organizaţii internaţionale, îndeosebi cu UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare), cu OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii) şi PNUE (Programul Naţiunilor Unite
pentru Mediu), prin organizarea de reuniuni şi a unor programe de formare realizate în colaborare
cu Administraţiile Naţionale de Turism.
b) Asistenţă tehnică. O.M.T. acordă asistenţă tehnică, fie utilizând propriile resurse
bugetare, fie prin PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), care finanţează
astfel de acţiuni.
c) Consultanţă de specialitate. O.M.T. îşi urmăreşte obiectivele asumate prin statutul său,
favorizând consultaţiile internaţionale în cadrul sesiunilor diferitelor organe ale
organizaţiei, îndeosebi în cadrul Comisiilor regionale, supunând atenţiei şi aprobării
statelor membre, propuneri de programe sau de acţiuni specifice.
În exercitarea competenţelor lor, organele de specialitate ale O.M.T (Adunarea generală,
Comisiile regionale, consiliul executiv şi Comitetul membrilor afiliaţi), adoptă rezoluţii şi
adresează recomandări statelor membre.

9.2.2. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

în domeniul turismului
Organizaţiile internaţionale neguvernamentale reunesc, pe plan internaţional, organisme
profesionale, sociale sau stiinţifice. Scopul acestor organizaţii este de a favoriza schimburile,
întâlnirile dintre specialiştii din turism din diferite ţări, de a crea birouri (centre) de studii, de
informare şi de a avea reprezentanţi pe lângă instituţiile internaţionale în cadrul cărora sunt
luate deciziile importante pentru politicile turistice. Aceste organizaţii au ca obiectiv să îi
reprezinte pe specialiştii din turism în cadrul organizaţiilor internaţionale, exercitând acţiuni
de lobby pe lângă acestea.
Cele mai cunoscute organizaţii neguvernamentale internaţionale sunt următoarele2:
- Asociaţia mondială a Agenţiilor de Voiaj (WATA), cu sediul la Geneva;

1
Vellas, François, op. cit., pp. 178-179
2
Vellas, François, op. cit., pp. 182-183
72
 - Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj (FUAAV), cu sediul la
Bruxelles;
- Consiliul Internaţional al Agenţiilor de Turism (ICTA), cu sediul la Londra;
- Asociaţia Agenţiilor de Turism din Pacific (PATA) cu sediul la San Francisco şi
la Singapore;
- Asociaţia pentru Transportul Aerian Internaţional (IATA), cu sediul la Geneva;
- Federaţia Internaţională a Automobilului (FIA);
- Asociaţia Internaţională a Hotelăriei;
- Uniunea Internaţională a Organizaţiilor Naţionale ale Hotelierilor, Restauratorilor
şi Cofetierilor, cu sediul la Paris;
- Federaţia Mondială a Bucătarilor şi Cofetarilor din Turism.
La aceste organizaţii specializate se adaugă unele asociaţii ale experţilor din turism, cum ar fi
Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici din Turism sau Federaţia Internaţională a
ziariştilor şi scriitorilor din Turism (FISET).

9.3. Politici de promovare în turismul internaţional

Politica de promovare a unei ţari în străinătate, cu destinaţie turistică, se realizează atât prin
eforturile organizaţiilor profesionale din turism, din punct de vedere al promovării produselor
turistice, cât şi de către administraţiile naţionale şi locale ale turismului, din punct de vedere al
promovării destinaţiilor. Tot mai mult, în ultimii ani, colectivităţile locale din locurile de
destinaţie şi organizaţiile profesionale din diferite sectoare (transportatori, agenţii de voiaj,
hotelieri etc.) sunt chemate să se reunească într-o acţiune conjugată de promovare, de care să
beneficieze cu toţii. Acţiunile de promovare respective au ca scop să informeze şi să atragă
rezidenţii străini către destinaţiile turistice ale unei ţări.
Administraţiile naţionale ale turismului dispun, pentru promovarea turistică internaţională, de
un buget care le permite să îşi direcţioneze acţiunile de sensibilizare în direcţia publicului din
ţările emitente de turişti, în special prin intermediul unor mijloace publicitare, precum şi către
profesioniştilor din turism (agenţii de voiaj, tour-operatori, organisme specializate pentru
turismul social etc.).

9.3.1. Scopurile promovării turistice

Un program de promovare face parte integrantă din programul de comercializare a unui
produs. Promovarea trebuie să poată permite motivarea luării unei decizii în domeniul turismului,
din partea următoarelor trei categorii de clientelă potenţială1:
- turiştii în calitate de clienţi individuali;
- intermediarii din turism (tour-operatori, agenţii de turism etc.)
- întreprinderile de transport, îndeosebi companiile aeriene.
Un program de promovare nu poate fi iniţiat decât după realizarea unui studiu de piaţă
referitor la unul sau mai multe produse, concepute şi distribuite pe baza unor tarife studiate, în
raport cu concurenţa. Conform recomandărilor O.M.T., un program de promovare turistică
trebuie să se bazeze, de asemenea, pe “imaginea de marcă” a ţării ce se doreşte a fi promovată ca
destinaţie turistică, imagine bazată pe nişte caractere simbolice proprii, ce trebuie să fie, ele
însele, cât se poate de atractive.
O acţiune de promovare ar trebui să poată pune în aplicare o serie de mijloace, precum:
conferinţele de presă, dezbateri la cină cu reprezentanţi ai sectoarelor implicate şi ai presei,
invitarea în ţara respectivă, a unor jurnalişti, reportaje-dezbateri, la radio şi televiziuni, realizarea
şi distribuirea de filme, diapozitive, broşuri, organizarea de spectacole folclorice, de călătorii de
informare pentru profesionişti din domeniul turismului (agenţii de turism), etc.
Un program de promovare trebuie să fie realizat urmărind o cronologie bine stabilită, ceea ce
înseamnă că ţinta ce se doreşte a fi atinsă, în vederea motivării deciziei, trebuie fixată în
momentul când sunt luate deciziile, pe destinaţii, ale acţiunii de promovare respectiv:

1
Vellas, François, op. cit., p. 184
73
 - pentru tour-operatori, cu suficient timp înainte ca ei să îşi poată monta produsele
şi să le includă în cataloagele lor anuale (cu cel puţin 6 luni, până la un an, înainte de
apariţia cataloagelor);
- pentru agenţiile de voiaj, cu circa 8 luni, până la un an, înainte de sezonul turistic;
- pentru turiştii înşişi, cu minimum 6-8 luni înainte de data programată de plecare în
călătorie (vacanţă).
O bună acţiune de promovare trebuie să satisfacă următoarele condiţii1:
- să fie bine orientată;
- cel care o derulează trebuie să fie cunoscut;
- să fie uşor înţeleasă;
- să răspundă interesului turistului potenţial;
- să propună un produs accesibil din punct de vedere economic (financiar);
- să fie coerentă (diferitele mijloace de informare utilizate trebuie să transmită
aceleaşi informaţii asupra aceleiaşi destinaţii);
- să se realizeze o comunicare autentică (adică să fie esenţială şi adevărată).
Promovarea în străinătate utilizează diferite tehnici de prospecatre comercială şi de marketing
(pagină de Internet, filme publicitare, broşuri, afişe etc.). Această promovare se realizează în
special cu ocazia saloanelor (târgurilor) de turism, prin intermediul standurilor de informare, ce
sunt adresate, deopotrivă, profesioniştilor din domeniu, dar şi publicului larg.

9.3.2. Bugetele de promovare ale Administraţiilor Naţionale ale Turismului

Aceste bugete de promovare au cunoscut o creştere rapidă, datorită accentuării concurenţei,
precum şi a creşterii importanţei balanţelor de plăţi turistice pentru economiile ţărilor.
Cheltuielile de promovare cresc într-un ritm sensibil superior celui al bugetelor Administraţiilor
Naţionale ale Turismului. Aceste cheltuieli sunt utilizate pentru producerea de broşuri, afişe,
filme şi diferite materiale de informare turistică ce vor fi difuzate în străinătate. La acestea se
adaugă acţiunile promoţionale specifice, cum ar fi călătoriile de studii, organizate cu
reprezentanţi ai agenţiilor de voiaj sau cu ziarişti din ţările emitente, cocktail-uri sau dineuri
oferite pentru presă, dezbateri etc.
Conform estimărilor O.M.T., bugetele de promovare turistică pe plan mondial depaşesc 1200
de milioane de dolari pe an. Aceste bugete se referă la ţările în care activitatea turistică a atins un
anumit studiu de dezvoltare, suficient de ridicat.
Bugetele de promovare ale administraţiilor naţionale de turism nu reflectă întotdeauna
ansamblul eforturilor de promovare, deoarece sunt completate, adeseori, de alte organisme de
promovare, publice sau private şi de către companii turistice, la nivel naţional sau regional. În
mod deosebit, tour-operatorii, transportatorii (în special companiile aeriene) şi lanturile hoteliere
asigură atât promovarea propriilor lor produse turistice, cât şi a ţărilor de destinaţie.
Multitudinea acestor organisme de promovare pune probleme de coordonare a eforturilor,
ceea ce a condus la crearea de asocieri între administraţii şi întreprinzătorii din domeniu
interesaţi.
Ponderea bugetului de promovare în bugetul total al administraţiilor naţionale de turism poate
depăşi 50%. Aşa este cazul, de exemplu, în unele ţări mai mici, în care turismul reprezintă
principala activitate (Bahamas, Bermude, Malta, Andorra).
Bugetele de promovare a turismului în străinătate cuprind următoarele categorii de cheltuieli:
cele privind relaţiile publice, cele pentru crearea de materiale promoţionale, pentru participarea la
târguri şi expoziţii, pentru organizarea de călătorii de documentare şi informare, seminarii,
congrese, colocvii etc. Examinarea în detaliu a acestor categorii de cheltuieli efectuate în
străinătate demontează, pentru cele mai multe ţări, importanţa acordată mijloacelor de publicitate,
în raport cu celelalte articole ale bugetului de promovare. Această proporţie atinge circa o treime,
iar în unele ţări, chiar două treimi din totalul cheltuielilor de promovare.
• Activităţile de publicitate au ca scop informarea potenţialilor turişti, în vederea provocării
unei cereri efective (a unei cumpărări) pentru produsele turistice. Suporţii de publicitate cei

1
Vellas, François, op. cit., p. 185
74
 mai utilizaţi în străinătate de către administraţiile naţionale de turism sunt: afişele, anunţurile
în presă, reportajele publicitare, spoturi publicitare la radio şi TV. La acestea se adaugă
pliantele şi prospectele (broşurile) distribuite prin agenţiile de voiaj şi birourile de
reprezentare (oficii sau birouri naţionale de turism în străinătate). În prezent, suportul cel mai
utilizat este Internetul, urmat de presă, de radio şi de televiziune, utilizată îndeosebi în S.U.A.
• Participarea la târguri şi expoziţii a cunoscut o foarte rapidă creştere în ultimii ani. În
principalele ţări turistice, care sunt, în acelaşi timp, emiţătoare şi receptoare, târgurile şi
expoziţiile, deschise atât marelui public, cât şi specialiştilor, joacă un rol comercial din ce în
ce mai important. Cele mai importante saloane internaţionale de turism sunt cele de la Berlin
(I.T.B.), Madrid (F.I.T.U.R.), Londra (W.T.M.) şi Milano (B.I.T.).
• Materialele promoţionale tipărite (broşuri, afişe, cataloage, etc.) sunt trimise pe pieţele
externe ca materiale de informare ce se distribuie în mod gratuit.
• Birourile de turism în străinătate sunt, în prezent, înlocuite, tot mai mult, de pagini de
Internet şi de numere de apel telefonic gratuit. Rolul acestora este de a oferi informaţii şi de a
distribui broşuri publicitare, de realizare a unor activităţi de promovare şi de a coopera cu
tour-operatorii, cu agenţiile de turism şi cu companiile de transport.
În Franţa, ţara situată pe primul loc în lume în privinţa numărului de turişti străini care o
vizitează, bugetul de promovare turistică este încredinţat “Casei Franţei” (Maison de la France),
care reprezintă un “Grup de Interes Economic”, ce reuneşte parteneri privaţi şi publici. Partea de
finanţare ce aparţine statului pentru această instituţie depăşeşte 50%, restul fiind contribuţia
partenerilor privaţi. În anul 2000, Maison de la France reunea peste 920 de întreprinderi de
turism şi instituţii.

9.3.3. Eficienţa politicilor de promovare

Măsurarea eficienţei politicilor de promovare a turismului internaţional este dificil de realizat
cu precizie. Promovarea nu reprezintă decât un element, printre altele, foarte variabile (cum ar fi
rata de schimb valutar, preţurile, situaţia politică etc., elemente ce influenţează procesul de luare
a deciziilor de către turist, în alegerea unei destinaţii turistice externe. Eficienţa promovării ar
trebui să fie evaluată, totuşi, pentru ca aceasta să devină cât mai motivantă.
Pentru măsurarea eficienţei programelor de promovare, O.M.T. a stabilit un raport între
cheltuielile din bugetele de promovare în străinătate, pe de o parte şi încasările şi sosirile de
turişti străini, pe de altă parte. Se poate calcula, astfel, câţi dolari (sau EURO) a trebuit să fie
cheltuiţi pentru a atrage în ţară (sau într-o zonă) un turist străin.
Asemenea indicatori, utilizaţi cu prudenţă, pot oferi indicaţii utile. Ţările cu un turism mai
dezvoltat (şi deci cele mai bine cunoscute deja) şi, adesea, cele mai apropiate în spaţiu,
beneficiază de încasările cele mai mari, în raport cu cheltuielile de promovare efectuate.
Sporirea eficienţei programelor de promovare se poate realiza prin cooperarea între ţări, în
special prin intermediul acordurilor internaţionale încheiate între Ministerele Turismului (sau
Direcţiile Generale de Turism etc.) ale celor două state semnatare. Prin aceste acorduri se
urmăreşte fie realizarea schimburilor şi utilizarea reciprocă sau în comun a mijloacelor
promoţionale (pagini de Internet, afişe, broşuri, materiale audio-vizuale, birouri comnue de
reprezentare), fie realizarea de acţiuni promoţionale comune pe anumite pieţe emiţătoare.

75