UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI ADNINISTRATIVE

CRAIOVA

AUDIT INTERN IN SISTEMUL PUBLICAT SI PRIVAT

MASTER AN I SEMESTRUL I

REFERAT
Contabilitatea Institutiilor de credit

Masterand:
Pecingina Viorica Florina
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI ADNINISTRATIVE

CRAIOVA

AUDIT INTERN IN SISTEMUL PUBLICAT SI PRIVAT

MASTER AN I SEMESTRUL I

Organizarea sistemului bancar ca parte componenta a

sistemului financiar

Masterand:
Pecingina Viorica Florina

Componentele sistemului bancar si functiile sale

Sistemul bancar al unei tari este definit prin reteaua institutiilor

de credit rezidente în tara respectiva si a relatiilor economice în care

componentele acesteia sunt parte. Reteaua institutiilor de credit este

exprimata de tipurile de banci care functioneaza într-o tara, iar

relatiile economice în care acestea sunt parte - prin functiile pe care

le îndeplinesc în economie.

Constituirea sistemului bancar este rezultatul unui lung proces

ist 17517u2021r oric de dezvoltare a economiei si a relatiilor în care

intra agentii economici. Aparitia bancilor în lumea moderna este

considerata a fi rezultatul dezvoltarii comertului în Evul Mediu, în

special prin contributia oraselor autonome. Prima banca este datata

1171 în Venetia; azi, în cele peste 190 de state, functioneaza circa

50.000 de societati bancare.

Componentele sistemului bancar pot fi individualizate dupa mai

multe criterii, dar cel al functiilor bancilor este poate cel

mai reprezentativ. Din acest punct de vedere sunt identificate

urmatoarele trei tipuri de banci:

 banci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al

autorizarii lor de catre stat, de regula una în fiecare tara;

ca exceptie, în SUA sunt autorizate 12 astfel de banci;

 banci comerciale sau de depozit, care efectueaza

multiple operatiuni bancare, dar cu predilectie constituirea

de depozite, operatii în conturi curente ale agentilor

economici si creditarea acestora;

 banci specializate, care sunt abilitate numai pentru

anumite operatiuni, limitându-si astfel functionalitatea; în

cadrul lor se includ: institutii de depozit, institutii de

creditare specializate, societati financiare, companii

de investitii, banci cooperatiste, case de economii,

fonduri de pensii, fonduri de plasamente, case de titluri,

banci de afaceri s.a.

Alte criterii utilizate pentru clasificarea bancilor sunt:

 raza de implantare (teritorial, ramura economica);

 nivelul de distributie (en gros - care efectueaza operatii

de anvergura si cu amanuntul - care au drept clientela

întreprinderi mici si mijlocii si persoane fizice);

 statutul juridic (publice, private, cooperatiste, de ajutor

reciproc). Sistemul bancar în sine si fiecare din

componentele lui îndeplinesc functii

 specifice în mecanismul economic:

- colectarea depunerilor;

- gestiunea mijloacelor de plata;

- acordarea de credite;

- consultanta si diferite alte servicii.

Particularitatile economiilor nationale au condus în epoca

moderna la specificitatea sistemelor bancare din diferite tari. Într-o

caracterizare succinta din 1984, agreata de oficialitatile franceze,

sunt sintetizate trasaturile dominante ale sistemelor bancare din cele

mai dezvoltate tari.

În Marea Britanie sistemul bancar este puternic specializat si

concentrat. Specializarea se exprima în existenta, în principal, a doua

tipuri de banci:

 banci de afaceri (discount houses sau accepting houses),

care vând servicii: aranjamente financiare de fuziune sau

dizolvare, asistarea de emisiuni de titluri, evaluari de risc

s.a.;

 banci comerciale (commercial banks sau clearing banks),

care colecteaza disponibilitati, gestioneaza mijloace de

plata si acorda credite.

Concentrarea sistemului se exprima în dominarea pietei

monetare de catre patru mari banci (Midland Bank, Barclays Bank,

National Westminster Bank si Lloyd's Bank), ce au tendinta sa-si

subordoneze bancile de afaceri. Bancile sunt, prin excelenta, în

serviciul comertului.

În Germania sistemul bancar este caracterizat prin

universalitatea profilului componentelor diferentiate pe nivel de

distributie: cele en gros, de tip banci comerciale, orientate spre

activitati industriale si cele cu amanuntul, de tip banci cooperatiste

(Raiffeisenkasser) si de tip popular (Volksbanken), orientate spre

activitati rurale si de sustinere a activitatii economice la nivelul

comunitatilor locale. Bancile sunt, prin excelenta, în serviciul

industriei/agriculturii/activitatilor de producere de bunuri/servicii.

Concentrarea bancara este, de asemenea, foarte pronuntata,

piata fiind dominata de trei mari banci (Deutsche Bank, Dresdner

Bank, Commerzbank).

În SUA sistemul bancar este descentralizat si specializat, ca

rezultat al departajarii clare a atributiilor si competentelor monetare

între nivelul federal si cel al statelor.

Descentralizarea se materializeaza într-un mare numar de

banci (peste 15.000 de firme bancare în 1980), din care numai doua

(Bank of America si Citibank) de talie mondiala.

Specializarea se exprima în existenta, în principal, a doua

categorii de banci:

 comerciale, în care se includ si asa-zisele "aproape

banci" (near banks); obiectul lor este mobilizarea

disponibilitatilor si acordarea de credite; "aproape bancile"

sunt institutii nesupuse reglementarilor bancare si au ca

obiect principal gestionarea mijloacelor de plata introduse

de ele, ca de pilda, cartelele sau cartile de credit pe care

au reusit sa le faca acceptate de mari retele comerciale,

asigurându-le un uz extrem de extins;

 de investitii, care se ocupa în principal de plasamente de

valori mobiliare, cum este, de pilda, foarte cunoscuta

Merill Lynch.

În Franta sistemul bancar este concentrat, mai puternic

apropiat de stat decât de economie si mai formal (predomina

caracterul juridic si administrativ în functionare, în detrimentul celui

economic). Sistemul bancar este reglementat puternic prin lege, care

distinge:

 banci, tratate diferentiat dupa cum sunt membre ale

Asociatiei franceze a bancilor, banci de ajutor reciproc

sau banci cooperatiste; acestea pot efectua orice

operatiune bancara;

 alte institutii de credit, care, cu exceptia caselor de

economii si de depuneri, nu pot mobiliza disponibilitati pe

termen scurt, dar pot efectua operatiuni de creditare

(leasing, credit pentru consum etc.) si de gestiune a

titlurilor de valoare; ele îsi pot procura resursele de pe

piata financiara (emisiuni de titluri obligatare) sau din

plasamente ale disponibilitatilor pe termen scurt ale unor

institutii de credit (banci de ajutor reciproc sau

cooperatiste).

Concentrarea rezida în dominarea pietei monetare de catre trei

banci (Banque National de Paris, Crédit Lyonnais si Société

Générale).

Bancile de ajutor reciproc sau cooperatiste sunt institutii de

mica anvergura de tip banci populare, Crédit mutuel si Crédit

agricole.

În România sistemul bancar actual s-a constituit pornind de la

patru banci, având retele proprii: Banca Nationala, Banca de

Investitii, Banca Româna de Comert Exterior si Banca pentru

Agricultura si Industrie Alimentara. Aceste banci aveau specializare

stricta si detineau monopolul operatiunilor bancare cu persoane

juridice. Persoanele fizice puteau efectua operatiuni bancare numai

prin CEC, institutie care era o quasibanca, deoarece: avea atributii de

mobilizare a disponibilitatilor banesti de la populatie, nu credita

activitatea economica, putea oferi credite de consum (constructii de

locuinte, unele cumparari în rate s.a.).

Dupa 1989 sistemul bancar românesc s-a diversificat ca numar

de participanti, în anul 1998 functionând peste 40 de firme de tipul

societati bancare, cu circa 55.000 de angajati. Astfel, a început un

profund proces de restructurare si privatizare care este înca în

derulare. Restructurarea a debutat în 1990 cu legea privind

societatile comerciale, prin care erau astfel definite inclusiv institutiile

bancare. Apoi, în 1991, s-au adoptat legi privind activitatea bancara

(Legea 33/1991) si Legea privind statutul Bancii Nationale (Legea

34/1991), prin care se face redefinirea atributiilor Bancii Nationale a

României ca banca centrala. Se creeaza apoi BCR, ca banca pentru

deservirea agentilor economici persoane juridice pentru operatiunile

lor banesti. Privatizarea a însemnat crearea unor societati bancare

private si începerea procedurilor pentru vânzarea cotei de capital pe

care statul o detine la bancile existente în sistem dinainte de 1989.

Sistemul bancar continua sa pastreze un caracter de stat. De

pilda, una din cele mai puternice unitati din sistem, Banca Comerciala

Româna (BCR), este înca sub controlul statului, care încearca sa

creeze conditiile pentru privatizare; statul pastreaza participatii

însemnate la alte doua banci intrate deja în procesul de privatizare:

Banca Româna de Dezvoltare (BRD) si Banc-Post (BP); în ce

priveste CEC-ul, institutie înca de stat, se depun eforturi de

reformare ca banca. Sistemul bancar a conservat situatia de monopol

a BCR, care, preluând în 1990 de la Banca Nationala operatiunile

agentilor economici persoane juridice, concentreaza conturile marii

majoritati a acestora Sistemul bancar a pierdut din caracterul

specializat deoarece bancile au tendinte universaliste, adica de a se

extinde spre orice fel de operatiuni bancare. Sistemul bancar denota

o anumita fragilitate prin volumul mare al unor operatiuni

neperformante, dar si o anumita insuficienta de dimensiune si retea.

Din acest ultim punct de vedere este de remarcat ca în 1938 sistemul

bancar însuma peste 100 de firme, iar reteaua lor teritoriala

(sucursale, agentii, oficii) avea de 7 ori mai multe unitati ca în

prezent.

În sistemul bancar românesc se regasesc acum Banca

Nationala a României, bancile comerciale si alte institutii cu atributii în

domeniul bancar.

Între bancile comerciale, în afara celor deja mentionate,

functioneaza si alte banci cu capital de stat (cum este Eximbank -

Banca de Export-Import a României, fondata în 1992 prin hotarâre

de guvern si având ca obiect asigurarea creditelor de export), banci

private, multe în expansiune (Banca "Ion Ţiriac", Banca

Transilvania), banci fondate de grupuri de afaceri din strainatate

(Group Socièté Gènèral, Reiffeisen Bank, ING Bank) si banci

comerciale de însemnatate locala rezultate prin reorganizarea asaziselor banci populare.

Dintre institutiile cu atributii în domeniul bancar

mentionam: Fondul român pentru garantarea creditelor pentru

întreprinzatorii privati (FRGC), Agentia pentru valorificarea activelor

bancare (AVAB), Institutul Bancar Român (IBR), Asociatia Româna a

Bancilor (ARB) s.a.

FRGC, fondat prin hotarâre de guvern în 1992, cu capital

rezultat prin participarea Agentiei Nationale de Privatizare si a unor

banci (BCR, BRD, Banca Agricola si Banca Româna de Comert

Exterior, absorbita în 1999 de BCR ca urmare a iminentei

falimentului) este o institutie care are ca obiect de activitate

garantarea creditelor pe termen mediu si lung (pâna la 10 ani), în

exclusivitate pentru firme private solicitatoare de credite, sustinute

sau nu cu proiecte de investitii. Scopul acestei activitati, sustinut si

printr-un credit nerambursabil de un milion USD acordat de Banca

Federala de Rezerva a Canadei, este de a asigura distribuirea

riscului bancar pentru acele banci care accepta credite importante

pentru agentii privati, mai ales pentru proiecte de dezvoltare.

AVAB, fondata prin hotarâre de guvern în 1998, este o institutie

care preia active incerte de la bancile comerciale, în schimbul unor

titluri de stat, cu scopul de a recupera datoriile debitorilor

neperformanti si de a reface astfel capacitatea bancilor de a credita

economia.

IBR este o institutie fondata de BNR si ARB în 1991, care are

ca obiect de activitate formarea de personal calificat în domeniul

bancar.

ARB este o asociatie cu caracter profesional care promoveaza

nu numai interesele bancilor ca participanti specializati la activitatea

economica, dar contribuie la formarea si consolidarea unui

comportament social adecvat prin constientizarea si respectarea

deontologiei profesionale în lumea bancilor.

În sistemul bancar rolul bancilor comerciale este deosebit

deoarece ele constituie partea cea mai activa a interfetei între

întreprinzatori, pe de o parte, si procesul de economisire, pe de alta

parte, proces în urma caruia se constituie sursele neproprii de

finantare a activitatii economice a acestora. Operatiunile pasive si

active ale bancilor comerciale constituie esenta acestui rol.

Sistemul bancar – domeniu specific de

exercitare a managementului bancar

1.1.Organizarea sistemului financiar-bancar

Organizarea sistemului financiar-bancar se bazează pe structura instituţională a

spaţiului financiar şi monetar, centrată pe cele cinci componente: Banca Centrală, băncile,

alte instituţii de credit, Trezoreria şi piaţa financiară, evidenţiind rolul organizatoric şi

reglementativ al Băncii Centrale, precum şi dispunerea concentric-diferenţiată a tuturor

instituţiilor financiare, angajate în realizarea circuitelor monetare şi financiare dintr-o

economie.

Organizarea sistemului bancar, ca parte componentă a sistemului financiar, se

realizează pe baza unor principii definitorii specifice economiei de piaţa:

a) construcţia duală a sistemului bancar, în sensul delimitării instituţiilor de

reglementare şi de coordonare, în particular, Banca Centrala, de entităţile

bancare operative;

b) asigurarea autonomiei entităţilor bancare într-un cadru reglementat la nivel

naţional şi internaţional;

c) constituirea unui cadru organizatoric unitar;

d) promovarea diferenţierii şi specializării instituţiilor bancare;

e) realizarea unei configuraţii funcţionale, în cadrul acesteia având un rol primordial

organismele de credit.

Organismele de credit, cuprinzând ansamblul intermediarilor financiari a căror

activitate se circumscribe realizării “operaţiunilor de bancă”, pot fi grupate în 5 categorii:

a) băncile comerciale, care au vocaţie universală;

b) băncile mutuale şi cooperatiste, care au anumite restricţii în distribuirea

creditelor;

c) case de economisire şi organismele locale de credit;

d) societaţile bancare care-şi procură resursele prin împrumuturi pe piaţa

monetară;

e) instituţii financiare specializate, care pot emite bonuri de trezorerie pe termen

scurt.

Sistemul financiar cuprinde, în plus, instituţii financiare diverse, care nu

efectuează operaţiuni de credit, organisme şi instituţii de plasament pe pieţele de capital

şi, în fine, Trezoreria.

În principiu, toate aceste organisme de credit sunt afiliate la o organizaţie

(asociaţie) profesională, reprezentativă, prin intermediul căreia se execută supravegherea

şi controlul din partea autoritaţii publice.De asemenea, sunt constituite diverse organisme,

cu rol de reprezentare sau consultative, care asigură în ansamblul lor coordonarea

sistemului de credit, fundamentarea profesională a politicii monetare, implicarea

sistemului bancar în circuitele financiare internaţionale.

Relaţiile de autoritate şi funcţionale din cadrul sistemului financiar-bancar sunt

prezentate într-o abordare clasică, în schema nr. 1.

Organizarea sistemului financiar-bancar este supusă unui continuu proces de

adaptare şi transformare, de specialitate şi difereţiere, de reglementare sau de

dereglementare, această evoluţie confirmându-se atât nevoilor interne ale economiei, cât

şi cerinţelor sistemului financiar internaţional.

Organizarea financiară nu este o componentă pasivă a sistemului şi structurilor

economice, ea manifestându-şi activismul în sensul nevoii de transformare pe direcţiile

necesare de evoluţie, dinamizând procesele economice şi restructurările care se impun.

Banca – concept şi funcţiile băncii în economie

O bancă poate fi definită ca o instituţie care mobilizează mijloace băneşti

disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice şi juridice, organizează şi

efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte

state, în scopul obţinerii de profit.

Din definiţie rezultă caracterul complex al rolului pe care banca îl are în

economie, atât din punct de vedere al serviciilor pe care le efectuează, cât şi din punct de

vedere al relaţiilor în spaţiul geografic.

În principal, o bancă îndeplineşte urmăoarele funcţii:

1. Funcţia de depozit constă în:

 efectuarea de operaţiuni de depozit la vedere şi la termen, în cont, cu

numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti de la

persoane fizice şi juridice, în vederea păstrării şi fructificării lor;

 efectuarea de operaţiuni de depozitare şi trezorerie pentru obiecte de

valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice.

2. Funcţia de investiţii constă în:

 acordarea de credite în lei şi în valută persoanelor fizice şi juridice din

ţară şi străinătate;

 participă în calitate de acţionar la înfiinţarea unor instituţii bancare sau

nebancare în ţară şi străinătate;

 achiziţionează active financiare în nume propriu.

3. Funcţia comercială constă în:

 realizarea de încasări şi plăţi, în valută şi în lei, generate de activităţi

de export, import, prestări de servicii şi turism intern şi internaţional,

operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte operaţiuni legate

de încasări şi plaţi între persoane fizice şi juridice din ţară şi

străinătate;

 cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută, efecte de comerţ

exprimate în lei şi valută;

 efectuează operaţii de scontare şi rescontare a efectelor de comerţ;

 efectuează operaţii de schimb valutar şi operaţii de arbitraj pe pieţele

monetare internaţionale pe cont propriu sau în numele clienţilor;

 participă la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit, încheie cu

bănci şi instituţii financiare străine angajamente şi convenţii de plăţi;

 cumpără şi vinde, în ţară şi străinătate, aur şi metale preţioase,

monede;

 emite efecte de comerţ, bilete la ordin, cambia sau trate, cecuri în

favoarea unor beneficiari din ţară şi străinătate;

 efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri

emise de stat;

 prestează servicii bancare, expertiză tehnică, economică şi financiară a

diferitelor proiecte, acordă consultanţă şi asistenţă în probleme de

gestiune financiară şi evaluare;

 organizează lansarea de obligaţiuni, asigură mobilizarea

împrumuturilor prin emisiunea de obligaţiuni, garantează emisiunea şi

plasează obligaţiunile pe piaţa secundară.

1.1.2.Organizarea băncii

Organizarea băncii, ca firmă comercială realizând activităţi specifice, se

concretizează în constituirea acesteia ca unitate de decizie, printr-o abordare sistemică a

elementelor componente, definite prin variabilele funcţionale şi relaţionale în cadrul unei

structuri apte să asigure activitatea convergentă, sinergică a elementelor componente.În

acest sens, componentele organizatorice ale băncii vor avea un comportament

interdependent în cadrul băncii, ca întreg, în perspectiva realizării obiectivelor şi

îndeplinirii funcţiilor băncii.

Din punct de vedere organizatoric, banca poate fi tratată într-o tripla perspectivă:

a) perspectiva iererhică, subcoordonativă, prin care banca este structurată pe

nivele iererhice, organizarea vizând atât conducerea băncii, cât şi activităţile

operaţionale, executive, care asigură realizarea produselor şi seviciilor

băncii;

b) perspectiva funcţională, prin care banca este organizată conform

funcţiunilor băncii, atributele conducerii fiind ataşate diferenţiat fiecărei

funcţiuni (productivă, financiară, comercială, etc.);

c) perspectiva configuraţională, prin care banca este organizată pe centre

operaţionale (centrala, sucursala, filiala, agenţia, oficiu), în cadrul fiecărui

centru realizându-se selectiv funcţiunile băncii şi atributele conducerii,

organizarea în această perspectivă generând reţeaua bancară.

Cele trei perspective organizatorice considerate în interdependenţa lor constituie

arhitectura băncii, evidenţiată prin organigrama acesteia, în cadrul cărei sunt relevate

nivelele organizatorice, centrele operaţionale, compartimentele funcţionale, relaţiile

dintre acestea (de autoritate, de coordonare, de colaborare, de informare, etc.), precum şi

paramentrii definitorii ai fiecărui element organizatoric (atribuţii, competenţe,

responsabilitaţi).

În funcţie de perspectiva organizatorică considerată, organigrama băncii poate

evidenţia prioritar o anumită categorie de relaţii:

A. Relaţiile ierarhice, de subordonare, organizarea centrându-se pe

activitatea de conducere caracterizată prin decizie, coordonare şi control.

Conducerea, administrarea şi controlul băncii sunt realizate printr-o ierarhie

subordonativă a organismelor de conducere, cărora le sunt ataşaţi parametri specifici de

conducere (atribuţii, competenţe, responsabilităţi), caracteristică fiind autoritatea de

decizie.

Elementele organizatorice ale organigramei ierarhice sunt următoarele:

 Adunarea generală a acţionarilor;

 Consiliul de Administraţie;

 Comitetul de direcţie sau de conducere;

 Preşedintele şi vicepreşedintele.

La nivelul conducerii băncii sunt constituite organisme specializate care asigură

realizarea integrării şi armonizării unor activităţi, orientate pe obiective specificare

(Comitetul de risc, Comitetul de credit, Comisia de cenzori, Controlul intern, etc.).

Conducerea curentă a băncii este exercitată de preşedinte, vicepreşedinte, dar şi

de şefii diviziilor, departamentelor şi direcţiilor funcţionale.

Daca preşedintele răspunde de desfăşurarea, în condiţii optime şi profitabile, a

întregii activităţi a băncii, vicepreşedintele îndeplineşte atribuţii însoţite de competenţe şi

responsabilităţi corespunzătoare, referitoare la coordonarea unor departamente

funcţionale sau centre (unităţi) operaţionale – sucursale, filiale, agenţii.

B. Relaţiile funcţionale, organizarea centrându-se pe activităţi specifice

băncii, generatoare de produse şi servicii, şi în acest sens constituindu-se compartimente

(birouri, servicii, direcţii divizii, departamente) care realizează operaţiuni bancare

caracterizate prin omogenitate, interdependenţă şi finalitate.

În funcţie de dimensiunile băncii şi specialitatea acesteia, activităţile şi

operaţiunile pot fi realizate fie în cadrul unor direcţii sau divizii, fie, în cazul băncilor

mari, detaliate pe departamente, servicii sau birouri.

Organigrama funcţională este flexibilă şi diferă de la bancă la bancă, chiar pentru

aceeaşi bancă ea putându-se modifica în funcţie de strategia băncii, de natura şi volumul

activităţilor desfăşurate.

Principalele compartimente funcţionale din cadrul băncii sunt: de coordonare, de

trezorerie, de casierie, de control, de operaţiuni comerciale, de creditare, de contabilitate,

de informatică, de relaţii externe, de organizare, de resurse umane, de dezvoltare, juridic.

Compartimentele funcţionale la nivelul centralei băncii au atribuţii în domenii

precum:

 elaborarea şi avizarea normelor metodologice;

 îndrumarea şi controlul centrelor (unităţilor) operaţionale;

 realizarea de studii, analize, evaluări, etc.

C. Relaţiile configuraţionale, organizarea concretizându-se în reţeaua

teritorială a băncii, evidenţiind o structură în reţea a băncii, în cadrul căreia subordonarea

este însoţită de autonomie, autoritate de responsabilitate.

Structura reţelei de unităţi a băncii în profil teritorial (naţional şi transnaţional)

este:

 centrala

 sucursala

 filiala (subordonată fie sucursalei, fie centralei)

 agenţia (subordonată fie filialei, fie sucursalei)

Centrele operaţionale (sucursala, filiala, agenţia) sunt unităţi cu sarcini operative,

cu competenţe şi responsabilităţi relative limitate, neavând personalitate juridică.Acestea

au relaţii directe cu clienţii din raza de activitate (atât persoane juridice, cât şi persoane

fizice).

Configuraţia în reţea a organizării băncii evidenţiază atât autonomia centrelor

operaţionale, cât şi convergenţa activităţilor acestora în cadrul băncii ca întreg.

În acest sens, comparativ cu organigrama ierarhică, unde decizia este acordată

prin delegare, cu organigrama funcţională, unde derivă din specificul activităţilor

(competenţa profesională), în cadrul organigramei configuraţionale competenţele

decizionale sunt distributive, vizând fie un anumit volum de activitate, fie o anumită

dimensiune a responsabilităţii.

În perspectiva configuraţională, Centrala are aproape exclusiv atribuţii de

coordonare; treptat, prin deplasarea spre agenţii şi oficiu, ca centre oparţionale exclusiv

de execuţie, atribuţiile de coordonare se diminuează.

Perspectiva configuraţională evidenţiază rolul major al sucursalei, atât în calitatea

sa de coordonator al activităţilor celorlalte unităţi operaţionale, cât şi în cea de operator,

în sfera creditării, decontării, etc., sucursala dispunând, de regula, de o largă autonomie

operativă şi de gestiune, în cadrul acesteia activitatea bancară desfăşurându-se într-o

structură funcţională adecvată dimensiunii teritoriale.

Dacă filialele sunt unităţi teritoriale operative ale băncii cu o relativă autonomie

de gestiune, agenţiile şi oficiile sunt puncte de lucru ale sucursalelor sau filialelor, direct

sobordonate acestora, constituindu-se în scopul apropierii de clienţi.

Una dintre activităţile esenţiale ale băncii, care reclamă o organizare adecvată şi

eficientă, este activitatea de creditare (de fapt, o funcţie distinctă a băncii).

Conform strategiei şi principiilor manageriale, banca stabileşte competenţele

ierarhice, funcţionale şi configuraţionale în domeniul apropierii, avizării şi acordării

creditelor.

În funcţie de dimensiunile băncii, de reţeaua acesteia, ofiţerii de credite realizează

diferenţiat setul de operaţiuni implicate în acordarea creditului.

Totodată, în perspectiva configuraţională, sunt constituite compartimente sau

organisme distincte implicate în diferitele etape ale procesului de creditare, precum:

serviciul de credite, comitetul de credit, departamentul de credit, comitet de risc.

Sarcinile şi competenţele acestor elemente organizatorice vizează activităţi de

analiză, revizuire, rescadenţare, îndrumare, urmărire şi control, informare, etc.

În cadrul organigramei, cele trei perspective organizaţionale sunt reprezentate prin

trei blocuri:

A - Relaţiile ierarhice

B - Relaţiile funcţionale

C - Relaţiile configuraţionale

Predominanţa unui anumit tip de relaţii în fiecare bloc al organigramei nu

înseamnă eliminarea celorlalte, ansamblul de relaţii din fiecare bloc căpătând

caracteristicile celor predominante.

Blocul C, al relaţiilor configuraţionale, evidenţiază structura în reţea a centrelor

operaţionale în profil teritorial, în cadrul fiecărui centru existând relaţii ierarhice, de

conducere, şi funcţionale, prin compartimentele structurii organizatorice ale fiecărui

centru (sucursale, filiale, agenţii).

De asemenea, între blocul C şi blocul A sunt manifestate relaţii iererhice de

autoritate, caracterizate în actele de decizie şi coordonare exercitate de elementele

organizatorice ale blocului A (de la Adunarea generală până la vicepreşedinte), precum şi

de elementele organizaţionale de stat major (Comitetul de risc, Comitetul de credit, etc.).

Pe de altă parte între blocul C şi blocul B sunt manifestate relaţii funcţionale, prin

care compartimentele funcţionale, de specialitate, ale Centralei Băncii îndrumă,

coordonează metodologic, analizează centrele operaţionale, teritoriale, care cuprind şi

acestea, în structura lor organizatorică, compartimente funcţionale similare Centralei

Băncii, însă mult simplificate, în funcţie de dimensiunile unităţii teritoriale.