Sunteți pe pagina 1din 11

Povestea "Experimentului Pitești", cea mai

groaznică închisoare a tuturor timpurilor.


Atunci când trebuie să-ţi omori în bătaie cel
mai bun prieten!

Românii au fost cei mai cruzi din istorie. I-au depășit până și pe profesorii lor sovietici. La
Pitești a funcționat cea mai dură închisoare, pe lângă care poveștile despre Guantanamo
sau torturile asiatice cad în desuetudine. „Reeducarea” prin tortură a dat greș, dar sute de
oameni au rămas mutilați trupește, dar, mai ales, sufletește, pe viață. Nemții l-au avut pe
Mengele, rușii pe Macarenco. Noi pe un moldovean, pe nume Țurcanu. Dar, în spatele său,
au fost alte creiere sadice. Comuniștii români!

Niciodată, în istoria umanităţii, tortura nu a fost folosită la fel ca la noi în ţară. Chinurile și
crucificarea lui Hristos, barbarismele Evului Mediu, crimele din lagărele de concentrare naziste
și gulagurile staliniste și chiar schingiuielile din temutele închisori maoiste par niște eufemisme
pe lângă ce s-a întâmplat la Pitești. Culmea, nici ruşii, care au patentat metoda unuia pe nume
Macarenco, nu au pus-o în practică! Nicăieri, în şirul interminabil de crime care este istoria,
oamenii nu au distrus oameni, ca în oraşul care l-a dat pe Dobrin. Într-o clădire din nordul urbei
argeșene, ce seamănă mai degrabă cu o școală elementară, tortura a fost ridicată la rang de
virtute. Acolo, între noiembrie 1949 şi mai 1951, câteva sute de studenţi vinovaţi doar de
credinţa şi speranţele lor, au fost bătuţi şi chinuiţi atroce nonstop. Dar, nu o oră, o zi sau o
săptămână. Ci cu lunile.

Sângele a fost, în acele vremuri, singura constantă a vieții lor chinuite. Doisprezece au murit, din
care doi s-au sinucis. Ei au scăpat cel mai uşor! Alții, mulți dintre ei, au mâncat fecale, au băut
urină, şi-au pupat unul altuia anusurile, au lins voma altora, au hulit şi au blasfemiat şi, cel mai
grav, au devenit din victime, călăi. După ce, invariabil, cedau, îşi turnau colegii, prietenii, rudele,
renunţau la orice credinţă şi, în final, apoteotic, deveneau, din convingere, torţionarul celui mai
bun prieten! Acolo, dracul avea un nume: Eugen Țurcanu. Un deținut și el, devenit diavolul pe
pământ! De pe urma „Experimentului Piteşti”, puşcăria unde până şi gardienilor le era frică de
capii deţinuţilor, mai sunt doar câţiva supravieţuitori. Doi dintre ei, un geolog nonagenar şi un
arheolog octogenar, povestesc cu serenitate cum moartea i-a învăţat să o iubească.

„Le scotea câte un ochi, le rupea nasul!”

Gheorghe Bâgu are 92 de ani. „Eram geolog, dar când m-au luat nu aveam licenţa”. Abia se mai

poate ridica de pe scaun, dar mintea îi merge brici. A


făcut puşcărie politică, ani de zile, la Iaşi, Ministerul de Interne, Rahova, Văcăreşti, Jilava, Piteşti
şi Canal. A fost condamnat pentru „omisiune de denunţ”. Bătrânul oftează: „Nu l-am turnat pe
un coleg că era legionar... Am luat doi ani și am făcut trei!”. La Piteşti a stat trei luni. Apoi, l-au
mutat la Canal. „După Pitești, Canalul a fost ca o tabără de vacanță! Acolo, vedeai cum te
omoară!”. Culmea, domnul Bâgu nu a luat nicio palmă la Piteşti. În schimb, a văzut totul. A avut
un noroc chior. Nevasta lui Eugen Ţurcanu era prietenă cu viitoarea sa soţie, aşa că Ţurcanu l-a
luat, la propriu, sub aripa sa. „Am dormit sub pătură cu el cam o lună. Ne povesteam reciproc. Pe
mine mă proteja şi pe alţi îi bătea! Îi umplea de sânge, le scotea câte un ochi, le rupea nasu...
Gelu Gheorghiu trăieşte şi acum, a rămas fără un ochi și o ureche! L-a bătut Ţurcanu cu o bâtă!”,
povesteşte, calm, fostul deţinut politic.
Împărtășania satanică

Ce urmează este horror. „I-a zis lu’ unu’, Cornel Niţă –student la Politehnică – să se dezbrace. I-
a legat mâinile la spate, i-au băgat un par printre ele şi doi l-au ţinut în sus. L-au bătut cu un par,
numai peste cap, de la cinci la zece seara. Atunci a murit!”. Bătrânul retrăieşte coşmarul: „Pe
altu’, tot Niță, l-a pus să stea cu gura căscată și i-a pus pe subalternii lui să-i scuipe în gură! Pe
alții îi băga cu capu’ în hârdăul cu căcat!”. Îşi aminteşte că, de Crăciun şi de Paşte erau puşi să
cânte popeşte cu pornografii. Ştie bine şi acum, dar nu vrea să spună versurile satanice... „Pe post
de împărtășanie primeam rahat și urină! Pe cei mai religioși îi punea să-l pupe în fund pe el și pe
alții!”, te îngreţoşează bătrânelul. Şi, tortura a dat roade: „De teamă că-i omoară, ce să facă..., se
turnau între ei, îşi denunţau părinţii, soţia şi prietenii!”. Părerea sa este că Țurcanu a fost un
dezaxat. „Pe deoparte, era nostalgic, vorbea de soţie şi de fetiţa sa şi, pe de alta bătea...”. Zice că
a avut mare noroc că l-a protejat Eugen Ţurcanu. „El m-a mutat de la <<4-Spital>> - celula
dracului, în alta!”. Despre comandantul puşcăriei spune că era un derbedeu: „I-a pus pe cei de la
<<4>> să se dezbrace și să stea cu fața în jos, pe ciment. Țurcanu și ai lui i-au bătut, până s-a
făcut o mare de sânge. Mă îngrozeam când îi auzeam urlând, că mi-era frică că-mi vine și mie
rândul!”. A scăpat, că l-au mutat la Canal.

FOTO: Gheorghe Bâgu spune că, pe lângă pușcăria de la Pitești, munca la canalul Dunăre-
Marea Neagră i s-a părut ca o vacanță FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU

Creierele „Strategiei Informativ-Operative”

Practic, din clădirea în formă de T, cu două nivele şi subsol, nu s-a mai păstrat, în forma
originală, decât corpul administrativ. După 1977, când închisoarea a fost desfinţată, acolo a
funcţionat un trust de construcţii. După ’90, s-a privatizat și locul fostelor celule a fost luat de
birouri. Din 2009, o parte din clădire este monument istoric. „Îmi scapă de ce nu toată!”, spune
Alin Mureşan, istoric la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, entitate care organizează
periodic vizite în fostele puşcării comuniste. Dar a rămas, practic neatinsă, o încăpere, temuta
„Camera 4 – Spital”, loc în care, pe o masă, erau căzniți înfiorător cei ce refuzau „demascarea”.
Totul sub ochii celorlalţi deţinuţi care aşteptau îngroziţi să le vină şi lor rândul...
FOTO: In jurul fostei pușcării sunt acum blocuri de locuințe

Acum, locul este amenajat ca o capelă, iar în locul mesei morţii se află catapeteasma. Piteștiul a
constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative ale
Securității. Ele au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de
informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Sunt nişte nume
care trebuie neapărat pomenite! Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Marin Jianu
(ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector
general în D.G.S.P.), Iosif Nemeș (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor
Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mișu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete
Penale) şi Gavril Birtaș (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne). Şi, nu în ultimul rând, comandantul
închisorii de pe atunci, lt. maj. Alexandru Dumitrescu.
FOTO: Alexandru Dumitrescu

Reeducare prin tortură

În clădirea fostei pușcării din Pitești funcționează astăzi, cinic într-un fel, mai multe firme de
construcții. „Inaugurată” în 1941, închisoarea a găzduit, până la venirea comuniștilor, infractori
de drept comun și câțiva elevi legionari. După ’44, printre „oaspeții” săi au fost și regaliști,
membri ai partidelor isorice și, din nou, legionari. Dar adevărata sa menire a dobândit-o abia în
1949 când, la inițiativa unui grup restrâns de securiști și activiști de partid, penitenciarul a
devenit locul unde foștii studenți legionari sau doar anti-comuniști urmau să fie „reeducați”. Nu
oricum, ci prin tortură. Și nu schingiuiți de gardieni, ci de o seamă de deținuți care sperau să-și
reducă pedepsele. Liderul lor a fost un moldovean pe nume Eugen Țurcanu, membru de partid,
fost legionar. Ura sa împotriva foștilor frați de cruce era infinită. Credea că din cauza lor i s-a
tras totul. Adus din închisoarea Suceava la Pitești, Țurcanu, cu binecuvântarea Securității și
PCRului, și-a devoalat latura sadică, neegalată în istoria recentă a României nici de cel mai
cunoscut criminal în serie, Râmaru.

Eugen Țurcanu. Portretul unui torţionar pursânge

Coada de topor a securiştilor şi politrucilor comunişti a fost Eugen Ţurcanu. Nici Mengele n-a
fost un sadic ca fostul legionar, convertit din oportunism în comunist şi devenit din simplu
puşcăriaş în tartorul unei închisori. „Un bărbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu
trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip clasic,
grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaştri, foarte expresivi.

„Experimentul Pitești” a luat sfârșit în 1951, în urma unei delațiuni făcute de Vintilă
Weiss, un fost cadru M.I. de origine evreiască. Acesta, bolnav de tuberculoză în închisoarea
de la Gherla, a dat în vileag crimele unor foști colegi de-ai săi. Țurcanu și alți 15 torționari
au fost executați. Alexandru Dumitrescu, fostul comandant al pușcăriei, a fost condamnat
și el la închisoare, dar a fost grațiat.

Când se încrunta, te înspăimânta. (...)Când îți dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ.
Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui ca un ucigaş feroce. Îşi aducea
aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti şi la Gherla”, arată, în cartea sa,
istoricul Dumitru Bordeianu. Țurcanu a participat direct la torturarea a sute de deținuți și este
responsabil, cel puțin moral, pentru decesul aproape a tuturor victimelor. Obişnuia să îşi
coordoneze subordonaţii în timpul bătăilor: „Dă-i Gherman; fii atent Puşcaşule la ăla din dreapta
ta. Steiner, atinge-l peste picioare cu bâta, nu cu cureaua”. Trecea aşa poate o oră, cu unele mici
pauze, câteva minute de odihnă pentru bătăuşi. Cu o voce calmă, plină de mulţumire, şeful
echipei dădea încetarea: „Ajunge!”. Țurcanu a fost executat, în 1954, alături de alți 15 studenți-
deținuțitorționari. A fost singurul care a susţinut, până la capăt, că ceea ce a făcut a fost pentru
Partid!

Radu Ciuceanu: „Am încercat să fac față. N-am reușit!”

Nu la fel de norocos a fost arheologul Radu Ciuceanu, fost parlamentar în două legislaturi, om cu
15 ani de temniţă grea în spinare. La 87 de ani, domnul Ciuceanu recunoaşte că, la Piteşti, a luat,
dar a şi dat! Nu îi e uşor să spună. „Dacă m-au băgat cu capu’n rahat, poate să fi dat și io o
palmă... N-avem voie să spunem că am fost îngeri! Atât de mare a fost întunericul acolo…”, se
uită în gol bătrânul. Ciuceanu a fost condamnat după ce a căzut reţeaua anticomunistă „Mişcarea
Naţională de Rezistenţă-Oltenia”, a generalului Iancu Carlaonţ.
FOTO Radu Ciuceanu spune că a fost cât pe ce să se asfi xieze cu sângele camarazilor săi
de detenție FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU

A făcut un tur aproape complet al închisorilor comuniste. La Piteşti a stat şi el doar trei luni. „Pe
noi s-au exersat metodele de tortură și capacitatea de reacție. Am încercat să facem față. N-am
reușit”, lăcrimează fostul deţinut. Îmi ia mâna şi mi-o pune la ceafa sa: „Uite, şi acum am un
cucui! A fost noaptea Sf. Bartolomeu!”. Spune că, după Piteşti, foştii săi camarazi au rămas fie
orbi, chiori, surzi sau cu membre rupte: „Unul, de 23 de ani, Niţă Cornel, a murit în faţa mea”.

Spurcăciunea „Dragostei în familie”

Radu Ciuceanu vorbește, pe nerăsuflate, cum a fost maltratat de trupa lui Ţurcanu. „Au năvălit
peste noi cu bâte şi răngi de fier. Am vrut să-l pocnesc pe Ţurcanu! Mi-a dat o bâtă în piept şi m-
a doborât. Cu toţii am stat pe masa din <>. Te legau și te băteau câte trei-patru inși, cum se toacă
carnea! Dimineața era o grămadă de trupuri de un metru și jumătate și io dedesubt. Sângele lor
era să mă sufoce!”, rememorează fostul deţinut politic. Ciuceanu mai spune cum erau puşi să
facă „Broasca”, să ţopăi cu mâinile sus, până cădeai. Şi apoi, iar bătaie. Cum trebuia să stai într-
un picior cu orele: „Mai mult de trei ore nu puteai şi apoi iar omor!”. „Dar specialitatea lui
Țurcanu era să te strângă de gât noaptea! Cică, să te ajute să visezi...”, îţi taie venerabilul, brusc,
respiraţia. Iar „Dragostea în familie” era linsul fundurilor nespălate ale camarazilor. Şi el, Radu
Ciuceanu, a mâncat rahat, la propriu? Bătrânul îşi duce mâna la gât: „Nu puteam… Era doar un
pretext să te bată iar. Mai greu era când te băgau cu capul în tineta cu fecale și urină...”.

 
 

Cele patru faze ale reeducării

Prima oară era „demascarea externă”, unde deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea față
de partid și ideologia comunistă. Deţinutul trebuia să mărturisească orice informaţie care putea
ajuta la anchetă şi să denunţe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din
considerente politice sau sociale. Declarațiile erau făcute întâi verbal, în plină tortură, urmând a
fi verificate de cineva din Comitetul de Reeducare, apoi notate în scris, semnate cu forţa de către
cel anchetat şi trimise la Interne.

Apoi urma „demascarea internă” ce presupunea denunțarea oricărui coleg de celulă sau din
penitenciar, ce dăduse ajutor altui deţinut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse
afirmaţii defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Ţurcanu sau
altor torţionari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a deţinutului şi
distrugerea personalităţii şi caracterului acestuia. Urma „demascarea publică” ce făcea referire la
faptul că deținutul trebuia să renunțe la orice pasiuni și dorințe, precum și la orice ideal propriu,
începând cu familia, rudele, prietenii şi terminând cu credinţa în Dumnezeu. În ultima fază, unii
deținuți erau siliți să conducă procesul de „reeducare” al celorlalți și, în unele cazuri, al celui mai
bun prieten al său, devenind torționarul acestora.