Perioada literara interbelica schimba mentalitatea epocii datorita viziunii textelor poetice si in proza

dezvoltate pe tendinte moderniste, realiste si traditionaliste. Scriitori precum: Vasile Voiculescu, Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu se remarca in aceasta perioada datorita povestirilor,
nuvelelor si romanelor care au vazut lumina tiparului sub incidenta acestor tendinte literare. Liviu
Rebreanu ramane in literatura ca un nuvelist si romancier a carui opera se afla la granita dintre realism si
modernism.

Opera literara Ion de Liviu Rebreanu apartine genului epic, ca specie literara este un roman social,
obiectiv, apartinand realismului.

Romanul este specia literara a genului epic in proza de mare intindere cu personaje numeroase,
complexe si amplu caracterizare cu o intriga complicata si actiune ampla.

Romanul social este roman ce dezbate ca tema viata citadina a unei comunitati.

Realismul este curentul literar aparut in context european la mijlocul sec. al 19-lea a carui estetica se
baza pe reflectarea veridica a realitatii in arta.Operele surprind o realitate neinfrumusetata, veridica, dar
valorificata artistic. Se realizaza o fresca sociala prin ilustrarea categoriilor sociale in evolutie. personajul
este reflectat cristic, in mediul existential care isi pune emprenta asupra evolutiei lui. Tipologiile umane
reflecta in special apartenenta la o clasa sociala, distingandu-se astfel intelectul sau taranul. Tema de
inspiratie este surprinsa prin viata sociala fie in mediul citadin, al orasului, fie al saturlui traditional. Se
realizeaza o succinta analiza psihologica prin intermediul monologului interior sau reflectarea framantarii
personajului de catre narator. Printre alte teme si motive literare se reflecta mostenirea si banul, in
avutirea sau confruntarea intre grupuri sociale. Limbajul este artistic deoarece imbina mai multe registre
stilistice cu scopul reflectarii veridice a spatiului si timpului plasarii actiunilor. Reperele sp-temporale sunt
bine ilustrate.

Personajul literar “Ion” este personajul principal al romanului cu acelasi titlu, surprins in evolutie datorita
ascultarii glasului pamantului si al iubirii. El apartine clasei taranilor saraci, categorie pe care o considera
injositoare, motiv pentru care doreste sa scape de aceasta eticheta si sa ajunga bogat. El este conditionat
cu mediul sau social si recurge la o ironie instinctiva in incercarea de a dobandi avere prin casatorie,
seducand-o pe Ana. Lacomia pentru pamant este scuzabila datorita saracimii, dar brutalitatea de care
demonstreaza il face un personaj memorabil.

El este caracterizat direct de catre narator si alte personaje, avand si o autocaracterizare, dar si indirect
prin limbaj, comportament.

Caracterizarea directa facuta de narator sugereaza prezentarea personajului Ion, la inceput, in scena
horei “Avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut”, anticipandu-se astfel
comportamentul ulterior. Stiind totul despre el, naratorul ii subliniaza calitatile “Era iute si harnic, ca ma-
sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. iar pamantul ii era drag ca o ibovnica”. Se mai
precizeaza “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”. Comparatia este sugestiva in sublinierea
sentimentului de dragoste pentru pamantul ce i-ar fi adus o pozitie onorabila in ierarhia sociala si
respectul satenilor intr-o comunitate rurala in care el considera averea, o mare cinste. Compararea
pamantului cu mama, femeia ce joaca rol esential in viata fiecarui barbat, astfel pentru el, pamantul i-ar
aduce un sentiment de ocrotire si siguranta.

Caracterizarea directa de alte personaje demonstreaza ca este firesc ca personajul sa fie vazut in mod
diferit de catre acestea, fiecare apreciere sau sanctionare, ducand la intregirea chipului celui care se
afirma si ca personaj exponential, diferit de toti ceilalti tarani din literatura romana. Pentru Vasile Baciu,
Ion este “hotul”, “sarantocul” si “talharul”, pentru Ana este “Ionica, norocul meu”. Preotul Belciug il
numeste “stricat si-un baraus, s-un om de nimic”, “un obraznic” ce trebuie sa primeasca “o lectie”, dar
dupa ce Ion lasa pamanturile bisericii, este numit “mandru crestin”. Lipsa de respect ii aduce adjectivul
“becisnic”.Pentru Titu Herdelea este “o canalie”. Pana si mama sa il crede “proclet si salhui”. Asadar, se
contureaza chipul unui barbat dur, violent, egoist si furios pe toata lumea fiindca nu are pamant.

Autocaracterizarea arata ca atunci cand incearca sa se lamureasca in legatura cu ceea ce isi doreste si
simte, Ion oscileaza intre a se considera prost, in alte situatii destept. Astfel, vorbind cu sine, rosteste “As
fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului”, acuzandu-se pentru momentele de slabiciune cand, vazand
frumusetea Floricai, ar fi vrut sa fuga cu ea in lume, renuntand la Ana.

Caracterizarea indirecta prin fapte este foarte sugestiva avand in vedere ceea ce face personajul. Sarac
fiind, umilit si batjocorit de cei bogati, realizeaza ca nu poate scapa de sarcie pentru ca nu avea cum sa
mosteneasca de la tatal sau averea si nici nu avea bani sa cumpere pamant, cum faceau altii, Ion isi
fixeaza un tel al existentei sale obtinerea de pamanturi si singurul glas pe care il aude si il asculta este cel
al pamantului. Glasul pamantului patrundea in sufletul sau ca o chemare launtrica. Faptele desarvasite
de taranul obsedat de ideea stapanirii a cat mai mult pamant il face un om ticalos deoarece o
batjocoreste pe Ana si o face de ras. Isi bate nevasta , vrea sa-si loveasca mama si isi injura tatal.

Caracterizarea indirecta prin comportament ii arata degradarea umana a personajului, dispretul si ura
fata de Ana, supusa si umila pe care o considera vinovata de nefericirea. Isi varsa mania, o face sa-l
iubeasca dandu-i de inteles ca o place, alintand-o.

Exista un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decat cuvintele, comunicand despre individ
mai mult decat acestea. Gesturile de tandrete in prezenta Floricai surprins un Ion umanizat, capabil sa
pastreze in suflet si glasul iubirii, dar invins de glasul pamantului. Atitudinea in fata pamantului este
aceea a unui barbat indragostit ce isi exteriorizeaza patima prin gesturi fierbinti. Scena in care saruta
pamanturile lui Vasile Baciu, depaseste limitele omenescului in dragostea nutrita pentru pamant. Dupa
ce o batjocoreste pe Ana, ea se sinucide, dar Ion ramane nepasator si indiferent, exprimata gestual,
linistit, merge dupa glasul iubirii si incearca sa o recapete pe Florica, considerand ca nu este fericit daca
nu o are alaturi.

Avand in vedere aceste caracteristici, caracterizarea lui Ion demonstreaza ca in acest personaj se
regaseste o dorinta arzatoare de a-si schimba statutul social, dar in acelasi timp vrea sa aiba si femeia
iubita alturi. Daca le-ar fi avut pe amandoua, ar fi fost fericit si poate viata lui ar fi decurs firesc, cele doua
glasuri, al iubirii si al pamantului. Dar Ion se gaseste intr-o situatie limitata, trebuie sa aleaga si opteaza
pentru pamant, iar la final isi da seama ca nu-l face pe deplin fericit.