Universul liric

Poezia În dulcele stil clasic deschide volumul din 1970, volum ce aparţine celei
de-a doua etape a creţiei poetului, în care adevărata rafinare a expresiei pare a
fi un scop în sine; textul stănescian depăşeşte cadrul unei arte poetice propriu-
zise, deoarece creatorul reuşeşte să surprindă clipa unică de revelaţie a
Absolutului, căreia îi dublează semnificaţia; poezia are două chei de lectură, ea
fiind privită simultan ca o artă poetică şi ca o poezie erotică. Pentru poet,
iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi planului
cunoaşterii.
Elementele care înscriu textul în modernitate sunt ambiguitatea planurilor şi a
limbajului, reprezentarea abstracţiilor în formă concretă, neobişnuitul imaginilor
artistice, subtilitatea metaforei, dar şi noile sensuri şi semnificaţii obţinute
prin plasarea unor clişee verbale din poezia clasică în noi contexte.

Ipostaza dublată a eului liric-îndrăgostitul şi Creatorul- susţine transferul

dintre concret şi abstract, punând în discuţie relaţia dintre cunoaştere şi
existenţă. Lirismul subiectiv este susţinut la nivelul expresiei prin mărcile
stilistice ale subiectivităţii: alternarea persoanei I cu persoana a II-a a
adjectivului posesiv meu-tău, prezenţa pronumelui personal eu.

Titlul poeziei şi, de fapt, al volumului, dezvăluie prin sintagma stil clasic
intenţia de revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le priveşte cu
un sentiment de duioşie ironică, atitudine tipică esteticii postmoderne.
Antepunerea epitetului dulce aminteşte de poezia paşoptiştilor şi de cea
eminesciană, de cunoscuta sintagmă dulce minune. Titlul conţine privirea
melancolică a poetului care, la 1970, este pus în faţa unei lumi schimbate, pe care
trebuie să înveţe să o exprime în poezia sa.

Tema poemului este, la un prim nivel al interpretării, tema erotică. Poetul

improvizează În dulcele stil clasic „o poveste de dragoste”. Problematica textului
se descifrează, însă, prin raportarea acestuia la întreaga lirică stănesciană şi la
momentul apariţiei volumului, anul 1970. Aflat la o distanţă de un deceniu de la
debutul său sub semnul „misionarismului eminescian”, Nichita Stănescu găseşte,
probabil, o cale să inoveze sistemul gândirii poetice a marelui nostru romantic;
iubirea devine o cale de cunoaştere, o cale de atingere a clipei unice de revelaţie
a Absolutului.

Structura poeziei conduce la o posibilă descifrare. Compoziţia clasică – dispunerea

versurilor în catrene, constituite pe principiul monorimei, se contrazice în
ultimul vers, izolat, cu valoare conclusivă.

Secvenţele textului urmăresc evoluţia „idilei”, de la momentul apariţiei

„domnişoarei”/muzei – strofele 1 şi 2- la clipa revelaţiei – strofa 3- , la
formularea idealului poetic – strofa 4- şi la revenirea în starea expectativă –
strofa 5. Ultimul vers, rupt de restul poemului, se transformă într-o frază
axiomatică, de fixarea a stării de „dor”perpetuu, specifică poetului.

Sugestive în prima secvenţă poetică sunt versurile: Dintr-un bolovan coboară/pasul

tău de domnişoară/ Dintr-o frunză verde, pală/apasul tău de domnişoară. Ele conţin
metafora-simbol pasul tău de domnişoară care delimitează gradat calea de trecere
dintr-un univers într-altul, din concret în abstract. În prima secvenţă poetică,
laitmotivul pasul tău de domnişoară realizează astfel dispunerea gradată a
imaginarului poetic. Termenul domnişoară aminteşte de limbajul poeziei
„graţios”romantice a veacului al XIX-lea, desemnând muza, inspiraţia poetică.
Singurul verb al secvenţei coboară redă ideea desprinderii succesive a ideii
poetice de planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acţiunea în derulare. Cele
patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracţiilor, sau ale
ipostazelor sentimentale, în forma concretă a elementelor cadrului natural:
bolovan, frunză verde, pală, înserare-n seară şi pasăre amară. Aceste metafore
sugerează chiar sursele poeziei: duritatea regnului natural, efemeritatea vieţii, a
regnului vegetal. Momentul zilei determinat de sintagma insolită înserare-n
searăsugerează necunoaşterea, misterul, momentul pregătitor al revelaţiei, în timp
ce metafora şocantă prin asocierea unor temeni incompatibili pasăre amară
conotează, mai degrabă, starea de suferinţă a poetului-pasăre decât un atribut al
inspiraţiei.

A doua secvenţă surprinde momentul propriu-zis al creaţiei. Efemeritatea clipei de

revelaţie este sugerată prin repetiţia o secundă, o secundă; conştient de
unicitatea clipei trăite, poetul reduce comunicarea la cea mai simplă formă,
susţinând-o şi la nivel stilistic. Tot pe linia tradiţiei eminesciene, Nichita
Stănescu foloseşte o formă arhaică a verbului a zări, cu dublă apartenenţă la
diateză, pentru a sugera simultaneitatea existenţei, a manifestării şi a trecerii
momentului „întâlnirii”. O particularitate împrumutată de la peisajul romantic este
locul „întâlnirii”- în oglindă, lângă lac. Imaginea este esenţializată şi lucidă în
acelaşi timp; pasul are roşcată fundă, dar coboară dintr-o pasăre amară. Senzaţia
este de continuă coborâre, de apăsătoare tristeţe, căci Inima încet mi-afundă.
Acest vers reprezintă cheia întregului poem; poetul plasează aproape livresc
efectul depersonalizării totale, al perceperii durerii „din afară” spre „sine”.

A treia secvenţă redă drama artistului aflat în starea de graţie, desprinderea

operei de artist, prin invocaţia elegiacă a muzei: Mai rămâi cu mersul tău/ parcă
pe timpanul meu.Poetul este redus la condiţia de victimă a propriei iluzii, iar
corespondentul său în plan simbolic este timpanul, organ al percepţiei cântecului
poetic, prin care nu poate însă participa în totaliate la misterul trecerii prin
lume a poeziei. Se conturează un portret al „îndrăgostitului” de iubita-poezie,
blestemat şi semizeu.Poetul deplânge neputinţa simţurilor omeneşti; blestemat, el
nu poate reţine desăvârşita urmă a artei. Conştient de dualitatea propriei
existenţe, semizeul are dimensiunea nefericirii sale. Condamnat la solitudine, el
percepe viaţa ca o stare de „boală”: Căci îmi este foarte rău.

Ultima secvenţă poetică devine o meditaţie pe tema trecerii timpului, dublată de

sancţionarea neputinţei omeneşti. Mesajul-sentinţă al strofei este acela că, în
afara clipei de inspiraţie a iubirii, a creaţiei poetice, existenţa poetului nu-şi
are sensul:Stau întins şi lung şi zic/domnişoară mai nimic...Se confirmă diferenţa
dintre starea realului golit de esenţă, plăsmuit din materiale artificiale şi redus
la dimensiuni meschine: pe sub soarele pitic, aurit şi mozaic.

Versul final are, ca şi în Glossa eminesciană, o valoare gnomică: Pasul trece, eu

rămân. Conclusiv, versul exprimă opoziţia dintre tristeţea poetului şi trecerea
urmei poeziei. Formularea lapidară întreţine ambiguitatea semnificaţiei. Poetul
apare ca un simplu instrument ce vibrează la atingerea dureroasă, dar binecuvântată
a inspiraţiei sale; răsturnând sensul întregii poezii, el se plasează sub semnul
eternităţii, ca un Creator pentru care manifestarea în act nu este decât o
succesiune a clipelor de revelaţie.

Nivelul poetic şi elementele de prozodie sunt realizate prin sonoritatea tristă,

elegiacă, creată prin monorimă, care susţine sacadarea discursului poetic ca într-
un descântec, reluarea refrenului după fiecare vers al primei secvenţe poetice care
conferă o tonalitatea gravă meditaţiei pe tema creaţiei. Acelaşi rol îl are şi
aliteraţia: mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu şi formularea lapidară a
sentinţei finale.

Nivelul lexico-semantic se caracterizează prin multiplicarea sensurilor conotative

ale cuvintelor, asocierea unor termeni incompatibili: pasăre amară, soare aurit,
sintagma insolită înserarea-n seară, ambiguitatea limbajului, răsturnarea
firescului, ermetismul expresiei.

La nivel morfosintactic se remarcă revalorizarea formei verbale l-am fost zărit,

dar şi susţinerea impresiei de epic prin verbul coboară. Adverbul parcă susţine
sugestia şi ambiguitatea limbajului poetic, care nu denumeşte, ci sugerează.

Nivelul stilistic este reprezentat de subtilitatea metaforei şi epitetul

neobişnuit: soarele pitic, aurit şi mozaic.

Poezia În dulcele stil clasic constituie o artă potică a existenţei şi a

cunoaşterii. Raportul poetului cu lumea şi creaţia este prezentat însă într-un text
al cărui retorism formal ascunde o altă concepţie despre artă a clasicilor.
Folosind unele clişee ale poeziei romantice, Nichita Stănescu le plasează în
contexte noi; poetul însuşi aparţine simultan planului existenţei – condiţia umană-
şi planului cunoaşterii – condiţia de Creator, de unde şi ambiguitatea sau
ambivalenţa semnificaţiei textului poetic.

Tag-uri : nichita stanescu in dulcele stil clasic, in dulcele stil clasic de

nichita stanescu, opere ale lui nichita stanescu, operele nichitei stanescu,
nichita stanescu in dulcele stil clasic, in dulcele stil clasic de nichita
stanescu, opere ale lui nichita stanescu, operele nichitei stanescu.