Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem.

II

Curs 11 Coeziunea de grup

Cuprins:

 Studiul coeziunii de grup din anii ‘50

 Coeziunea de grup multidimensională

I. Studiul coeziunii de grup din anii ‘50

Coeziunea de grup este un fenomen care constituie o preocupare timpurie în

psihologia socială iar conceptul propriu-zis înregistrează controverse de definire şi
operaţionalizare chiar şi în momentul de faţă (Mudrack, 1989; Dio, 2000; Greer, 2012;
Caron, Brawley, 2012).

Leon Festinger, Stanley Schachter şi Kurt Back (1950) au definit coeziunea de

grup, referindu-se la grupurile sociale informale, de prieteni, ca fiind „câmpul totalităţii
forţelor care acţionează asupra membrilor pentru ca aceştia să rămână în cadrul grupului”
(p. 164). Coeziunea de grup se referă la atracţia (sau non-atracţia) faţă de grup, adică
grupul este văzut ca scop în sine şi are valenţă pozitivă şi la mijloacele de control al
grupului. Aici Festinger invocă status-ul, prestigiul, aprobarea, atitudinile sau
comportamentele membrilor grupului.
În acelaşi an, L. Festinger (1950)1 înlocuieşte în cadrul definiţiei termenul de câmp
cu rezultanta, în rest toate elementele sunt similare. Aşa cum sugerează Dion (2000),
această modificare a comutat fenomenul coeziunii de grup din comprehensiunea ei drept
fenomen cauzal în efect. În acelaşi timp, există o suprapunere de abordare a coeziunii la
diferite niveluri de analiză – fiind un fenomen de grup, coeziunea este studiată la nivel
individual, ceea ce implică consecinţe la nivelul demersului nomotetic versus idiografic2,
implicit la nivelul măsurării din punct de vedere statistic.

Libo (1953) a preluat definiţia lui Festinger şi, centrându-se pe coeziunea la nivel
individual, a nuanţat aspectul care se referă la atracţia membrilor faţă de grup. Coeziunea
de grup ar presupune dorinţa indivizilor de a rămâne în grup şi acest fapt se întâmplă cu
sau fără existenţa coordonării eforturilor membrilor, relaţiilor afective de prietenie sau
aderarea la înalte standarde morale (p. 2). Libo acordă atenţie nu doar coeziunii la nivel
de grup, ci şi la nivelul individual, propunând şi dezvoltând conceptul de atracţie faţă de
grup. Autorul se referă la grupul psihologic care presupune existenţa unei „colecţii

1
Articolul a fost tradus în limba şi poate fi consultat în Influenţa socială. Texte alese (1996) Iaşi,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, p. 84-99, selecţie elaborată de către Juan Antonio Pérez şi Ştefan
Boncu.
2
Perspectiva idiografică se centrează pe caracterul unicităţii fiinţei umane, iar perspectiva
nomotetică se axează pe identificarea unor aspecte comune, asemănătoare ale oamenilor.

1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

compusă din doi sau mai mulţi indivizi în care există comunicarea faţă-în faţă şi în care
membrii tind să-şi satisfacă nevoile fundamentale” (p. 5). Astfel, membrii grupului pot fi
atraşi de alţi membri, de activităţile desfăşurate, ideologia promovată, standardele
normative sau reputaţia acelui grup. Atracţia faţă de grup este considerată drept un
criteriu de locomoţie a grupului (Libo, 1953, p. 14).

Schachter, Ellertson, McBride şi Gregory (1951) au realizat un studiu în care au

manipulat atractivitatea membrilor grupului. După ce subiecţii au participat la o sarcină
colectivă, a fost măsurată coeziunea de grup. Participanţilor li s-au acordat trei întrebări
ce comportau scale de tip Likert, primele două întrebări erau prevăzute cu cinci
intensităţi, iar ultima - cu şapte: 1. „Cât de mult vă place echipa dvs.?”, 2. „În cazul în
care aţi participa la un alt experiment, în ce măsură v-ar place să participaţi alături de
membrii din grupul actual?” şi 3. „Credeţi că v-ar place să vă revedeţi membrii echipei?”.
Van Bergen şi Koekebakker (1959) consideră că aceste întrebări ar surprinde „criteriul
locomoţiei”, propus de Libo în 1953, care exprimă atracţia faţă de grup.

La scurt timp după elaborarea tezei lui Festinger din 1951, Gross şi Martin (1952)
au criticat definiţia nominală propusă de Festinger şi au propus o altă viziune asupra
coeziunii de grup, considerând-o drept „rezistenţa grupului la totalitatea forţelor
disruptive” (p. 553), în acest sens centrându-se mai mult asupra nivelului de grup al
coeziunii.

Oricare încercare de a defini coeziunea de grup a condus cercetătorii la crearea unor

concepţii prea generale despre acest fenomen şi pentru care nu s-au elaborat definiţii
operaţionale. În plus, Lott şi Lott (1965) şi Evans şi Jarvis (1980) au privit coeziunea de
grup şi atracţia faţă de grup ca fiind concepte separate. Confuzia apare datorită
suprapunerii analizei de la nivelurile de interpersonal şi de grup (Dion, 2000). În cadrul
unui grup coeziv are loc împărtăşirea caracteristicilor personale, mecanismele de
coping3, scopurile şi preocupările indivizilor. Membrii sunt centraţi pe îndeplinirea
scopului şi a obiectivelor grupului, altfel spus, sunt orientaţi spre sarcină. Atracţia faţă
de grup poate fi înţeleasă prin raportarea la gradul în care nevoile, expectanţele personale
se suprapun peste cele ale grupului. Autorii se referă la dorinţa indivizilor de a fi „buni”
membri ai grupului, de a fi acceptaţi în grup, identificarea cu grupul fiind elementul
central.

3
Conform explicaţiei din Marele dicţionar al psihologiei Larousse coping-ul este „un proces activ
prin care un individ, datorită autoaprecierii propriilor capacităţi şi motivaţii, face faţă vieţii şi în special
unei situaţii stresante şi reuşeşte să o stăpânească” (Bloch et al., 2006, p.273).

2
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

II. Coeziunea de grup multidimensională

Cercetările ulterioare au abordat coeziunea de grup multidimensional. Au existat
mai multe încercări de a aborda bidimensional coeziunea de grup în funcţie de specificul
grupului social din domeniul militar şi al sportului. Ne-am propus să prezentăm modelul
teoretic, fundamentat empiric, a lui Stokes (1983) în trei componente a coeziunii de grup
care cumulează următorii factori:
1. Atracţia dintre membrii grupului;
2. Valoarea instrumentală (Instrumental value), care se referă la felul în care
necesităţile individuale sunt satisfăcute prin intermediul grupului; şi
3. Adoptarea atitudinilor şi comportamentelor riscante.

Stokes (1983) a aplicat la un număr variat de grupuri (de dezvoltare, de consiliere şi

psihoterapeutice, de discuţie, de suport) un chestionar compus din 13 afirmaţii şi, prin
aplicarea analizei factoriale în componente principale, a obţinut structurarea itemilor în
cei trei factori menţionaţi anterior; factorii au acoperit 56,4% din varianţa totală,
coeficientul Alpha Crombach asupra coeziunii în ansamblu a fost 0,82, iar pe fiecare
factor în jurul valorii de 0,75, ceea ce a demonstrat o bună consistenţă internă a
chestionarului. În cadrul secţiunii discuţii din articol, autorul a precizat că este posibil ca
oricând una dintre componente să fie mai importantă pentru un anumit tip de grup,
invitând cercetătorii să aprofundeze această idee. De exemplu, pentru grupurile
terapeutice factorul „atitudinea riscantă” este mai apreciat, pe când în grupurile de
consiliere sau auto-ajutorare (self-help groups) este mai valoros factorul „atracţia dinte
membrii grupului” (p. 170). Limita de bază pe care o semnalează Stokes este că datele
sunt corelaţionale şi nu de tip cauză-efect. În plus, este necesar să se ia în considerare
impactul facilitator pe care îl poate avea liderul asupra coeziunii grupului în ansamblu
sau pe fiecare componentă a sa în parte.
Un model mai complex de abordare a coeziunii de grup a fost propus de către
Drescher, Burlingame şi Fuhriman (1985). Autorii reiterează concepţia lui Festinger
(1950) asupra factorilor ce determină coeziunea şi anume: a) momentul când un membru
comunică; b) cui i se adresează acesta şi c) reacţiile receptorului la mesajul pe care îl
primeşte (p. 273).
Drescher, Burlingame şi Fuhriman (1985) au propus o abordare multidimensională
a coeziunii de grup, aşa cum acest model poate fi vizualizat în Figura 1, prin raportare la
patru dimensiuni:

Figura 1. Modelul multidimensional asupra coeziunii de grup conform lui Drescher,

Burlingame şi Fuhriman, 1985, p. 7.

3
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

1. Persoana (cine?) care reprezintă unitatea de observare şi analiză. Astfel, se poate

avea în vedere un anumit membru al grupului, liderul grupului, un subgrup sau grupul
considerat ca un tot unitar. Analiza asupra unui număr de 25 de articole empirice a
constatat că unitatea de analiză cea mai frecvent urmărită de către cercetători este un
anumit membru al grupului, iar liderul sau subgrupurile au fost arareori vizate. De
principiu, variabilele dependente se rezumă în a surprinde evoluţia satisfacţiei
psihologice a membrilor pe parcursul unui număr limitat de sesiuni în cadrul grupului la
care aparţineau;

2. Relaţionarea dintre variabile (Variable function) (ce?) prin care se surprinde

complexitatea interrelaţionării dintre mai multe fenomene şi procese psihosociale.
Dimensiunea dată este constituită din două componente: variabilele antecedente care se
referă la evenimentele sau caracteristicile manifestate înaintea investigaţiei grupului de
investigat; de exemplu, actele de autodezvăluire ale indivizilor în cadrul grupului şi
reacţiile comportamentale ale receptorilor emise drept răspuns, existenţa unor sesiuni de
formare înaintea constituirii grupului, dacă acestea există, compoziţia grupului, gradul de
compatibilitate dintre membri şi, eventual, stilul de leadership practicat anterior în grup;
variabilele de răspuns – evenimente sau caracteristici temporare manifestate contextual
în funcţie de aplicarea unor intervenţii, variabile care au fost studiate cel mai frecvent;

3. Strategia de măsurare (cum?) exprimă felul în care datele sunt observate şi

cuantificate. Autorii menţionează două categorii de indici: fizici – în acest caz sunt
observate comportamentele non-verbale şi fiziologice şi stilul verbal – reflecţiile,
confruntările de opinii, manifestarea acordului în timpul conversaţiei în cadrul grupului.
Măsurarea acestor indici are loc prin intermediul raportării de către membrii
grupului, prin metoda chestionarului sau a interviului, a atracţiei faţă de grup sau anumiţi
membri, atitudinea faţă de grup, gradul de implicare în privinţa atingerii obiectivelor.
Suplimentar, se pot capta alţi parametri: frecvenţa participării membrilor la întrunirile de
grup, persistenţa participării în cadrul tuturor etapelor pe care le traversează grupul în
atingerea obiectivelor fixate („cine merge până la capăt”), proximitatea fizică dintre
membri, dacă este cazul implicit atingerea fizică sau îmbrăţişarea, menţinerea contactului
vizual în timpul discuţiei de grup. Observatorii sunt instruiţi să capteze în ce măsură
membrii grupului împărtăşesc informaţiile pe care le dispun, oferă suport emoţional,
manifestă încrederea interpersonală, stabilesc şi menţin relaţii de prietenie, îşi exprimă
(dez)acordul, se autodezvăluie şi care sunt reacţiile celorlalţi la împărtăşirea aspectelor
intime ale persoanei;

4. Timpul (când?) este dependent de etapa de dezvoltare a grupului-ţintă. Se face

distincţia dintre timpul ca măsurare şi timpul ca dezvoltare a grupului.

Iată dilema la care este supus oricare cercetător: referindu-ne la un design de

cercetare longitudinal, câte măsurări sunt suficiente pentru a surprinde evoluţia coeziunii
de grup? Analiza celor 25 de articole empirice a scos în evidenţă că de cele mai multe ori
au loc 2-3 măsurări ale coeziunii de grup, cu unele excepţii se poate atinge pragul de 5

4
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

puncte de măsurare, pe o durată medie de la 8 săptămâni la 30 luni. Dacă design-ul de

cercetare este unul transversal, în care se aplică un demers comparativ între cel puţin
două grupuri de cercetare, are loc de principiu doar o singură sau maximum două
constatări ale coeziunii de grup iar intervalul de timp dintre cele două măsurări
înregistrează o durată relativ scurtă (aproximativ 1-1,5 ore). În majoritatea cazurilor
grupurile sunt artificiale, întrunite pentru puţin timp în condiţiile laboratorului de
cercetare care presupune la rându-i un mediu artificial. Or, susţine Drescher, Burlingame
şi Fuhriman (1985), raţiunile ce-l determină pe cercetător să-şi proiecteze numărul
măsurărilor în intervalul de timp prestabilit depinde de intuiţia clinică, intuiţia de
cercetare (ipoteze de cercetare) şi / sau de convenienţă.
Desigur, există o tendinţă actuală de a implementa studii de tip „bliţ” şi tot mai
puţin de a desfăşura un program de cercetare care ar putea dura… în decurs de mai multe
generaţii de cercetători; de exemplu, sunt fascinante celebrele studii asupra stilurilor de
ataşament iniţiate de către John Bowlby şi Mary Ainsworth. Ne permitem aici să
observăm că numărul articolelor publicate în prestigioasa revistă Group Dynamics:
Theory, Research, and Practice, sub egida American Psychological Association, care a
debutat în 1997 sub iniţiativa lui David K. Marcus, apare de patru ori în decursul unui an,
numărul articolelor empirice este relativ mic, acestea s-au desfăşurat preponderent în
medii naturale, respectă în majoritatea un demers calitativ, respectând un design cu
măsurări multiple.

Viziunea multidimensională propusă de către Drescher, Burlingame şi Fuhriman

(1985) surprinde complexitatea fenomenului coeziunii de grup şi poate fi considerat mai
degrabă un model descriptiv decât unul prescriptiv. Întrebările care rămân a fi elucidate
sunt: coeziunea de grup este individuală sau de grup? Care este modalitatea cea mai bună
în a surprinde coeziunea de grup: prin autoraportare sau prin observare? În fine, care este
durata minimă / optimă pentru a putea surprinde schimbări semnificative în evoluţia
coeziunii de grup?

Weinberg et al. (1981) au constatat că cea mai frecventă problemă cu care se

confruntă un grup social restrâns este coeziunea de grup. Ce măsuri pot fi întreprinse
pentru a restabili sau augmenta coeziunea grupului? Practicienii din domeniul grupurilor
restrânse oferă (cel puţin) patru soluţii (Johnson, Johnson, 1994, p. 102):
1. Stimularea cooperării dintre membrii grupului;
2. Organizarea unor şedinţe în care fiecare membru să împărtăşească în grup care
sunt nevoile sale personale;
3. Menţinerea unui nivel ridicat de încredere interpersonală;
4. Promovarea respectării unor norme de grup prin care să se încurajeze exprimarea
personalităţii fiecărei persoane, să fie respectată onestitatea şi încrederea interpersonală,
să fie stimulat gradul de implicare în viaţa grupului şi împărtăşirea stărilor afective.

Braaten (1991) analizează totalitatea lucrărilor asupra coeziunii de grup din

perioada 1968-1989 în încercarea de a propune un model multidimensional al acestui
fenomen. Dificultatea de a crea o imagine globală a coeziunii de grup persistă şi este greu
de depăşit. Teza esenţială a Şcolii Gestalt - „Întregul este mai mult decât suma părţilor

5
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

componente” poate fi aplicată şi în acest caz. Autorul relatează un exerciţiu prin care a
solicitat mai multor persoane să realizeze descrierea părţilor componente a unui elefant
iar subiecţii evaluatori aveau drept scop să ghicească despre ce este vorba. O astfel de
provocare nu a permis identificarea răspunsului corect. În mod similar, mai multe
descrieri a ceea ce este perceput a fi coeziunea de grup (fără a menţiona expres sigla
lingvistică) respectă acelaşi mecanism.

Cu toate acestea, Braaten (1991) a propus un model în cinci factori a coeziunii de

grup în compoziţia căreia fac parte componente precum:

1. Atracţia faţă de grup (implicit atracţia interpersonală sexuală), bazată în general

pe criteriul similarităţii la nivelul valorilor, educaţiei, religiei, filosofiei vieţii. În
particular, se poate invoca fenomene asociate acestei dimensiuni precum: admiraţia,
colaborarea, angajamentul, entuziasmul, sentimentul de noi („we-ness”-feeling) etc.
Indivizii îşi pot exprima atracţia prin afirmaţii de genul: „Sunt mândru că fac parte din
acest grup”, „Simt că aparţin total la acest grup” etc.;

2. Grija şi suportul – grupul este perceput ca o familie în care relaţiile sunt

afectuoase şi securizante, atmosfera este reconfortantă şi dominată de încredere. „Deşi
sunt o persoană uneori rea, grupul mă acceptă aşa cum sunt”, „Grija faţă de celălalt este
foarte importantă pentru noi”, „Grupul îmi redă speranţe şi forţele necesare în viaţă” sunt
câteva exemple caracteristice acestei dimensiuni pe care le-au relatat subiecţii
investigaţiei;

3. Ascultarea şi empatia sunt principii esenţiale regăsite în practica terapeutică.

Persoanele se simt ca şi cum grupul ar constitui pentru ei „al şaptelea simţ”. Este uşor de
intuit disconfortul psihologic pe care oricine l-ar resimţi dacă este întrerupt din discursul
său ori nu i se acordă atenţie atunci când împărtăşeşte informaţiile pe care le consideră
importante. Până la urma urmei regula de a asculta până la capăt ceea ce împărtăşeşte
cineva în cadrul comunicării interpersonale este prevăzută şi în Codul bunelor maniere.
În momentul în care receptorul practică ascultarea activă, emiţătorul se simte valorizat,
apreciind, de exemplu, că „Astăzi am conştientizat că nu am fost nici o dată cu adevărat
ascultat” sau „Este foarte important să fii lăsat să-ţi exprimi până la capăt o idee, ceea ce
m-a ajutat personal să-mi clarific gândurile şi să identific alte nuanţe” etc.;

4. Autodezvăluirea şi răspunsul la aceasta este un alt principiu esenţial în practica

terapeutică. Relatarea aspectelor intime a persoanei semnifică manifestarea încrederii
interpersonale şi acceptării sinelui, în care individul este autentic, spontan şi transparent
şi care pot conduce către schimbarea personală. După ce o persoană a împărtăşit aspecte
profunde ale sinelui privat, aceasta atinge o stare de catharzis şi beatitudine. Această
dimensiune are efecte curative, asemenea forţei zeiţei Panacea din mitologia greacă:
„Este incredibil, dar putem să fim oneşti unul faţă de celălalt”, „Simt că nu sunt o
persoană atât de rea precum pare”, „În sfârşit, sunt eliberat(ă), vindecat(ă) şi împăcat(ă)
cu mine însumi”;

6
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

5. Performanţa şi atingerea scopurilor (de grup şi cele individuale) sunt mai mult
decât necesare pentru un individ. Un grup există numai în baza unor similarităţi care sunt
co-împărtăşite, iar atingerea scopurilor grupului presupune în mod normal şi satisfacerea
nevoilor individuale ale membrilor. Aşadar, se urmăreşte dezvoltarea psihosocială a
sinelui printr-o mai bună explicare, control şi predicţie a gândurilor, sentimentelor şi
comportamentelor. Inspirat din practica terapeutică, Braaten dă exemple a celor mai
frecvente simptome pe care persoana încearcă să le depăşească: frica, anxietatea,
depresia, hipersensibilitatea şi stresul psihologic: „M-am eliberat de stres”, „Am fost
suficient de mult terorizat(ă) de starea mea de depresie”, „Poate pentru prima dată nu-mi
este ruşine faţă de mine”.
În final, Braaten (1991) adaugă ideea că pentru a înţelege complexitatea coeziunii
de grup este necesară investigaţia asupra unor etape posibile anterioare din viaţa grupului:
dacă şi conform căror principii s-a realizat selecţia membrilor pentru a constitui grupul
ţintă, care este compoziţia, orientarea grupului, dacă au fost aplicate anumite sesiuni de
formare sau dacă membrii s-au angajat contractual în grupul în cauză.

7
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi