Cultivat încă din secolul al 19-lea, în special în proza lui Eminescu și in unele nuvele

ale lui Caragiale, in proza romaneasca moderna, fantasitcul il are pe Mircea Eliade ca
cel mai important reprezentant
Scriitorul transfigurează artistic, în prozele sale fantastice, noțiuni și concepte,
dezvoltate în lucrările teoretice: sacrul, profanul, coincidentia oppositorum, hierofania
(manifestarea revelată a sacrului în profan), ieșirea din timp, etc.
Fantasticul Eliadesc este unul erudit, situat la limita dintre literar și filozofic.
Proza fantastica a lui Eliade, se construiește pe relația dintre sacru și profan,
înțelegând prin sacru orice manifestare a unei expresii divine, iar prin profan tot ceea ce
îndepărtează lumea de cunoașterea de cunoașterea de sine. În concordanță cu această
relație, există un spațiu care aparține unei geografii sacre, identificat cu Bucureștiul
interbelic, un oraș care ascunde mistere vechii.
Timpul, în nuvelele fantastice ale lui Eliade, tinde și el spre unul al miturilor, illud
Tempus, căci pentru omul religios ( homo religiosus) timpul nu mai este continu, ci unul
mitic, sacru, în timp ce pentru omul profan timpul este unul istoric, măsurabil.
Illud Tempus este timpul hierofanic, considerat de Eliade o cale către eternitate. Ieșirea
din timpul profan se produce că o ruptură de nivel, în urma căreia, personajele intra pe
neașteptate într-un univers paralel în care timpul și spațiul au alte dimensiuni.
Pornind de la ideea că sacrul se manifestă în aspectele cele mai banale ale
existenței,personajele Eliadesti sunt oameni comuni surprinși în situații anormale, viața
lor fiind un șir de probe inițiatice.
Scrisă în 1959 și publicată 10 ani mai târziu, nuvela fantastica " La tiganci " are ca temă
camuflarea sacrului în profan. Potrivit lui Sorin Alexandrescu, nuvela este " o alegorie a
morții sau o trecere spre moarte".
Titlul este un topos, sugerează o hierofanie, manifestarea sacrului în profan. Locul
numit "la țigănci " este un spațiu intermediar între lumea de "aici" și lumea de "dincolo",
între sacru și profan.
Nuvela se construiește pe alternarea a doua planuri - REAL ȘI IREAL - dezvoltând 8
secvențe epice, care marchează etapele " aventurii " personajului principal, profesorul
Gavrilescu.
Prima secvență, aparține planului real fiind reprezentată de viață cotidiană a lui
Gavrilescu (prima călătorie cu tramvaiul).
Secvențele a doua, a treia și a patra aparțin irealului fiind reprezentate de gradina și
bordeiul țigăncilor, proba ghicitului, și labirintul. Secvențele a cincea, a șasea și a
șaptea aparțin realului și sunt reprezentate de a doua călătorie cu tramvaiul, vizita la
elevă, discuția cu cârciumarul și călătoria cu birjă. Secvența a opta aparține irealului
fiind reprezentată de ieșirea la țigănci ( plecarea finală ).
Incipitul corespunde planului real și conține indicii spatio-temporali ai acțiunii:
Bucureștiul interbelic, un oraș plin de semne, un oraș inițiatic, iar timpul evenimențial
este dat de ora 15:00 ( trei după-amiază ). Tot în incipit este prezentat și protagonistul,
profesorul modest de pian, un individ simplu, scriitorul alegandul în mod deliberat,
pentru a ilustra ideea că sacrul se manifestă în aspectele cele mai obișnuite ale
existenței.
În secvența întâi, care corespunde planului real, se prefigurează o atmosfera
neobișnuită, la nivelul limbajului putând fi identifică cuvinte ce aparțin câmpului
semantic al căldurii înăbușitoare, un factor care ar putea justifica evenimentele
anormale prin care trece personajul.
Existența anostă care se derulează pe trasee stereotipe spațiul lipsit de orizont, sunt
sugerate de simbolul tramvaiul.
Profesorul Gavrilescu se întoarce de la o lecție de pian pe o căldură toridă. În
discuția din fața sa intervine obsedant, numele colonelului Lowrence și aventurile sale
în Arabia. În timp ce profesorul își caută portmoneul pentru a plăti biletul taxatorul aduce
vorba despre locul numit "la țigănci", considerându-l o rușine ce ar trebui interzisă,
totuși Gavrilescu este irezistibil atras de grădina țigăncilor și umbra nucilor batrani,
rugandu-se că deși trece de 3 ori pe săptămână prin fața grădinii nu s-a oprit niciodată
acolo.
Brusc își dă seama căci și-a uitat partiturile la eleva sa, Otilia Pandele, în strada
Preoteselor. Este nevoit să coboare la prima stație, cunoscută sub denumirea "la
țigănci", hazardul propulsa ndu-l pe Gavrilescu într-o nouă dimensiune, se simte dintr-
odată istovit deși recunoaște că la 49 de ani un bărbat este în floarea vârstei.
Epicul dublu sau planul de adancime al textului se construiește pe câteva elemente ce
devin laitmotive: căldură, amnezia, locvacitatea eroului care îl ajută să se apere de
"teroarea istoriei" după cum o numește Mircea Eliade, fereastra deschisă spre existenta
altei lumi.
După ce coboară din tramvai, profesorul Gavrilescu este atras irezistibil de răcoarea
data de umbra nucilor și este întâmpinat de o tânără oacheșă, iar apoi vede o bătrână
langa o măsuță pe care se afla o ceașcă de cafea, este pus să aleagă o fata dintre o
grecoaică, o nemțoaică, o țigancă și i se solicită o taxă de 300 de lei pe care Gavrilescu
o echivalează imediat cu 3 lecții de pian. Este cuprins de o stare de fericire și imaginea
iubitei sale din tinerețe, Hildegard îi rasare-n minte, fata oacheșă îl convinge în interior
și este sfătuit să nu bea foarte multă cafea, interdicție pe care Gavrilescu o încalcă,
devenind confuz încă de când este atras de jocul fetelor. Este supus probei ghicitului
dar ratează ghicirea tigancii și fetele îi spun că ar fi fost foarte frumos dacă ar fi ghicit
pentru că l-ar fi plimbat prin toate odăile. Se trezește cântând la pian, melodii pe care nu
le auzise niciodată, că și cum și-ar fi regăsit în sine mai pur, mai aproape de "firea lui de
artist" pe care singur mărturisește că a patit-o din cauza "păcatelor sale". Este cuprins
de o căldură inexplicabilă și rătăcește prin odăi că printr-un labirint, renunțând treptat la
toate hainele ca într-un fel de regresie spre o stare originară. La un moment dat se
prăbușește pe covor, gol, învelit cu o draperie, că într-un giulgiu, își aduce aminte că își
uitase partiturile și trebuie să se întoarcă spre strada preoteselor. Aude zgomotul
tramvaiului și se întoarce cu tramvaiul la doamna Voitinovici. Afla cu stupoare că fosta
sa elevă se casatorise și ia din nou tramvaiul îndreptându-se spre casa. Vrând să
plătească biletul i se spune că banii nu mai sunt de mult în circulație, iar despre locul
numit "la țigănci" află că e un subiect interzis. Intorcandu-se acasa nu o mai găsește pe
soția sa, care se mutase în Germania cu aproape 12 ani în urmă. Hotărât să o
găsească pe Hildegard, găsește o birjă condusă de un fost dricar și pornește spre
bordeiul țigăncilor. Deși bătrâna îi spune sa bata la a șaptea ușa Gavrilescu ratează din
nou gasind-o totuși pe Hildegard împreună cu care se îndreaptă spre pădure, simbol al
labirintului dar și al încheierii inițierii. Ultimele cuvinte ale feței, "așa începe. Ca într-un
vis". Oferă un final deschis, ambiguu căci motivul visului prezent încă de ras romantici,
evidențiază valoarea sa de intermediar dintre viață și moarte. Planul de adancimea al
textului este construit prin prezenta numeroaselor simboluri și mituri cum ar fi mitul
popular românesc al ielelor (hora celor trei fete) asociat cu mitul "Celor 3 Parce" din
mitologia greco-romană ce trimit spre inițierea în moartea. Imaginea bătrânei ce sta la
intrarea în bordei și cere o taxa de intrare simbolizeaza "Cerberul" din mitologia greaca
aflat la intrarea în infern. Iar birjarul din ultima călătorie a lui Gavrilescu este simbolul
luntrasului Charon, care conduce sufletele celor morți spre "lumea de dincolo".
Remarcăm prezenta cifrelor simbolice: profesorul merge de trei ori pe săptămână la
lecțiile particulare de la care pleca la ora 3 dupa-amiaza(ceea ce sugerează rutina
cotidiană vieții), ajunge la țigănci tot la 3 după-amiază și aceeași oră este și când
părăsește bordeiul afirmația bătrânei "avem timp. Nu este nici 3" scoate în relief ideea
comprimării timpului " la țigănci". În lumea reală timpul merge continuu, astfel încât
trecuse 12 ani de la momentul în care intrase în bordei, taxa fiind și ea simbolică fiind
un multiplu de 3, cifra 7 este un număr perfect simbolizând încheierea parcursului
inițiatic (Dumnezeu a făcut lumea în 7 zile). Vârsta profesorului este pătratul numărului
7 fiind finalul vieții pământești a lui Gavrilescu.
Profesorul Gavrilescu este un individ anost, banal, care se ascunde, după cum el
însuși mărturisește, "un suflet de artist" obligat să predea de 3 ori pe săptămână, lecții
particulare de pian, ceea ce îl face să se considere ratat, mărturisind repetat: "pentru
păcatele mele sunt profesor de pian (...) pentru că nu am fost făcut pentru asta. Eu am
o fire de artist (...) trăiesc pentru suflet".
Numele personajului admite o dublă interpretare: Gavril este îngerul reinvierii, al
morții, dar și al revelației divine, sufixul "escu" coboară numele personajului în banal,
ceea ce ar simboliza, combinând cele două semnificații, sacrului în profan. Personajul
este unul dintre cei aleși numai că pătrunderea în sacru, presupune puterea de a lupta,
curajul, pe când Gavrilescu se simte istovit("sunt cam obosit, iartă-mă") și îi este frică
("își auzea inima batandu-se sa i se spargă") banalitatea și viața monotonă l-au ancorat
atât de mult în profan încât și-a ratat misiunea divină. Se poate spune că Gavrilescu s-a
ratat în trei privințe: mai întâi în plan profesional,  devenind un singur profesor de pian,
în locul unui artist autentic, apoi s-a ratat in plan erotic, tragandu-si iubirea ideala pentru
Hildegard, prin căsătoria cu Elsa, din cauza unei datorii meschine. În al treilea rând, și-a
ratat inițierea în moarte, ratând toate probele, din bordeiul țigăncilor.
Ezitările sale, datorate firii de artist, de visător, pot explica șirul ratărilor. Replica
stereotipă "prea târziu, prea târziu" susține ideea că lui Gavrilescu îi este imposibil sa se
întoarcă la o existență anterioară.
Personajul este caracterizat prin mijloacele tradiționale ale prozei - caracterizare
directă, realizată prin autocaracterizare și prin intervenția altor personaje, și indirect prin
gesturi, comportament limbaj și relația cu alte personaje, portretul este completat și prin
tehnici moderne: limbaj aluziv, monolog interior.
Prin autocaracterizare Gavrilescu își subliniază ratarea căci prin greșelile de tinerețe,
își ratase vocația de artist, dar și împlinirea prin iubire. Statutul lui de ratat este marcat
și de cuvintele babei, din bordeiul țigăncilor prin utilizarea substantivului cu sens "
peiorativ (mai rau) muzician".
Viața obișnuită, derulată în coordonate stereotipe ia sfârșit atunci când intră în
bordeiul țigăncilor.
Nu întâmplător Gavrilescu are 49 de ani, multiplu de 7, căci vârsta lui semnifică
finalizarea unei existențe profane și trecerea în planul spiritual.
 Proba ghicitului că inițiere îi oferă șansa accederii la Sacru de a trăi ceva frumos
cum îi spune fata("ți-am fi cântat, ți-am fi dănțuit, te-am fi plimbat prin toate odăile")
ratând această șansă el este nevoit sa treacă prin transformări chinuitoare(avataruri),
ale existenței sale. Experiența labirintului îl spală de păcate, find necesară aceasta
întoarcere pentru a corecta greșelile făcute într-o viață anterioară.
Comportamentul ezitant, localitatea, gesturile stereotipe sunt tot atâta particularitati
al portretului moral al personajului. Întâmplările trăite la țigănci îl împiedică să mai poată
reveni la viața de dinainte unde nu își mai găsește locul, semn că realitatea îl refuză,
nu-i mai rămâne decât să se întoarcă în timpul mitic fără a se putea desprinde totuși de
material el face gesturi ridicole ar vrea sa se întoarcă după pălăria uitată deșii în lumea
de dincolo nu mai avea nevoie de ea, își face probleme că nu are destui bani, fara sa
constientizeze că nu are nevoie.
Întrebarea lui Hildegard "tu nu înțelegi, asta-i că nu înțelegi" lămurește faptul că
Gavrilescu nu este pregătit pentru noua experiență, de aceea ultima treaptă de inițiere
este iubirea, căci în concepția lui Eliade iubirea și moartea sunt hierofanie. Așa dar
Hildegard este tot o imagine a luntrasului Charon, fiind o călăuză către marele TOT.
Experiența celor doi va reprezenta de fapt o nuntă în cer.