Sunteți pe pagina 1din 5

Descriind viaţa Sfântului Grigorie Teologul, ca model aparte de trăire

ascetică, descoperim cât de mult au influenţat cei în preajma cărora s-a format,
evoluţia sa spirituală ulterioară. Totdeauna, el a căutat prietenia celor virtuoşi şi a
găsit-o, în vremea studiilor, în persoana Sfântului Vasile cel Mare. Cei doi studenţi
ne-au învăţat că avem mult folos când căutăm prietenia celor mai buni. Asemenea
altor mari conştiinţe creştine, Sfântul Grigorie a realizat necesitatea ridicării sale
dincolo de starea de permanentă păcătoşenie, om fiind şi trăitor în lume.
Toată viaţa Sfântului Grigorie Teologul este o luptă duhovnicească
neîncetată, în care el se arată ca un atlet şi un ascet. Îndemnându-i pe contemporani
să imite pilda martirilor, îi cheamă să fie asemenea lui, imitatori ai martirilor prin
viaţa trăită în post şi rugăciune. Pildă este Mântuitorul Însuşi. Trăind o viaţă
virtuoasă, fiecare creştin devine părtaş al luptelor duse de martiri, devine o formă
de martiriu1.A înţeles şi deşertăciunea alipirii noastre de cele trecătoare, tânjind
după cele veşnice şi duhovniceşti. Ultima parte a vieţii îi dă Sfântului Părinte
răgazul alcătuirii unei excepţionale opere poetice. În Poemele sale descoperim
frământările sufleteşti prin care trece şi profunzimea cu care el îşi analizează
sufletul, dar şi restul vieţii creştine în ansamblu2.
“Imnul al XXX-lea. Către Dumnezeu” este glasul sufletului Sfântului
Grigorie, care cere ajutorul Tatălui Celui milostiv, pentru a-şi putea curăţi
conştiinţa prin post şi rugăciune “de toată reaua cugetare”, pentru ca astfel să
poată slăvi Dumnezeirea “cu întindere de mâini neprihănite”3.
Toată viaţa acestui Mare Ierarh a fost o strădanie continuă de a-şi omorî
mădularele pământeşti prin post şi rugăciune, nevoindu-se pentru cele ale duhului,

1
Haralambos G. Sotiropoulos, Asceză şi martiriu, în vol. Grigorie Teologul, Editura Armos, Atena 1991
p. 144-145
2
Ibidem,. 137..
3
Sfântul Grigorie Teologul, Imnul XXX. Către Dumnezeu, PG 37, col. 510, trad. în vol. Sf. Grigorie de
Nazianz, Opere dogmatice, Editura Herald, Bucureşti 2002, p. 213
,,umblând pe calea cea strâmtă şi călcată de puţini, nu pe cea largă şi lesnicioasă,
căci strălucite şi mari sunt cele de după ea şi nădejdea este mai mare decât
vrednicia noastră”. El conştientizează că este, în acelaşi timp, mic şi mare, smerit şi
înalt, muritor şi nemuritor, pământesc şi ceresc. De aceea, nădăjduieşte să fie
îngropat cu Hristos, înviat cu Hristos, împreună-moştenitor cu Hristos, pentru a
deveni fiu al lui Dumnezeu. ,,Acesta e scopul pentru noi al lui Dumnezeu, care
pentru noi s-a făcut om şi a sărăcit, să învie trupul nostru şi să recupereze chipul şi
să remodeleze omul, ca să fim toţi făcuţi una în Hristos”4.
Sfântul Grigorie Teologul inspiră optimism, ce se suprapune peste realismul
şi cunoaşterea aprofundată a învăţăturii creştine despre viaţă şi rostul omului. El nu
se teme că trupul său va pieri în descompunere şi stricăciune, ci, conştient de faptul
că este, ca om, “slăvita creatură a lui Dumnezeu”, înzestrat cu moralitate, nădejde
şi raţiune, nu vrea să fie osândit ,,la aceeaşi necinste ca şi necuvântătoarele”5.
Marele Ierarh s-a negat zilnic pe sine, a renunţat la toate cele materiale şi
lumeşti, a învins patimile, iar voinţa sa i-a fost încordată în bine toată viaţa, spre a
se uni cu Hristos, cu convingerea că şi el va primi cununa dumnezeieştilor
răsplătiri. Lupta martirului este mai scurtă, dorinţa sa de mântuire îl străbate adesea
câteva clipe, pe când strădania Sfântului Grigorie Teologul ţine toată viaţa, lupta sa
pentru virtute îi transformă întreaga viaţă într-un urcuş neîncetat, mişcat fiind de
iubirea sa pentru Hristos. Cu siguranţă, dacă ar fi fost nevoie, Sfântul Grigorie nu
ar fi ezitat să-şi dea viaţa pentru Hristos. I s-a cerut însă ca el să rămână în mijlocul
semenilor, pe care i-a păstorit cu dragoste. A flămânzit după feciorie, a postit şi s-
a înfrânat. A arătat că, pentru fiecare om, fie în oraş, fie în pustiu, fie prin asceza
de o viaţă, fie prin martiriu, există libertatea alegerii căii spre mântuire.6
4
Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul VII. Panegiric la Chesarie, PG 35, col. 981-1042, trad. în vol. Sf.
Grigorie Teologul, Cuvântări, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2009, p. 43.
5
Idem, Cuvântul VII. Panegiric la Chesarie, PG 35, col. 981-1042, trad. în vol. Sf. Grigorie Teologul,
Cuvântări, pg. 41-42
6
Har. G. Sotiropoulos, op. cit., p. 147.
Postul în viziunea Sf. Grigore Teologul reprezintă imitarea vieții pământești
a lui Hristos. Prin acest mijloc, cel ce postește se îmbracă în Hristos pentru a
participa și mai deplin la Patima Sa și a ieși împreună cu El din mormânt biruind
asupra răului și a morții și iradiind de comuniunea dumnezeirii Lui.
El a accentuat îndeosebi sensul spiritual al postului, precizându-se că postul
adevărat constă nu numai în abținerea voluntară de la mâncare și băutură, ci și într-
o străduință neîncetată de a domina cu spiritul, cu voința toate patimile și poftele,
instinctele și pornirile inferioare ale trupului, care-l apropie pe om de animal. Este
vorba deci nu numai de o renunțare temporară, conștientă și consimțită la
satisfacerea unui instinct natural - nevoia de hrană – ci de un efort pentru înnoirea
vieții prin întronarea supremației spiritului asupra trupului; iar această strădanie
este legată de o luptă grea care constă în întărirea voinței și a rațiunii sănătoase, în
disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufl etului, tinzând la stabilirea unui
echilibru lăuntric în care spiritul, adică partea superioară și nobilă a ființei noastre,
să domine toată viața omului. Iată de ce postul face parte din mijloacele de
cultivare și desăvârșire a sufletului, fiind inseparabil de alte virtuți și acte creștine
precum: rugăciunea, căința, smerenia, milostenia. În gândirea sa postul slăbește,
atenuează sau chiar stinge puterea patimilor și a instinctelor, constituind deci o
formă sau un auxiliar al sârguinței continue spre desăvârșire Numai atunci postul
este desăvârșit când abținerea de la mâncărurile de dulce este unită cu efortul spre
virtute și progres spiritual, cu încordarea voinței spre purifi carea sufletului, spre
alungarea gândurilor și dorințelor păcătoase, spre înfrânarea de la răul moral:
„Postește, dar lui Dumnezeu un post ca acesta: să nu faci nicio faptă rea în viața ta,
ci slujește Domnului cu inimă curată păzind poruncile Lui și mergând pe calea
hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nicio faptă rea; crede însă lui Dumnezeu
că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El și dacă te vei înfrâna de la orice
lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea vei posti post mare și primit
de Domnul”, zice unul dintre discipolii apostolilor7.
Cu alte cuvinte postul extern se completează cu postul intern sau postul de
bucate se desăvârșește prin postul de păcate Postul este conceput și practicat în
creștinism ca un mijloc de progres în virtute și ca un act de cult, ca o jertfă vie de
evlavie, de căință, de supunere față de Dumnezeu și un mod de cinstire al Lui.
Hristos este Noul Adam. El vine să repare stricăciunea adusă în viață de Adam, să
aducă omul la adevărata viață și astfel El începe tot prin postire 8. Foamea este acea
stare în care realizăm dependența noastră de altceva, arătând astfel că noi nu avem
viața în noi înșine. Satana a venit la Adam în rai; el a venit și la Hristos în pustie.
Adam a crezut pe diavol și a mâncat atunci când acesta i-a spus să mănânce, căci
foamea lor era dovada că el și Eva depindeau în totalitate de mâncare; că viața lor
stă în mâncare9. Hristos însă a respins ispita mâncării și a zis: „Nu numai cu pâine
va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4). El a
refuzat să accepte acea minciună cosmică pe care satana a impus-o lumii, făcând
din acea minciună un adevăr de la sine înțeles, un fundament pentru întreaga
noastră viziune asupra lumii, asupra științei, asupra medicinei și religiei. Făcând
aceasta, Hristos a refăcut acea relație dintre hrană, viață și Dumnezeu, pe care
Adam a rupt-o și pe care încă o mai rupem în fiecare zi. Postirea pentru noi
creștinii, este intrarea și participarea noastră la acea experiență a lui Hristos Însuși
prin care El ne elibearează de sub totala dependență față de hrană, materie și lume.
Jertfa lui Iisus ne obigă pe noi la jertfă 10. Trăind încă în această lume căzută, în
lumea vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai
moartea noastră prin care trebuie să trecem, a devenit prin moartea lui Hristos o
punte către viață, hrana pe care o mâncăm și viața pe care o susține poate fi viața
7
Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieții, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 62
8
Sfântul Grigorie Teologul,, Cuvântul XXI. Despre Marele Atanasie al Alexandriei, trad. în vol. Sf.
Grigorie Teologul, Cuvântări…, p. 124.
9
Alexander Schmemann, Postul Mare, Editura Doris, București, 1998, p. 122.
10
Ibidem, p. 123.
lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja „hrană
a nemuririi”11, adică Trupul și Sângele lui Hristos.
Sfântul Grigorie Teologul afirmă că numai postirea poate realiza această
transformare, dărunindu-ne dovada existențială că dependența noastră de hrană și
de materie nu este totală, nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul și cu
preamărirea, pot deveni ele însele hrană duhovnicească. Toate acestea arată că
postirea, fiind înțeleasă adânc, este singura metodă prin care omul redescoperă
adevărata sa natură spirituală. Nu este o provocare teoretică, ci cu adevărat practică
a diavolului care a izbutit să ne convingă că depindem numai de pâine; el a clădit
întreaga cunoaștere, știință și existență umană pe această minciună. Postirea este
denunțarea acestei minciuni. Este extrem de semnificativ faptul că Hristos postea
când l-a întâlnit pe satana și de asemenea ceea ce a spus mai târziu, anume că
diavolul nu poate fi biruit decât cu post și rugăciune. Postirea este lupta adevărată
împotriva diavolului, pentru că este provocarea către acea lege atotcuprinzătoare
care îl face pe el „stăpânitorul lumii acesteia”.12

11
Har. G. Sotiropoulos, Asceză şi martiriu, op. cit., p. 139.
12
Ibidem, p. 139.