Samoilă Andreea

Grupa 54
Nr matricol 15869

În ce măsură spațiile artei și arhitecturii – reale, imaginare – pot hrăni reveria, ne pot
ajuta să suportăm „greutatea” universului?

Un spațiu, fie al artei, fie al arhitecturii, are un anumit spirit, o atmosferă particulară
acestuia, care este percepută de către om în mod subiectiv. Această atmosferă este cea a
reveriei, care este o stare de visare, o stare a sufletească care stimulează imaginația și trezește
în noi visuri, gânduri și amintiri, fiind liantul dintre acestea.

Arhitectura are capacitatea de a stârni reverie, deoarece experimentarea unui obiect de

arhitectură implică cunoașterea de sine, „Arhitectura articulează experiența de a fi în lume și
ne întărește simțul realității și al sinelui. […] Arhitectura adevărată ne ajută să ne cunoaștem
pe noi înșine ca ființe complexe întrupate și spirituale.”1 În esență, se produce un schimb
între obiect și privitor, după cum susține Pallasmaa: „îmi împrumut emoțiile și asocierile
spațiului, iar spațiul îmi împrumută aura sa care îmi atrage și emancipează percepțiile și
gândurile.” Astfel, omul percepe atmosfera unui loc în relație cu obiectul perceput, iar dacă o
parte din acest lucru dispare, atunci emoțiile pot să nu mai fie aceleași: „Dar iată că fac un
experiment. Elimin piața – și realizez că emoțiile mele nu sunt aceleași, ba chiar dispar.
Acum știu că nu le-aș fi avut fără atmosfera pieței. Oamenii interacționează cu lucrurile.”2

Spațiile artei și arhitecturii care ne pot hrăni consider că sunt de mai multe tipuri:
casa, utopiile, spațiile sacre și spațiile care invită la reverie prin natura lor. Toate aceste spații,
reale sau imaginare, stimulează creativitatea și au capacitatea de a trezi în noi fie amintiri, fie
visuri, să experimentăm reveria poetică, care este o reverie cosmică și care „ne pune psihicul
uman la adăpost de toate brutalitățile unui non-eu ostil, străin. […] Reveria cosmică are un
soi de stabilitate, de liniște. Ea ne ajută să ne abstragem din timp. Este o stare.”3

În primul rând, casa este acel spațiu care hrănește reveria, deoarece virtutea
primordială a locuirii este valoarea de intimitate, iar intimitatea este elementul principal care
oferă fericire și siguranță. Casa devine astfel un adăpost al reveriei, un spațiu în care psihicul
uman este în siguranță, un spațiu al solitudinii, un spațiu protejat, de cochilie. Astfel, casa
este colțul nostru de lume, primul nostru univers și un cosmos, locul unde putem visa cu ochii

1
Pallasmaa, Privirea care atinge, Arhitext, 2016
2
Zumthor, Peter, Atmosfere
3
Bachelard, Poetica reveriei, Paralela 45, 2005
deschiși, în siguranță și în liniște. Asemenea colibei pustincului, casa – sau „acasă” – este
„esența verbului <<a locui>>”. 4

În schimb, utopiile se distanțează de real, ne prezintă o variantă a viitorului sau un

spațiu imaginar, un spațiu dorit a fi perfect care se regăsește pe hârtie. Numele termenului de
utopie, derivat din grecescul ou-topos, anume „fără loc”, subliniază esența acestora: o
societate ideală, fără probleme sau sfărșit. Întrebarea pusă de Bachelard, anume „oare reveria,
prin esența ei, nu ne eliberează de funcția realului?”, își poate găsi răspunsul în utopii,
deoarece ele hrănesc reveria, dând frâu liber imaginației.

Doi arhitecți care au ales să ilustreze lucrări utopice sunt Etienne-Louis Boullee și
Claude-Nicholas Ledoux, care au lucrat în secolul al XVIII-lea și al căror lucrări evocă valori
morale prin simbolism. Cenotaful pentru Sir Issac Newton (1784) este una dintre cele mai
cunoscute lucrări ale lui Boullee, iar privind această sferă neagră de 150m înălțime,
înconjurată la bază de centre concentrice de copaci și amplasată pe un podium masiv, omul
poate să înceapă să viseze cu ochii deschiși către o lume îndepărtată. Acest proiect, face omul
să se abstragă din timp, să privească și să își imagineze o altă realitate.

Operele de arhitectură ale lui Antoni Gaudi hrănesc reveria și invită la visare,
deoarece aceastea prezintă o realitate ușor diferită și spun o poveste în care individul se poate
cufunda. Casa Batllo, amplasată în Barcelona, Spania, este o alegorie a legendei Sfântului
Gheorghe. Conform legendei, un dragon a terorizat locuitorii din Montblanc, un oraș din
Catalunia, iar după ce a înghițit majoritatea animalelor, dragonul amenința populația. Pentru a
opri atacurile sale, o tragere la sorți era organizată zilnic, iar una dintre persoane era
sacrificată dragonului. Când fiica regelui a fost aleasă, Sfântul Gheorghe a venit și a omorît
dragonul, iar unde a curs sângele acestuia au apărut trandafiri roșii. Întreaga casă creată de
Gaudi ilustrează această legendă: fațada este decorată cu plăcuțe ceramice colorate care imită
solzii unui dragon, scara centrală imită vertebrele cozii acestuia. Camerele amintesc de
coastele dragonului, care au fost străpunse de sabia Sfântului, aceasta fiind reprezentată de
turnulețul cu o cruce în vârf. Balconul din partea superioară a fațadei diferă ca limbaj de
restul fațadei și este modelat în formă de floare, simbolizând locul în care se afla prințesa
când și-a văzut salvatorul venind. Pe restul coloanelor și balcoanelor sunt reprezentate
victimele dragonului.

Toată această poveste, împreună cu experiența de a intra în Casa Battlo, hrănește

reveria și omul este scos din viața sa de zi cu zi și nu experimentează o casă, ci o poveste, iar
fiecare element din clădire contribuie la această poveste. Astfel, reveria fiind liantul dintre
visuri, gânduri și amintiri, Casa Battlo reușește să stimuleze aceste elemente și ne ajută să
uităm de greutatea universului.

4
G. Bachelard, Poetica spațiului, Paralela 45, 2003
 Un alt tip de spațiu care hrănește reveria este reprezentat de Acropolele din Atena, un
spațiu sacru, importanța sa fiind reliefată prin amplasare, în punctul cel mai înalt al orașului,
prin simbolistică și prin scară. Parthenonul și Erechteionul ilustrează măiestria arhitecturală și
grandoarea templelor din Grecia Antică. Vizitarea acestui ansamblu îl poate face pe om să se
întrebe cum ar fi fost atunci când edificiul era folosit cu adevăratul lui scop. Sunt stimulate
astfel amintirile, oamenii rememorând scopul pentru care a fost construit acest ansamblu, dar
și visurile, deoarece implică imaginația. Experimentarea Acropolelor poate să îl facă pe om
într-o lume, nu într-o societate, în care își poate imagina cum ar fi fost viața.

O expoziție pe care am vizitat-o, care hrănește reveria și m-a făcut să uit de orice
altceva, este reprezentată de Festivalul Internațional de Grădini de la Castelul Chaumont-sur-
Loire din Franța. Această expoziție se desfășoară din 1992 și anual sunt prezentate diferite
instalații de artă sau amenajări exterioare. În anul respectiv, piesa centrală era reprezentată de
o instalație realizată în jurul unuia dintre cei mai vechi copaci: o serie de tuburi prinse de
trunchi, prin care curgea un lichid roșu care făcea frunzele de pe pământ ruginii, iar în fundal
se auzeau bătăile unei inimi. Această instalație cu un puternic mesaj și încărcată de simboluri,
îl face pe vizitator să își imagineze o lume diferită față de cea actuală. Totodată, întreaga
amenajare a grădinii castelului, sub forma unei grădini a Paradisului, nu poate să nu
hrănească reveria și să amintească nu amintească omului despre „lumea în care ar vrea să
trăiască, în care este demn să trăiască”.5 Aceste amenajări exterioare și instalații reușesc să
creeze un univers diferit, un micro-cosmos, de care oamenii se pot bucura și în care timpul
încetează să mai existe.

Similar cu această temă de grădini ale Paradisului, un loc care poate hrăni reveria și
care încurajează la reverie oamenii de toate vârstele, este Disneyland Paris. Acest spațiu este
un loc care încurajează imaginația și ajută la uitarea greutăților universului. Experiența
stimulează automat imaginația, deoarece omul este introdus în universul filmelor și desenelor
animate celebre, este înconjurat de simboluri găsite pe micile și marile ecrane, iar stimularea
jocului și încurajarea bunei dispoziții îl fac pe om să uite de realitate. Realitatea cotidiană este
lăsată la intrarea în astfel de parcuri de distracții, iar individul este introdus într-o lume ideală,
care încurajează visarea.

Așadar, consider că atât spațiile arhitecturale, cât și amenajările de exterior pot hrăni
reveria, deoarece, cele adevărate, care spun o poveste, nu numai că dau o stare de bine
omului, dar îl și ajută să se cunoască mai bine pe sine însuși. Un obiect de arhitectură sau o
intervenție trebuie să ofere o atmosferă individului, o atmosferă care, dacă obiectul ar lipsi,
pentru om acel spațiu ar deveni neimportant. Astfel, arhitectura care hrănește reveria trebuie
să fie o arhitectură care se „adresează tuturor simțurilor simultan și să contopească imaginea
noastră a Sinelui cu experiența noastră a lumii.”6

5
G. Bachelard, Poetica spațiului, Paralela 45, 2003
6
Pallasmaa, Privirea care atinge, Arhitext, 2016