Curs I

INCEPUTURILE STATULUI MODERN

(1821 – 1866)

Romania moderna incepe sa se contureze intre anii 1821-1848. In

aceasta perioada Moldova si Tara Romaneasca au facut pasi spre independenta prin
eforturi depuse de o noua elita formata din boieri si burghezie si prin influenta
marilor puteri.

Societatea – devine mai cosmopolita si mai complexa odata cu nasterea

oraselor ca numar si ca marime.

Economia – se semnaleaza o crestere a productiei industriale si agricole, dar cu

toate acestea au existat structuri rezistente la innoire. La baza acestor schimbari
economico-sociale au existat contacte largite cu Occidentul. Elementele definitorii
ale Romaniei moderne au prins contur in perioada dintre Revolutia de la 1848 si
Constitutia din 1866.
Pe plan intern institutiile publice au urmat modelul european, iar gandirea
politica a atins noi culmi de complexitate in confruntarile dintre liberali si
conservatori. Aceste divergente de idei au avut tot mai mult ca subiect Europa.
Pentru liberali aceasta constituia o sursa de inspiratie, iar pentru conservatori un
motiv de ingrijorare.
Rolul statului – a crescut continuu, ministerele si aparatul de stat si-au asumat
intreaga raspundere pentru problemele invatamantului, preluand drepturile civile
exercitate vreme indelungata de Biserica Ortodoxa si devenind promotoare active ale
dezvoltarii economice.

PROGRAMUL REVOLUTIEI DE LA 1821

( TUDOR VLADIMIRESCU)

In anul 1821 Tara Romaneasca a fost scena unei miscari sociale si nationale. O
rascoala taraneasca izbucnita in Oltenia cuprinde intreg Principatul.

CAUZELE – au fost generate de:

1) obligatiile tot mai mari in munca ale taranilor;

2) abuzurile fiscale si administrative savarsite de autoritatea locala ;
 Revendicarile economico-sociale ale taranilor s-au impletit cu aspiratiile
politice ale boierilor in cadrul miscarii conduse de Tudor Vladimirescu, una dintre
figurile cele mai importante ale Romaniei moderne.
Tudor Vladimirescu, taranii si boierii au fost indemnati sa treaca la actiunea de
revolta impotriva jugului otoman din sud-estul Europei de catre grecii uniti intr-o
organizatie secreta numita Societatea Prieteniei (Eteria). Intentia conducatorilor
acesteia era sa-i elibereze pe greci de asuprirea otomana prin organizarea unei
rascoale generale a crestinilor din sud-estul Europei. Pentru a-i atrage pe romani de
partea lor ei au pretins ca au adeziunea totala a Rusiei (aceasta bucurandu-se de un
mare prestigiu in zona) care, apara ortodoxia si care obtinuse importante victorii
militare impotriva turcilor in veacul anterior.
Conducatorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, avea calitatile necesare pentru a
indeplini idealurile acesteia. Dupa lungi negocieri, Vladimirescu a acceptat sa
sprijine rascoala generala organizata de Eterie, dar nu a dorit ca obiectivele sale sa fie
o anexa a celor generale. Telul sau era sa elibereze Tara Romaneasca de sub
dominatia otomana si sa aduca imbunatatiri in viata politica si economica in folosul
mici boierimi si a taranilor. In acest caz, ajunge la conflicte cu marea boierime si cu
grecii. La sfarsitul lui ianuarie 1821, Vladimirescu s-a retras in Oltenia natala cu
scopul de a-si constitui oastea si a aduna provizii. Pentru a castiga adeziunea
poporului la miscare, a dat o proclamatie generala catre norod, care promitea tuturor
celor care se inrolau in armata sa calitatea de membru al Adunarii norodului, organ
reprezentativ imputernicit sa functioneze spre binele maselor.
Atrasi de perspectiva schimbarilor, taranii din toate colturile Olteniei s-au
alaturat ostirii sale.
La inceputul luni martie 1821, Moldova a devenit scena unor evenimente
decisive. Alexandru Ipsilanti impreuna cu o mica oaste eterista au traversat Prutul
dinspre Basarabia si au intrat in Iasi. Ipsilanti a dat o proclamatie prin care anunta
izbucnirea reazboiului general de eliberare a tuturor crestinilor din sud-estul Europei
de sub dominatia otomana si promitea moldovenilor pace si securitate.
Ipsilanti a adunat in mare graba provizii, bani si a inrolat recruti pentru mica sa
oaste. In fruntea celor ~ 2000 de oameni, a pornit spre Bucuresti unde intentiona sa-si
uneasca fortele cu Tudor Vladimirescu. Dar sprijinul cauzei eteristilor incepuse deja
sa slabeasca, pe masura ce la Iasi se raspandea zvonul ca tarul condamna actiunile lui
Ipsilanti, fiind deci putin probabil sa se opuna interventiei otomane.
La vestea intrarii lui Ipsilanti in Moldova, Tudor Vladimirescu porneste din
Oltenia spre Bucuresti in fruntea celor ~ 8000 de oameni. Ajungand la Slatina pe Olt,
el declara ca telul sau este independenta Tarii Romanesti. Ajuns in Bucuresti
echilibrul de forte s-a schimbat radical. Iscoadele sale au confirmat absenta oricaror
trupe rusesti sau ajutoare pentru Ipsilanti, fapt care determina oamenii sa-si piarda
speranta in intervantia tarista. Pentru a face fata posibililor inamici Tudor
Vladimirescu ajunge la o intelegere cu boierii conservatori. Intentia sa ascunsa era
aceea de a deveni domn si dorea sa urce pe tron dupa obiceiul pamantului ca ales al
boierilor si uns al Bisericii, nicidecum ca revolutionar.
Din cauza ca Rusia nu a mai sprijinit cauza eterista, relatia lui Vladimirescu si
Ipsilanti a evoluat dramatic, de la cooperare tacita la rivalitate fatisa pentru controlul
asupra Tarii Romanesti. De comun acord acestia au hotarat sa-si separe fortele.
Ipsilanti si oamenii sai au pornit catre nord, spre Targoviste, iar Tudor Vladimirescu
2
ramane la Bucuresti, detinand controlul efectiv asupra guvernului. Desi mai spera sa
infaptuiasca o serie de reforme sociale si economice, acestea vor ramane nefinalizate.
In mai acelasi an trupele otomane au intrat in Tara Romaneasca si Moldova.
Tarul fiind de acord cu „reinstaurarea ordinii“ in Principate, in scopul de a evita
astfel o confruntare cu Imperiul otoman si de a nu afecta echilibrul european. Tudor
Vladimirescu isi retrage oastea din Bucuresti spre Oltenia, unde spera sa organizeze
apararea impotriva invaziei otomane. Suspectandu-l pe nedrept pe Tudor
Vladimirescu de a fi incheiat o alianta cu turcii impotriva grecilor, Ipsilanti ordona
arestarea acestuia. In urma unui simulacru de proces, Tudor Vladimirescu a fost
condamnat la moarte si executat. Oastea sa s-a destramat in scurt timp. La putin
timp, miscarea condusa de Ipsilanti a fost infranta de turci la Dragasani, pe Olt.
Ipsilanti trece granita in Transilvania unde a primit domiciliu fortat.
In ciuda inabusirii acestei rascoale, miscarea pentru independenta si curentul
reformator politico-economic si-au urmat cursul nestramutat.

SCENA POLITICA 1821-1848

Ocupatia militara otomana a Principatelor a fost una de scurta durata.Poarta

otomana si reprezentantii boierilor romani au ajuns in 1822 la o intelegere: se
mentinea suzeranitatea otomana, dar se punea capat ocupatiei, reinstaurandu-se
domnii pamanteni in Tara Romaneasca si Moldova. Astfel au fost alesi:

Grigore Ghica (1822-1828) – domn al Tarii Romanesti

Ioan Sandu Sturza (1822-1828) – domn al Moldovei

Intentia acestora de a-si extinde prerogativele puterii, le-a atras dusmania

boierilor, care doreau puteri sporite doar pentru ei. Astfel conflictul dintre domnitori
si boieri s-a perpetuat.
Noul tar Nicolae I (1825-1855), era hotarat sa apere interesele Rusiei in
Principate cu orice pret. In anul 1826 Nicolae I il sileste pe sultanul turc sa semneze
Conventia de la Akkerman.
Prevederile acestei conventii reafirmau prerogativele Rusiei ca “putere
protectoare” si cereau domnilor, boierilor si Portii sa respecte “observatiile”
ambasadorului rus de la Constantinopol privind Principatele. Guvernul rus fiind decis
sa scoata complet Principatele de sub suzeranitatea otomana.
Dezacordurile asupra Principatelor, Greciei si Caucazului au avut ca efect
deteriorarea relatiilor dintre Rusia si Imperiul otoman, culminand in 1828 cu
declaratia de razboi din parte Rusiei. Trupele rusesti au ocupat Tara Romaneasca si
Moldova pentru a asigura trecerea efectivelor si proviziilor spre frontul de la Sud de
Dunare.
In august 1829 trupele rusesti strapunsera deja limitele de aparare ale turcilor,
intentionand sa cucereasca Constantinopolul. In fata acestei situatii, guvernul otoman
accepta termenii pacii impuse de Rusia.

3
 In septembrie 1829 are loc Tratatul de la Adrianopol

- Acesta s-a dovedit a fi un moment de rascruce in dezvoltarea politica si

economica a Principatelor; Sultanul a recunoscut autonomia administrativa a
Moldovei si Tarii Romanesti si a retrocedat acesteia din urmă cetatile turcesti
de la Turnu, Giurgiu si Braila.
- A scutit Principatele de obligatia de a aproviziona Constantinopolul si le-au
recunoscut libertatea comertului cu toate tarile.
- A acceptat ocupatia ruseasca din Principate, pana la plata unor mari
despagubiri de razboi.

Ramanand doar o parte a elementelor de suzeranitate otomana : tributul anual

si dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.
Ocupatia rusa a produs schimbari radicale in viata politica din Principate. De o
importanta capitala a fost introducerea unei legi fundamentale numita Regulamentul
Organic, pentru fiecare dintre ele ce oferea cadru unei guvernarii ordonate si
eficiente.
Tarul Nicolae l-a insarcinat pe Pavel Kiseleff cu transpunerea in practica a
prevederilor Tratatului de la Adrianopol. Kiseleff a exercitat aceasta functie din
1829 pana in 1934, avand puteri nelimitate in reorganizarea vietii politice si
economice din Principate.
Cea mai importanta realizare a lui Kiseleff a fost elaborarea unei legi
fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele organice au fost rezultatul
stransei colaborari intre autoritatile ruse si boierii romani.

ROLUL REGULAMENTELOR ORGANICE

- au asigurat continuarea dominatiei boierilor in viata politica ;

- au recunoascut dreptului exclusiv al boierilor de a fi reprezentati in noua
legislatura ;
- au scutit boieri de la plata impozitelor si confirmat dreptul de proprietate
asupra mosiilor lor.

→Aceste fovoruri nu au fost facute insa si taranimii, al carei statut economico-

social a ramas la fel de incert ca inainte.
→Vechile practici si institutii au fost modificate sau desfintate pe masura ce
functiile politice, juridice si fiscale ale guvernului au devenit mai precise si
sistematice.
→In domeniul administratiei publice : un principiu fundamental a fost acela al
separarii puterilor intre ramurile executiva, legislativa si juridica ale guvernului.
Domnitorul ramanea totusi figura cheie a sistemului politic.
→Un alt principiu de baza al Regulamentelor era cel al centralizarii,
concretizat in controlul asupra problemelor de la sate si asupra administratiei urbane.

4
 Regulamentele contineau prevederi privind modernizarea si eficiencientizarea
sistemului fiscal, in mod deosebit in adoptarea unui buget anual bazat pe venituri si
cheltuieli planificate, elaborat de domn si aprobat de legislativ.
Regulamentele sporeau autoritatea statului asupra Bisericii Ortodoxe astfel se
reducea semnificativ rolul clerului in problemele civile.
In ansamblu Regulamentele Organice au deschis calea unor transformari in
Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, mai ales in
domeniul finantelor, oferind garantii concrete pentru investitii si contracte, conditii
esentiale ale progresului economic.
De asemenea Regulamentele Organice au gasit momentul unirii Principatelor
prin crearea in cele doua tari de institutii politice aproape identice si prin garantarea
cetateniei comune pentru locuitorii lor.
Trupele rusesti au continuat sa ocupe Principatele dupa ce sultanul a aprobat
Regulamentele Organice deoarece tarul dorea sa-l mentina pe Kiseleff in functie
pentru a supraveghea transpunerea lor in practica.
In 1834 tarul a pus capat ocupatiei. Acesta a avut loc datorita imbunatatirii
relatiilor cu Imperiul otoman.
Viata politica din aceasta perioada a fost una destul de agitata. Domnii se aflau
intr-un conflict permanent atat cu boierii cat si cu consulii rusi de la Bucuresti si Iasi,
a caror misiune era sa-i convinga atat pe boieri cat si pe domnitori sa actioneze in
concordanta cu interesele majore ale Rusiei.
Domnul Tarii Romanesti, Alexandru Ghica (1834-1842) – dorea sa fie un
monarh national, cu puteri nelimitate insa colaborarea sa cu boierii liberali si patrioti
din legislativ a fost imposibila. Succesorul sau Gheorghe Bibescu (1842-1848) se va
confrunta cu aceeasi problema, fiind acuzat de boieri de comportament autoritar.
In Moldova, Sturza (1834-1849) s-a confruntat cu o opozitie similara celei din
Tara Romaneasca, dar a reusit intr-o oarecare masura sa o infranga. De-a lungul
domniei sale, Sturza a urmarit doua obiective:
- sporirea puterii sale ;
- mentinerea unor relatii amicale cu Rusia.

Isi face aparitia o mica clasa mijlocie rurala, formata din reprezentanti ai
clerului si invatatori, care se afirmau tot mai mult odata cu raspandirea
invatamantului public.
Clasa boiereasca suferea si ea transformari importante. Aceasta clasa isi
pierdea caracterul exclusiv, datorita cresterii numarului de boieri. Apar diferente de
concepte si atitudini intre vechea si noua boierime. Noii boieri erau preocupati de
viitor ( pastrand o vaga legatura cu vechiul regim) iar marii boieri preocupati de
pretuirea stilului aristrocratic.
Procesul de imburghezire s-a accentuat intre anii 1830 –1840. Marii boieri isi
administrau singuri proprietatile, dezvoltau comertul si agricultura si investeau in
mici intreprinderi individuale. Micii boieri, fiind apropiati de aspiratiile clasei
mijlocii, au contribuit la formarea burgheziei liberale si au reusit sa puna capat
dominatiei marilor boieri.
In perioada 1830-1840 nu au avut loc schimbari economice majore in
Principate, structura agriculturii si cea a industriei ramanand neschimbata.

5
 Agricultura : era dependenta de tarani pentru mana de lucru, animale si unelte.
La orase, acumularea de capital era slaba, se investea putin, iar productia de marfuri
era in mare masura in seama mestesugarilor.

Comertul : s-a intensificat schimbul de marfuri.

Targurile si-au pastrat importanta atat la nivel local cat si international, negustorii
continuandu-si afacerile la fel ca inainte. Cel mai spectaculos progres economic
inregistrat in Principate in aceasta perioada a fost expansiunea comertului exterior.
Franta si Marea Britanie intrau alaturi de Imperiul otoman si Austria (care domnisera
pana atunci comertul in Principate ) in competitie pentru materiile prime pe pietele
romanesti.

Exporturile romanesti in Apus constau in produse agricole, cereale si animale

domestice.
Importurile erau destinate ca bunuri de consum pentru cei bogati constand in
textile, blanuri, bijuterii etc.

PASOPTISMUL

Acest curent este reprezentat de cei care au imbratisat traditiile iluminismului

si ale clasicismului din secolul anterior, cat si de romanticii si revolutionarii
preocupati de viitor. Acestia si-au pus amprenta asupra vietii culturale si gandirii
politice din perioada cuprinsa intre Tratatul de la Adrianopol (1829) si Revolutia de
la 1848.
Pasoptistii erau insufletiti de un singur ideal : acela de a scoate Romania din
starea sa de inapoiere si de a o introduce in circuitul valorilor occidentale.
In 1834 existau ~200 de abonati la Curierul Romanesc care fusese publicat
pentru prima data la Bucuresti in anul 1829, de catre Ion Heliade Radulescu (1802-
1872)acesta fiind cea mai importanta personalitate literara a epocii.
In 1837 la Berlin a fost publicata Istoria Tarii Romanesti , a Moldovei si a
romanilor de dincolo de Dumare, de catre Mihail Kogalniceanu.
In 1840 la Iasi este infiintata Dacia Literara de catre Kogalniceanu. In aceasta
perioada se infiinteaza numeroase institutii culturale, societati si asociatii grupand in
cadrul lor indivizi cu idei asemanatoare, in scopul de a promova o varietate mare de
cauze.
Intre anii 1830 -1840 teatrul reprezinta un element obisnuit al vietii sociale si
literare. Tot acum se pun bazele unui sistem modern de invatamant.
Ziarele si-au asumat rolul de fauritor al opiniei publice.
Prin manifestarile sale, pasoptismul a reprezentat o viziune noua asupra gandirii.
Teoreticienii sai au unificat curente de gandire despre autonomie si reforma politica,
au acordat intreaga atentie asupra demensiunilor sociale si culturale ale procesului de
formare a natiunii. Cu ajutorul unor institutii de toate tipurile intre care asociatiile
literare, scolile, ziarele, au jucat un rol important, cautand sa raspandeasca propria lor
viziune despre natiune.

6
 Curs II

PRINCIPATELE ROMANE
IN PERIOADA 1848-1850

Anul 1848 a marcat pentru intelectualii români triumful ideii de naţiune. In

ambele Principate şi în Imperiul Habsburgic aceştia şi-au justificat cererile de
independenţă politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei
comunităţi etnice. S-a analizat ideea unirii tuturor românilor de o parte şi de cealaltă
a Carpaţilor pe baza puternicelor legaturi etnice, lingvistice şi culturale dintre aceştia.
Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea
generală, a tuturor claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-
economice existente.
Revoluţia de la 1848 din Principatele române a fost, in primul rând opera
intelectualilor liberali paşoptişti. Aceştia au iniţiat-o, i-au definit obiectivele şi au
condus-o. Evenimentele care aveau loc în Vestul Europei, răsturnarea regelui
Franţei, Louis-Philippe, în februarie 1848, şi extinderea rapidă a revoluţiei de la
Viena, Budapesta şi în oraşele germane – i-au îndemnat pe intelectualii români să
treacă la acţiune.

MOLDOVA

La începutul lunii aprilie acelaşi an boierii şi reprezentanţii orăşenilor au

organizat la Iaşi o întâlnire, în scopul de a denunţa despotismul. Poetul Vasile
Alecsandri a redactat o petiţie în care se cerea instaurarea un regim politic moderat-
liberal şi luarea unor măsuri care să stimuleze dezvoltarea economica.

TARA ROMÂNEASCĂ

Intelectualii doreau să limiteze puterile domnului Mihail Sturza. Acesta din

urmă însă a răspuns prin forţă revendicărilor lor şi, dupa scurte ciocniri, mulţi dintre
revoluţionarii de frunte au fost siliţi să se exilze. Printre cei însărcinaţi cu organizarea
unei revolte armate au fost C.A. Rosetti radical liberal şi Ion Ghica moderat. Printre
alte figuri marcante care au îmbrăţisat spiritul revoluţionar se numară şi Nicolae
Bălcescu, reprezentant al studenţiei române la Paris, Ion Heliade Rădulescu care a dat
citire Proclamaţiei de la Islaz. Conform acesteia apartenenţa la naţiunea română
depindea de etnie, nu de rangul social si ca Principatul Tarii Romanesti isi pastreaza
suveranitatea si independenta. Printre principalele dorinte ale comitetului
revolutionar se numarau: respectarea tratatelor cu Imperiul otoman, egalitatea in
7
drepturi a tuturor cetatenilor, larga participare la viata publica prin vot universal,
libertatea presei, a cuvantului si a intrunirilor , abolirea sistemului de claca etc. Prin
Proclamatia de la Islaz s-a pus accentul pe libertatile individuale si pe prevederile
referitoare la cresterea rolului cetatenilor in problemele publice.
Principalul teatru de actiune a fost Bucurestiul, unde scanteia revolutiei a
inceput in iunie 1848. Desi domnitorul Gheorghe Bibescu nu a opus niciun fel de
rezistenta si a semnat imediat proclamatia, acesta nu simpatiza deloc aceste reforme.
Dupa abdicarea lui s-a instaurat un guvern provizoriu care a incercat consolidarea
pozitiei prin promovarea de reforme si instaurarea de noi institutii. Printre obiective
s-a abordat si problema agrara, un punct de divergenta intre liberali si conservatori.
In urma conflictului dintre Rusia si guvernul provizoriu, tarul isi dorea
reprimarea revolutiei prin cooperarea cu autoritatile otomane. In urma acestor dispute
guvernul a decis o orientare catre Franta si Marea Britanie, dar fara niciun rezultat.
Datorita apropierii dintre Rusia si Imperiul otoman, o armata otomana a intrat
in Tara Romaneasca in septembrie; desi aici s-au confruntat cu o puternica rezistenta,
infrangerea survenind datorita lipsei de efectiv. Fiind preocupat de inabusirea
revolutiei in toata Europa Centrala, tarul a decis ocuparea Tarii Romanesti,
concretizandu-se in septembrie prin trecerea dinspre Moldova spre Tara
Romaneasca, inaugurand controlul asupra acesteia din urma care a durat pana la
semnarea Conventiei de la Balta Liman, aprilie/ mai 1849.

TRANSILVANIA

Aici aspiratiile de libertate civila se impotriveau eforturilor maghiarilor de

alipire a Transilvaniei la Ungaria. La fel ca in celelalte doua provincii, revolutia a
fost in mare parte a intelectualilor, pentru ca acestia au formulat practic obiectivele si
scopurile urmarite
Conducatorii romani se aflau pe de o parte si de cealalta a baricadei, in primul
rand au salutat reformele maghiare si totusi doreau progresul propriei natiuni. Printre
intelectualii romani care se dovedeau a fi preocupati de aceste probleme se numara
George Baritiu, care era de acord cu alipirea Transilvaniei la Ungaria in schimbul
garantarii limbii si culturii romane, apoi Simion Barnutiu, care adopta o parere
radicala si pentru care pastrarea nationalitatii romane era o problema cruciala;
problema nationalitatii privea pe fiecare roman in parte si nu intreaga populatie, ca
entitate. De aici nu mai fost decat un pas pana la un program de actiune, prezentat la
Marea Adunare nationala de la Blaj in mai 1848. Punctul cel mai important al
programului l-a reprezentat declaratia de independenta a natiunii romane. Totusi
actiunile romanilor nu s-au soldat cu niciun rezultat, pentru ca Dieta din Cluj a votat
in majoritate unirea cu Ungaria si astfel relatiile s-au deteriorat simtitor.
Pe langa Blaj, s-au mai afirmat dorintele romanilor de independenta si la
Lugoj, unde totusi liderul miscarii de aici, Eftimie Murgu sustinea ideea ca o alianta
intre maghiari si romani ar fi cea mai buna garantie in fata reinstaurarii vechiului
regim.
Spre sfarsitul anului 1848, liderii din Transilvani, Banat si Bucovina erau
convinsi de necesitatea sprijinului total din partea Curtii de la Viena pentru a-si
8
atinge obiectivele. Sub conducerea lui Andrei Saguna, acestia au prezentat
imparatului Franz Joseph un nou program national, dar care s-a dovedit a fi un esec,
pentru ca propunerea lor de autonomie nationala a fost respinsa. Aici s-a ajuns la o
alianta destul de fragila cu Viena, impusa mai degraba de necesitati si tensionata de
aspiratiile de autodeterminare nationala.
In Transilvania s-a instaurat in final statutul de provincie imperiala care
presupunea ca romanii sa revina la vechiul statut de supusi credinciosi si anonimi
imparatului.

UNIREA PRINCIPATELOR 1850-1859

In urma conventiei de la Balta Liman ( apr/mai 1849) se restabilea ascendenta

traditionala comuna a Rusiei si Imperiului Otoman in cele doua Principate. Aceste
doua puteri i-au numit ca domni pe Barbu Stirbei in Tara Romaneasca si Grigore
Ghica in Moldova. Atat Stirbei cat si Ghica au promovat dezvoltarea economica si
invatamantul nefiind in nici un fel simple instrumente ale politicii rusesti sau
otomane. Criza internationala, care a condus la razboiul dintre Rusia si Imperiul
otoman in 1853 si la implicarea Frantei si Marii Britanii un an mai tarziu, a permis
Principatelor sa faca noi pasi catre unire si independenta.
Deterioarea relatiilor dintre dintre Rusia si Imperiul otoman a dus la ocuparea
Principatelor de catre rusi in iulie 1853. Cei doi domni au plecat in exil in Austria, in
locul lor instaurandu-se un guvern militar rusesc. Imperiul otoman riposteaza si
declara razboi Rusiei in octombrie 1853. Un an mai tarziu Franta si Marea Britanie,
respectandu-si angajamentele fata de Imperiul otoman, declarau in martie 1854
razboi Rusiei. Austria a interpretat actiunea Rusiei ca o amenintare directa la adresa
intereselor sale din sud-estul Europei ,in special a celor comerciale la Dunarea de Jos.
In iunie 1854 Austria si Imperiul otoman au semnat conventia de la Boiacikoy, in
urma careia Austria se angaja sa forteze retaragerea Rusiei din Principate , in schimb
avea voie sa le ocupe si sa le aministreze.
Pe masura ce fortele rusesti paraseau Principatele in perioada iulie-septembrie ,
acestea au fost rapid inlocuite de o armata de ocupatie austriaca. Se vedea clar ca
austriecii se pregateau pentru o sedere indelungata in Principate. Desi Conferinta de
la Viena (martie-iunie 1855), nu a reusit sa puna capat razboiului, puterile
occidentale au luat hotarari capitale referitoare la viitorul Principatelor. Acestea au
desfintat protectoratul Rusiei, au respins pretentiile otomane la suzeranitate, au
confirmat autonomia Moldovei si Tarii Romanesti.
In martie 1856 la Paris s-a semnat tratatul care punea capat razboiului. Desi
ramase sub suzeraniatea Imperiului Otoman, Principatele beneficiau de protectia
colectiva a marilor puteri, care interziceau unei puteri unice sa intervina in
problemele lor interne. Toate partile semnatare inclusiv Imperiul otoman,
recunosteau independenta adinistrativa a Principatelor, dreptul fiecaruia de avea o
armata nationala, de a emite legi si de a face comert liber cu alte tari. De asemenea s-
au revizuit legile fundamentale ( Regulamentele Organice) ale fiecarui Principat in
parte.

9
 Marile puteri au pregatit alegerea unei adunari consultative speciale, o asa
numita adunare ad-hoc, in fiecare Principat. Hotaratoare pentru cursul relatiilor
romano-ruse, era prevederea din tratatul de la Paris cu privire la cedarea de catre
Rusia a unor parti din cele trei judete din sudul Basarabiei catre Moldova. Aceasta
zona reprezenta doar aprox 5000 km patrati avand o importanta economica modesta,
dar acum Rusia nu mai avea acces la Dunare, pierderea acestui teritoriu fiind mai
mult o umilinta personala pentru tar. Cedarea sudului Basarabiei de catre Rusia a
sporit tensiunile deja existente in relatiile ruso-romane. Dupa infaptuirea unirii si a
independentei Principatelor, Basarabia avea sa devina principalul obstacol in calea
relatiilor prietenesti dintre noua Romanie si Rusia. Hotararile luate la Paris i-au
incurajat mult pe cei care sprijineau unirea Principatelor. Acestia s-au organizat la
Iasi si la Bucuresti pentru a pregati alegerile pentru adunarile ad-hoc; fiind insufletiti
si de intoarcerea din exil a multor pasoptisti mai cu seama C.A. Rosetti si Ion C.
Bratianu. Nicolae Balcescu , nu se numara printre ei, deoarece murise de tuberculoza
in Italia in 1852. Cele doua adunari au dat rezolutii prin care cereau unirea,
autonomia si o garantare colectiva a noii ordinini catre marile puteri. In perioada
martie-aprilie 1858 comisia de ancheta a prezentat la Paris raportul sau catre marile
puteri asupra dorintelor romanilor, exprimate in adunarile ad-hoc. Marile puteri au
semnat Conventia de la Paris,in august 1858. Scopul era acela de a oferi Principatelor
o forma de organizare definitiva .Desi marile puteri nu au dat Principatelor dreptul
de a se uni si le-au lasat sub suzeranitate otomana , au fost de acord ca Principatele
Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti sa se autoadministreze nestingherit fara
amestecul Imperiului Otoman.
In ceea ce privea enuntarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor conventia,
prelua atributele unei Constitutii . Ea prevedea: o adunare legislativa, pentru fiecare
Principat (aleasa pentru 7 ani), cu o Comisie Centrala care se intrunea periodic la
Focsani( granita dintre Moldova si Tara Romaneasca ) pentru a dezbate legi de
interes comun ; un domn fie muntean fie moldovean, in fiecare Principat, ales pe
viata prin adunare; un consiliu de ministrii; armate nationale separate (avand un
singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni); o Curte de Casatie
comuna, cu sediul la Focsani. Convetia abolea, de asemenea, rangurile si privilegiile
boieresti, proclamand egalitatea in fata legii si principiul ca fiecare cetatean sa poata
ocupa orice functie publica pe baza meritelor sale. Marile puteri au lasat guvernul
fiecarui Principat in grija unei comisii provizorii , formate din trei caimacami
(loctiitor al domnului) pana la alegerea domnitorilor. Principala atributie a comisiilor
provizorii era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunari legislative, care la
randul lor, urmau sa aleaga domnii. Sustinator al unirii, liberalul Alexandru Ioan
Cuza , invinge in alegeri in Moldova. In Tara Romaneasca adunarea a fost dominata
de conservatori. Cand a devenit evident ca nici unul nu putea sa-si aleaga propriul
candidat, deputatii au hotarat sa-si declare sprijinul fata de unire prin alegerea ca
domnitor al lui Alexandru I. Cuza. Votul de la 24 ianuarie (Moldova)/ 5 februarie
(Tara Romaneasca) in favoarea acestuia a fost unanim. Romanii si-au realizat de
facto unirea, prin forte proprii si prin respectarea intocmai a Conventiei de la Paris.

10
 DOMNIA LUI ALEXANDRU CUZA (1859-1866)

Noul domnitor al Principatelor Unite era descendentul unei familii de

dregatori ,care ocupasera posturi importante in administratia centrala si locala din
Moldova inca din secolul al XVII-lea, insa acestia nu se numarau printre familiile
de boieri. Alexandru Ioan Cuza a facut parte din miscarea reformista de la 1848. A
ocupat diverse functii administrative. Cand a fost ales domnitor era comandantul
militiilor din Moldova.
Unirea pe care o faurise avea sa fie recunoscuta mai greu de marile puteri,
concretizandu-se in noiembrie/ decembrie 1861 urmand mai apoi proclamarea
Unirii si nasterea natiunii romane.
Termenul de “Romania”, care fusese frecvent, dar neoficial a devenit acum
numele curent al Principatelor, si incepand din 1866, a fost folosit in actele oficiale
ale tarii.
Cele doua tendinte politice ale domniei lui Cuza au fost liberalismul si
conservatorismul . Primul reprezenta o sinteza a ideilor boierilor reformatori din
perioada Regulamentelor Organice. Conservatorismul era mostenitorul traditiilor si
privilegiilor epocii dinainte de 1848.
Dupa Unirea administrativa a Principatelor din 1866, a survenit scindarea
fortelor din randul liberalilor. Aceasta a fost mai profunda in Tara Romaneasca decat
in Moldova. Relatiile dintre Cuza si Adunarea legislativa au fost tensionate inca de la
inceputul noii guvernari nationale. Cauzele au fost complexe, pe de o parte
ideologice, referitoare la diferentele programelor de reforme si pe de alta parte,
politice, izvorand din hotararea lui Cuza de a conduce autoritar si dorinta de a nu
tolera ca cineva sa se opuna proiectelor sale.
Cuza avea multe vederi comune cu liberalii, astfel dorea sa duca schimbari
fundamentale in organizarea sociala, economica si politica a tarii. In ceea ce priveste
reforma politica era mai apropiat de moderati, dar in acelasi timp, mai radical decat ei
in problemele legate de innoirea sociala. Prefera totusi sa conlucreze cu moderatii
decat cu radicalii iar, in primul an de domnie a sperat sa creeze un puternic partid de
centru pentru a-i servi la aprobarea rapida a programului sau de catre Legislativ.
Cuza, nu avea incredere in radicali din cauza activitatii lor revolutionare secrete din
trecut si a intentiei lor declarate de democratizare a sistemului politic care atragea
restrangerea puterii domnitorului. Alexandru I. Cuza se opunea mai ales eforturilor
de trezire a maselor pe care el o considera daunatoare unui stat nou care trecea printr-
un proces de transformare fundamentala si era permanent amenintat de interventia
straina. Domnitorul era nemultumit de propria incapacitate de a face ca programul
sau sa fie acceptat de Adunare, in special privind reforma electorala si noua lege
agrara. Evenimentele au atins punctul culminant in 1864. Nemultumit de tendintele
exprimate de guvernul parlamentar, Cuza a dizolvat Adunarea in mai 1864.
Pentru a-si consolida pozitia, domnitorul a promulgat o noua lege electorala si
un nou statut . Desi legea electorala a determinat o crestere substantiala a numarului
persoanelor cu drept de vot, sistemul colegiilor electorale, si alegerile indirecte de
deputati au diminuat semnificativ forta electorala a majoritatii, in special a taranilor.
11
Statutul reflecta nemultumirea lui Cuza fata de Adunarile reprezentative, ducand
astfel la schimbarea fundamentala a relatiei intre ramura executiva si legislativa a
Guvernului. Noul statut a subordonat legislativul domnitorului deoarece ii garanta
acestuia puteri, cum ar fi dreptul unic de a initia o lege si dreptul suprem de veto
asupra proiectelor de lege adoptate de Adunare.
Lovitura de stat a lui Cuza, din mai 1864 a netezit drumul de punere rapida in
aplicare a reformelor sale economice si sociale.

Reforma agrara

Pivotul a fost asa numita lege rurala, decretata in august 1864, prin care se
instituia o mare impartire a pamantului. Legea recunostea drepturile de proprietate
ale clacasilor asupra pamantului pe care il aveau. Acei tarnai care nu posedau inca
suprafata de pamant la care aveau dreptul , urmau sa primeasca un supliment. Legea
limita de asemenea suprafata de pamant disponibila taranilor la doua treimi din mosia
propietarilor. Padurile nu intrau in aceste calcule. Legea mai desfinta defintiv claca si
zeciuiala cat si darile si obligatii pe care taranii le aveau fata de mosieri.
Consecintele imediate ale reformei agrare au constat in acordarea a ~
1.810.311 mii ha. de pamant. Desi o vasta suprafata de pamant a trecut in alte maini,
marile proprietati agrare s-au mentinut. Dupa reforma, mosierii impreuna cu statul
mai detineau aproximativ 70% din suprafata arabila si pasuni, in timp ce proprietatea
taraneasca reprezenta restul de 30 %.

Reforme juridice si economice

Cuza era dornic sa dezvolte, pe langa agricultura, si alte ramuri economice dar
ii lipseau resursele financiare necesare asa ca a fost fortat sa recurga la capital strain,
dar a renuntat curand la ideea gresita, ca puterile oocidentale care pusesera asupra
Romaniei un protectorat colectiv, se vor simti obligate sa dea ajutor financiar.
Domnitorul a faurit planuri ambitioase, de inzestare a noului stat cu institutii
moderne. El a acordat o a atentie deosebita sistemului juridic pe care l-a reorganizat
in conformitate cu nevoile unui stat European, astfel s-a proclamat un nou Cod Civil
(1864), care asigura individului libertati personale, garanta egalitatea tuturor
cetatenilor in fata legilor si apara proprietatea privata.

Reforma invatamantului

El a propus ca invatamantul sa fie accesibil tuturor claselor sociale si sa

asigure satisfacerea nevoilor reale ale societatii romanesti. In acest sens a promulgat
legea invatamantului general din 1864. Tot acum iau nastere primele universitati la
Iasi si la Bucuresti ( filologie, drept, teologie etc)

Secularizarea
12
 Inca de la inceputul domniei sale, Cuza s-a dovedit a fi un partizan infocat al
statului secular. El era hotarat sa aduca in totalitate Biserica Ortodoxa sub
supravegherea statului, obiectiv pe care l-a realizat in mare masura. Din punct de
vedere economic, cea mai importanta dintre legi a fost cea referitoare la
secularizarea averilor manastiresti, care reprezentau aproximativ un sfert din
teritoriu national. Legea care a intrat in vigoare in 1863 a transferat aceste suprafete
agricole sub controlul statului si a pus astfel capat rolului important pe care
manastirile il jucasera in viata economica a tarii inca din Evul Mediu. Desi Cuza a
reusit sa puna in aplicare programul sau legislativ si de organizare a unor noi
institutii, dusmanii sai de dreapta si de stanga s-au unit in Monstruoasa Coalitie in
primavara anului 1866. Conservatorii l-au condamnat pentru ca il considerau prea
liberal, iar radicalii l-au abandonat pentru ca nu era suficient de radical. El a fost
indepartat de la domnie in scopul de a fi inlocuit cu un Principe strain . Izolat din
punct de vedere politic si bolnav, s-a gandit singur la abdicare dupa cum a si
marturisit inca din decembrie 1865.

13
Curs III

Independenta din 1866 – 1881

Cei care au organizat detronarea lui Cuza au instalat un guvern provizoriu si au

inceput demersurile pentru alegerea un domnitor . Atat liberalii cat si conservatorii
erau pentru aducerea la carma tarii a unui principe strain. Tronul i-a fost oferit lui
Carol II de Hohenzollern Sigmaringen si acesta l-a acceptat la 25aprilie /7 mai 1866.
Noul print apartinea unei ramuri catolice de Hohenzollern care locuia in Prusia.
Acesta cunostea foarte putine lucruri despre tara care urma s-o conduca si doar prin
incercari si greseli avea sa invete dedesupturile vietii politice romanesti.
Pe parcursul indelungatei sale domnii Carol II I, a ocupat pozitia cheie in
afacerile politice ale tarii. Inca de la inceput a jucat un rol primordial in afacerile
externe si in problemele militare.
In octombrie 1866 sultanul l-a recunoscut pe Carol II ca print ereditar dar si-a
mentinut ideea ca Principatele Unite vor trebui sa ramana parte intengranta a
Imperiului otoman. Prin intermediul guvernului provizoriu s-au organizat alegeri
pentru o noua camera a deputatilor. Servind ca adunare constitutionala aceasta si-a
propus sa elaboreze si sa aprobe noua constitutie.

Constitutia de la 1866

Constitutia de la 1866 era in esenta un document liberal.

Prevederile Constitutiei:

- limita prerogativele domnitorului la cele unui monarh constitutional;

- crea conditiile pentru alegerea unui guvern reprezentativ;
- sanctiona ministrii pentru actiunile lor;
- intarea principiul separarii puterilor in stat;
- stabilea drepturile si libertatile cetatenilor carora li se garanta egalitatea in fata
legilor;
- libertatea deplina a constiintei;
- libertatea presei si intrunirilor publice;
- dreptul la asociere;
- protejarea domiciliului si persoanei impotriva perchezitiei

Constitutia garanta proprietarilor dreptul deplin la posesiune declarand

proprietatea sacra si inviolabila si promitand ca expropierea sa se faca doar pentru
utilitate publica.
Scopul principal al acestor prevederi era acela de a proteja marile mosii
impotriva oricaror noi reforme agrare, desi articolul 20 al Constitutiei stipula ca
pamantul acordat taranilor prin legea agrara din 1964 nu trebuie atins.
14
 Sistemul parlamentar constituit in 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent
al legislativului. Acesta a devenit aproape partener egal cu domnitorul in elaborarea
legilor si a dobandit dreptul de a pune intrebari ministrilor cu privire la linia politica
urmata si abuzurile puterii.
Constitutia reducea de asemenea puterea domnitorului. El putea sa exercite
doar acele atributii care ii erau acordate in mod expres si astfel a domni prin decrete
asa cum facuse Cuza, devenea imposibil.
Totusi Carol II detinea o autoritate considerabila si daca era abil si hotarat
putea manipula masinaria politica in avantajul sau. El pastra un rol decisiv in
procesul legislativ, putea inainta parlamentului propriile sale proiecte de legi si avea
dreptul de a se opune, actiune ce nu putea fi contracarata de adunarea legislativa.
Constitutia de la 1866 a fost inspirata de alte constitutii liberale care erau in
vigoare in Europa Occidentala. Asemanarea intre ele era una dintre consecintele
principale ale faptului ca incepand cu 1830 – 1840 Romania isi trimitea intelectualii
in Occident. Sursa principala de inspiratie ca forma si continut a fost Constitutia
Belgiei din 1831.
Formarea Partidulului National Liberal si al Partidului Conservator in
deceniul de dupa adoptarea Constitutiei din 1866 a completat in mare masura
suprastructura politica de dinaintea Primului Razboi Mondial. Sistemul parlamentar a
inceput sa functioneze din plin.
Pentru a nu mai depinde de marile puteri liberalii si conservatorii care au fost
intre 1871-1876 majoritatea in parlament, au acceptat in sila tutela Austro-Ungariei,
Germaniei si Rusiei, puteri conservatoare unite in Liga celor trei imparati care nu
dovedeau vreo inclinatie de a permite popoarelor din regiune sa-si castige
independenta prin ele insele.
Carol II si conservatorii au elaborat o strategie subtila pentru a castiga sprijin
international in vederea obtinerii independentei incheind tratate internationale cu
aceste state fara aprobarea prealabila a Imperiului otoman.

Tratatul comercial dintre Austria si Romania

Tratatul comercial dintre Austria si Romania din 1875 a avut avantaje politice
si a contribuit considerabil la apropierea de Austro-Ungaria fapt care a culminat cu
aderarea Romaniei la Tripla Alianta in 1883.
Din punct de vedere economic efectul a fost contrar. A deteriorat relatiile
dintre cele doua tari permitand ca piata romaneasca sa fie invadata de produse
austriece, ceea ce a dat o lovitura fatala productiei mestesugaresti locale si in acelasi
timp s-a impiedicat dezvoltarea unei industii moderne.
In urma razboiului din Bosnia si Hertegovina din vara anului 1875 impotriva
dominatiei otomane conducatorii romani aveau prilejul de a incheia cu succes
indelungata lupta pentru independenta. Dar eforturile lui Kogalniceanu (ministru de
externe in 1876) de a grabi procesul, amenintand Imperiul otoman ca v-a trece la
actiune daca acesta nu recunostea imediat independenta Romaniei, nu a reusit sa
atraga sprijin international.

15
 In august 1876 noul guvern condus de I.C. Bratianu a reluat atitudinea de
neutralitate si a hotarat sa se alieze cu Austro-Ungaria si Rusia. Pe masura ce relatiile
dintre Rusia si Imperiul otoman s-au deteriorat guvernul roman a ajuns la concluzia
ca era imperativ necesar sa se ajunga la o intelegere cu Rusia. In cadrul negocierilor
(Rusia-Romania) printul Carol II si Bratianu au insistat asupra incheierii unui tratat
general care sa acopere nu numai problemele militare ci sa asigure recunoasterea
independentei Romaniei si sa garanteze integritatea existenta a tarii. Dar tarul si
ministrii sai doreau numai o conventie limitata care sa permita armatelor ruse sa
traverseze teritorilul Romaniei pentru a ajunge la Dunare evitand chestiunile politice.
Ambele parti au ramas pe aceste pozitii pana la 1877 cand razboiul dintre
Rusia si Imperiul otoman fiind iminent, Rusia a cedat. Conventia pe care Rusia a
acceptat-o si Romania a semnat-o garanta armatei ruse sa traverseze teritoriul tarii si
obliga guvernului rus sa respecte drepturile politice si integritatea teritoriala a
Romaniei.
Parlamentul Romaniei a ratificat conventia la 17/29 si 18/30 aprilie si a
declarat razboi Imperiului otoman la 30 aprilie/2 mai 1877. In timpul operatiunilor
militare impotriva armatelor otomane de la sud de Dunare, relatiile dintre cei 2 aliati
au fost incordate. Carol II dorea ca armata romana sa se angajeze pe deplin in lupta,
sa castige pentru tara statutul de cobeligeranta si sa asigure recunoasterea
independentei de catre marile puteri. Dar tarul si comandantii militari rusi afirmau ca
nu aveau nevoie de ajutorul militar al romanilor.
Atitudinea lor s-a schimbat in 1877 cand fortele otomane au oprit ofensiva rusa
la Plevna (localitate din Nordul Bulgariei). Pentru a-si mentine pozitiile si a
impiedica armata otomana sa lanseze o contradefensiva generala, tarul a facut apel la
trupele romane si a acceptat conditiile impuse de Carol II, ca armata romana sa aiba
propria baza de operatii si comanda separata. Totodata Carol II a primit comanda
suprema a fortelor aliate de la Plevna.
Armata romana a contribuit in mod decisiv la infrangerea trupelor otomane
ceea ce a deschis calea spre inaintarea rapida a armatelor ruse spre Constantinopol.
Guvernul otoman a acceptat conditiile Rusiei pentru incheierea armistitiului
(intelegere intre pãrtile beligerante de a înceta temporar operatiunile militare) la 9/31
ianuarie 1878, dar reprezentantii Romaniei nu au fost invitati la negocieri. Oficiali
rusi au urmat aceasi conduita si la intocmirea tratatului de la San Stefano din 19
februarie/3 martie 1878, care confirma conditiile armistitiului.
Pacea de la San Stefano recunostea independenta Romaniei, dar impunea
retrocedarea sudului Basarabiei catre Rusia. Chiar daca Rusia oferea Dobrogea si
Delta Dunarii in compensatie, Carol II si Cabinetul sau i-au acuzat pe oficialii rusi ca
isi incalca angajamentul de a respecta integritatea teritoriala.
La Congresul de la Berlin la 1/13 iunie 1878 puterile Occidentale au revizuit
prevederile tratatului de la San Stefano, pentru a micsora influenta Rusiei in Europa
de S-E. Prevederile referitoare la Romania au ramas in mare parte intacte. Romania
nu a fost acceptata ca membra a Congresului.
Tratatul final de la Berlin , recunostea independenta Romaniei dar ii impunea
doua conditii:

- eliminarea tuturor restrictiilor religioase in exercitarea drepturilor politice si

civile;
16
 - acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia.

Pentru Romania rezultatul cel mai important a fost recunoasterea

independentei . Consecinta logica a independentei a fost proclamarea Romaniei ca
regat si a lui Carol II ca rege la 14/26 martie 1881.

Curs IV
17
 Viata politica si partidele politice

Structura politica a Regatului Romaniei intre 1881-1914 a ramas, in esenta,

aceea a Principatului. Constitutia din 1866, modificata in 1884 de remarcat aspecte
care priveau dreptul la vot , a asigurat cadrul general de activitate politica.
Motoarele care puneau in functiune mecanismele complexe ale guvernarii erau
partidele politice. Principalele partide politice erau cel conservator si cel liberal.
In general, conservatorii au continuat sa reprezinte interesele marilor mosieri,
iar liberalii ,pe cele ale clasei mijlocii, industriale si comerciale urbane, in crestere.
In ultimele decenii ale secolului al XIX - lea, rolurile economice si sociale se
schimbau. Marile proprietati de pamant treceau din mainile clasei mosieresti
traditionale in posesia clasei de mijloc, care devenise prospera. Diferentele in politica
economica au persistat. Marii mosieri si arendasii, erau in favoarea comertului liber,
asa cum era sustinut de conservatori, pentru ca le permitea sa-si exporte granele si
animalele mai usor, in timp ce clasa de mijloc, reprezentata de liberali, isi vedea cel
mai bine protejate interesele prin tarife protectioniste. Dar si granita intre cele doua
partide era departe de a fi rigida. Burghezia urbana, in special negustorii si bancherii,
care parasisera ocupatiile comerciale si cumparasera pamant, adoptau deseori
atitudinea mosierilor conservatori, in timp ce mosierii care isi vandusera sau
pierdusera mosiile aveau tendinta, ca pe masura ce dobandeau functii in cadrul
birocratiei, sa se alature in randurile clasei de mijloc urbale.
Practic, mari segmente ale populatiei erau excluse de la procesul politic si,
astfel, execitau o influenta redusa asupra cursului evenimentelor. Taranii, in cea mai
mare parte, continuau sa fie doar simpli spectatori. Puterea votului lor era diluata de
cotele inalte de venit impuse pentru exercitarea dreptului de vot si, in ciuda unor
incercari nobile, inainte de Primul Razboi Mondial un partid taranesc nu a reusit sa se
dezvolte. Clasa muncitoare urbana era, de asemenea, subreprezentata, dar o ducea
oarecum mai bine decat taranimea. Dupa o perioada de criza, in 1910 a aparut un
partid social-democrat care a promis apararea hotarata a intereselor economice si
politice ale muncitorilor. Dar faptul ca numarul sustinatorilor lui era redus i-a
impiedicat pe socialisti sa reprezinte o amenintare serioasa la adresa partidelor
principale.
Regele a jucat un rol cheie in a determina rezultatul alegerilor, prin atributia sa
constitutionala de a-l numi pe viitorul prim-ministru. In ultimele decenii ale
secolului, procedurile de schimbare a guvernelor functionau perfect. Procesul incepea
cu demisia guvernului aflat la putere, consultari intre rege si politicienii de frunte si
alegerea unuia dintre acestia pentru a forma un nou guvern. Prima sarcina a primului-
ministru desemnat, dupa ce-si alegea Cabinetul, era de a organiza alegeri pentru
Camera si Senat. Aceasta era responsabilitatea ministrului de interne, care-i mobiliza
pe prefectii din judete si restul aparatului administrativ al statului, a caror loialitate
fusese verificata, pentru a se asigura ca opozitia va fi invinsa in urmatoarele alegeri.
Intre 1881-1914, ca rezultat al zelului lor, niciun guvern desemnat de rege nu a
fost vreodata dezamagit de rezultatul alegerilor. Rotatia partidelor a devenit, de
asemenea, regula generala, iar regele alterna de obicei la putere cele doua partide
18
principale – Liberal si Conservator, care-i includea si pe junimisti - ca mijloc de a
rezolva problemele economice si politice serioase si de a-si pastra propria putere,
mentinand echilibrul de forte intre cele doua partide si determinandu-le sa se afle in
competitie pentru favorurile sale. Practica a fost acceptata drept normala si necesara,
cu exceptia partidelor care erau excluse, pentru a acorda o garantie suplimentara a
stabilitatii politice. In ciuda unor neajunsuri, sistemul politic oferea o protectie
substantiala libertatilor civile ale cetatenilor. Erau respectate prevederile
constitutionale referitoare la libertatea de asociere si cea de intrunire, iar presa se
bucura de cea mai larga libertate de exprimare.
Intre Razboiul pentru independenta si Primul Razboi Mondial atat liberalii, cat
si conservatorii au creat institutii noi si o legislatie semnificativa in mai multe
domenii ale vietii publice. Dupa Razboiul pentru independenta, liberalii au dominat
viata politica timp de zece ani, intre1878 si 1888, fapt fara precedent. Prim-ministrul
si om politic de frunte al acestei epoci a fost Ion C. Bratianu. Avand o experienta
politica enorma, care data din 1848, el a rezolvat cu deosebita maiestrie problemele
complexe care au decurs din lupta pentru independenta si proclamarea regatului. In
felul acesta a devenit indispensabil atat regelui, cat si partidului sau. Dar, dupa
proclamarea regatului, si in special in timpul controversei legate de modificarea
Constitutiei in 1884, Bratianu a devenit din ce in ce mai autoritar in dubla sa calitate
de prim-ministru si sef de partid. Acesta nu avea motive de teama vis-a -vis de
membrii propriului sau partid sau ai opozitiei parlamentare din sau din afara
Parlamentului deoarece se bucura de increderea totala a regelui Carol II. Intre cei doi
se crease o relatie de munca eficienta, bazata pe idei similare in problemele majore
ale politicii interne si externe. Bratianu acceptase orientarea progermana a lui Carol
II in politica exerna si reorganizarea armatei dupa modelul prusac, in timp ce Carol
II i-a dat lui Bratianu o mana relativ libera in desfasurarea politicii interne, atata timp
cat respecta prerogativele Coroanei. Si totusi, relatia lui Bratianu cu regele nu a fost
niciodata o relatie de prietenie. Carol II isi aprecia prim-ministrii exclusiv pe baza
utilitatii lor.
Guvernul Bratianu a pus in practica planurile econimice si politice majore,
care au apropiat tara de formele moderne de dezvoltare. Revizuirea Constitutiei in
1884 si organizarea autoritatilor locale au jalonat dezvoltarea democratiei de tip
burghez si centralizarea administratiei publice, in timp ce politica protectionista in
comert si sprijinirea industriei au pus bazele unei economii nationale diversificate.
Intre 1888 si 1895, dupa liberali, au urmat la putere cateva guverne ale
conservatorilor. Cel mai important a fost asa-numitul mare guvern conservator,
condus de Lascar Catargiu intre 1891-1895.Aceasta perioada a insemnat ordine si
schimbare bine chibzuita. In 1892, conservatorii au aprobat legi care extindeau
controlul autoritatilor centrale asupra judetelor si subdiviziunilor acestora prin
transferarea unui numar mare de atributii ale administratiei locale de la primari si
comisii comunale la prefecti si ajutorii lor, iar in 1893 au infiintat o jandarmerie
rurala, avand cate un post in fiecare comuna, pentru a se preintampina tulburarile sau
a le suprima de indata ce izbucneau. Costurile necesare pentru intretinerea noii
politcii au cazut din nou asupra populatiei rurale, si asa impovorata de taxe.
Conservatorii s-au preocupat, de asemenea, de dezvoltarea economica, in general in
concordanta cu interesele lor agricole traditionale. O exceptie de remarcat a
constituit-o legea minelor din 1895, al carei principal promotor a fost Petre Carp. El a
19
urmarit sa dezvolte resursele de petrol ale tarii cat mai repede posibil, incurajand
investitiile capitalistilor straini si asigurand cooperarea acestora cu marii mosieri.
Acesta era modul in care Carp adapta economia Romaniei la nevoile si oportunitatile
oferite de Europa Occidentala fara a modifica serios structurile sociale si politice
interne.
Dupa 1895 si pana la Primul Razboi Mondial, guvernele liberale si
conservatoare s-au succedat la putere. Printre realizarile remarcabile ale liberalilor s-
au numarat masurile luate de ministrul educatiei, Spiru Haret (1851-1912), pentru
imbunatatierea situatiei taranilor prin legi care au infiintat banci locale de credit
(bancile populare) in 1903, si au permis taranilor sa infiinteze cooperative satesti in
1904. La randul lor, conservatorii, prin legislatia promulgata de guvernul Petre Carp
intre 1910-1912, au abordat la nivel global problemele majore ale dezvoltarii
economice si sociale a tarii. Acestia, au promovat legi care incurajau industria si
sporeau implicarea guvernului in economie, in special in sprijinul agriculturii. Carp a
incalcat principiile conservatoare in favoarea maririi productivitatii si asigurarii
stabilitatii sociale. Acest sistem, dominat de liberali si conservatori, nu a creat
conditii favorabile pentru manifestarea altor partide. Cu toate acestea, in ultimele
decenii ale secolului s-au facut eforturi serioase pentru a organiza taranimea si
proletariatul urban.
Organizarea politica sistematica a taranimii a inceput prin stradaniile unui
taran invatator, Constantin Dobrescu-Arges (1859-1903), de a-i ridica pe tarani la
lupta politica. Sprijinit de invatatorii si taranii instariti din judetul sau natal, Arges, si
din judetele invecinate, el a infiintat in anul 1880, Comitetul satesc, care a formulat
cereri economice si politice menite sa imbunatateasca conditiile de viata si de munca
ale taranilor. Pe masura ce noua organizatie s-a extins, liderii ei au cautat din ce in ce
perseverent solutii politice la problemele agrare. In 1895 ei au infiintat Partidul
Taranesc, primul partid oficial din Romania care sprijinea interesele taranilor.Insa
acesta nu a prosperat si dupa ce in alegerile din 1899 nu a avut succes, partidul s-a
dizolvat.
Cauza reprezentarii politice a taranilor a fost preluata si sustinuta apoi de
Vasile Kogalniceanu, fiul lui Mihail Kogalniceanu, si de Alexandru Valescu,
redactorul influentei reviste Gazeta taranilor. Eforturile lor au culminat cu infiintarea
Partidului Taranesc, in 1906, dar au fost anihilate de marea rascoala taraneasca din
anul urmator.
In ultimii ani de pace, inainte de Primul Razboi Mondial, sustinatorii cei mai
fermi ai taranimii au fost invatatorii rurali. La congresul national al invatatorilor, care
a avut loc la Bucuresti, in 1913, Ion Mihalache (1882-1963), un avocat al drepturilor
taranilor, a fost ales presedinte al Asociatiei Invatatorilor. El a criticat politica agrara
si legislatia sociala cat si ideile promovate atat de liberali, cat si de conservatori
cerand reducerea dimensiunilor marilor mosii, impartirea pamantului celor care il
munceau si acordarea de drepturi politice depline taranimii ca si clasa. Pentru a
asigura realizarea acestor reforme, al a initiat si organizat un partid taranesc de masa,
dar izbucnirea Primul Razboi Mondial i-a intrerupt activitatea.
Clasa proletariatului orasenesc a inceput viata politica organizata in 1893,
odata cu infiintarea Partidului Democrat al Muncitorilor din Romania. Aparitia
acestuia a fost rezultatul dezvoltarii industriei si al schimbarilor economice si sociale
care au insotit-o. Acest fenomen s-a datorat mult si maturizarii gandirii socialiste, in
20
special a marxismului si aplicarii sale in conditiile Romaniei de catre un numar mic
de intelectuali care s-au angajat cu pasiune in aceasta activitate. In elaborarea
programului, membrii fondatori ai partidului au imbratisat interpretarea teoriei
marxiste de catre Constantin Dobrogeanu-Gherea, acceptand rolul crucial al
proletariatului in transformarea societatii romanesti si au cerut ca industrializarea tarii
sa aiba loc cat mai curand posibil. Scopul primordial era sa puna bazele burghezo-
capitaliste ale trecerii definitive la socialism. Ei intentionau sa grabeasca acest proces
prin ridicarea constiintei politice si de clasa a maselor muncitoare si prin
democratizarea vietii publice. Si totusi, partidul a ramas mic si divizat jucand doar un
rol modest in viata politica din acesta perioada.

Societatea si economia

A doua jumatate a secolului al XIX-lea, pana la izbucnirea Primului Razboi

Mondial, a fost o perioada decisiva pentru dezvoltarea economica si sociala a
Romaniei. In multe decenii, aceasta a inaintat catre forme moderne. Populatia s- a
sporit constant si a devenit intr-o mare proportie urbana, industrializarea a luat avant
si a inceput sa se contureze infrastructura unei economii avansate.
Partidele Liberal si Conservator au incurajat intreprinderile private, dar rolul
statului ca intreprinzator s-a dovedit indispensabil pentru progresul economic. In
acelasi timp au persistat insa numeroase caracteristici ale unei tari subdezvoltate.
Agricultura a ramas baza economiei si marea majoritate a populatiei a
continuat sa traiasca la tara. In ciuda cresterii populatiei si a reformei agrare, in 1914
agricultura ramasese in estenta in stadiul pe care il avusese la mijlocul secolului
trecut, iar locuitorii satelor nu se bucurau, in general, de avantajele progresului
economic. Saracia era larg raspandita, iar rata mortalitatii ramasese ridicata, din
cauza alimentatiei precare, a conditiilor sanitare si a asistentei necorespunzatoare.
Industrializarea, in ciuda unor avantaje impresionante, era inegala, deoarece
industriile-cheie si relatia reciproc avantajoasa cu agicultura se dezvoltau incet.
Legaturile economice ale Romaniei cu Europa au devenit mai complexe, dar relatia
nu era stabilita pe picior de egalitate. Pietele straine pentru produsele agricole,
furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie, piata de consum si
capitalul extern au devenit indispensabile pentru sanatatea economica a Romaniei.
Acest lucru sporea dependenta tarii fata de mariile puteri din Europa Occidentala.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, populatia Romaniei a crescut
constant. In 1861, Moldova si Tara Romaneasca aveau impreuna 3 790 000 locuitori.
Pana in 1899, cand s-a facut ultimul recensemant inainte de razboi, populatia atinsese
5 957 000 locuitori. Cresterea nu a fost continua. In anii 1870, populatia a scazut in
principal din cauza unei secete serioase si a recoltelor slabe. In cele doua decenii de
dinaintea Primului Razboi Mondial a avut loc o crestere rapida urmata de o crstere
constanta. Majoritatea populatiei, aproximativ 82% in 1912, locuia la tara, dar
populatia urbana era in crestere, intr-o proportie de aproximativ 90% intre 1859 si
1899. Acestea se datora in mare masura migratiei de la sate, care era indreptata in
special catre orasele cu ritmul de dezvoltare cel mai dinamic – Bucuresti, principalul
centru industrial, porturile de la Dunare, si Ploiesti, centrul noii industrii petroliere.
Structura sociala la cumpana secolelor pastra, in linii mari, configuratia
vizibila din 1850, dar, cu toate acestea, se produceau schimbari semnificative,
21
precum dezvoltarea oraselor. Statutul din 1864 al lui Alexandru I. Cuza a abolit toate
privilegiile de clasa si prin extensie, a eliminat rangurile boieresti, actiune confirmata
de Constitutia din 1866. Insa aceasta lege era departe de a fi revolutionara. Ea
recunoaste pur si simplu starea de lucruri care exista deja, pentru ca ierarhia
boiereasca fusese subminata constant de schimbarile economice si ascensiunea noii
clase de mijloc . Si totusi, numeroasa clasa a mosierimii ramanea o forta economica
la tara, detinand un loc-cheie in economia generala a Romaniei. Locul marilor
mosieri de la tara nu era luat de burghezia urbana ci de catre arendasi, care formau o
patura subtire intre marii mosieri si taranime.
Taranimea nu era numai segmentul cel mai mare al populatiei rurale, ci
reprezenta clasa cea mai numeroasa din societatea romaneasca, in general. Ea era
insa departe de a fi omogena. La nivelul cel mai jos erau taranii care nu aveau
pamant si lucrau ca muncitori agricoli si care, in 1913, reprezentau aproximativ 14%
din populatia activa in agricultura. La capatul celalalt al scarii sociale se aflau taranii
instariti, care detineau intre 10 si 12 ha, ceea ce le asigura o viata indestulata.
In jumatatea de secol de dinaintea Primului Razboi Mondial o mare importanta
pentru dezvoltarea Romaniei moderne a avut ascensiunea clasei de mijloc in prim-
planul vietii economice si politice. Compusa din negustori si industriasi, functionari
civili si cei ce practicau profesiile libere, in special avocati si profesori, aceasta era in
primul rand o burghezie romaneasca, care a inlocuit clasa comerciala si de camatari
eterogena, de origine preponderent straina, din secolul al XVIII-lea si de la inceputul
secolului al XIX-lea. Expansiunea sistemului administrativ si cresterea a personalului
acestuia precum si promovarea unei politici economice nationale dupa Unirea
Principatelor din 1859 au incurajat dezvoltarea burgheziei romane. O importanta
deosebita a avut crearea Bancii Nationale a Romaniei de catre guvernul Bratianu, in
1880. O data cu dezvoltarea sistemului bancar, a industriei si a comertului, un numar
din ce in ce mai mare de functionari si membri ai profesiunilor libere au intrat in
randurile clasei de mijloc. Administratia publica a contribuit si ea in mod constant la
cresterea burgheziei pe masura ce administratia centrala si sucursalele ei din judete
si-au asumat responsabilitati noi.
La cumpana dintre secole, muncitorii manuali deveneau o componenta
insemnata a populatiei urbane. La izbucnirea Primului Razboi Mondial, numarul lor
era de aproximativ 200 000 sau 10% din populatia activa.
In perioada cuprinsa intre mijlocul secolului al XIX-lea si 1914, populatia
Romaniei a fost, din punct de vedere etnic si religios, remarcabil de omogena. In
1899, dintr-o populatie totala de 5 957 000, 92,1%, adica 5 489 296 erau romani.
In a doua jumatate a secolului si pana la Primul Razboi Mondial, agricultura a
continuat sa formeze baza economiei romanesti. Marea majoritate a populatiei
depindea de pamant si traia din agricultura. Efectele reformei agrare din 1864 au fost
departe de asteptari. Desi taranilor, li s-au acordat drepturi de proprietate asupra
pamantului pe care il lucrasera pentru mosierii lor , nu s-a dezvoltat o clasa prospera
de tarani cu proprietati mici si independente, care sa formeze coloana vertebrala
economica si sociala a unei monarhii constitutionale. Dimpotriva, un mare numar de
tarani au ramas dependenti de fostii lor mosieri. Construirea primelor linii de cale
ferata intre 1869-1875 a influentat hatarator acest comert deoarece a redus costurile
transportului cerealelor catre porturile de la Dunare si a facut posibila exportarea
acestora ,direct catre centrele industriale din Europa Centrala. Nicio alta ramura a
22
activitatii economice nu a cunoscut o crestere atat de rapida intr-o perioada atat de
scurta ca exportul de grane. Rascoala de amploare din 1907, care a dus la pierderea
catorva mii de vieti omenesti si la distrugeri fara discriminare ale proprietatilor a
zguduit constiinta natiunii. Evenimentul a fost perceput drept o tragedie nationala atat
de politicienii de dreapta, cat si de cei de stanga, care au cerut sa se puna capat unei
stari de lucruri pe care primii o considerau nedreapta din punct de vedere moral, iar
cei de pe urma o bariera in calea progresului economic.
Reforma agrara s-a facut lent si treptat. Sustinatorii ei cei mai consecventi in
Parlament erau liberalii.
Dezvoltarea industriei si a afacerilor in general, cresterea volumului
comertului exterior in a doua jumatate a secolului al XIX-lea au sporit in mod
accentuat cererea de capital si au determinat schimbari fundamentale in sistemul
financiar din Romania.
Reteaua de cai de transport feroviar a fost extinsa pentru a se adapta la
cresterea productiei industriale si agricole. Construirea cailor ferate a inceput in 1865
si pana in 1914 existau 3 500 km de cale ferata. La fel ca in multe alte ramuri ale
dezvoltarii economice, statul si-a asumat raspunderea pentru intreg sistemul de cai
ferate, care a devenit monopol de stat in 1889. Construirea de cai ferate a stimulat
economia, facilitand exporturile si importurile. Totodata, caile ferate au contribuit
direct la dezvoltarea industriei, fiind principalele consumatoare de carbune intern,
fiind principalii cumparatori de locomotive, vagoane de pasageri si marfa.
Structurile existente pana in 1914, au oferit politicienilor si economistilor
speranta in progresul economic si social continuu.

Relatiile internationale 1881-1914

Evenimentele din timpul Razboiului pentru independenta si de la Congresul de

la Berlin au atras atentia regelui Carol II si a oamenilor politici asupra riscului de a
urmari obiectivele de politica externa fara patronajul uneia sau a mai multora dintre
marile puteri. Ei erau convinsi ca numai afilierea la un sistem de aliante va putea sa
promoveze interesele de politica externa ale tarii si sa ofere protectie fata de
presiunile externe periculoase.
Regele si Bratianu au analizat diferitele posibilitati de incheiere a unei aliante.
Franta, era din punct de vedere sentimental, favorita opiniei publice. Literatura si
cultura franceza se bucurau de prestigiu enorm in tara, numerosi conducatori
politicieni finalazandu-si studiile in Franta. Dar atitudinea guvernului francez fata
de Romania la Congresul de la Berlin si in anii imediat urmatori, fusese de natura sa
diminueze entuziasmul fata de aceasta. Franta, fiind una dintre ultimele puteri care au
recunoscuscut independenta Romaniei.
Oamenii politici romani, in special liberalii, si opinia publica in general
considerau Rusia drept un inamic si in consecinta un candidat foarte putin probabil
pentru o alianta. Acestia au gasit insa avantajele politice si economice pe care le
cautau in Tripla Alianta dintre Germania, Austro-Ungaria si Italia. Principalul punct
de atractie a fost fara indoiala, Germania.

23
 Aderarea Romaniei la Tripla Alianta a luat forma unui tratat bilateral cu
Austro-Ungaria data 18/30 octombrie 1883. Noii aliati au hotarat sa-si acorde
ajutorul unul celuilalt in cazul unui atac din partea Rusiei.
Alianta cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a
Romaniei timp de treizeci de ani, deoarece regele si o mana de oameni politici
liberali si conservatori au perceput Puterile Centrale ca fiind cea mai puternica forta
militara si econimica din Europa.
O data cu trecerea timpului, in alianta Romaniei cu Puterile Centrale au aparut
numeroase fisuri. Razboaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al aliantei
Romaniei cu Austro-Ungaria. Victoria rapida si decisiva a Bulgariei si a aliatilor sai
asupra Turciei in primul razboi balcanic din 1912 a starnit profunda ingrijorare la
Bucuresti deoarece ameninta sa tulbure echilibrul puternic din zona. Guvernul roman
a cerut compensatii din partea Bulgariei, dar a primit sprijin redus din partea Austriei,
al carei scop principal era de a atrage Bulgaria in Tripla Alianta. Cand ,in vara anului
1913 Bulgaria si-a atacat fostii aliati Serbia si Grecia ca urmare a disputei aprinse cu
privire la impartirea teritoriilor luate de la Turcia, Romania a declarat razboi
Bulgariei, in ciuda apelurilor la retinere ale Austriei si Germaniei.
Al doilea razboi balcanic a fost scurt si dezastruos pentru Bulgaria .Prin
tratatul de la Bucuresti din 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria ceda Romaniei sudul
Dobrogei. In urma razboiului, Romania si-a sporit prestigiul datorita posturii de
garant al echilibrului de putere din Balcani si si-a marit increderea in fortele proprii.
Nu exista nicio indoiala ca aceasta criza balcanica din 1912-1913 a desavarsit
instrainarea Romaniei fata de Austro-Ungaria si Tripla Alianta.
In primavara anului 1914, apropierea Romaniei si Antanta (Marea Britanie,
Franta si Rusia) era un fapt real. Relatiile oficiale dintre Franta si Romania s-au
imbunatatit dupa ce diplomatii francezi, acordasera Romaniei un sprijin total in
timpul celui de-al doilea razboi balcanic si aprobasera tratatulul de la Bucuresti.
Francezii si-au coordonat politica cu cea Rusiei care, la indrumarea ministrului de
externe Sazonov, a curtat asiduu Romania.
Vizita tarului la Constanta la 1/14 iunie 1914 a marcat inceputul unei noi ere in
relatiile dintre cele doua tari. Dar, primul ministru Ionel Bratianu a refuzat sa-si
angajeze tara in Antanta. El era dornic sa continue apropierea de Rusia, dar nu dorea
sa amplifice tensiunile cu Austro-Ungaria si respecta puterea militara si economica a
Germaniei. Intentiona sa-si croiasca drumul printre marile puteri rivale cu aceeasi
prudenta ca si tatal sau la inceputul crizei orientale din 1875-1878. Politica sa, era de
a nu risca nimic din ceea ce fusese deja castigat si de a se apropia mai strans de
Franta si Rusia fara a precipita o ruptura dechisa cu Austro-Ungaria si Germania.

24
Curs V

Primul Razboi Mondial

In urma asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Austro-

Ungariei, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol II, politicienii liberali si
conservatori au urmarit cu mare neliniste deriorarea situatiei internationale. Acestia
aveau motive intemeiate sa se teama de razboi deoarece pozitia geografica a
Romaniei facea inevitabila prezenta ei intr-un conflict european in expansiune. In
momentul respectiv existau dezacorduri serioase intre rege si un mic grup de
germanofili pe de o parte si majoritatea politicienilor si opinia publica, favorabila
Antantei, pe de alta parte. Insa ambele parti erau de acord ca era imperativ necesar sa
se evite razboiul.
La 21 iulie/3 august 1914 la intrunirea Consiliului de Coroana, guvernul
roman a hotarat oficial sa adopte o politica de neutralitate. Intrunirea a fost prezidata
de rege; la ea, au luat parte membrii guvernului, fosti prim- ministri si conducatorii
principalelor partide politice care au cantarit optiunile posibile. Intrarea imediata in
razboi de partea Puterilor Centrale, era sustinuta de Carol II, care si-a exprimat
increderea in victoria Germaniei si a facut apel la sentimentul onoarei celor prezenti
pentru indeplinirea angajamentelor din tratat fata de Germania si Austro-Ungaria.
Insa acesta a ramas sigur, nefiind sustinut decat de conservatorul Petre Carp, care a
tratat cu usurinta puternicul sentiment al opiniei publice in favoarea Antantei,
numindu-l irelevant si-a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din
Transilvania. In fata puternicului curent in favoarea neutralitatii exprimat de
conducatorii de partide care au declarat ca nu-si pot asuma responsabilitatea unui
guvern care se angajeza in razboi alaturi de Puterile Centrale, regele a consimtit la
hotararea lor evidentiind astfel rolul sau de monarh constitutional.
La 27 septembrie/10 octombrie 1914 regele Carol II a murit, iar
responsabilitatea politicii externe a fost asumata de Bratianu. Desi simpatiile sale se
indereptau spre Antanta, nici el si nici succesorul lui Carol II, Ferdinand, nu aveau
intentia de a abandona starea de neutralitate pana in momentul in care cursul
razboiului devenea clar si ei puteau fi siguri ca isi vor realiza obiectivele nationale.
Bratianu a purtat negocieri cu Antanta in 1915 si incepul lui1916, punand un
pret ridicat pentru intrarea Romaniei in razboi fiind hotarat sa nu angajeze tara intr-
un conflict prematur. Printre conditiile sale de baza, era garantia scrisa ca Romania
va primi Transilvania, Bucovina si Banatul care conpensau pentru seviciile acordate.
Aliatii occidentali au acceptat in cele din urma conditiile lui Bratianau in iulie 1916,
insa nici atunci el nu a luat usor hotararea de a intra in razboi. Au urmat sase
saptamani de negocieri pentru a stabili detaliile legate de intrarea Romaniei in razboi
de partea Antantei. Rusia, considera conditiile lui Bratianu exagerate iar, ceilalti
Aliati erau mai putin interesati de satisfacerea aspiratiilor nationale ale Romaniei si
mai mult de folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de lupta impotriva
Puterilor Centrale. Franta , a oferit o formula care s-a dovedit a fi acceptabila: Rusia
va garanta in scris, tot ceea ce dorea Bratianu , chiar egalitate cu ceilalti Aliati la
Conferinta de pace, dar daca la sfarsitul razboiului, nu vor fi satisfacute toate
25
conditiile Romaniei, atunci principalii Aliati vor forta pur si simplu Romania sa
accepte mai putin decat i se promisese.
La 4/17 august Bratianu si reprezentanii diplomatici ai Frantei, Marii Britanii,
Rusiei si Italiei au semnat la Bucuresti conventiile politice si militare care stipulau
conditiile intrarii Romaniei in razboi. De o importanta imediata erau prevederile
referitore la un atac impotriva Austro-Ungariei nu mai tarziu de 15/28 august si
recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unirea
cu Regatul Romaniei. Consiliul de Coroana roman a aprobat oficial tratatele si a
declarat razboi Austro-Ungariei la 14/27august. In ziua urmatoare Germania a
decalarat razboi Romaniei. Turcia si Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august si
respectiv 19 august/1 septembrie. Inaltul Comandament a urmarit sa curete mai intai
Transilvania de fortele dusmane iar apoi sa inainteze pana la vaile Tisei si Dunarii
pentru a lipsi armata austro-ungara de principala sursa de alimente.
Prima faza a campaniei a inceput in noaptea de 14-15/27-28 august ,cand
trupele romane au trcut frontiera in Transilvaniei. Acestea au ocupat un numar de
sase orase printre care si Brasovul dar, la 26 august/ 8 septembrie Inaltul
Comandament a oprit ofensiva.
In sud de-a lungul Dunarii situatia devenise alarmanta deoarece in
Dobrogea fusese declansata o ofensiva bulgaro-germana. Inaltul Comandament a
transferat rapid trupe din Transilvania care au incetinit si apoi au oprit ofensiva
inamica.
La 18septembrie/1 octombrie armata romana sub conducerea lui Alexandru
Averescu a lansat un contraatac dincolo de Dunare ( langa Giurgiu) atingandu-si
obiectivele initiale. Operatiunea a fost insa brusc oprita la 21 septembrie/ 4 octombrie
si trupele au fost retrase traversand din nou Dunarea pentru a intari frontul din
Transilvania, unde o ofensiva austro-germana periculoasa incepuse sa ia amploare.
Trupele romane din nord, conduse de Averescu, au aparat timp de doua luni
trecatorile impotriva incercarilor austro-germane de a patrunde prin Bran si Predeal si
de a inainta spre Bucuresti, cu scopul de a separa trupele romane din Moldova de
cele din Muntenia.
Linia de aparare dinspre vest nu a putut rezista ofensivei puternice lansate de
armatele austiece si germane pe valea raului Jiu la 29 octombrie/11 noiembrie.
Craiova a cazut si armata romana s-a retras la est de raul Olt. Armatele austriaca si
germana au inaintat catre raurile Arges si Neajlov, unde intre 17/30 noiembrie si 20
noiembrie/3 decembrie a avut loc batalia decisiva. Infrangerea armatei romane a dus
la o retragere generala si armatele germane au intrat in Bucuresti la 23 noiembrie/6
decembrie. In final frontul s-a stabililizat la 28decembrie/10 ianuarie 1917 in sudul
Moldovei, de-a lungul Dunarii si a raului Siret. Armata romana a suferit mari pierderi
iar mai mult de jumatate din teritoriul tarii care cuprindea regiunile agricole si
centrele industriale cele mai importante, fusese ocupat de inamic. Printre primele
actiuni intreprinse de Bratianu dupa evacuarea regelui si a ministrilor de la Bucuresti
la Iasi, a fost formarea unui guvern de uninune nationala in decembrie 1916. Bratianu
a facut din reforma agrara si cea electorala principalele obiective interne ale
guvernului de coalitie.
Revolutia rusa de la 1917,a dat impuls reformelor. Posibilele repercusiuni ale
revolutiei asupra soldatilor si taranilor romani a starnit neliniste reala in cercurile
guvernamentale. Multi politicieni se temeau ca epidemia se va raspandi repede din
26
Rusia, peste Prut, in Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, regele a emis o
proclamatie catre trupele sale, promitandu-le pamant si dreptul la vot imediat dupa
incheierea razboiului. Razboiul s-a reluat cu inversunare pe frontul din Moldova in
iulie 1917, cand generalul Averescu a pornit ofensiva pe langa Marasti, in cadrul
efortului general aliat pe fronturile din est si vest de invinge Puterile Centrale. Dupa
cateva zile de succes, Aversecu a oprit operatiunea pentru ca situatia din Galitia se
agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau .
La 24 iulie/6 august maresalul von Mackensen a lansat o ofensiva puternica
urmarind sa dea o lovitutra decisiva armatelor romana si rusa si sa oblige Romania sa
iasa din razboi. Luptele au atins punctual culminant la 6/19 august la Marasesti , cand
armata romana a oprit inaintarea trupelor austriece si germane si a pus capat
ofensivei acestora. Evenimentele din Rusia de la sfarsitul verii lui 1917, aveau sa
dezorganizeze frontul de lupta si sa submineze autoritatea sociala si politica din
Moldova. Revolutia bolsevica din noiembrie a agravat criza. Aceasta situatie a fost
agravata si de caderea sistemului tarist care ii pusese pe moldovenii din toate clasele
sociale in miscare. Activitatile lor au culminat cu convocarea la 21 noiembrie/4
decembrie a unui Sfat al Tarii in care majoritatea moldoveneasca a proclamat
infiitarea unei Republici Democratice Federative Moldovene intre raurile Prut si
Nistru. Cand fortele bolsevice au ocupat capitala la Chisinau, si au dispersat Sfatul
Tarii in ianuarie 1918, membrii moldoveni ai acestuia au facut apel la guvernul
roman de la Iasi , cerand ajutor. Acesta a raspuns cu o divizie de trupe care i-a
alungat pe bolsevici din Chisinau. La 24 ianuarie/ 6 februarie , Sfatul reinfiintat a
declarat independenta Republicii Moldova, iar in aprilie majoritatea moldoveneasca
din Sfat a votat unirea cu Romania in anumite conditii.
La18 februarie/3 martie 1918 noul guvern bolsevic al Rusiei a semnat pacea de
la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale si a iesit din razboi , lipsind Romania de
sprijinul rus si izoland-o de Occident. Doua luni mai tarziu, guvernul roman condus
de Alexandru Marghiloman a semnat tratatul de la Bucuresti , prin care Romania
devenea dependenta politic si economic de Puterile Centrale. Insa evenimentele de
pe frontul de lupta au schimbat repede soarta Romaniei. Pe frontul de vest Aliatii au
zadarnicit ofensiva germana finala din iulie 1918 si au inaintat spre Germania, iar in
nordul Italiei au respins armatele austro-ungare si au obligat Austro-Ungaria sa
accepte un armistitiu. La 28 octombrie/ 10 noiembrie regele Ferdinand a ordonat
armatei sa reintre in razboi si la 1 decembrie a intrat in Bucuresti in fruntea armatelor
sale.
Romania Mare s-a format dupa aceea , odata cu destramarea Imperiului
Austro-Ungar la 15/28 noiembrie , romanii din Bucovina si la 18 noiembrie/1
decembrie 1918 cei din Transilvania s-au declarat pentru unire cu Regatul Romaniei.
Zece zile mai tarziu, Sfatul Tarii din Basarabia a renuntat la toate conditiile pe
care le stabilise in martie in vederea unirii. La Conferinta de pace de la Paris care a
inceput la 18 ianuarie 1919, Bratianu a incercat sa obtina recunoasterea internationala
a noilor granite ale tarii sale, asigurandu-se ca tara sa va primi tot ceea ce Aliatii ii
promosesera in tratatul din 1916 si, in plus Basarabia. Insa cei patru mari (Marea
Britanie, Franta, Statele Unite, si Italia) care impreuna cu Japonia formau Consiliul
Suprem intentionau sa ia singuri hotararile finale si nu aveau de gand sa trateze
Romania ca partener egal la incheierea acordurilor de pace. In ciuda acestor
dificultati , in decurs de un an problemele teritoriale care au afectat Romania au fost
27
rezolvate. Obiectivele de realizat erau temerare. Mai intai trebuiau sa fie reparate
stricaciunile produse de razboi si apoi noile provincii si noii cetateni trebuiau sa fie
integrati in structurile si institutiile unui stat national modern, mai perfectionat.

28
 Curs VI

Perioada interbelica
(1918-1939)

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, pe masura ce Romania si-a

creistalizat expresia plenara ca stat national, curentele de dezvoltare politica,
economica si sociala perceptibile deja cu un secol sau cu mai mult timp inainte s-au
maturizat. A fost o epoca plina de vitalitate si creativitate in care romanii din toate
straturile sociale au exprimat idei noi de la filozofie la poezie si de la politica la
marile afaceri. Dar, a fost totodata o epoca de dispute si diviziuni pentru ca romanii
au fost obligati sa reorganizeze institutiile infiintate cu mult timp inainte, sa
reexamineze traditiile respectate , sa se confrunte cu problemele unei societati
burgheze aflate in ascensiune pe cale de urbanizare, fenomen comun intregii Europe.
Viata economica a urmat tipare in anumite privinte.
Agricultura a ramas temelia economiei romanesti, a continuat sa fie ocupatia
principala a majoritati populatiei si a furnizat (favorizat) exporturile de care depindea
in mare masura situatia financiara a tarii.
Industria facea progrese substantiale marind constant contributia sa la venitul
national.
In ceea ce priveste structura sociala, ca si inainte de Primul Razboi Mondial,
taranimea constituia majoritatea populatiei. Clasa muncitoare urbana a continuat sa
creasca pe masura ce comertul si industria se extindea si atragea tot mai mult
interesul oamenilor politici si planificatorilor din sfera sociala. Dar clasa care si-a
impus amprenta asupra perioadei interbelice a fost burghezia.

Viata politica din perioada interbelica

Problema critica a fost supravietuirea si intarirea democratiei parlamentare

care se confrunta cu provocari serioase din partea fortelor autoritare. In anii ’20 cand
principalele partide politice National Liberal si National Taranesc ambele angajate in
sustinerea guvernarii parlamentare erau in competitie pentru putere, perspectivele
democratice pareau favorabile.
Dar in deceniul urmator incertitudinile din viata economica si sociala au pus
sub semnul intrebarii viabilitatea, ba chiar si adecvarea la conditiile Romaniei a
institutiilor liberal democratice.

Relatiile internationale

Rolul Romaniei in relatiile internationale si insasi securitatea ei depindea in

primul rand de scopul si monevrele Marilor Puteri. Guvernele romanesti succesive s-
au aliat cu Franta si Marea Britanie pentru ca acestea erau principalele garante ale
acordurilor de pace de dupa Primul Razboi Mondial, si deci a Romaniei Mari.
Dar, la sfarsitul anilor ’30 pe masura ce puterile occidentale au demonstrat in
mod repetat ca nu doresc sa se opuna planurilor agresive ale Germaniei dupa venirea
29
la putere a lui Hitler (1933),conducatorii romani au ajuns la concluzia ca era
recomandabil sa ajunga la propria lor intelegere cu Germania. Toate aceste aspecte
ale politici interne si externe au fost incluse intr-o ampla dezbatere nationala cu
privire la caile de dezvoltare pe care Romania dorea sa le urmeze.

Partidele politice din perioada interbelica

In perioada interbelica, viata politica a fost domnita de 2 mari partide: liberalii

si national taranistii.
Cel mai puternic partid a fost Partidul National Liberal, reprezentantul
burgheziei, adeptul unei politici de dezvoltare prin efort propriu si a dezvoltarii
industriale. PNL, prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bucovina a devenit primul
partid cu adepti în întreaga Românie. El s-a aflat la guvernare în perioada 1922-1926
si în perioada 1932-1937 când a luat masurile politice si economice de desavarsire a
unificarii României si de redresare, relansare economica dupa criza dintre 1922-1933.
Forta matrice a partidului a pornit de la instituirea oligarhiei parlamentare
grupate in jurul marilor familii de burghezi si industriasi in frunte cu familia
Bratianu. In felul acesta interesele financiare, economice se impleteau cu conducerea
politica, iar aparatul birocratic al statului si controlul industriei, bancilor si guvernarii
au trecut in mainile acestor oameni.
In anii ’20 ganditorii liberali, de remarcat Stefan Zeletin si Dimitrie
Draghicescu, au incercat sa faca opinia publica sa accepte ideea ca Partidul Liberal
datorita rolului sau dominant in viata politica si economica, reprezenta intreaga
natiune. Ei au justificat aceste pretentii evidentiind faptul ca partidul lor initiase
reformele agrara si electorala si transpusese in realitate ideea de unitate nationala a
Romaniei Mari.
In 1923 I. G. Duca, la vremea aceea ministrul afacerilor externe si ulterior
prim-ministru, a subliniat ca partidul era ghidat de ideea de progres printr-o activitate
treptata, organizata, bazandu-se pe proprietatea privata, armonia sociala, democratie
si cunostiinta nationala. Ionel Bratianu sustine aceasi parere .Acesta sustinea ca
liberalii luau in considerare nevoile si interesele tuturor grupurilor sociale si se
straduiau sa le armonizeze. Deoarece partidul lor era partidul natiunii, Bratianu si
colegii sai au denuntat partidele care sustineau interesele unei clase ca fiind straine de
spiritul romanesc. In conceptia acestora, atat Partidul Taranist cat si Partidul Socialist
reprezentau un pericol pentru Romania Mare, promavand interese de clasa inguste.
In politica liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispozitie
pentru a-si asigura victoria la alegeri: mobilizau politia, functionarii civili si prefectii
pentru a-si promova propriile scopuri si a descuraja opozitia. Stabileau tarife,
distribuiau subsidii si alte favoruri financiare pentru a-si realiza obiectivele
principale: industrializarea si crearea unei infrastructuri moderne. Astfel de politici
erau in beneficiul oligarhiei financiare si industriale, dar lasau nemultumite celelalte
clase si grupuri sociale.

Partidul National Taranesc , a fost cel de al doilea partid principal din

perioada interbelica . Acesta a luat nastere la 10 ianuarie 1926 cand Partidul
Taranesc din Vechiul Regat s-a unit cu Partidul National din Transilvania. Desi
30
ambele partide impartaseau idealuri fundamentale, fiecare se declara in favoarea
extinderii institutiilor politice democratice si a libertatilor civile la toate nivelurile
populatiei. Desi ambele partide doreau acestea, conducatorii lor au considerat ca
programele lor erau incompatibile si prin urmare un obstacol in calea fuziunii. In
primii ani de dupa razboi, Partidul Taranesc avea ca scop o reforma agrara radicala,
in timp ce Partidul National, care desi se bucura de un sprijin substantial in randul
taranilor romani din Transilvania, era in esenta burghez in conceptiile sale si mai
mult nationalist decat taranesc in ceea ce priveste idiologia. Prin urmare fuziunea
dintre cele doua partide i-a surprins pe contemporani. Partidul Taranesc a fost
infiintat la Bucuresti la 18 decembrie 1918, fiind prezidat de Ion Mihalache, avand ca
obiectiv principal problema agrara.
Partidul National Taranesc din Transilvania condus de Iuliu Maniu era
reprezentantul tuturor elementelor populatiei romanesti din Transilvania asa cum
fusese si in perioada de dinaintea Primului Razboi Mondial.
Desi conducerea sa a ramas burgheza, era sprijinit de tarani dar si intelectuali
si clasa celor care practicau profesiunile libere din orase. Conducatorii Partidului
Taranesc si a Partidului National au surmonat in final diferentele ideologice si
politice si au format un singur partid. Aceasta era singura solutie pentru realizarea
unui partid capabil sa-i inlature pe liberali de la putere.
Desi aveau o baza de masa mai larga decat liberali, national taranistii au
guvernat mai putin, 1928-1931 si 1932-1933.
Desi admirabili din punct de vedere moral erau lipsiti de abilitatea politica a
liberalilor comitand multe greseli tacite cum ar fi: acceptarea revenirii principelui
Carol II II in tara in (1930) si incheierea pactului de neagresiune electorala cu
legionarii in 1937. Amenintarile la adresa celor doua partide se simteau si dinspre
drapta si dinspre stanga.

In anii 20 cea mai mare amenintare in special pentru liberali, o reprezenta

Partidul Poporului. Dupa infiintarea acestuia în aprilie 1918 , partidul s-a bucurat
de o popularitate enorma datorita generalului Alexandru Averescu, eroul din marele
razboi. Partidul Poporului cu o structura sociala eterogena , nu a avut un program
coerent,ci doar principii generale cum ar fi guvernarea eficienta si respectarea stricta
a Constitutiei. Pentru a ajunge la putere, Averescu a realizat o intelegere cu liberalii,
si a guvernat intre 1920-1921 si 1926-1927. Dupa ce a iesit de la guvernare in 1927,
partidul nu a mai jucat un rol politic semnificativin viata politica.

Partidul Social Democrat, a iesit din razboi puternic divizat. Moderatii optau
pentru traditia socialista occidentala, in timp ce extremistii doreau sa urmeze modelul
bolsevic din Rusia. Aceste disensiuni s-au manifestat fatis, la Congresul General al
Partidului Socialist la Bucuresti in 8-12 mai 1921 si au dobandit un caracter
permanent in octombrie 1922, la Ploiesti, cand comunistii au pus bazele institutionale
ale Partidului Comunist Roman. Din motive diverse partidul nu a prosperat.
Guvernul l-a declarat ilegal la data de 11 aprilie 1924 si de atunci pana la cel de Al
Doilea Razboi Mondial, el si-a desfasurat activitatea in ilegaliate sau prin organizatii
paravan.
31
 Congresele partidului au instalat straini ca secretari generali ai partidului,
intarind opinia larg raspandita ca partidul era o organizatie straina, care punea
interesele Uniunii Sovietice mai presus de cele ale Romaniei. O mare parte dintre
socialisti au respins afilierea la Internationala Comunista , au infiintat o noua
organizatie , Federatia Partidelor Socialiste din Romania, o asociatie destul de larga
intre Partidul Social Democrat din Vechiul Regat si partidele socialiste din
Transilvania, Banat si Bucovina. In anul 1927 Constantin Titel Petrescu , figura
dominanta a social-democratiei romanesti in perioada interbelica impreuna cu alti
sociali democrati au infiintat un alt Partid Social Democrat.

Miscarile de dreapta erau alimentate de antisemitism.Antisemitismul a fost

ideologia miscarii de dreapta. In perioada interbelica un antisemit de frunte a fost A.
C. Cuza, profesor de economie politica a Universitatii din Iasi. In 1923 Cuza a
infiintat Liga Apararii National Crestine ,care urmarea expulzarea evreilor din
viata economica si culturala si educarea tinerilor in spirit crestin si nationalist.Unul
dintre aderentii cei mai frecventi ai lui Cuza, a fost Corneliu Zelea Codreanu.Acesta
din urma si-a depasit insa mentorul, de care era nemultumit si pe care il acuza de
moderatie. In 1927 C. Z. Codreanu si-a creat propria organizatie nationalista numita
Legiunea Arhanghelului Mihail. In 1930 a infiintat o aripa militara a Legiunii,
numita Garda de Fier, nume folosit ulterior pentru intreaga organizatie.Garda avea
toate trasaturile miscarilor de extrema dreapta contemporane ei.
Intre 1931-1937, Garda de Fier devenise o miscare de masa, care de la 1% a
ajuns sa obtina 15, 58% din voturi. Electoratul sau era format din tineri, oraseni, dar
cuprindea membrii ai tuturor claselor sociale, taranii, preoti de la tara, elemente ale
muncitorimii si ale burgheziei de la orase si din cei aflati la periferia societatii.
Alegerile de la 1937 au fost un test critic pentru democratie. PNL a obtinut 35, 9%
din voturi, PNT a obtinut locul al doilea iar Garda de Fier a obtinut locul al treilea ca
marime in Parlament.

32
 Curs VII

Monarhia
Ferdinand (1914-1927)

In perioada interbelica la fel ca si in timpul lui Carol II, regele era elementul
cheie in scena politica.
Ferdinand I al României, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von
Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927) a fost
rege al României din 10 octombrie 1914 pana in 1927 la moartea sa.
Prerogativele sale au fost stabilite prin Constitutia de la 29 martie 1923.
Regele avea dreptul sa numeasca si demita ministrii, avea dreptul de a sanctiona
legile votate de Parlament, putea emite regulamente care erau instructiuni in aplicarea
unor legi. Tot regele negocia si incheia tratate de alianta, insa acestea erau valabile
doar daca erau votate de Parlament.
Fiind ca a respectat limitarile impuse de Constitutie, Ferdinand I, poate fi
considerat un monarh constitutional.
Prestigiul monarhiei a crescut in timpul Primului Razboi Mondial si dupa
realizarea Unirii.
Ferdinand (impreuna cu regina Maria) fiind încoronat ca rege al României
Mari într-o ceremonie spectaculoasă pe 15 octombrie 1922 la sărbătoarea princială
din Alba Iulia.
In 1925 a fost declarata criza dinastica care are ca efect in mare masura
prestigiul monarhiei.
Printul Carol II II fiind trimis la funerariile Reginei Alexandra a Marii
Britanii, nu s-a mai intors in tara. In decembrie 1925 i-a trimis o scrisoare regelui
Ferdinand prin care il anunta ca renunta la prerogativele de mostenitor al Coroanei
(fuge cu Elena Lupescu in Italia).
In data de 31 decembrie 1925 s-a emis un act prin care se mentionase ca
printul Carol II al II renuntase la tron.
Parlamentul a aprobat actul la 4 ianuarie 1926, proclamandu-l ca mostenitor
pe Mihai fiul lui Carol II II . A fost instituita o regenta care sa exercite prerogativele
regale in cazul in care Mihai ar ajunge la tron inaintea majoratului.
Actul de la 4 ianuarie 1926 a fost interpretat ca exprimand vointa lui I.C.
Bratianu impusa regelui Ferdinand. Pentru a lovi in PNL opozitia a facut agitatie in
favoarea reintoarcerii lui Carol II II.
Dupa moartea regelui Ferdinand - 20 iulie 1927 – la Sinaia; si a lui
I.C.Bratianu -24 noiembrie 1927- problema a fost aceea a ordinii constitutionale
deoarece se formase un curent care-l prezenta pe Carol II II ca salvator al tarii.
Informat periodic despre framantarile din tara, Carol II II s-a reintors in Bucuresti in
data de 6 iunie 1930. In 8 iunie 1930, Parlamentul a anulat legile din 4 ianuarie 1926
si l-a proclamat rege pe Carol II II.

33
 CAROL II II

Acesta nu dorea un guvern puternic ci o dictatura regala. El a sprijinit

institutiile culturale si a manifestat o preocupare constanta pentru modernizarea
societatii romanesti.
Rezultatul nedecis al alegerilor din 1937 oferind regelui o larga posibilitate de
manevra pentru realizarea obiectivului sau politic.
In 28 decembrie 1937, Carol II II l-a insarcinat pe Octavian Goga –
presedintele Partidului National Crestin – cu formarea noului guvern. Aducand la
conducere acest partid slab (PNC), Carol II II a urmarit sa castige timp pentru a-si
instaura regimul personal.
La 10-11 februarie 1938, guvernul Goga a fost inlocuit de un guvern
consultativ condus de Patriarhul Bisericii Ortodoxe – Miron Cristea format din
cativa fosti ministrii si avandu-l pe Ioan Antonescu ministru al apararii.
In februarie 1938, Carol II II a abolit Constitutia din 1923 inlocuind-o cu una
noua care se baza pe principii corporatiste si concentra puterea in mainile regelui.
In 30 martie 1938 a decretat dizolvarea tuturor partidelor si gruparilor politice
promitand ca se va elabora o lege care va impune conditiile in care se pot forma si
functiona asociatiile politice. Insa o serie de decrete legi emise in aprilie si
septembrie care impuneau pedepse severe in cazul oricarei opozitii la noua ordine,
aratau clar ca regele nu avea intentia sa reinstaureze vechiul sistem al partidelor
politice. Carol II a luat masuri drastice impotriva Garzii de Fier pe care o considera
principalul sau inamic.
Unele dintre prevederile Constitutiei din 1938 fiind indreptate importiva
legionarilor.
Dreptul la vot pentru Adunarea Deputatilor nu era acordat decat persoanelor
care implinisera 30 de ani, iar preotilor li se interzicea sa-si puna autoritatea lor
spirituala in slujba propagandei politice, inclusiv in lacasul de cult.
Carol II a dat instructiuni lui Armand Calinescu ministru de interne si ultrior
prim ministru sa distruga Garda de Fier prin orice mijloace legale sau ilegale,pe care
le considera necesare. Membrii si simpatizatii Garzii de Fier au fost arestati in numar
mare si internati in lagare de concentrare infiintate in acest scop.
Forta si brutalitatea masurilor pe care Carol II le-a luat impotriva Garzi de
Fier, in 1938 si dupa aceea, par a fi motivate initial nu de opozitia fatisa a acestei
organizatii ci de faptul ca o percepea drept o copie a Germaniei.
Guvernul a inceput arestarea masiva a membrilor Garzi la putin timp dupa ce
Germania a anexat Austria. Uciderea lui Codreanu si a altor 13 persoane a Garzii in
timp ce incercau sa evadeze , a avut loc imediat dupa vizita lui Carol II in Germania
in timpul careia Hitler ceruse insistent eliberarea membrilor Garzii si formarea unui
Cabinet condus de Codreanu.
Campania regelui a distrus Garda, ramanad doar un nucleu care opera ca
organizatie clandestina angajata in acte de sabotaj si asasinate.
La 21 septembrie 1939 la ordinul lui Horea Sima noul lider al Garzi un grup
de legionari, l-au asasinat pe ministrul de interne Armand Calinescu. Situatia
internationala de la sfarsitul anului 1939 l-a determinat pe Carol II II sa initieze o
34
miscare de reconciliere nationala cu scopul de a apara natiunea impotriva pericolelor
externe crescande. Legionarii fiind singuri receptivi la aceasta miscare.
Reconcilierea cu miscarea legionara a marcat o deplasare spre dictatura si
totalitarism al intregului regim. Aceasta manevra nu a putut asigura durabilitatea
regimului care s-a prabusit in primele zile ale lunii septembrie 1940.

35
 Curs VIII

REGIMUL ANTONESCU
SI CEL DE AL- II-LEA RAZBOI MONDIAL
1940-1944

Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a sudului Dobrogei si a Nord-

Vestului Transilvaniei in vara anului 1940 au sporit aversiunea fatisa a Partidului
National Liberal si a Partidului Taranesc fata de dictatura regala, iar tendintele
ucigase ale Garzii de Fier fata de rege l-au obligat pe Carol II sa apeleze la generalul
Ion Antonescu, acesta fiind singura persoana capabila sa tina sub control aceasta
situatie dificila.
Alegerea lui Antonescu a fost un lucru dificil, deoarece acest ofiter de cariera
nu facea niciun secret din dispretul pe care il nutrea fata de Carol II . Ceea ce l-a
determinat pe Carol II sa-l aleaga pe Antonescu pentru a forma guvernul, a fost
dorinta de a se salva. Antonescu nu avea nici o intentie de a accepta vasalitatea
politica a Germaniei, acesta fiind de de parere ca Romania ar fi trebuit sa se alature
eforturilor tarilor occidentale de a-l impiedica pe Hitler sa distruga Cehoslovacia.
Cand in cele din urma a acceptat sa-si lege soarta de Germania a facut-o fiind
convins ca acest lucru era necesar pentru salvarea tarii. Sentimentele sale pentru
Occident au ramas aceleasi, dar situatia internationala se schimbase dramatic. Fusese
profund afectat de infrangerea Frantei, izolarea Marii Britanii de continent si
comportamentul agresiv al Uniunii Sovietice fata de vecinii mai mici.
Antonescu fiind convins ca Germania va castiga razboiul in vara lui 1940 a
avut convorbiri cu oficialii germani si a pus bazele aliantei sale politice cu
Germania.
La data de 4 septembrie 1940, Antonescu a fost numit prim ministru, si in
data de 5 septembrie acelasi an i-a cerut regelui Carol II sa abdice si sa paraseasca
tara.
Carol II a ezitat, dar a cedat in final in fata ultimatumului din partea lui
Antonescu in sensul ca daca nu abdica imediat viata sa se afla in pericol, iar tara va fi
sfasiata de razboiul civil si confruntata cu ocuparea de catre o putere straina.
La data de 6 septembrie 1940 Carol II renunta la tron in favoarea fiului sau de
19 ani, Mihai, iar a doua zi a parasit tara.
In acest moment de criza, Antonescu parea a fi luat in consideratie
posibilitatea abolirii monarhiei. Nu a trecut insa la actiune din cauza opozitiei
principalelor partide politice fata de o schimbare atat de radicala. In schimb a hotarat
sa reduca puterea noului rege la atributii cu caracter ceremonial, in timp ce adevarata
autoritate era exercitata de el insusi.
La 6 septembrie 1940, regele Mihai a emis un decret prin care ii acorda lui
Antonescu puteri depline. Acest decret continea o prevedere importanta: regele
numea presedintele Consiliului de Ministrii. Prevederea a trecut neobservata, dar
patru ani mai tarziu aceste cuvinte au furnizat justificarea juridica pentru demiterea
lui Antonescu de catre Mihai si numirea unui nou sef al guvernului. Antonescu a pus
capat al crizei politice la 15 septembrie formand un guvern de coalitie cu Garda de
Fier. El a preluat presedintia Consiliului de Ministrii si a devenit Ministru al Apararii

36
Nationale, in timp ce Garda de Fier s-a instituit drept forta politica dominanta in noul
guvern.
Horea Sima, succesorul lui Codreanu, ca lider al Garzii de Fier, era
vicepresedinte al Consiliului de Ministrii si gardistii detineau astfel 5 ministere
inclusiv cel de Interne, Afacerilor Ezterne, Invatamant si Cultele.
Antonescu a trecut la inlocuirea vechii ordinii politice cu una noua pe care a
descris-o ulterior drept statul national totalitar. El si-a exprimat dezgustul total fata
de partidele politice si practicile democratiei romanesti pe care o considera deficitara.
In consecinta, in noua sa ordine el nu a facut loc partidelor politice iar faptul
ca impartea puterea cu Garda de Fier era un experiment strict temporar.
In afacerile externe preocuparea cea mai urgenta a lui Antonescu a fost
consolidarea aliantei cu Germania. Antonescu a pus bazele noului rol pe care
Romania avea sa il joace intr-o Europa de S-E dominata de Germania intarind
legaturile militare si economice cu aceasta. Viteza cu care Berlinul a reactionat arata
cat de importanta devenise Romania in planurile strategice ale Germaniei pentru
Europa de S-E.
In urma esecului invaziei italiene in Grecia, Hitler hotarase ca era necesara o
operatiune germana de salvare si ca aceasta ar trebui sa treaca prin Romania si
Bulgaria. Insa rolul Romaniei in Est nu avea sa se limiteze la cel de baza, de
organizare si sursa de materii prime. Inrautatirea relatilor cu Uniunea Sovietica il
determinase pe Hitler sa accelereze elaborarea planurilor pentru rezolvarea
diferendelor germano-sovietice prin mijloace militare.
Primele trupe germane au sosit in Romania la 10 octombrie 1940.
Intre 21 si 24 noiembrie ’40 Hitler l-a invitat pe Antonescu la Berlin. Motivul
oficial al vizitei a fost definitivarea conditiilor de aderare a Romaniei la Pactul
germano-italiano-japonez, pe care Antonescu l-a semnat la 23 noiembrie 1940, dar si
o revizuire asupra dictatului de la Viena.
Incepand de atunci si pe tot parcursul razboiului cu Uniunea Sovietica,
Antonescu s-a gandit in mod constant la Transilvania, fiind sigur ca o cooperare
stransa cu Germania era singura cale pentru a asigura redobandirea teritoriului
pierdut. Pe plan intern, gardistii s-au dovedit a fi parteneri incompetenti si
iresponsabili care nu impartaseau viziunea lui Antonescu despre noua Romanie.
Ambitiile conducatorilor garzii nu aveau limite. Acestia contestau autoritatea
lui Antonescu incercand sa dobandeasca controlul asupra politiei si armatei, institutii
care fusesera anterior imposibil de atins de catre influenta gardista.
Divergentele dintre Antonescu si Horea Sima au aparut chiar dupa prima luna
de guvernare, iar dupa asasinatele legionare din noiembrie 1940, tensiunile dintre
acestia s-au amplificat si mai mult.
Dupa vizita lui Antonescu in Germania 14 ianuarie 1941 acesta s-a hotarat sa
elimine Garda de Fier. Antonescu a trecut la actiune si a trimis armata impotriva
fortaretelor Garzii din Bucuresti. Sima si ceilalti conducatori au cerut interventia
oficialitatilor germane, acestiasfatuindu-i sa capituleze promitand doar ca ii vor cere
lui Antonescu permisiunea ca liderii Garzii de Fier sa se refugieze in Germania.
Germania considera ca era necesar sa mentina Garda intr-o forma oarecare pentru a
putea exercita presiuni asupra lui Antonescu in cazul in care acesta ar fi decis sa
actioneze contra intereselor germane.

37
 La 23 ianuarie 1941, trupele legionare s-au predat, iar seful serviciului secret
german in Romania a aranjat scoaterea din tara in secret a conducatorilor Garzii si
trimiterea lor in Germania.
Dupa excluderea Legionarilor din guvern, Antonescu a incercat din nou sa
starneasca interesul Partidului National Taranesc si altor partide pentru formarea unui
guvern de unitate nationala, insa nu a reusit. Astfel cabinetul pe care Antonescu l-a
anuntat la 27 ianuarie 1941 era compus in special din militari care asigurau ordinea
publica si o administratie eficienta. Cu aceasta echipa, el a inceput sa puna bazele
tipului propriu de autoritarism. Interzicea infiintarea oricarui tip de organizatie
politica, religioasa sau culturala fara acordul guvernului.
Regimul instituit de Antonescu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere
mai exacta ar fi dictatura militara.
Spre deosebirea de dictatura lui Hitler in Germania si a lui Mussolini in Italia
aceasta era lipsita de o ideologie si nu era sustinuta de un partid politic de masa. In
locul acestora Antonescu folosea armata si aparatul de siguranta pentru a putea
conduce si suprima disidenta.
Dupa instituirea dictaturii militare, Antonescu a strans si mai mult relatiile cu
Germania.
In primavara anului 1941, in timp ce se pregatea atacul impotriva Uniunii
Sovietice, Hitler si comandantii de armata germani prevedeau un rol limitat pentru
armata romana, avand indoieli cu capacitatea acesteia de a desfasura actiuni ofensive
independente.Nemtii fiind mult mai preocupati de apararea zacamintelor petrolifere
romanesti impotriva unui atac sovietic, incredintatnd apararea acestora sefului
misiunii fortelor aeriene germane in Romania.
La 12 iunie 1941, Hitler l-a informat pe Antonescu la Munchen despre planul
sau de a ataca Uniunea Sovietica. Ca raspuns, Antonescu a promis participarea
economica si militara deplina a tarii sale in aceasta campanie.
In 22 iunie 1941, Romania s-a angajat impreuna cu Germania in razboiul
contra Uniunii Sovietice.
Regele Mihai si Antonescu au proclamat inceperea razboiului sfant contra
bolsevismului pentru eliberarea Basarabiei si Bucuvinei de Nord de ocupatia
sovietica. Participarea Romaniei la razboi a avut la baza o conventie militara cu
Germania, deoarece atat Hitler cat si Antonescu au mizat pe o victorie rapida in
conditiile razboiului fulger.
La campania din vara lui 1941 au participat armatele I si IV romane. In decurs
de o luna de la inceperea ostilitatilor, Basarabia si nordul Bucovinei au fost eliberate
de sub dominatia sovietica. Insa Antonescu hotarase deja sa trimita trupele romane si
dincolo de Nistru, fiind incredintat ca victoria germana va urma in viitorul apropiat si
intentiona sa lupte alaturi de Germania pana cand aceasta isi realiza scopul final, si
anume distrugerea Uniunii Sovietice.
Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat razboi Romaniei la
7 decembrie 1941. Dupa intrarea in razboi a Statelor Unite, Germania a obligat
Romania sa-si onoreze angajamentele cuprinse in Pactul Tripartit din noiembrie 1940
si sa declare razboi Statelor Unite, lucru care s-a si produs la 12 decembrie 1941.
Statele Unite a raspuns declarand razboi Romaniei la 5 iunie 1942.
Intre 1942- 1943, trupele militare romanesti au luat parte la luptele din S
Rusiei si din Caucaz. Romania a suferit pierderi mari in batalia de la Stalingrad, lucru
38
care l-a determinat pe Antonescu sa caute noi solutii pentru a proteja Romania in fata
unor invazii a Armatei Rosii. Astfel, fiind constrans de pierderile de pe front si
atacurile opozitiei, la care s-au adaugat si atacurile aeriene anglo-americane asupra
Romaniei si nemultumirile crescande ale populatiei, Antonescu a decis tatonarea
posibilitatilor de iesire din razboi ,prin discutii cu Aliatii in capitalele tarilor neutre
Ankara, Lisabona, Madrid.
In aceasta perioada se unisera si alte forte pentru a scoate tara din razboi.
O figura remarcanta a fost Iuliu Maniu care trimisese prin diferite canale
inclusiv diplomati elvetieni si turci mesje guvernului britanic in care explica rolul
rolul Romaniei in razboi si aspiratiile sale.
Raspunsul din partea Marii Britanii a fost descurajator. Romania trebuia sa
trateze nu numai cu Aliatii occidentali ci trebuia sa ajunga la o intelegere directa cu
Uniunea Sovietica.
La 26 ianuarie 1944 Hitler ordonase elaborarea planurilor de ocupare a
Romaniei in cazul unei lovituri antigermane. Tensiune dintre relatiile romano-
germane a fost atenuata de un nou acord economic semnat la 9 februarie 1944 si de
reinoirea asigurarilor de sprijin din partea lui Antonescu date la intalnirea cu Hitler
din 28 februarie. Tot atunci Hitler a ordonat incetarea elaborarii planurilor pentru
ocuparea Romaniei.
In aprilie 1944 negocierile intre reprezentantii Romaniei si Aliatii, de la Cairo
au ajuns la un punct critic. Uniunea Sovietica avea un rol tot mai activ pe masura ce
armatele sale au ajuns la Prut si erau pe punctul de intra adanc in Romania. Pentru a
grabi capitularea Romaniei, Molotov a anuntat ca Uniunea Sovietica nu urmarea sa
dobandeasca niciun teritoriu romanesc sau sa modifice sistemul social din tara.
La 12 aprilie 1944 reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat printului
Stirbei , reprezentantul Romaniei, conditiile sovietice minime elaborate dupa
consultari cu guvernele britanic si american pentru incheierea unui armistitiu.

Se cerea:

- ruperea totala de Germania si lupta comuna a armatelor romane si aliate

Romaniei impotriva Germaniei;
- restabilirea frontierei romano-ruse din 1941;
- plata despagubirilor de razboi catre Uniunea Sovietica;
- eliberarea tuturor prizonierilor de razboi;
- miscarea nestingherita a Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei

Iuliu Maniu a raspuns cu contra propuneri la 19/21 aprilie 1944.La 21 aprilie aliatii
au refuzat continuarea negocierilor si au cerut acceptarea sau respingerea clara a
conditiilor armistitiului.
10 iunie – Maniu a acceptat fara entuziasm conditiile armistitiului
15 mai 1944 guvernul Antonescu a respins conditiile aliatilor.
20 august 1944 a avut loc ofensiva sovietica pe frontul romanesc.
22 august 1944 Antonescu a vizitat statele majore de campanie si si-a dat
seama de gravitatea situatiei.

39
 La 23 august 1944 in momentul in care Antonescu refuza sa accepte incheierea
imediata a armistitiului, regele Mihai a ordonat arestarea lui. Ceilalti colaboratori
apropiati a lui Antonescu au fost convocati la Palat pentru o presupusa intalnire a
Consiliului de Coroana si arestati.
Regele exercitandu-si prerogativele constitutionale l-a numit prim ministru pe
generalul Constantin Sanatescu, unul dintre comandantii armatei care contribuise la
rasturnarea regimului lui Antonescu. Acesta a numit la randul sau prin decret
membrii guvernului.
La data de 23 august 1944 prin postul de radio s-a difuzat proclamatia adresata
natiunii prin care care se anunta ruperea relatiilor diplomatice cu Germania si
incheierea armistitiului cu Natiunile Unite.
Sanatescu a transmis instructiuni emisarilor romani la Cairo sa accepte
armistitiul pe baza conditiilor propuse de aliati la 12 aprilie.
Intorsatura dramatica a evenimentelor i-a luat prin surprindere pe
reprezentantii diplomatici militari a Germaniei la Bucuresti. Hitler a ordonat fortelor
germane sa ocupe Bucurestiul si sa infiinteze un nou guvern.
Actiunea a esuat insa deoarece comandantii germanii aveau trupe prea reduse
pentru a invinge o armata si un popor prea hotarati sa schimbe tabara.
Pana la 28 august trupele romane neutralizasera pericolul german care
ameninta Bucurestiul, iar la 31 august fortele germane se aflau in retragere. In
aceeasi zi, Armata Rosie a ocupat Bucurestiul si astfel incepea o noua era in istoria
Romaniei.
Armata Rosie a invadat Romania, comandantii sovietici tratand tara ca pe un
teritoriu cucerit. In aceasta guvernul Sanatescu a incercat sa incheie un armistitiu cu
Uniunea Sovietica cat mai curand posibil. In 31 august 1944 proiectul unui armistitiu
intocmit de catre oficialitatile sovietice a fost comunicat guvernelor american si
britanic. Delegatia romana la Moscova condusa de Lucretiu Patrascanu a primit
proiectul la 10 septembrie si a depus eforturi intense pentru a-i modera termenii. Prin
aceasta delegatia romana urmarea :
- ca Romaniei sa i se recunoasca statutul de cobeligeranta in razboiul impotriva
Germaniei
- sa se stabileasca termene precise pentru perioada ocupatiei sovietice
- autoritatilor romane sa li se acorde mai multe libertate in ceea ce privea
administratia interna (probleme de siguranta si politie)
- sa se obtina angajamentul Aliatilor ca intreaga Transilvanie va reveni
Romaniei.
Armistitiul a fost semnat in noaptea de 12/13 septembrie si cuprindea
conditiile detaliate in timpul negocierilor de la Cairo.
Uniunea Sovietica cerea guvernului roman
- sa se angajeze in efortul de razboi aliat cu cel putin douasprazece divizii de
infanterie echipate complet
- sa permita deplasarea libera a Armatei Rosii pe teritoriul sau
- sa sprijine financiar si logistic operatiunile militare ale aliatilor impotriva
Germaniei si Ungariei
Romania isi asuma de asemenea povara de plati despagubiri care se ridicau la
suma de 300 000 000 dolari catre Uniunea Sovietica pentru pierderile cauzate in
operatiunile militare de pe teritoriul acesteia si sa inapoieze toate bunurile luate de pe
40
teritoriul ei. Singurul punct favorabil pentru Romania era abrogarea Dictatului de la
Viena si redobandirea Transilvaniei de Nord-Vest desi hotararea finala cu privire la
apartenenta teritoriului era rezervata pentru conferinta generala de pace de la sfarsitul
razboiului.
Preocuparea principala a sovieticilor in toamna anului 1944 a fost campania
impotriva fortelor germane si ungare ramase la Nord si Est de Carpati. Trupele
romane au fost concentrate cu o viteza remarcabila in vederea desfasurarii acestei
campanii. In 20 septembrie a inceput o ofensiva de amploare a trupelor sovietice si
romane si pana la 25 octombrie intregul teritoriu al Romaniei de dinainte de razboi a
fost recucerit. Pierderile romanilor in batalia pentru Transilvania au fost
considerabile, aproximativ cincizeci de mii de morti si raniti. In ciuda cooperarii de
pe campul de lupta, guvernul Sanatescu si autoritatile de ocupatie ruse s-au aflat
intotdeauna in conflict. Consilerii sovietici civili si militari prezenti in numar mare in
tara erau cei care hotarau directia dezvoltarii politice a Romaniei.

41