Sunteți pe pagina 1din 4

Testament - modernism (1927)

Tudor Arghezi

Modernismul este curentul literar, manifestat cu predilectie, in perioada interbeloca, ale carui
trasaturi sunt teoretizate de Eugen Lovinescu si promovate, in special, prin intermediul
cenaclului si al revistei “ Sburatorul”.

Orientarea artistica promoveaza o innoire a literaturii, prin desprinderea de trecut si prin


crearea unei modalitati inovataore de exprimare. In ceea ce priveste poezia, sunt formulate
deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletesti si inlaturarea
totala a obiectivitatii, ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, in primul rand, a metaforei,
inovatia formala, prin renuntarea la prozodia traditionala.

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca si L. Blaga si I. Barbu, apartinand perioadei interbelice
a literaturii. Marele sau merit este acela de a revolutiona limbajul poetic, astfel incat, dupa cum
el afirma, “o idee sa nasca alte sute”.
El este intemeietorul “esteticii uratului” in literatura romana, dupa modelul lui Charles
Baudelaire, din literatura franceza.
Dupa cum afirma G. Calinescu, aceasta trasatura a liricii sale consta in folosirea unei dimensiuni
inconfundabile a limbajului, denumita de critic “surprinderea suavitatii sub expresia de
mahala”.

Pentru Arghezi creatia literara este un joc de cuvinte gasite cu rabdare si truda, silite sa stea
alaturi, imbinand elemente lexicale contrastante.

Poezia “Testament” este publicata in debutul primului volum al poetului, intitulat “Cuvinte
potrivite” in 1927. Ea este considerata o arta poetica argheziana, concentrand intraga conceptie
despre poezie a autorului.

Imaginarul poetic arghezian se fundamenteaza pe trairile eului lyric si contureaza imaginea


ampla a actului creator, prezentat ca o intoarcere a sinelui catre origini, in vederea propriei
definiri.
Procedeele moderniste prin care se remarca areta poetica sunt: exprimarea relatiei dintre
creator si univers, ambiguitatea limbajului realizata prin frecventa metaforei, adancirea
lirismului in subiectiv, sincronizarea ciu modele din literatura universala, exploatarea esteticii
modern a uratului, limbajul inedit obtinut prin exploatarea cuvintelor, provenite din registre
stilistice diferite.

Titlul este constituit dintr-un termen din vocabularul religios, folosit de data aceasta in
acceptiunea lui laica, pentru a revela relatia succesorala dintre generatii, autorul referindu-se la
transferul unei bogatii spirituale, si nu materiale, de vreme ce doar comoara spirituala poate
infrunta timpul.
Astfel, poezia devine un testament liric, in care cuvantul cheie este “cartea”, identificata cu
poezia, cu creatia, cu arta si in jurul careia graviteaza toate simbolurile cartii.

Tema poeziei o constituie relatia dintre autor si opera sa, dintre acesta si urmasii sai, ca
mostenitori ai unor valori spirituale.

Din punct de vedere compozitional, poezia este structurata in 5 unitati strofice inegale, care
se axeaza pe metafora simbol “cartea”, aceasta reprezentand motivul central al textului. In
cadrul discursului liric, pot fi identificate 4 secvente poetice.

Lirismul subiectiv se manifesta cu predilectie prin formula monologului adresat, evidentiindu-se


mai multe ipostaze ale eului liric: “eu”,”noi”, “fiule”, “strabuni”; toate acestea converg catre
ideea de sacralitate a actului artistic.

In “carte”, simbol al valorii spirituale, poetul cuprinde munca strabunilor , stradania si


suferintele lor, intr-o permanenta lupta cu vicisitudinile (suferintele, evenimetele nefericite)
istoriei.
Intrucat “cartea” lasata drept mostenire reprezinta o treapta in evolutia umana, urmasii au
obligatia de ase inscribe in aceasta ascensiune anevoioasa, realizata de inaintasi de-a lungul
timpului.
Ea este cartea de capatai a generatiilor viitoare si reprezinta o valoare absoluta, un document
fundamental care atesta nasterea unui popor pana atunci rob, al carui representant este insusi
poetul, depozitarul trecutului de munca si lupta al acestuia.
Tot ceea ce urmeaza constituie un sir de trasaturi ale poeziei si numeroase precizari ale menirii
acesteia.
Astfel poezia izvoraste din preschimbarea instrumentelor si a obiectelor muncii fizice- sapa si
brazda- in cele ale muncii intelectuale ale artei, transfer facut in timp si cu truda.

Poezia se naste din limbajul si fondul sufletesc al robilor, din distilarea (separarea) limbajului
comun in “cuvinte potrivite”, esenta marii creatii.

Deci, creatia poetica inseamna detasare, liniste sufleteasca, iar cuvintele “framantate mii de
saptamani” au devenit armonie si imagini unice, sacre (“visuri si icoane”), pe cand vitalitatea
poeziei si bogatia ei afectiva provin din “zdrente ”; prin magia exercitata de poet asupra
materiei limbii. La randul lui “veninul” a devenit “miere” prin acelasi miracol al artei.

“Cuvintele potrivite”- adevarata poezie- au capacitatea de a mangaia, de a alina sau de a


pedepsi. In felul acesta “ocara” devine sursa poetica, in functie de starea sufleteasca a autorului
si de realitatile imediate, iar poezia este asociata divinitatii, caci ea a devenit simbol al unei
trepte superioare de evolutie spirituala.
Poetul, ca un adevarat demiurg, a adunat durerea surda si amara a unui neom intreg,
intorcand-o prin cuvinte, impotriva celor ce au provocat-o.

Poezia poate sa apara din bucurii imunde (dezgustatoare, murdare) in care poetul are forta
necesara de a descoperi frumuseti noi, simbol al originalitatii si capacitatii artei de a emotiona.
Raportata la suferintele indurate de un intreg popor, poezia este o modalitate de pedepsire a
celor vinovati.
Aceasta atitudine este indreptatita, pentru ca poetul, prin puterea si superioritatea sa exprima
mesajul secular al unei colectivitati care a indurat suferinta si nedrepatea istorica, intrucat o
astfel de poezie noua, originala, incarcata de frumusete, dar si de revolta, pedepsite aspru.

Ultima strofa a poeziei contine, de fapt, o definire concentrata a poeziei.


Aceasta este atat de inspiratie, talent, exprimand inefabilul prin trairi puternice, cat si
mestesug, efort si migala, ingemanate intr-o unitate desavarsita.
Antiteza din final: “Robul”, “domnul”, evidentiaza relatia dintre poet si citator, acesta din urma
nedandu-si seama ca adevaratul izvor al fortei artistice a creatiei sunt durerea si suferinta
inaintasilor, adunate de-a lungul secolelor.

Pentru Arghezi, poezia exprima cultul pentru stramosi si oglindeste in forma cea mai aleasa,
viata si spiritualitatea unui popor. In acelasi timp, poezia este un proces de purificare a
cuvintelor si de transformarea realului, oricat de imund, in imagini artistice de o rara forta
expresiva, uratul devenind sursa a frumosului.

La nivelul limbajului, poezia isi evidentiaza caracterul modernist, in special prin utilizarea
cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi “bube”, “mucegaiuri”, “noroi”, “negi”, cu valoare
estetica, inaugurand, in literatura romana, estetica uratului :”Am ales cuvinte virginale, cuvinte
puturoase, cuvinte cu raie, cuvinte care asalteaza ca viespile sau te linistesc ca racaorea, cuvinte
fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal”.
Se remarca, de asemenea, imbinarea dintre arhaisme si neologisme (“hrisov”, “saricile”,
“odrasla”, “obscura”), utilizarea cuvintelor de factura populara (“branci”,”rapi”, “plăvani”),
expresivitatea, obtinuta prin recurenta mataforei adusa frecvent la rang de simbol, imbinata cu
epitet, comparative, oximoron.
Prozodia poate fi plasata intre traditie si modernitate: strofe inegale, versuri lungi, de 9-11
silabe, rima imperecheata.
Truditorul cuvintelor, Poetul, elaboreaza o sinteza etica si estetica a spiritualitatii poporului
roman, intr-o maniera originala.