Excepţii de procedurã

Cuvânt înainte
România zilelor noastre are statutul unei ţãri candidate la integrarea în Uniunea Europeanã.
Pentru a reâspecta termenulâ de 1 ianuarie 2007 trebuie evitatã activarea clauzei de salvgardare
inclusã cu scop suspensiv în Tratatul de aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeanã,
semnat la 25 aprilie 2005, la Bruxelles1. Pendente conditione trebuie depuse eforturi concertate de
cãtre instituţiile abilitate, astfel încât motivele de îngrijorare ale eurocomunitarilor sã se dovedeascã
nefondate.
Ni se cere performanţã, dar mai ales constanţã în procesul de realizare a reformelor, o atenţie
deosebitã fiind acordatã sistemului judiciar, puterii judecãtoreşti în general. Ideea de bazã ce trebuie
reţinutã ţine de standardul avut în vedere la aprecierea rezultatelor. Aşa cum în procesul civil,
judecãtorul aplicã o anumitã metodã2, aşa şi Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, pe baza
rapoartelor Comisiei Europene şi dupã votul Parlamentului European, va aprecia mãsura în care
statul candidat corespunde nivelului cerut a fi îndeplinit. În esenţã, România are nevoie de o putere
judecãtoreascã puternicã. Aceasta trebuie sã fie independentã, profesionistã şi operativã.
Dacã transpunerea acquis-ului comunitar în legislaţia internã este un proces în mare parte
realizat, aplicarea dispoziţiilor transpuse în funcţionarea de zi cu zi a instituţiilor statului rãmâne de
actualitate. Astfel, în raporturile cu responsabilii Uniunii Europene nu se mai negociazã pe capitole,
ci se abordeazã aspectele sensibile în mod tematic.
Justiţia este preocuparea comunã a partenerilor de dialog, şi, pare-se, elementul central al
aprecierii performanţelor României vis-à-vis de clauza de salvgardare. Este diligent din partea
statului român sã continuie eforturile de eficientizare a sistemului judiciar, atât la nivelul
instituţional propriu-zis ( notãm aici reformele CSM, PNA / DNA, INM, ICCJ etc. ), cât mai ales la
nivelul operaţional al mecanismului concret în care se oglindeşte “actul de justiţie”. De aici rezultã
1
Art 39 alin. 1 din Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi
României în Uniunea Europeanã,: “În cazul în care în temeiul urmãririi continue de cãtre Comisie a îndeplinirii
angajamentelor asumate de Bulgaria şi România în contextul negocierilor de aderare, şi în special în temeiul rapoartelor
Comisiei în aceastã privinţã, existã dovezi clare cã stadiul pregãtirii pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului în Bulgaria
sau România este de asemenea naturã încât existã un risc semnificativ ca, într-un numãr important de domenii, oricare
dintre aceste state sã fie în mod evident nepregãtit sã îndeplineascã obligaţiile care decurg din calitatea de membru la
data aderãrii, 1 ianuarie 2007, Consiliul poate sã hotãrascã în unanimitate la recomandarea Comisiei, ca data aderãrii
statului respectiv sã fie amânatã cu un an, pânã la 1 ianuarie 2008.” ;
2
A se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedura civilã. Teoria generalã, vol. I, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996, Metoda procesului cu etapele sale, p. . . . ;

1
cã în prezent, principalul punct de interes este reprezentat de procedurã, de dreptul procesual şi nu
atât de dreptul material.
Dreptul procesual civil este ansamblul normelor juridice care reglementeazã modul de
judecatã de cãtre instanţele judecãtoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile şi la interese
legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silitã a hotãrârilor
judecãtoreşti sau a altor titluri executorii”3. Procedura civilã conţine regulile dupã care se desfãşoarã
judecata (cognitio) şi executarea silitã (executio), şi reprezintã numai o parte a dreptului procesual
civil, alãturi de jurisdicţia şi de teoria acţiunii civile4. Jurisdicţia cuprinde regulile ce guverneazã
organizarea judiciarã şi compentenţa instanţelor judecãtoreşti, astfel încât cel interesat sã se
adreseze fie instanţei, fie organului de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţionalã cãruia prin lege i-a
fost recunoscutã aptitudinea de a soluţiona un litigiu 5. Teoria acţiunii civile constituie punctul de
trecere de la jurisdicţie la procedura civilã 6 şi aratã condiţiile în care o persoanã poate obţine
recunoaşterea sau stabilirea drepturilor şi intereselor sale legitime.
Aceste precizãri sunt menite sã încadreze cu sfera cea mai largã, aspectele ce ţin de
eficacitatea procesului civil ca mijloc de realizare a justiţiei. Cu cât sunt mai pregnante garanţiile
juridice cum cã fiecare proces în parte se va desfãşura în litera şi spiritul legii (procesuale), cu atât
justiţia, în ansamblul sãu, va fi consideratã ca respectând standardul impus de Uniunea Europeanã.
Este nevoie aşadar, de o abordare echidistantã, ştiinţificã, cu temperãri practice a tot ceea ce
face o justiţie sã funcţioneze bine, sau dimpotrivã, sã fie depãşitã, inadecvatã.
Procesul civil este ordonat de o serie de principii, dintre care unul deosebit de important, în
contextul examenului comunitar al sistemului judiciar român, este acela al dreptului la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.Trei texte converg spre consacrarea lui:
a). art. 6 pct. 1 din CEDO7,
b). art. 21 alin. 3 din Constituţie8,

3
A se vedea G. Boroi, D. Rãdescu, Codul de procedurã civilã concentrat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.6 ;
4
A se vedea M. Tãbârcã, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 9 ;
5
idem nota de subsol 4, p. 10 ;
6
A se vedea E. Heroveanu, Principiile, vol. II, p. 5-20; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedura civilã.
Teoria generalã. Vol. I, p. 159-160; J. Vincent, S. Guinchard, Procédure civile, 24-ieme édition, Dalloz, Paris, 1996,
p. 10-11; G. Couchez, J. P. Langlade, D. Lebeau, Procédure civile, Dalloz, Paris, 1998, p. 3-4 ;
7
Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului : “Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã
de lege, care va hotãrî, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricãrei acuzaţii în materia penalã îndreptate împotriva sa. [..]” ;
8
Art. 21 alin. 3 din Constituţie: “Pãrţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil” ;

2
 c). art. 10 din legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã9.
Pentru a aprecia termenul ca fiind rezonabil se analizeazã perioada de timp cuprinsã între
momentul sesizãrii instanţei şi momentul soluţionãrii definitive şi irevocabile a cauzei. Dar dacã au
fost îndeplinite proceduri prealabile trebuie sã se aibã în vedere data de la care s-a acţionat pentru
rezolvarea problemei litigioase, dupã cum aceastã soluţie trebuie reţinutã şi în cazul în care s-a
formulat o excepţie de neconstituţionalitate.
Cu toate cã principiul operativitãţii nu este consacrat expres de Codul nostru de procedurã
civilã10, existã câteva texte care urmãresc tocmai scurtarea pe cât posibil a duratei unui proces.
Putem da exemplul articolelor: art. 89 alin. 1, teza a II-a11, art. 153 alin. 212, art. 155 alin. 113, art.
156 alin. 114, art. 260 alin. 115, ori art. 581 alin. 316. La fel de bine putem considera cã instituirea
procedurii de administrare a probelor de cãtre avocaţi17 slujeşte aceluiaşi scop.
Totuşi, practica demonstreazã cã durata unui proces civil în România este la limita
rezonabilitãţii – şi aceasta deoarece oricâtã grijã ar arãta legiuitorul, textele de lege nu surprind
soluţii care sã garanteze rezultatul dorit. Sã fie oare lipsa de inspiraţie a puterii legislative singura
cauzã a lipsei de operativitate? Ori sunt mai numeroase motivele pentru care derularea unui process,
de la sesizarea instanţei, dezbateri şi pânã la hotãrâre, este atât de cronofagã.
Douã serii de argumente pot fi aduse în explicarea mecanismului. O primã categorie este
reprezentatã de aspectele ce ţin de caracterul formalist al dreptului procesual civil, iar cea de-a doua
categorie corespunde principiului disponibilitãţii18.
Formalismul dreptului procesual civil român este dat de faptul cã actele de procedurã sunt
supuse unor condiţii de formã şi unor termene. Solemnitatea cere formã, care presupune inevitabil
trecerea timpului. Pentru a marca importanţa fiecãrui mijloc procedural, Codul de procedurã civilã

9
Art. 10 din legea nr. 304/2004: “Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil de cãtre o instanţã imparţialã şi independentã, constituitã potrivit legii” ;
10
Codul de Procedurã Civilã (C. Proc. Civ.), a intrat în vigoare la 1 dec. 1865, şi a fost elaborat dupã modelul Codului
Cantonului Geneva din 1819 şi cel francez din 1806 ;
11
În pricinile urgente, înmânarea citaţiei poate avea loc cu mai puţin de 5 zile înaintea termenului de judecatã ;
12
Pentru soluţionarea cererii de preschimbare a termenului luat în cunoştinţã sau pentru care au fost emise citaţiile,
pãrţile vor fi citate în termen scurt ;
13
Amânarea judecãţii în temeiul învoielii pãrţilor poate fi dispusã o singurã datã în cursul instanţei ;
14
Instanţa poate da un singur termen pentru lipsa de apãrare temeinic motivatã ;
15
Pronunţarea se poate amâna pentru cel mult 7 zile ;
16
În materia ordonanţei preşedinţiale pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea hotãrârii se face în
cel mult 48 de ore de la pronunţare ;
17
A se vedea Secţiunea III din Titlul III din Codul de Procedurã Civilã, intitulat: “Procedura inaintea primei instanţe” ;
18
Principiul disponibilitãţii este unul dintre principiile ce guverneazã etapa procesualã a dezbaterilor. El cuprinde
urmãtoarele drepturi: dreptul de porni sau nu acţiunea civilã, de a determina limitele cererii de chemare in judecatã sau
ale apãrãrii, dreptul de renunţa la judecatã, de a achiesa, tranzacţiona, dreptul de a ataca sau nu hotãrârile şi dreptul de a
cere executarea silitã a hotãrârii ;

3
reglementeazã pe larg condiţiile în care se poate face cererea de chemare în judecatã, întâmpinarea,
cererea reconvenţionalã, cererile de intervenţie, apãrãrile pe fond, excepţiile procesuale etc. Sunt
prevãzute, de asemenea, şi sancţiunile eludãrii acestora. Rezultatul este asigurarea unei discipline
procesuale care profitã atât instanţei, cât şi pãrţilor. Astfel, consumarea de timp pentru parcurgerea
“formelor” este un rãu, dar un rãu necesar, cãci altminteri ar fi dezordine acolo unde ar trebui
ordine.
La rândul lui, principiul disponibilitãţii vine sã explice de ce parcurgerea în evoluţie a
procesului civil necesitã timp. Procesul presupune în esenţã, posibilitatea pãrţilor de a dispune de
obiectul lui – dreptul material, precum şi de mijloacele procesuale de apãrare a acestui drept –
dreptul procesual.
Unul dintre drepturile cuprinse în sfera principiului enunţat este dreptul de a determina
limitele cererii de chemare în judecatã sau ale apãrãrii. Limitele cererii de chemare în judecatã, ale
cadrului procesual în care se va desfãşura judecata cu privire la obiect (pretenţia concretã dedusã
judecãţii) şi la pãrţi (persoanele între care existã raportul juridic litigios) sunt fixate de reclamant.
Limitele apãrarii sunt determinate de pârât, în funcţie de interesele sale personale.
Aşa cum practica instanţelor române, ca şi de pretutindeni, o aratã, excepţiile procesuale sunt
cele mai eficace, şi prin aceasta, cele mai uzitate, mijloace de a “paraliza” soluţia cursivã, şi mai
ales, rapidã, a procesului civil. Definirea acestora urmeazã sã incadreze mai strâns subiectul de
interes. Surprindem astfel, ”comment faire-ul” derulãrii cu maxim de operativitate a fazelor şi
etapelor procesului civil.
Excepţiile procesuale constituie mijloace de apãrare, fãrã a se confunda cu apãrãrile în
fond. Ele sunt o formã de manifestare a acţiunii civile, presupunând prin urmare existenţa unui
proces civil în curs de desfãşurare / soluţionare. Fãrã a insista prea mult, reţinem cã pot fi definite
ca acele mijloace, prin care, în cadrul procesului civil, partea interesatã, procurorul sau
instanţa din oficiu invocã, în condiţiile prescrise de lege şi fãrã a pune în discuţie fondul
pretenţiei deduse judecãţii, neregularitãţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului
la acţiune, urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãţii în fond19.
Dintre toate, excepţiile de procedurã şi nu cele de fond, sunt percepute ca subterfugii care
permit proceduristului abil sã gãseascã acea dezvoltare a procesului care sã convinã cel mai mult
clientului sãu. Obiectul excepţiilor de procedurã poate consta în invocarea încãlcãrii unor norme:
a) de competenţã,
19
A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilã, ed. a 3-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 234 ;

4
 b) de compunere sau constituire a instanţei,
c) privind condiţiile de îndeplinire a actelor de procedurã, inclusiv termenele în care trebuie
efectuate,
d) privind procedura de judecatã ori prin care se solicitã luarea anumitor mãsuri pentru buna
desfãşurare a judecãţii şi preîntâminarea unor soluţii contradictorii.
Invocându-se aceste neregularitãţi procedurale, se exploateazã la maximum în folosul uneia
dintre pãrţi mecanismele amenajate de lege. Dacã folosirea excepţiilor se face în scopul unic de a
şicana adversarul, se poate vorbi chiar, de o apãrare abuzivã 20, prin nesocotirea prevederilor art. 723
alin. 1 C. proc. civ. Coroborandu-le cu prevederile art. 129 alin. 1 C. proc. civ. se impune pãrţilor
obligaţia de a se folosi cu bunã-credinţã de drepturile lor şi potrivit scopului în vederea cãruia au
fost recunoscute de lege. De pildã, pârâtul invocã cu rea credinţã o excepţie, deşi ştia cã nu este
întemeiatã, ori invocã o excepţie relativã dupã trecerea termenului în care îi era îngãduit sã o facã,
numai pentru a obţine amânarea judecãţii.
Desigur, nu putem susţine cã a invoca excepţii de procedurã şi / sau de fond înseamnã în
mod automat şicanarea bunului mers al procesului cãci ele fac parte din apãrãrile – în sens larg – pe
care le are la îndemânã cel aflat în poziţie procesualã pasivã21, iar dreptul la apãrare este garantat22,
atât în sens material – ca un complex de drepturi şi garanţii procesuale instituite de lege pentru a da
posibiliatea pãrţilor sã-şi apere interesele legitime23, cât şi în sens formal – ca drept al pãrţii de a-şi
angaja un apãrãtor.
Totuşi, prin efectele pe care tind sã le realizeze, aceste mijloace procesuale duc cel puţin la
întârzierea judecãţii. Dacã admiterea excepţiilor de fond duce, de regulã, la anularea sau respingerea
cererii ca prematurã, lipsitã de interes, inadmisibilã etc. – ceea ce înseamnã cã, în principiu, aceste
excepţii sunt peremptorii – excepţiile de procedurã tind fie spre întârzierea judecãţii, fie spre
împiedicarea acesteia, uneori aceeaşi excepţie fiind dilatorie sau, dupã caz peremptorie. Este
exemplul excepţiei de necompetenţã24.
Este evident, aşadar, cã, fie şi pentru “the right reasons”, se ajunge la o prelungire a
duratei de timp necesarã pentru soluţionarea litigiului.
20
A se vedea M. Tãbârcã, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 23 ;
21
Idem nota 21, p.14 ; 23 –
22
Art. 24 alin. 1. din Constituţie: “Dreptul la apãrare este garantat” ;
23
ibidem M. Tãbârcã, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p.55: Stoenescu, S.
Zilberstein, Teoria generalã, p. 107-108: “În conţinutul dreptului la apãrare intrã: dreptul de a face cereri, de a lua
cunoştinţã de actele de la dosar, de a propune probe, de a-i recuza pe judecãtori, de a participa la dezbateri, de a pune
concluzii, de a exercita cãi de atac” ;
24
A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilã, ed. a 3-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 236 ;

5
 De aici rezultã problema: cum anume trebuie fãcut echilibrul între nevoia de apãrare prin
orice mijloc procesual adecvat şi exigenţa operativitãţii întregului proces civil, sau, altfel spus:
când anume invocarea unei excepţii de procedurã este doar un mijloc de apãrare cerut cu
necesitate de poziţia procesualã, şi nu expresia procesualã a unui demers de şicanare.
Excepţiile de procedurã apar în aceastã luminã de intensitãţi diferite: ca un mijloc util /
indispensabil în mâinile însetatului de dreptate sau, dimpotrivã, ca un mijloc letal în mâinile
rãuvoitorului.
Pentru a gãsi un rãspuns, ne plasãm pe poziţia specialistului în drept procesual civil şi ne
îndreptãm atenţia în egalã mãsurã asupra tezelor doctrinale şi jurisprudenţei instanţelor române.
Demersul cognitiv îşi propune sã surprindã aceste instituţii juridice “în mişcare”, şi nu static,
abordând mai întâi problema definiţiei, naturii juridice, a delimitãrilor şi clasificãrilor excepţiilor
de procedurã ( I.), pentru a insista apoi, pe analiza procedurii de soluţionare a excepţiilor
procesuale ( II.).

Cuprins

6
 Introducere
Analiza instituţiei juridice a excepţiilor de procedurã trebuie sã aibã ca punct de plecare
izvorul juridic, textul de lege care consacrã noţiunea şi o reglementeazã. Prin urmare, trebuie reţinut
rolul de sediu al materiei pe care îl are, în mod necesar, Codul de procedurã civilã. La o primã
vedere observãm cã acesta nu defineşte excepţiile de procedurã, şi nici nu consacrã principii
generale ale instituţiei juridice într-un capitol, ori secţiune distinctã. De altfel, în secţiunea a II-a din
Capitolul III, din Titlul III al Cãrţii a II-a este determinat doar regimul juridic al unora din cele mai
importante excepţii de procedurã25.
Totuşi, în acelaşi Cod pot fi gãsite articole26 în care se utilizeazã formula genericã de
“excepţii de procedurã”, într-o abordare vãdit integratoare. Care este utilitatea acestor întrebuinţãri,
daca nu aceea de a o încadrare comunã, un regim comun? Este adevãrat cã în Codul nostru de
procedurã civilã nu este adoptatã soluţia Codului francez de procedurã civilã, Nouveau Code de
Procédure Civile, care trateazã materia de o manierã clarã şi grupat27. Însã interesul codului francez
este unul mult mai pregnant, şi anume, acela de a delimita regimul juridic al excepţiilor de
procedurã, de cel al finelor de neprimire28, în condiţiile în care în dreptul procesual francez nu sunt
consacrate excepţiile de fond. Conform NCPC existã doar cinci categorii de excepţii de procedurã:
excepţia de necompetenţã (art. 75 – 95), excepţia de litispendenţã şi conexitate (art. 100 – 107),
excepţiile dilatorii (art. 108 – 111) şi excepţia de nulitate (art. 112 – 121). Toate celelalte cazuri care
în dreptul nostru procesual sunt încadrate în categoria excepţiilor de fond, ori în cea a apãrãrilor pe
fond, sunt fine de neprimire, deşi existã în art. 122 din NCPC o definiţie aparent restrictivã a
noţiunii29.

25
A se vedea I. Leş, Codul de procedurã civilã. Comentariu pe articole, Ediţia a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.
420 ;
26
Art. 115 pct. 1 C. proc. civ., ce trateazã cuprinsul întâmpinãrii, art. 136 C. proc. civ, consacrat exceptiilor de
procedurã relative / de ordine publicã, art. 137 C. proc. civ ce stabileşte ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate
simultan, art. 162 C. proc. civ, privind invocarea excepţiilor de procedurã de ordine publicã în recurs, art. 294 alin. 1,
teza a II-a C. proc. civ, ce reglementeazã cererile noi în apel ;
27
A se vedea le Nouveau Code de Procédure Civile, NCPC – Capitolul II al Titlului V, din Cartea I, intitulat “Les
exceptions de procedure” ;
28
Les fins de non-recevoir pot fi definite ca mijloace de apãrare cu o naturã juridicã mixtã. Ele se aseamãnã, pe de o
parte, cu apãrarea propriu-zisã prin efectele lor, pentru cã antreneazã un eşec definitiv al cererii de chemare în judecatã,
iar, pe de altã parte, se aseamãnã cu excepţiile, în privinţa terenului pe care sunt plasate dezbaterile: pârâtul, fãrã sã punã
în discuţie fondul cererii, o paralizeazã înainte de a se discuta conflictul dintre pãrţi.
29
Potrivit art. 122 NCPC constituie o fine de neprimire orice mijloc care tinde sã ducã la inadmisibilitatea cererii
adversarului, fãrã un examen asupra fondului, pentru lipsa dreptului la acţiune, datoritã lipsei de calitate, lipsei de
interes, intervenţiiei prescripţiei, a termenului prefix, ori a puterii de lucru judecat. Mulţi autori francezi – L. Cadiet,
loc cit., p. 333, G. Couchez, loc. cit., p. 102, J. Vincent, S. Guichard, loc. cit., p. 134 - apreciazã cã exemplele din
cuprinsul art. 122 nu epuizeazã lista finelor de neprimire şi cã expresia folositã de Cod: “tel…”, demonstreazã cu
evidenţã cã textul nu conţine decât exemple de ordin general, de lipsã a dreptului de acţiune.

7
 Spre deosebire de soluţiile Codului Francez de procedurã civilã, Codul în vigoare în
România nu trebuie sã delimiteze cu atâta exigenţã excepţiile de procedurã, fãrã ca acest lucru sã
semnifice absenţa unui regim juridic propriu definibil ca totalitate a normelor juridice şi regulilor de
drept care reglementeazã neregularitãţile procesuale ce pot fi invocate prin acest mijloc. Natura
juridicã a acestuia permite evidenţierea deosebirilor şi asemãnãrilor cu alte instituţii juridice,
precum şi procedura de soluţionare ce cuprinde condiţiile de invocare şi judecatã propriu-zisã.
Este util, prin urmare sã structurãm dizertaţia în douã subpãrţi. Prima este consacratã
definirii, examinãrii naturii juridice, realizãrii delimitãrilor faţã de alte instituţii juridice şi
clasificãrilor ce se impun, iar a doua cuprinde analiza procedurii de soluţionare a excepţiilor
procesuale.

I. Definiţie. Naturã juridicã. Delimitãri. Clasificãri

Instituţia juridicã a excepţiilor de procedurã a suscitat, şi încã o mai face, un interes deosebit
din partea specialiştilor în drept, datoritã locului şi rolului jucat în derularea unui proces civil, care
poate fi apreciat el însuşi ca un mijloc de apãrare30. Procesul civil este definit ca “activitate
desfãşuratã de instanţã, pãrţi, organe de executare şi de alte persoane sau organe care participã la
înfãptuirea de cãtre instanţele judecãtoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizãrii sau
stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecãţii, a executãrii silite a hotãrârilor
judecãtoreşti sau a altor titluri executorii conform procedurii prevãzute de lege”31. El este un mijloc
de apãrare atât pentru reclamant, cât şi pentru pârât. Reclamantul apeleazã la forţa de constrângere a
statului pentru a-i fi respectat dreptul / interesul lezat prin acţiunea ori inacţiunea persoanei arãtatã
ca subiect de drept ce trebuie sã rãspundã juridic, iar pârâtul are “cadrul” necesar – i se oferã
posibilitatea sã se opunã pretenţiilor adversarului şi, dacã dovedeşte lipsa de temeinicie a acestora,
sã îşi consolideze situaţia juridicã premergãtoare litigiului.

30
A se vedea M. Tãbârcã, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 13 ;
31
A se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã. Teoria generalã, vol. I, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996, p. 148 ;

8
 Excepţiile de procedurã sunt mijloace de apãrare alãturi de excepţiile de fond, apãrarile pe
fond, cererea reconvenţionalã32 şi, în procedura altor ţãri, de exemplu : Franţa, Belgia, Canada,
finele de neprimire (les fins de non-recevoir).
Rolul mijloacelor de apãrare – în general – în procesul civil este unul primordial. Ele sunt
instrumentul prin care se asigurã respectul unor principii fundamentale precum egalitatea în
drepturi a pãrţilor şi principiul dreptului la apãrare. Cu cât dreptul pozitiv încadreazã mai bine
mijloacele procesuale de apãrare sub aspectul numarului particularitãţilor, condiţiilor şi termenelor
în care pot fi invocate ca şi cel al sancţiunii nerespectãrii lor, cu atât mai mult putem considera cã
nivelul de civilizaţie al societãţii este superior.
Astfel, mijloacele de apãrare reglementate de legea procesualã asigurã respectul adversarului
prin opunerea unor arme de aceeaşi naturã. Conflictul se desfãşoarã pe tãrâmul dreptului, iar armele
sunt juridice. În acelaşi timp, mijloacele de apãrare sunt instrumente pentru aflarea adevãrului şi o
garanţie a examenului obiectiv şi raţional al pretenţiilor pãrţilor.
Judecãtorului nu îi mai rãmâne decât sã-şi ordoneze raţionamentul pe tiparul:
Da mihi factum, dabo tibi jus.
Da mihi jus, judicium dabo.
Din toate aceste elemente se desprinde cu necesitate nevoia de a structura demersul cognitiv
pe douã direcţii complementare.
În primul rând trebuie sã definim noţiunea excepţiilor de procedurã şi sã clarificãm natura lor
juridicã ( A ).
În al doilea rând, se impune realizarea unor delimitãri faţã de alte noţiuni sub aspectul
conţinutului şi al sferei de aplicare, precum şi clasificarea excepţiilor de procedurã în virtutea unor
criterii pertinente ( B ).

32
A se vedea V. M. Ciobanu, op. cit. vol. II, 1997, p. 358, I. Deleanu, Tratat de procedurã civilã, vol. I, Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1995, p. 184: cererea reconvenţionalã “se apropie de apãrarea de fond atunci când prin cererea
reconvenţionalã se urmãreşte neutralizarea cererii reclamantului, evitarea sau mãcar, atenuarea unei eventuale
condamnãri.” În Franţa, NCPC comparã cererea neconvenţionalã în termini mai precişi decât o face art. 119 din Codul
nostru de procedurã civilã. În sistemul francez nu se mai lasã loc la interpretãri diferite, datoritã prevederilor clare ale
art. 64 din NCPC ;

9
 ( A ) Excepţiile de procedurã : definiţie şi naturã juridicã

1. Etimologie şi evoluţie

Conceptul de excepţie evocã în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulã generalã şi

provine din substantivul latin “exceptio”, care înseamnã “a lua din”, “a împuţina”, “a anihila”. Cu
aceastã din urmã semnificaţie, termenul de excepţie a fost folosit şi în dreptul roman, spre a defini
mijlocul prin care pârâtul urmãrea sã evite condamnarea sa, ori numai sã obţinã o întârziere a
judecãţii.
În limbajul juridic, excepţia a început sã fie folositã în dreptul roman din epoca clasicã, în
procedura numitã “formularã”33, dar cu un înţeles şi un rol diferit faţã de excepţia din dreptul
modern. Excepţiile reprezentau, alãturi de prescripţii, prescriptiones, o parte secundarã, accesorie
a formulei. Ele erau înscrise în formulã, dacã pãrţile cereau aceasta. În formula pretorului, excepţia
era inseratã între intentio34 şi condemnatio35, celelalte pãrţi fiind demonstratio36 şi adiudecatio37.
La romani, excepţiile erau întrebuinţate când dreptul civil, dreptul vechi, venea în contradicţie
cu echitatea, cu dreptul nou de origine pretorianã. Se urmãrea paralizarea aplicãrii regulii de drept
civil care forma fundamentul pretenţiei exprimate în “intentio”.
Prin excepţie, pârâtul nu nega dreptul reclamantului, dar invoca un fapt, ridica obiecţii care sã
paralizeze pretenţia reclamantului. Apãrarea era o negare directã a pretenţiei şi nu era trecutã în
formulã deoarece “judecãtorul trebuie sã se ocupe de ea prin singurul fapt cã trebuie sã vadã dacã
pretenţia reclamantului este întemeiatã”38. Excepţia, dimpotrivã, era o apãrare indirectã pe care
judecãtorul trebuia sã o ia în considerare numai dacã pârâtul ceruse inserarea în formulã. Rezultã,
aşadar, cã excepţia a apãrut ca un mijloc de apãrare la care putea sã apeleze pârâtul, nu şi
reclamantul.
Excepţia modernã se deosebeşte de cea din procedura formularã a dreptului roman, pentru cã
în prezent nu mai existã deosebirea care exista între dreptul civil şi dreptul pretorian. În ambele

33
A se vedea V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1978, p. 127: “Denumirea de
“formularã” vine de la “formula” care era un foarte scurt program scris al procesului, întocmit dupã declaraţiile pãrţilor,
de cãtre magistrat, prin care acesta sesiza pe judecãtor, fixându-i termenii juridici ai litigiului ce se cerea a fi judecat” ;
34
Intentio era partea principalã a formulei prin care reclamantul îşi arãta pretenţia ;
35
Condemnatio era ordinul prin care magistratul îl dã judecãtorului sã condamne sau sã achite pe pârât ;
36
Demonstratio cuprindea cauza juridicã a pretenţiilor reclamantului ;
37
Adiudecatio era acea parte a formulei prin care magistratul dãdea judecãtorului puterea de a transfera un drept de
proprietate ;
38
A se vedea C. Şt. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973, op. cit., p. 82 ;

10
situaţii, excepţia îndeplineşte o funcţie identicã: aceea de a opri sau de a amâna condamnarea, dar
fãrã a contrazice fondul dreptului.
În doctrina româneascã au fost date definiţii care surprind trãsãturile esenţiale ale noţiunii,
încã de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Codul nostru de procedurã civilã a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, în timpul guvernãrii
lui Mihail Kogãlniceanu, fiind una din reformele de bazã iniţiate şi puse în practicã de distinsul om
de stat. Principatele Unite ale Moldovei şi Ţãrii Româneşti erau un stat tânar care avea nevoie de
instituţii puternice în fiecare domeniu de activitate, inculsiv în cel al dreptului. Codul Civil adoptat
în 1864 avea nevoie de un Cod de procedurã civilã care sã îl impunã definitiv în societatea
româneascã.
Destul de devreme, doctrina a definit instituţia juridicã a excepţiunilor ca “mijloace prin care
pârâtul face ca cercetarea procesului sã fie amânatã sau supusã la oarecare condiţiuni de formã.
Când el invocã excepţiuni, prin aceasta chiar refuzã a accepta sã discute cu reclamantul, sau din
cauza calitãţii sale (art. 106), sau pentru cã tribunalul […] nu e competent (art. 108), sau cã instanţa
nu e angajatã în mod regulat (art. 111), sau cã legea îi dã dreptul de a amâna procesul pânã la un
timp oarecare (art. 112-114). Toate aceste mijloace constituie excepţiuni [...] . Excepţiunea propriu-
zisã nu constituie o apãrare de fond. Tinde mai mult a critica forma, sau a amâna examinarea
fondului.”39
În 1928 V. G. Cãdere era de pãrere cã „excepţiile de procedurã propriu-zise” sunt „mijloace
invocate de pãrţi în scopul de a opri câtva timp în loc procedura pentru completarea unor
formalitãţi... Într-un cuvânt, efectul excepţiilor de procedurã este de a provoca o oprire momentanã
în mersul procesului, fãrã a angaja prin aceasta nici o dezbatere asupra fondului.”40
În 1983, Al. Bacaci reia teza autorului Gr. Porumb din 1966 şi defineşte noţiunea vizând doar
partea formalã a procesului, pentru motivul cã “efectele imediate ale excepţiilor nu trebuie reflectate
în definiţie, cãci, datã fiind varietatea excepţiilor, ele nu pot fi relevate decât prin analiza fiecãrei
excepţii în parte”.41 În opinia acestui autor excepţiile de procedurã reprezintã clasa cu sfera de
aplicare cea mai largã. În interiorul ei sunt douã subclase şi anume: subclasa excepţiilor de
procedurã propriu-zise şi subclasa excepţiilor de fond. Aceastã ordonare a noţiunilor reiese din
înţelegerea excepţiilor de procedurã ca reprezentând “acele mijloace procesuale prin care pãrţile,

39
A se vedea I. G. Sãndulescu-Nãvoneanu, Explicaţiunea teoreticã şi practicã a Codicelui de procedurã civilã,
Tipografia Curţii (Lucrãtorii asociaţi), Bucureşti, 1875, p. 149-150 ;
40
A se vedea V. G. Cãdere, Tratat de procedurã civilã, Ed. Cultura Naţionalã, Bucureşti, 1928, p. 322 ;
41
A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedurã în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 40 ;

11
procurorul când participã la proces, şi uneori, instanţa din oficiu, fãrã a pune în discuţie fondul
dreptului dedus judecãţii, cerând refacerea actelor de procedurã neregulat întocmite, declinarea
competenţei, anularea cererii ca lipsindu-i elementele esenţiale, respingerea acţiunii ca fiind
prescrisã etc. – într-un cuvânt, speculând încãlcãri ale normelor procesuale – asigurã respectarea cu
stricteţe a prevederilor legale privind desfãşurarea procesului civil.”42
În acelaşi an, alţi autori, S. Zilberstein şi V. M. Ciobanu, au criticat definiţia datã de Al.
Bacaci arãtând, în esenţã, cã noţiunea de excepţie de procedurã nu o include pe cea de excepţie de
fond, dispoziţiile art. 137 alin. 1 C. proc. civ. fiind clare în acest sens43. Aceiaşi autori aduc şi alte
critici. Astfel, faţã de intenţia de a da o definiţie generalã, precizarea cã prin excepţiile de procedurã,
vazute ca noţiune de gen, se semnaleazã încãlcarea normelor procesuale, nu este riguros exactã,
pentru cã prin excepţiile de fond, incluse şi ele în noţiunea de „excepţii de procedurã”, se invocã
încãlcãri ale normelor de drept material Putem da exemplul excepţiei autoritãţii de lucru judecat,
prin care se invocã nesocotirea dispoziţiilor art. 1201 Cod civil44, ori al excepţiei prescripţiei, prin
care se invocã încãlcarea prevederilor Decretului nr. 167/1958.
Este criticat de asemenea, faptul cã se pune semnul egalitãţii între cererile de anulare,
declinare de competenţã ori respingere a acţiunii – cereri pe care instanţa este obligatã a le soluţiona
prin hotãrâri – şi semnalarea unor încãlcãri ale normelor procesuale. În egalã mãsurã constituie o
criticã faptul cã excepţiile de procedurã sunt considerate ca fiind singurul mijloc procesual prin care
se urmãreşte respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind desfãşurarea procesului civil.”45
Rezultã, în opinia autorilor S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu cã aceastã finalitate nu este un element
specific, care sã caracterizeze aceastã instituţie şi sã o diferenţieze de altele. Aceasta nu este
diferenţa specificã pe care o definiţie trebuie sã o cuprindã.
La începutul anilor `90 , G. Boroi şi I. Dealeanu, prin definiţiile pe care le dau excepţiilor de
procedurã, fac dovada impunerii opiniei profesorilor S. Zilberstein şi V. M. Ciobanu exprimatã încã
din 1983. Se admine, deci, cã excepţiile procesuale reprezintã noţiunea gen, clasa cu sfera de
cuprindere cea mai largã. Excepţiile de procedurã şi excepţiile de fond sunt subclasele, noţiunile
specie. Criteriul avut în vedere este acela al obiectului.

42
Idem nota 41 ;
43
Art. 137 alin. 1 C. proc. civ. : “instanţa se va pronunţa mai înâi asupra excepţiilor de procedurã precum şi a celor de
fond care fac de prisos în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” ;
44
Art. 1201 Cod Civil: “Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatã are acelaşi obiect, este întemeiatã pe
aceeaşi cauzã şi este între aceleaşi pãrţi, fãcutã de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.” ;
45
A se vedea S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizãri privind instituţia excepţiilor în dreptul procesual civil, S. C. J.,
nr. 1/1983, p. 45-46 ;

12
 Excepţiile procesuale „sunt incidente ce apar în cursul procesului civil, urmând a fi soluţionate
de cãtre instanţã, de regulã, înainte de abordarea fondului litigiului. Excepţia procesualã ar fi forma
prin care se obiectiveazã incidentul.”46 „Excepţiile de procedurã sunt doar acele mijloace prin care,
în cadrul procesului civil, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu invocã în condiţiile
prescrise de lege şi fãrã a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusã judecãţii, neregularitãţi
procedurale [...] urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãţii în fond.”47
În 1997, prin editarea celui de al II-lea volum al Tratatului teoretic şi practic de procedurã
civilã, profesorul V. M. Ciobanu fixeazã definitiv opinia exprimatã încã din 1983, ca rãspuns la teza
lui Al Bacaci, ca fiind opinia ce trebuie reţinutã în definirea excepţiilor procesuale48.
Ca specie a genului, excepţiile de procedurã pot fi definite ca acele excepţii procesuale
prin care, în condiţiile legii, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu, invocã în
cadrul procesului civil şi fãrã a pune în discuţie fondul dreptului neregularitãţii procedurale
privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia şi la procedura de
judecatã urmãrind dupã caz, declinarea competenţei, amânarea judecãţii, refacerea unor acte,
anularea, respingerea şi perimarea cererii, în alţi termeni întârzierea sau împiedicarea
judecãţii.

2. Examenul naturii juridice

În examinarea naturii juridice a excepţiilor de procedurã trebuie pornit de la evidenţierea

trãsãturilor acestora, ca specie a excepţiilor procesuale. Particularitãţile reţinute constant în
doctrinã49 pentru noţiunea-gen sunt şi particularitãţile noţiunii-specie.
În primul rând, excepţia constituie o formã de manifestare a acţiunii, şi ca atare nu poate fi
analizatã separat de un proces civil pendente. Formal, excepţia corespunde unei pretenţii care este
adusã înaintea judecãtorilor şi supusã dezbaterilor contradictorii. Ea presupune un proces deschis 50,
iar „obiectul unei excepţiuni poate de mai multe ori fi invocat şi pe cale principalã; dar în asemenea
caz, nu ne mai gãsim în faţa unei excepţiuni, ci a unei reclamaţiuni obicinuite” 51. Tocmai pentru cã

46
A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedurã civilã, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 172 ;
47
A se vedea G. Boroi, Drept procesual civil. Notã de curs, vol. I, Ed. Romfil, 1993, p. 131 ;
48
A se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p.
116 ;
49
A se vedea M. Tãbârcã, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 66, V. M. Ciobanu
G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilã, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 233 ;
50
A se vedea E. Heroveanu, Principiile procedurei judiciare, vol. II, Institutul de Artã Graficã “Lupta”, 1932, p. 217 ;
51
Idem nota 50, p. 217 ;

13
aceste excepţii se pot invoca între pãrţi în cursul procesului, ele sunt numite „procesuale”
incluzând în aceastã sferã, atât excepţiile de procedurã care ne intereseazã cu predilecţie, cât şi
excepţiile de fond.
În al doilea rând, excepţia de procedurã este un mijloc de apãrare. Aceasta este natura ei
juridicã, fãrã a se confunda cu apãrãrile în sens restrâns, numite şi apãrãri în fond, nici mãcar atunci
când tinde la respingerea sau anularea cererii. Pentru cã prin definiţie, pârâtul se apãrã, rezultã cã, în
principiu, excepţia este mijlocul lui de apãrare – rãspunsul sãu procedural la pretenţia formulatã de
reclamant pe calea principalã a acţiunii. Este o armã de aceeaşi naturã – şi anume, procesualã . Ea
este prin rezultatul dorit, egalã în eficacitate cu acţiunea. „Cu toate acestea, o excepţiune propusã de
pârât, sau chiar o simplã apãrare a acestuia, poate adesea justifica pe reclamant sã raspundã printr-o
altã excepţiune, a lui proprie.”52
Dar în mod incontestabil, excepţia este un mijloc procedural a cãrei importanţa reiese cu
prisosinţã în cazul poziţiei procesuale a pârâtului. Într-adevãr, în procesul civil el este cel „atacat”
prin cererea formulatã de reclamant / actor. Ofensivei declanşate de „actor” îi corespunde, cel mai
adesea, o defensivã „organizatã” de pârât, pe cale de excepţie. Diferenţa între pârât şi reclamant din
perspectiva invocãrii unei excepţii constã în caracterul necesar al acestui mijloc de apãrare pentru
poziţia procesualã a pârâtului. El se gãseşte într-o „necessitas defensionis”, pe când reclamantul
are ca primã armã acţiunea.
Astfel, apãrarea pe cale de excepţie este corelativã dreptului la acţiune53. Dreptul la apãrare în
justiţie nu apare ca un drept paralel cu acţiunea în justiţie. Forţând terminologia, putem considera
excepţia ca fiind acţiunea pârâtului. Reclamantul porneşte procesul cerând sã i se facã dreptate,
reclamând ceva împotriva pârâtului, iar acesta cere justiţie solicitând respingerea acţiunii54.
Excepţiile absolute, care presupun încãlcarea unei norme imperative pot fi însã, invocate şi de
reclamant, de intervenienţi, de procuror, ori de instanţã din oficiu.
Dar, problema de bazã a naturii juridice a excepţiei derivã tocmai din acestã a doua trãsãturã:
excepţia = mijloc de apãrare al pârâtului. Este excepţia un atribut al dreptului subiectiv, sau o
putere autonomã de a acţiona în justiţie?55 Excepţiile reprezintã un mijloc procedural de apãrare a
intereselor legale ale pârâtului, iar din aceastã perspectivã, se aflã într-o strânsã legãturã cu însuşi

52
Idem nota 50, p. 217 ;
53
A se vedea I. Leş, Codul de procedurã civilã. Comentariu pe articole, Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.
422 ;
54
Se are aici în vedere schema obişnuitã, simplã a unui litigiu, în care pârâtul nu formuleazã la rându-i pretenţii
împotriva reclamantului printr-o cerere reconvenţionalã. ;
55
Idem nota 53, p. 422 ;

14
dreptul subiectiv. Din aceastã consideraţie, mai toţi autorii care susţin cã acţiunea civilã este un
drept concret de a acţiona, configureazã şi excepţia ca un veritabil „contradrept”.56 Aceastã
concepţie se reflectã şi în adagiile: „judecãtorul acţiunii este şi judecãtorul excepţiei” sau, „cât
dãinuie acţiunea atât dureazã şi excepţia.”
Prin urmare este pertinent sã ne întrebãm dacã pentru a invoca o excepţie trebuie îndeplinite
aceleaşi condiţii de exercitare ca la acţiunea civilã. Trebuie sã facem dovada interesului, capacitãţii
procesuale, calitãţii procesuale, precum şi sã afirmãm un drept / sau o situaţie juridicã protejatã de
lege? Considerãm cã existã o suprapunere perfectã între condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ
pentru a deveni parte în procesul civil şi condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile. Ar rezulta deci,
cã pentru a fi parte în proces - în cazul nostru: pârât – trebuie sã fie afirmat un drept. Sã fie acesta
dreptul la apãrare sau un alt drept? Cu alte cuvinte, pârâtul se apãrã pentru cã are dreptul procesual
sã se apere, ori el se apãrã ca titular al unui alt drept substanţial, pe care îl opune reclamantului?
Excepţiile sunt prinse la mijloc, rãspunsul putând balansa pe oricare dintre axe.
„Astfel, în concepţia potrivit cãreia acţiunea civilã constituie un drept abstract de a acţiona,
excepţia este prezentatã şi ea, ca un drept abstract. Pârâtul nu urmãreşte, în aceastã opinie,
recunoaşterea unui drept propriu, substanţial – sublinierea noastrã – ci excluderea unui drept al
altuia [...]. Într-adevăr, dacã admitem cã acţiunea este un drept autonom, independent de dreptul
subiectiv trebuie să recunoaştem şi celui chemat în judecatã dreptul de a se apăra pe cale de
excepţie, independent de orice condiţionare privitoare la existenţa unui drept subiectiv material în
persoana acestuia.”57 Pentru a se putea opune la acţiune, nu este necesar ca pârâtul sã fie titularul
unui drept material, sã aibã dreptate.
Dar se poate contraargumenta acţiunea nu se naşte ex nihilo, ci dintr-un drept material la
acţiune, văzut ca o componentã de bazã a dreptului subiectiv material prin care titularul poate cere
statului, concursul acestuia pentru a impune prin forţa sa coercitivã o anumitã conduitã celuilalt
subiect de drept. În mod simetric, pentru a invoca o excepţie ar fi nevoie de un drept la excepţie – ca
formã de manifestare a acţiunii civile – care sã se opunã celui în virtutea cãruia acţioneazã
reclamantul. Acest drept nu este unul autonom, ci tot o componentã a dreptului subiectiv material.
Însã, doctrina a relevat şi alte argumentaţii referitoare la problema analizatã. S-a opinat cã o
excepţie poate fi invocatã fãrã a se afirma un drept subiectiv material fie el autonom, ori parte
componentã a altuia.

56
Idem nota 53, p. 423 ;
57
Idem nota 53, p. 423 ;

15
 Raţionamentul porneşte de la ideea de drept fundamental la apãrare în accepţiune materialã.
Autorii I. Stoenescu, S. Zilberstein considerã cã în sensul mai larg, material, dreptul la apãrare
cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da
posibilitate pãrţilor sã-şi apere interesele legitime.58 Interesează caracterul procesual al dreptului /
garanţiei. Astfel, excepţia poate fi invocatã datoritã recunoaşterii unui drept fundamental de cãtre
textele în vigoare în persoana oricãrui pârât şi care constã în posibilitatea de a rãspunde în cadrul
procesului la pretinsa încãlcare sau contestare a unui drept subiect material al reclamantului. Nimeni
nu-l poate priva pe pârât de acest drept fundamental, care apare în aceastã luminã, ca o garanţie
procesualã. Drept urmare, excepţia prin ea însãsi, nu este dreptul substanţial, ci o componentã
esenţialã a dreptului procesual la apãrare59.
Autorul Ioan Leş subscrie fãrã rezerve la aceastã concepţie în virtutea cãreia excepţia este
puterea juridicã recunoscutã pârâtului de a se opune pretenţiei formulate de reclamant în faţa
organelor jurisdicţiei60. S-ar da în acest mod al reflecţie pricipiului elementar şi inerent justiţiei:
audiatur et altera pars.
Oricât de seducãtor ar fi acest raţionament considerãm cã el nu este autosuficient şi cã
trebuie, prin urmare, pus în context. S-a fãcut distincţie între invocarea excepţiei ca manifestare a
unui drept subiectiv material - autonom ori ca drept la acţiune în sens material - şi invocarea
excepţiei ca exresie a unui drept procesual, derivat din ideea de drept fundamental la apãrare. Cele
douã dezvoltãri par a se exclude în orice situaţie concretã. Totuşi, ele pot coexista în cadrul aceluiaşi
litigiu.
Pentru ca litigiul sã se justifice, reclamantul trebuie sã îndeplineascã cumulativ condiţiile de
exercitare a acţiunii, inclusiv sã ofere un drept ori sã solicite protecţia judiciarã a unei situaţii
juridice. Cum aceleaşi sunt condiţiile şi pentru a fi parte în proces, trebuie ca instanţa de judecatã sã
verifice dacã îndeplinirea este cumulativã. Însã, verificarea nu este necesarã pentru fiecare parte din
proces, fiind suficientã îndeplinirea cerinţelor în persoana reclamantului, activitatea procesualã a
celorlalte pãrţi – deci, şi a pârâtului - urmând a viza pretenţia deja formulatã 61. Rezultã cã este
imperios necesar doar ca reclamantul sã afirme un drept. Existenţa pretenţiei ajunge „eo ipso”
pentru ca pârâtul:
58
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generalã. Judecata la prima instanţã.
Hotãrârea, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, p. 107-108 ;
59
Ibidem I. Leş, Codul de procedura civilã. Comentariu pe articole, Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 423 :
E. J. Couture, op. cit p. 94 ;
60
Idem nota 59, p. 423 ;
61
A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilã, Ed. a 3-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 2 ;

16
 1. sã aibã legitimatio ad causam – sã fie parte,
2. sã invoce excepţii în virtutea dreptului sãu procesual fundamental la apărare.
Redând aceeaşi idee într-o altã exprimare, vom spune cã o persoanã poate deveni parte în
proces dacã supune judecãţii o pretenţie sau dacã solicitã pentru sine, ori chiar pentru o altã parte
din proces - situaţia intervenienţilor - pretenţia deja dedusã judecãţii, sau dacã împotriva sa este
formulatã o pretenţie.62
O a treia trãsãturã a excepţiilor procesuale este aceea cã aceste mijloace procesuale de
apãrare nu pun niciodatã în discuţie fondul dreptului. Ele „trebuie propuse înainte de orice
discuţiune cu privire la fondul cauzei .…”63
Aceastã apreciere vine sã încline balanţa înspre natura procesualã a dreptului în virtutea
cãruia pârâtul poate invoca excepţii. Procedura este aranjatã de aşa naturã, încât pârâtul sã se poatã
apăra, chiar dacã el nu ar avea şi un drept material care sã-l contrazicã pe cel invocat de reclamant.
Îşi găsesc în acest mod aplicarea / pertinenţa aprecierile lui Gaius, vis-à-vis de rolul excepţiunilor
care au apărut „pentru ocrotirea unora dintre cei cu care se poartã procese. Se întâmplã în adevăr de
multe ori ca cineva sã fie obligat după dreptul civil, dar este nedrept sã fie condamnat în justiţie.”64
Coexistenţa raţionamentelor este posibilã atunci când în persoana aceluiaşi pârat sunt reunite
douã calitãţi: aceea de titular al unui drept material ce poate fi opus reclamantului, şi cea de titular
al dreptului procesual fundamental la apãrare.
Aceasta înseamnã cã pârâtul se poate apãra organizându-şi „defensiva” pe douã planuri:
- primul pe fond, formulând apărări pe fond şi
- al doilea, pe procedurã propriu-zisã, în afara fondului, formulând excepţii procesuale.65

Cele douã planuri cunosc o evoluţie proprie în privinţa probelor existând şi situaţii în care
examenul este fãcut prin „unire”.66
În al patrulea rând, este specific excepţiilor procesuale, şi prin aceasta, excepţiilor de
procedurã, faptul cã admiterea lor duce fie la întârzierea judecãţii prin amânarea cauzei,

62
Idem nota 61, p. 2 ;
63
Ibidem M. Tãbârcã, Exceptiile de procedura în procesul civil : E. Heroveanu, Principiile…, vol. II, p. 217 ;
64
A se vedea Gaius, Instituţiunile [dreptului privat roman], Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, IV 116, p. 311 ;
65
A se vedea M. Tãbârcã, Excepţiile…, op. cit., vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti , 2005, p. 488: “De pildã, dacã
reclamantul îl cheamã în judecatã pe pârât de la care pretinde restituirea unui bun împrumutat, pârâtul se poate apãra pe
fond (motivând, de exemplu, faptul cã reclamantul nu i-a împrumutat bunul, ci i l-a dat în urma unei vânzãri / schimb ori
invocând faptul cã i-a restituit bunul sau ridicând excepţia neexecutãrii contractului) sau se poate apãra invocând o
excepţie procesualã de fond sau de procedurã. ”
66
Art. 137 alin. 2 C. proc. civ. – a se vedea discuţia din partea consacratã procedurii de soluţionare: II B 2. ;

17
refacerea unor acte de procedurã, declinarea competenţei fie la împiedicarea judecării fondului
prin stingerea procesului.
Pentru a evidenţia efectele excepţiilor de procedurã trebuie fãcutã discuţia clasificãrii în
excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii. Dacã toate excepţiile de fond sunt peremptorii, în principiu,
excepţiile de procedurã nu au un caracter atât de omogen. Ele tind fie spre întârzierea judecãţii, fie
spre împiedicarea acesteia. Uneori, chiar aceeaşi excepţie este dilatorie sau, după caz, peremptorie.
Este exemplul excepţiei de necompetenţã care prin admitere duce la declinarea competenţei, când
cererea este de competenţa unei alte instanţe judecãtoreşti sau a unui alt organ cu activitate
jurisdicţionalã, dar şi la respingerea ca inadmisibilã, când cererea este de competenţa unui organ
fãrã activitate jurisdicţionalã, ori la respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor
române.67
În al cincilea rând trebuie reţinut cã, în principiu, prin admiterea unei excepţii procesuale,
dreptul subiectiv al reclamantului nu este afectat. Hotãrârea prin care s-a admis excepţia
procesualã nu are putere de lucru judecat asupra fondului. În acest caz, cererea cunoaşte numai un
eşec temporar, astfel încât cu respectarea tuturor condiţiilor de regularitate impuse de legea
procesualã, sau de diferite legi materiale s-ar putea introduce o nouã cerere de chemare în judecatã
privitor la acelaşi drept subiectiv.
De exemplu, dacã cererea a fost anulatã pentru lipsa dovezii calitãţii de reprezentant, noua
cerere poate fi fãcutã fie de titularul dreptului, personal, fie prin mandatarul sãu care sã-şi poatã
justifica aceastã calitate.68 Totuşi, în anumite situaţii, când se invocã excepţiile de fond ale
prescripţiei dreptului material la acţiune sau autoritãţii de lucru judecat, o nouã cerere nu mai poate
fi formulatã pentru cã se opune tocmai autoritatea de lucru judecat.69
Prin evidenţierea celor cinci trãsãturi, am indicat „de comodo et incommodo” care este
conţinutul şi care este sfera de aplicare a acţiunii de exceptii procesuale, vizând o mai bunã
înţelegere a excepţiilor de procedurã. Pentru a surprinde cu exactitate noţiunea – specie a
excepţiilor de procedurã, analiza trebuie aprofundatã pe direcţia realizãrii unor delimitãri faţã de alte
noţiuni, realizând şi clasificãri. Cum definiţia reţinutã este de tipul celei de gen proxim şi diferenţã
specificã70, este judicios sã insistãm pe relevarea locului excepţiilor de procedurã în rândul
mijloacelor procesuale de apãrare.
67
A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilã, Ed. a 3-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 237 ;
68
A se vedea M. Tãbârcã, Excepţiile…, loc. Cit., p. 91 ;
69
A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedurã civilã, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1955, p. 178 ;
70
A se vedea partea I. A. 1., p. 13 ;

18
 ( B ) Delimitările excepţiilor de procedurã de alte noţiuni şi clasificările posibile

Pentru a folosi excepţiile de procedurã într-un litigiu în scopul consolidãrii propriei poziţii
procesuale se impune cu necesitate efortul de a delimita noţiunea prin conţinutul sãu şi sfera sa de
aplicare de alte noţiuni. Slãbind poziţia adversarului, argumentele lui, „per a contrario” se apropie
raţionamentul judecãtorului de construcţia juridicã doritã. Dar pentru a fi eficiente, excepţiile de
procedurã trebuie invocate cu deplina respectare a dispoziţiilor în vigoare. Regimul lor juridic este
unul aparte, diferit de cel al altor instituţii juridice.
Delimitările ce trebuie făcute pot fi structurate pe douã mari etape. Prima este consacratã
desprinderii analizei de sfera dreptului material, iar a doua, aprofundãrii analizei excepţiilor de
procedurã în interiorul sferei dreptului procesual civil. Evidenţiind asemãnãrile şi deosebirile dintre
noţiunea avutã în vedere şi noţiunea de comparat delimitãm, în esenţã, regimul juridic care ne
intereseazã.
Prima etapã presupune o comparare a excepţiilor de procedurã, vãzutã ca parte integrantã a
excepţiilor procesuale – în acest stadiu de început – cu noţiunea de excepţie din dreptul civil
material. (1.) La rândul ei, a doua etapã constã în delimitarea excepţiilor de procedurã de noţiunile:
apãrare în fond, excepţii de fond, fine de neprimire, inadmisibilităţi şi excepţia de
neconstituţionalitate. (2.)
1. Compararea excepţiilor de procedurã cu excepţiile din dreptul civil material
Înainte de a arãta diferenţele specifice faţã de alte noţiuni aparţinând dreptului procesual
civil, este necesarã o clarificare a sensurilor vis-à-vis de utilizarea în dreptul material civil a
aceluiaşi termen de excepţie. Sã fie oare unul şi acelaşi sens? Ori, dimpotrivã, existã viziuni
diferite? Este oare, posibil ca specialiştii în drept material şi proceduriştii sã vorbeascã douã limbi
diferite? Răspunsul este dificil de dat, cãci cele douã ramuri de drept sunt intim legate, într-atât încât
sã se spunã cã dreptul procesual civil este dreptul civil în mişcare.
Cu toate acestea, instituţiile juridice cu care se opereazã nu gãsesc de fiecare datã o încadrare
perfect identicã. Este şi situaţia „excepţiei” care este definitã de regretatul profesor de drept civil
Gheorghe Beleiu, de o manierã surprinzãtoare, atunci când face discuţia problemei prescriptibilitãţii
excepţiei ca modalitate de apãrare a dreptului subiectiv civil. Astfel: „excepţiile care se ridicã în

19
cursul dezbaterilor unui proces sunt de douã feluri: a). de procedurã (ori procesuale), care fac
obiectul dreptului procesual civil şi, deci, nu le reţinem aici, b). de fond (ori de drept substanţial),
care ne intereseazã acum (ex. excepţia nulitãţii, excepţia prescripţiei, excepţia rezoluţiunii etc).”71
Ar rezulta cã excepţiile procesuale ar fi doar excepţiile de procedurã, iar cele de fond ar
corespunde apãrãrilor în fond din dreptul procesual. Ultima parte a afirmaţiei se bazeazã pe
exemplele date. Nulitatea avutã în vedere este cea a actului juridic, cauzã a cererii de judecatã (de
ex.: un contract), şi nu a unui act de procedurã / procedural, (de ex.: nulitatea cererii de chemare în
judecatã decurgând din lipsa semnãturii – art. 133 alin. 1. C. proc. civ), la fel cum rezoluţiunea este
un efect specific contractelor sinalagmatice.72 Cele douã exemple presupun cercetarea fondului. De
aceea în limbajul dreptului procesual civil ele sunt apãrãri în fond, şi nu excepţii procesuale de fond
care, ca şi excepţiile de procedurã – aşa cum am arãtat73 nu pun în discuţie niciodatã fondul
litigiului.
Opinia prezentatã este corectã din punctul de vedere al dreptului civil material, unde putem
gãsi şi alte exemple de norme juridice ce consacrã alte sensuri noţiunii de excepţie, decât cel
specific dreptului procesual civil. Se impune sã trecem în revistã pe scurt, câteva articole pentru a
indica sensurile reţinute în Codul civil pentru noţiunea de excepţie (1.1), pentru a evidenţia apoi,
diferenţa specificã dintre excepţiile dreptului material si excepţiile procesuale (1.2).

1.1. Sensurile „excepţiei reţinute în Codul Civil

Termenul: „excepţie” este folosit în codul civil în mai multe articole dintre care amintim: art.
1467 (în materia obligaţiei solidare „între debitori”), art. 1002, alin 2 (în materia obligaţiilor
naturale); art. 1322, art. 1407, art. 1619 (în materia exceptio non ? contractus la vânzare, schimb,
depozit), art. 1653 alin 2 şi art. 1681 (în materia fidejusiunii, inclusiv problema beneficiului de
discuţiune şi a beneficiului de diviziune) şi art. 1909 alin. 1 (în materia dobândirii proprietãţii unui
bun mobil cu bunã credinţã) + excepţia mali procesus? – nu aici!
1.1.1. Fãrã a intra în amãnunte reţinem cã în sensul codului civil codebitorul solidar, în contra
cãruia creditorul a intentat acţiune, poate opune toate excepţiile care-i sunt personale, precum şi

71
A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. a VII-a,
revãzutã şi adãugitã de Marian Nicolae şi Petricã Truşcã, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 252 ;
72
A se vedea C. Stãtescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generalã a obligaţiilor, Ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 94 ;
73
A se vedea partea I. A. 2, p. 17 ;

20
acelea care sunt comune tuturor debitorilor74. Debitorul obligat solidar nu poate opune acele excepţii
care sunt „curat personale ale vreunuia din ceilalţi codebitori”75. Asemenea excepţii – sunt de pãrere
autorii C. Statescu şi C. Bârsan76 - sunt mijloace de apãrare prin care se are în vedere încetarea
urmãririi pe care ar solicita-o creditorul77. Dar în terminologia dreptului procesual civil sunt
mijloace de apãrare atât apãrarile în fond, cât şi excepţiile procesuale, indiferent cã operãm cum
sensul larg ori cu cel restrâns al noţiunii de „apãrare”. Pentru a reţine corect sensul cu care este
folosit termenul de „excepţii” în articolul 1047 din Codul Civil trebuie utilizat criteriul punerii sau
nepunerii fondului litigiului în discuţie. Dacã acest lucru este realizat prin invocarea mijloacelor de
apãrare în cauzã, ne aflãm în prezenţa unor apãrãri în sens restrâns prin care pârâtul pune în discuţie
fondul cererii introductive, urmãrind respingerea acestuia ca enfondatã sau nîntemeiatã. Cum, în
practicã, codebitorul solidar pârât se apãrã invocând nulitatea absolutã sau relativã ce afecteazã
acordul de voinţã a tuturor, darea în platã acceptatã de creditor , novaţia – ca excepţii comune, ori
remiterea de datorii e consimţitã unuia dintre codebitorii solidari, confuziunea care stinge obligaţia
pentru partea codebitorului în privinţa cãruia a operat – ca excepţii personale care profitã indirect şi
celorlalţi codebitori, ori în fine, invocând o modalitate recunoscutã numai unuia dintre ei – ca
excepţii pur personale, rezultã cã „excepţiile” din articolul 1047 Cod Civil sunt apãrãri în fond.
Toate exemplele date determinã instanţa de judecatã sã cerceteze însuşi fondul cererii.
1.1.2. În materia obligaţiilor naturale se pune problema de a şti cum anume influenţeazã
prescripţia extinctivã raporturile obligaţionale sub aspectul mijloacelor de apãrare. Împlinirea
termenului de prescripţie în condiţiile normelor juridice imperative cuprinse în Decretul numarul
167/1958 privind prescripţia extinctivã transformã obligaţia civilã perfectã în obligaţie naturalã
imperfectã. Caracterul imperfect face ca în încercarea de a obţine executarea obligaţiei, creditorul sã
nu poatã apela la concursul forţei de constrângere a statului. Se pierde aşadar, o componentã a
dreptului subiectiv civil. Ca atare, împotriva acţiunii prin care debitorul ar cere restituirea plãţii
fãcute voluntar dupã împlinirea prescripţiei, creditorul – pârât se poate apãra – şi pãstra astfel ce a
fost prestat în mod voluntar – invocând excepţia de inadmisibilitate a restituirii78.
Ştiind cã excepţia prescripţiei dreptului de a obţine condamnarea debitorului este o excepţie
procesualã de fond79, se naşte întrebarea de a şti care este natura juridicã a excepţiei de
74
Cod Civil, art. 1047, alin 1;
75
Cod Civil, art. 1047, alin 2;
76

77
C. Stãtescu, C. Bârsan, “Dr. civil. Teoria generalã a .” Ed. A VIII-a, Ed. All Back, Bucureşti, p. 426;
78
M. Tãbârcã, “Exc procesuale în procesul civil”, Ed Rosetti, Bucureşti, 2002 p. 28
79
M. Tãbârcã, “Dr. procesual civil” ,vol I, Ed. Universul Juridic, 2005, p.490; - ca mijloc de apãrare a debitorului
împotriva unei eventuale pretenţii a creditorului – pârât; formulatã într-o cerere neconvenţionalã (de ex.) care l-ar

21
inadmisibilitate a restituirii ca mijloc de apãrare a creditorului. Este o excepţie în sensul dreptului
material civil – o apãrare în fond, sau o excepţie de fond ca prima? Luptã debitorul şi creditorul cu
„arme de aceeaşi naturã”?
Pentru a afla rãspunsul trebuie prezentate mai întâi premisele de la care pornim
raţionamentul juridic. Astfel, articolul 1092, alin 2 din Codul Civil dispune cã: „repetiţiunea nu este
admisã în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bunã voie”, aceasta dupã ce în
primul aliniat se prevede cã: „orice platã presupune o datorie; ceea ce s-a plãtit fãrã sã fie debit este
supus repetiţiunii.” Înţelegem cã dispoziţia de la aliniatul al 2-lea este excepţia de la regula
alineatului 1, sau, altfel spus, ceea ce este regulã pentru obligaţiile perfecte – repetiţiunea – este
excepţie pentru obligaţiile imperfecte unde repetiţiunea nu este admisã (spre ex.: creditorul
determinã prin ? şi prin prudenţã pe debitorul sãu sã plãteascã deşi a intervenit prescripţia şi el ştie
acest lucru sau nu.
Articolul 20, alin 1 din Decretul nr. 167/1958 reglementeazã în acelaşi sens: „debitorul care
a executat obligaţia dupã ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sã cearã
înapoierea prestaţiei, chiar dacã la data executãrii nu ştia cã termenul prescripţiei era împlinit”.
Luând în considerare faptul cã nu se pierde dreptul subiectiv în întregul sãu, ci doar dreptul
de a obţine concursul forţei coercitive a statului formularea „nu are dreptul sã cearã înapoierea
prestaţiei” apare ca fiind neinspiratã, nefericitã. Creditorul are în continuare dreptul sã „cearã” în
justiţie – fie şi numai în virtutea dreptului de a avea acces liber la justiţie80 – înapoierea prestaţiei
fãcutã voluntar însã el nu are şi sorţi de izbândã. Astfel formularea preferabilã ar fi: „nu are dreptul
sã obţinã inapoierea prestaţiei” ori „nu poate obţine”
Aşadar, dacã prescripţia extinctivã stinge dreptul la acţiune în sens natural 81, ea nu stinge,
totuşi, şi dreptul la acţiune în sens procesual. Titularul unui drept subiectiv prescris poate sã sesizeze
instanţa, sã administreze probe, sã exercite cãi de atac – mijloace procesuale ce alcãtuiesc acţiunea 82.
În asemenea cazuri ni se pare cã lipseşte dreptul de a obţine condamnarea pârâtului şi dreptul de a
obţine executarea silitã, deci nu acţiunea şi nici dreptul la acţiune în întregul sãu83.
De aici rezultã cã debitorul plãtitor ? poate intenta o acţiune în repetiţiune „împotriva
creditorului al cãrui derept la acţiune în sens material s-a prescris, investind astfel instanţa de

transforma şi pe reclamant în pârât.

80
Art. 21, alin 1 din Constituţie: “Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a
intereselor sale legitime.”
81
acţiune, “neînsemnând aici acelaşi lucru ca în dreptul procesual civil, ci concursul forţei coercitive a statului”
82
M. Tãbârcã, “Excepţiile…”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 28
83
V. M. Ciobanu, “Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã”, vol 1, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 253;

22
judecatã cu fondul litigiului. O datã pornit litigiul, creditorul-pârât va încerca sã se apere, având la
dispoziţie posibilitatea de a susţine cã dreptul afirmat de reclamant ( cel de a obţine restituirea
prestaţiei în aplicarea art. 1092 , alin 184) nu existã – aşa cum dispun art. 1092 alin. 2 din Codul
Civil şi art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Ceea ce autoarea numeşte excepţie de
inadmisibilitate a restituirii85, este în aceastã ordine de idei, o aprobare pe fond, şi nu tot o excepţie
de fond ca excepţia prescripţiei dreptului de a obţine condamnarea debitorului. Natura juridicã de
apãrare în fond se explicã prin faptul cã cel ce o invocã în consolidarea poziţiei sale procesuale – în
cazul nostru, creditorul pârât – pune în discuţie fondul problemei de drept / litigiului şi nu o condiţie
de exercitare a acţiunii intentatã de debitor. De altfel, chiar autoarea susţine cã „apãrarea pe fond
este o negare a dreptului reclamantului, este un mijloc prin care se contestã direct existenţa sau
întinderea pretenţiilor invocate prin cererea principalã, pentru a se stabili cã sunt nefondate,
neîntemeiate.”86
În concluzie, într-un litigiu purtat între debitorul plãtitor voluntar, în calitate procesualã de
reclamant şi creitorul sãu, în calitate procesualã de pârât, în timpul cãruia reclamantului i s-ar opune
„excepţia de inadmisibilitate a restituirii”, iar pârâtului, autor al unei pretenţii proprii87, excepţia
prescripţiei dreptului de a obţine condamnarea debitorului, nu avem de a face cu o simetrie, la
nivelul naturii juridice a armelor – mijloace de apãrare.

1.1.3. Tot cu titlu de exemplu poate fi analizatã problema „excepţiei de neexecutare a

contractului, care deşi nu este regelementatã ca atare în Codul Civil, îşi gãseşte aplicaţia în materie
de vânzare – potrivit art. 132288, în materie de schimb, în condiţiile art. 140789, şi în materie de
depozit, conform art. 161990. Exceptio non ? contractus este un efect specific al contractelor
sinalagmatice, fiind în acelaşi timp un mijloc de apãrare aflat la dispoziţia pãrţii cãreia i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i revine, fãrã ca partea care solicitã executarea sã-şi îndeplineascã propriile
obligaţii.
84
Prestaţia ar trebui sã fie înapoiatã pentru cã la momentul efectuãrii plãţii nu mai era “debit”, cãci ? prescripţiei care îl
punea la adãpost pe debitor de o eventualã obligare în justiţie la platã
85
Vezi nota: 74;
86
M. Tãbârcã, “Excepţiile procesuale în procesul civil”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 36;
87
În sensul plãţii, spre exemplu a ceea ce a rãmas de plãtit din suma totalã împrumutatã – dacã debitorul nu a plãtit încã
o fracţiune din tot
88
Art. 1322, Cod Civil “vânzãtorul nu este dator sã predea lucrul, dacã cumpãrãtorul nu plãteşte preţul şi nu are dat de
vânzãtor un termen pentru platã”
89
Art. 1407, Cod Civil: “Dacã unul dintre ? a primit lucrul lui dat în schimb şi în urmã probeazã cã celãlalt contractant
nu este proprietar al acestui bun, nu poate fi constrâns a preda pe cel ce dânsul a promis, ci numai pe cel primit.”
90
Art. 1619, Cod Civil: “depozitarul poate sã opreascã depozitul pânã la plata integralã cuvenitã lui din cauza
depozitului.”

23
 Ea are un conţinut şi o semnificaţie care nu o apropie de noţiunea similarã nici de dreptul
procesual civil, nici de dreptul civil material91. „Excepţia” este o sancţiune specificã care paralizeazã
demersul pãrţii contractante care cere partenerului sã-şi execute obligaţiile din contract, când el
însuşi este în situaţie de „breach of contract”. Rolul ei este acela de a dsiciplina pãrţile
contractante ? , înainte de pornirea oricãrui proces. Eficacitatea mecanismului sãu vine din faptul cã
fiecare obligaţie asumatã contractual este cauza juridicã a alteia. De aceea, cel care nu-şi executã
obligaţia voitã sã cearã pãrţii celeilalte sã facã ceea ce el nu a fãcut. Nu-i rãmâne decât sã se
conformeze contractului dacã vrea ca ceea ce-l intereseazã sã se întâmple: sã beneficieze de
prestaţia partenerului.
Simplul fapt cã pãrţile ştiu cum funcţioneazã mecanismul le determinã sã-şi execute
obligaţiile. Astfel litigiul le apare ca fiind soluţia cea mai pãguboasã, ? de la conduita ? la momentul
încheierii contractului fiind reglat prompt direct de pãrţi. Excepţia se invocã între ele, în moddirect,
fãrã concursul instanţei judecãtoreşti. Luând în calcul cã una dintre trãsãturile excepţiilor procesuale
este tocmai existenţa unui proces civil în curs de desfãşurare92, putem susţine cã excepţia de
neexecutare a contractului nu este o excepţie procesualã. Dar definiţia trebuie sã fie pozitivã pentru
a fi corectã logic. De aceea considerãm şi criteriul punerii sau nepunerii în discuţie a fondului
litigiului, care este şi el una dintre trãsãturile arãtate cu acelaşi prilej. Se poate ca excepţia sã fie
invocatã şi în faţa judecãtorului, atunci când nu ajunge efectul disuasiv al invocãrii între pãrţi.
Instanţei de judecatã i se cere astfel sã se pronunţe asupra fondului litigiului, ceea ce face „exceptio”
în cauzã, o apãrare pe fond93.

1.1.4. Codul Civil oferã aceeaşi soluţie cu cea de la art. 1047, în materia fidejusiunii,
reglementatã în Titlul XIV: „Despre fidejusiune (cauţiune) din Cartea a III-a. Excepţiile se împart
aici în excepţii privind urmãrirea iniţialã de creditor – dintre care douã sunt caracteristice pentru
fidejusiune: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune şi excepţii de ordin general, ce ţin de
raportul juridic de fidejusiune sau de obligaţia principalã94. Principiul care dominã raporturile
juridice care îşi au izvorul în contractul de fidejusiune este acela cã în caz de meexecutare din partea
debitorului, creditorul poate sã urmãreascã direct pe fidejusor pentru executarea creanţei, fãrã ca

91
Idem 82, op. cit., p. 33
92
A se vedea partea A a). 2, prima trãsãturã
93
Ceea ce recurenţa numeşte ca fiind o excepţie de fond – excepţia neexecutãrii contractului este în realitate o apãrare
pe fond, deoarece, prin definiţie, excepţiile de fond sunt în legãturã cu condiţiile de exerciţiu şi nu pun în discuţie însuşi
fondul dreptului” C.A. Bucureşti, sec a IV-a civilã, dec. nr 470/1999, Juridica nr. 11-12/2000, p. 470;
94
C. Stãtescu, C. Bârsan, “Dr. civil. Teoria generalaã a obl.” Ed. A VIII-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2002

24
aceastã urmãrire sã fie condiţionatã de o prealabilkã urmãrire a debitorului principal. (art. 1663 C.
Civil)
În acest context, invocarea de cãtre fidejusor a uneia dintre „excepţiile specifice sau a unei
excepţii de ordin general ridicã întrebarea naturii juridice a acestor mijloace. Beneficiul de
discuţiune este o facultate pe care legea o conferã fidejusorului, de a cere creditorului, când s-a
îndreptat cu urmãrirea împotriva sa, sã urmãreascã mai întâi bunurile debitorului şi numai dupã
aceea, dacã nu va fiîndestulat sã-l urmãreascã pe el (art. 1662 şi 1663 C. Civil). Singur fidejusorul
este în drept sã invoce sau nu aceastã excepţie, potrivit propriei sale aprecieri 95. Beneficiul de
diviziune este tot o facultate recunoscutã fidejusorului, atunci când existã mai mulţi fidejusori care
garanteazã faţã de unul şi acelaşi creditor, pentru una şi aceeaşi datorie. Principiul care permite
creditorului sã se adreseze unuia dintre ei pentru tot, poate fi înlãturat dacã fidejusorul cere ca
urmãrirea sã se dividã pe ceilalţi fidejusori (art. 1667 C. Civil). Pentru cã pun în discuţie însuşi
fondul litigiului „aceste excepţii specifice sunt apãrãri pe fond.
Rãmâne de rezolvat problema naturii juridice a altor excepţii privind urmãrirea ? de creditor
şi cea a naturii juridice a excepţiilor de ordin general. În privinţa primeia trebuie subliniat cã avem
în vedere excepţiile procesuale ale debitorului principal. Ele sunt vizate în art. 1653 alin. 296 şi de
art. 168197, teza a II-a.
În esenţă, prin aceste “excepţii” debitorul principal-pârât pune în discuţie însuşi fondul litigiului,
judecătorul trebuie să cerceteze dacă obligaţia există, şi creditorul-reclamant poate obţine plata
dorită de la cel arătat ca subiect pasiv. Astfel, avem de a face cu veritabile apărări în fond, în sensul
dreptului procesoral civil. Aceeaşi este soluţia ce trebuie reţinută în cazul excepţiilor de ordin
general pe care le poate invoca judecătorul?.
1.1.5
Un ultim exemplu de „excepţii”, în sensul Codului Civil, este acela din materia dobândirii
proprietăţii unui bun mobil prin faptul posesiei de bună-credinţă. S-a spus în doctrină 98că efectul
dispoziţiilor art. 1909, alin. 199 este de a da dobânditorilor de bună-credinţă o „excepţie” spre a

95
Idem 90, p. 422
96
Art. 1653, Cod civil: (1) “Fidejusiunea nu poate exista decâtpentru o obl .validã (2) Cu toate acestea, se poate face
face cineva fidejusorul unei obl. Ce poate fi anulatã în virtutea unei excepţii personale a debitorului, cum de pildã în
cazul de minoritate.”
97
Art. 1681 Cod Civil: “Garantul se poate servi în contra creditorului de toate excepţiile datornicului principal ?: însã
nu-I poate opune acele ce sunt curat persoanle datornicului”
98
C. Hamangiu, J. Rosetti-Bălănescu, Al. Bicicoianu, “Tratat de drept civil român”, Bucureşti, Ed. All, 1998, vol 2, p.
73;
99
art. 1909, alin.1, cod Civil: “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fprp să fie trebuinţă de vreo
curgere de timp.” ;

25
paraliza revendicarea pe care proprietarul ar îndrepta-o împotriva lor. Regula consactată de acest
articol nu oferă posesorului de bună-credinţă o acţiune, ci numai o excepţiune- în sensul de mijloc
de apărare. Însă, dreptul de proprietate dobândit prin efectul legii poate fi apărat şi pe calea ofensivă
a acţiunii (ex: acţiunea în revendicare, acţiunea, în constatare), cât şi defensiv, printr-un mijloc de
apărare. Atunci când este invocat în apărare art. 1909, alin. 1 constituie o apărare pe fond (propriu-
zis) şi nu o excepţie procesuală deoarece pune în discuţie însuşi fondul dreptului-pentru că se
discută calitatea de proprietar, dreptul de proprietate100.

1.2 Evidenţierea diferenţei specifice dintre excepţiile dreptului material şi excepţiile

procesuale.

Analiza făcută acestor „excepţii” de ne vorbeşte Codul Civil relevă diferenţa specifică
dintre sensurile noţiunii din dreptul civil material şi dreptul civil procesual. Din toate remarcile
făcute reiese că în prezent există încă neconcordaţă între legislaţia civilă materială şi cea procesual
civilă cu privire la accepţiunea pe care o conferă noţiunii de excepţie. Pentru procedurişti, noţiunea
de excepţie are un sens foarte precis. Prin conţinutul ei, noţiunea desemnează o obiecţie care, fără să
angajeze fondul cauzei, de care este străină, are tocmai rolul de a evita sau întârzia cercetarea
acestuia.
Legile materiale depăşesc aceste limite şi folosesc termenul într-un sens mai larg în care sunt
cuprinse toate posibilităţile de apărare ale pârâtului. În această accepţiune „excepţia” conduce mai
degrabă spre apărarea de fond101.
Astfel, dacă la nivelul conţinutului, sensurile date noţiunii analizate nu diferă substanţial, ba
chiar am spune că sunt deopotrivă „obiecţii”, manifestări ale voinţei juridice de a nu i se aplica
regula din materia respectivă-, la nivelul sferei de aplicare se manifestă în mod evident deosebirea.
„Excepţiile” din dreptul civil material cuprind fondul litigiului, în timp ce excepţiile procesuale, nu.
Ultimele se limutează la raporturile juridice procesuale strâns legate de proces, de formalităţi.

2) Delimitarea excepţiilor de procedură de noţiunile: aprări pe fond, excepţii de fond,

vina de neprimire, inadmisibilităţii şi excepţia de neconstituţionalite.

100
M. Tobârcă, “Excepţiile…..”, op. cit., p. 29;
101
Idem 96, op. cit., p. 30;

26
 Deprinderea problematicii excepţiilor de procedură de dreptul civil material impune, sub
aspect terminologic, analiyarea unei diferentieri care să uşureze urmărirea construcţiilor juridice.
Pentru a indica prin însăsă denumirea lor, planul pe care ne situăm: material sau procesual s-a
propus de către autorii S. Zilberatim şi V.M. Ciobanu102 să se folosească expresia „excepţii
procesuale” ca „marcă” a noţiunii de gen, cu sfera cea mai largă (incluzând excepţiile de procedură
şi excepţiile de fond). Termenul ales este preferabil altora din cel puţin două motive.
În primul rând, atenţionează că este vorba numai de excepţii care se invocă în cdrul unui
proces civil – astfel încât, din punct de vedere formal, excepţia procesuală predupune un proces în
plină desfăşurare în care se cercetează „le bien fondé d’une prétention” cu respectarea principiilor ce
guvernează dezbaterile. În al doilea rând, faţă de soluţiile .... de alţi autori 103 , şi ţine seamă de
dispoziţiile art. 137 CPC care distinge clar între excepţiile de procedură şi cele de fond ca două
subclase ale aceleaţi clase, ce trebuie denumită astfel.
O dată realizată desprinderea de dreptul civil material noţiunea excepţiilor e procedură este
mai bine încadrată, conturată, în rondul instituţiilor juridice ale dreptului privat – procesul civil. Însă
pentru a delimita cu exactitate ce anume semnifică, trebuie realiyate câteva analize comparative cu
alte instituţii juridice mai mult sau mai puţin „înrudite”, mai mult sau mai putin „autohtone”. Cum
elementele de comparaţie vor releva diferenţe specifice particulare, se impune structurarea
demerdului analitic pe cinci direcţii autonome, la finele cărora se va insista pe deosebirea ce mai
importantă.

2.1. Excepţii de procedură – apărări pe fond. Asemănări şi deosebiri

Compararea excepţiilor de procedură cu apărările pe fond, ori apărările în sens restrâns,

prezintă o importanţă teoretică şi practică deosebită. Cunoaşterea punctelor comune şi a distincţiilor
ce se impun este cerută dinraţiuni didactice şi de rigoare ştiinţifică.
În analiza naturii juridice a noţiunii excepţiilor de procedură au arătat că poate fi inclusp, prin
sfera sa de aplicare, în sfera noţiunii de apărare – în sens larg pentru a insista, apoi ca să nu
trebuiască confundată cu noţiunea de apărare în sens restrâns104. După ce am punctat, pe bună
dreptate, identitatea de natură juridică se cuvine să detaliem gradul de similitudine a regimurilor

102
S. Zilberatim, V. M. Ciobanu, “Precizări privind instituţia excepţiilor în drptul procesual civil”, S.C.J. nr. 1/1983, p.
45;
103
Al. Sacaci, “Unele consideraţii în legătură cu excepţiile de procedură” S.C.J. nr. 1/1983, p. 40;
104
partea A, a), 2, pagina …..

27
juridice. Vom arăta astfel, într-o primă parte care sunt asemănările, alături de natura juridică,
trebuind subliniate alte trei perspective: rolul strategic pe care îl joacă deopotrivă în derularea
procesului civil, problema invocării (cu răspunsuri la întrebările: cine le poate invoca? Faţă de cine?
Prin ce act de procedură?) şi problema timbrării. Având în vedere că demersul nostru analitic se
concentrează cu proceduri pe identificarea diferenţei specifice în măsuraă să delimiteze cele două
noţiuni juridice, apare ca necesară evidenţierea în succesiune a deosebirilor de regim. Aceste
elemenete pot fi grupate în patru direcţii de interes, şi anume: scopul urmărit/efectele la care tind,
problema invocării (cu răspunsuri la întrebările: cine le poate invoca şi în ce fază/etapă a
procesului? Şi cu respectarea căror rigori?) modul de soluţionare (atingând discuţia piorităţii în
soluţionare a excepţiilor de procedură şi pe cea a actului de procedură prin care se pronunţă) şi, în
fine efectele juridice specifice (abordând problema dobândirii/ nedobândiriii autorităţii de lucru
judecat, problema ....rogării de competenţă şi pe cea a timbrării).

2.1.1 Prezentarea celor mai importante asemănări

În primul rând, excepţiile de proedură – ca de altfel, excepţiile procesuale în întregul lor – se

aseamănă cu apărările în sens restrâns prin natura juridică. Identitatea de natură poate fi analizată
din trei perspective, toate împreună formând premisele analizii şi de drepturile de sesizare a
instanţei. Ceea ce uneşte apărarea pe fond şi excepţia, este faptul că ambele sunt mijloace de
apărare105. Considerând, deopotrivă că acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor formale organizate
de lege pentru protectia dreptului - „adică, în linii generale, cererea, administrarea probelor,
apărarea, excepţiunile, mijloacele conservatorii, judecata, hotărârea, căile de atac şi execuţiunea
silită”106 reţinem că ambele noţiuni sunt forme de manifestare a acţiunii. În consecinţă, fiecare dintre
ele trebuie să întrunească condiţiile de exerciţiu ale acţiunii: formarea unui drept, interes, calitate şi
capacitate procesuală. Dintr-o a treia perspectivă, atât apărările pe fond cât şi excepţiile de
procedură sunt drepturile de sesizare a instanţei, recunoscute de legea procesuală […] pentru a
combate pretenţiile adversarilor107.
În al doilea rand, trebuie inclus în rândul asemănărilor, rolul strategic pe care îl joacă în
derularea procesului civil. Pentru a evidenţia ce anume apropie se impune o scurtă prezentare a
incovenienţelor poziţiei procesuale de pârât ce poate fi întâlnită numai în procedura contencioasă. În
105
EM. Tobârcă, “Excepţiile practice în procesul civil”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 38;
106
E. Herovianu, “Principiile procedurii juridice”, vol. 1, Institutul de Arte Grafice “Lupta”, Iaşi 1932, p. 123;
107
M. Tobârcă, “Excepţiile ….”, p. 40;

28
esenţă, avem de a face cu două părţi, reclamantul care are iniţiava procesului şi pârâtul care trebuie
să răspundă pretenţiilor formulate prin cerea de chemare în judecată. Spre deosebire de reclamant,
pârâtul nu îşi poate alege poziţia procesuală iniţială care îi este “dată” de subiectul active care a
declanşat procesul. După faza de început, pârâtul poate adopta o strategie şi tactică procesuală “ad
nutum”. Optiunea lui poate fi în sensul păstrării unei atitudini passive sau, dimpotrivă, în sensul
iniţierii unei atitudini combative. Cel puţin în teorie, un process poate fi câştigat de pârât chiar
neinvocând nimic. Ar fi de ajuns în acest cay, ca pârâtul să se pună la adăpostul prezumţiilor, al
principiilor: “actori incumbit probatio” şi “actori non probante, sens absolvitur” (din material
probelor în procesul civil) şi al principiului rolului active al judecătorului 108, consolidat de
principalul aflării adevărului109 (din materia dezbatorilor din procesul civil). Acest lucru s-ar
întâmpla, plecând de la premisa că pârâtul „are dreptate”. Dacă aşa este, nimic nu se opune ca actul
de justiţie să-şi atingă finalitatea.
Dar, în practică, situaţiile concrete relevate judecătorului sunt mult mai complexe şi tranşarea
litigiului este mai dificilă. Nu de puţine ori trebuie apreciate standarde de genul: s-a comportat/ sau
nu ca un bun părinte de familie110, ca un bun proprietar111 ori dacă este vorba de injurii
grave/cruzimi112, de neglijenţă gravă113, ori măsura este în interesul copilului114. Este nevoie, aşadar,
ca pârâtul să adopte o strategie ofensivă, de contraargumentare.
Metoda procesului115 parcurge ...gramul categoric: premisa mini.... – faptele, premisa majoră –
legea şi concluzia – hotărârea. Romanii vorbeau de un „Da mihi factum, dabo tibi jus” şi de un „Da
mihi jus, judicium dabo” pentru a ordona procesul civil. Pe tărâmul procesual, luptă şi dă atât cu
armele dreptului material – formulând apărări în fond, cât , cât şi cu cele ale dreptului procesual
civil – excepţiile procesuale. Reclamantul îi „dă” judecătorului versiunea sa a faptelor cerând sa i se
aplice o anumită regulă de drept (un anumit „jus”). Pârâtul relevă şi el faptele din perspectiva sa
cerând să se aplice o altă regulă de drept (un alt „jus”). Astfel înţelegem că pârâtul poate susţine, pe
bază de probe, că altele au fost faptele petrecute ori, pe baza unui raţionament juridic propriu, că
regula de drept invocată de reclamant nu există sau, dacă există, ea nu se aplică faptelor relevate.

108
consacrat de art. 129 CPC alin. 1-4;
109
consacrat de art. 129 CPC, alin. 5 < I. Leş, Codul de procedură civilă, Comentariul pe articole, Ediţia a-2-a, Ed. All
Bick, Bucureşti, 2005, p. 398;
110
în materie de usufruct;
111
în materie de locaţiune, comodat Ex. Art. 1429 Cod Civil;
112
în material revocării donaţiei: art. 831 Cod Civil
113
în material decăderii din drepturile părinteşti
114
în materie de divorţ
115
a se vedea V. M. Ciobanu, “ Tratat theoretic şi practice de procedură civilă”, vol I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.
143;

29
Dacă reuşeşte să convingă, pârâtul a câştigat. Tot la eşecul acţiunii se poate ajunge şi fără să se ia în
discuţie fondul. Pârâtul poate invoca excepţii procesuale, de procedură şi/sau de fond prin care
impune numai un examen formal al cererii, al competenţei instanţei sau procedurii de judecată.
În ambele cazuri pârâtul îl urmăreşte pe reclamant pe termenul ales chiar de el şi discută, pe
acest teren, pretenţiile adversarului116. Fie că se apără pe fond, fie că invocă excepţii procesuale de
procedură, pârâtul nu se înclină în faţa adversarului, ci face tot posibilul ca cererea lui să eşueze.
În al treilea rând, problema invocării scoate în evidenţă aspecte comune apărărilor pe fond şi
excepţiilor de procedură. Pentru a le identifica trevuie să răspundem la următoarele trei întrebări:
cine le poate invoca? Faţă de cine? Prin ce act de procedură?
Apărările pe fond şi excepţiile de procedură, ca specie a excepţiilor procesuale, „pot fi folosite
nu numai de pârâtul iniţial, dar şi de reclamant – care a păstrat această poziţie procesuală, ori, prin
formularea de către pârât a unei cereri neconvenţionale sau prin invocarea de excepţii – reus in
excipiendo fit actor -, a devenit şi el pârât. Excepţiile pot fi invocate şi de către terţii voluntari sau
forţaţi.”117
Pe de altă parte, atât apărările pe fond cât şi excepţiile se invocă în raport cu toate părţile
„fireşti” ale unui proces. Nici un text nu defineşte ce anume se înţelege prin noţiunea de „părţi” într-
un proces civil. Cu atât mai puţin se ştie care sunt părţile „fireşti” ale unui răspuns. Autoarea M.
Tobârcă încearcă118, şi credem noi, reuşeşte, să determine sfera de aplicare. Premisa de la care se
porneşte este aceea că procesul civil este generat de un raport juridic conflictual, în cadrul căruia
există o persoană titulară a dreptului subiectiv, sau căreia legiuitorul îi recunoşte legitimare
procesuală activă – deşi în patrimoniul său nu se află dreptul subiectiv dedus judecăţii.119 Această
persoană reclamă încălcarea dreptului său şi cere concursul forţei coercitive a statului pentru a-l
determina pe cel care i-a nesocotit dreptul să înceteze „atingerea adusă” şi/sau să repare ....
prejudiciu. Rezultă că protecţia dreptului trebuie asigurată vis-a-vis de o a doua persoană, despre
care prima pretinde că este autorul tulburării. Avem, deci, un reclamant şi un pârât. Tocmai pentru
că procedura contencioasă este de neconceput fără aceste două părţi, sunt considerate părţi „fireşti”

116
M. Tobârcă, “Excepţiile …”, p. 36;
117
M. Tobârcă, op. cit, p. 38;
118
M. Tobârcă, op. cit. , p. 41;
119
cu toate cestea, deşi interesul n’ar fi personal şi direct, apărarea colectivităţii este îndeplinită de unele organe ale
statului – Ministerul Public sau de unele organisme de specialitate ca de exemplu: asociaţiile pentru protecţia
consumatorilor, sindicatele etc.

30
ale proesului civil. „Per a contrario” sunt „nefireşti” ca părţi persoanele introduse într-un procs în
curs de desfăşurare – terţi inter.....120
În fine, în legătură cu întrebarea referitor la actul de procedură prin care se invocă, trebuie
remarcat că ambele mijloace de apărare pot fi invocate prin întâmpinare121, în condiţiile arrt. 115
pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă:
„ Întâmpinarea va cuprinde:
1. excepţiile de procedură ce pârâtul le ridică la cererea reclamantului;
2. răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii...”
Ea este actul procedural prin intermediul căreia pârâtul adoptă strategia procesuală pe care o
consideră adecvată în vederea câştigării procesului. Prin conţinutul ei acesta răspunde la pretenţiile
formulate de reclamant arătând totodată şi apărările sale – în sens larg. Se determină astefl, în scris,
cadrul în care se vor desfăşura dezbaterile orale. Importanţa derivă din faptul că: întâmpinarea
asigură un echilibru în situaţia juridică a părţilor şi oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua
cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este utilă şi pentru instanţa
de judecată, aceasta deoarece numai astfel instanţa este pusă în situaţia de a lua cunoştinţă, chiar în
faza iniţială a procesului civil, de poziţia părţilor, de apărările şi dovezile pe care se întemeiază
susţinerile lor.122
Deşi textul vorbeşte numai de excepţiile de procedură – poate şi pentru că, în mod firesc, în
faza iniţială a procesului civil, pârâtul invocă cel mai adesea acele excepţii care sunt legate de
modul de investire a instanţei şi acre sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfăţişare123 -
trebuie să includem în întâmpinare şi excepţiile de fond pentru a fi soluţionate potrivit art. 137 alin.
1 Codul de procedură civilă, înainte de cercetarea în fond a pricinii. Totuşi există un remediu prin
care neregularităţile ivite ulterior primii zile de înfăţişare şi nu pot invoca de îndată şi oral în faţa
instanţei.
În al patrulea rând, se cuvine să reţinem în rândul asemănărilor problema timbrajului, cu
toate că, aşa cum vom arăta124 pot fi identificate şi deosebiri. În principiu însă, nici apărările pe fond
şi nici excepţiile nu sunt supuse taxei juridice de timbru şi timbrului judiciar.125 De altfel, obligaţia

120
V.M. Ciobanu, G. Boroi, „Dreptul procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, Ediţia a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 58
121
definită ca acel act de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere
faţă de pretenţiile reclamantului < V. M. Ciobanu, G. Borai, op. cit., p. 211;
122
J. Les, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”, Ed. All Bick, Bucureşti, 2005, p. 115;
123
J. Les, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”, op. cit., p. 371
124
a se vedea partea A, b), 2), 2.1.2
125
M. Tobârcă, “Excepţiile …”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 61

31
plăţii taxei de timbru îi revine reclamantului la depunerea cererii de chemare în juudecată la
registratura instanţei unde, în aceeaşi yi, primeşte dată certă, după care este predată preşedintelui
instanţei sau judecătorului care îl înlocuieşte. Potrivit art. 114, alin. 1 Codul de procedură civilă126,
aceştia au obligaţia de a verifica dacă cererea întruneşte condiţiile cerute de lege, deci inclusiv plata
taxelor de timbru. O atare obligaţii de a verifica „este neîndoielnică, căci taxele judiciare de timbru
se datorează atnticipat”, încadrarea în tariful legal constituind o sarcină administrativă a instituţiiloe
judecătoreşti stabilită de lege în calitatea lor de prestări de servicii taxabile, şi un obiect al activităţii
lor de judecată”.127

Analiza celor mai importante deosebiri

Regimurile juridice ale celor noţiuni de comparat scot la iveală deosebiri importante ce ţin,
în esenţă, de scopul urmărit*, de problema invocării**, de modul de soluţionare*** şi de efecte****.
* În ceea ce priveşte scopul urmărit, trebuie făcută de la început o observaţie. Deşi prin
invocarea apărărilor pe fond şi a excepţiilor de procedură se adoptă deopotrivă o atitudine ofensivă
faţă de pretenţiile reclamantului, „lupta” care se poartăese diferită. Este mult mai dificil pentru pârât
să contrargumenteze în fond, decât să găsească şi să exploateze printr-o excepţie de procedură „o
scăpare” a demersului reclamantului. Excepţia se arată în această lumină ca un pbstacol – de cele
mai multe ori temporar – al acţiunii, prin care, fără să discute fondul dreptului invocat de adversar,
pârâtul arată că procesul a fost angajat într-o manieră incorectă în raport cu normele de organizare
judecătorească, de competenţă sau procedură propriu-zisă. […] Excepţia poate fi analizată ca un
refuz al pârâtului de a discuta în fond pretenţia reclamantului.”128 Apărarea pe fond are un scopmult
mai ambiţios: negarea dreptului reclamantului, dovedirea că pretenţia lui este neîntemeiată în fapt
sau în drept.
** Problema invocării supune atenţiei aspecte ce ţin de răspunsurile la două întrebări: cine le
invocă? şi când? Ordonarea răspunsurilor, faţă de procedurile în vigoare ale Codului de procedură
civilă, trebuie făcută având în vedere etapele diferite ale fazei judecăţii (cognitiv): în primă instanţă,
în apel, în recurs.

126
art. 114 Codul de procedură civilă, alin. 1: “La primirea cererii de chemare în judecată preşedintele sau judecătorul
care îl înlocuieşte va verifica dacă aceasta întruneşte cerinţele prevăzute de lege”.
127
J. Les, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”, op. cit., p. 367;
128
M. Tobârcă, “Excepţiile…”, op. cit./ loc. cit., p. 37;

32
 • Am arătat că excepţiile procesuale şi apărările pe fond se aseamănă în privinţa
subiectelor care participă la procesul civil şi le pot invoca. 129 Deşi părţile ? (reclamantul iniţial –
pârâtul iniţial) şi terţii intervenienţi (voluntari şi forţaţi) pot invoca deopotrivă excepţiile procesuale
şi apărări pe fond, problema analizată nu este epuizată. Există şi deosebiri sub aspectul invocării.
Ele ţin de participarea procurorului la procesul civil şi de restul instanţei de judecată(art. 129 Codul
de procedură civilă).
În privinţa participării procurorului, ne rezumăm la a reţine că atunci când iniţiază acţiunea
civilă (art. 45, alin. 1 Codul de procedură civilă), el este parte în proces, iar când intervine în
procesul pornit de titularul dreptului sau de o altă persoană căreia legea îi recunoaşte legitimare
procesuală activă, el este participant la proces.130 Sub primul aspect trebuie menţionat că procurorul
are poziţia procesuală a reclamantului şi, ca atare, va putea face apărări în fond sau prion excepţie,
asemenea titularului dreptului subiectiv introdus în proces. În cea de-a doua situaţie, procurorul va
putea ridica ? excepţiile absolute şi, ca orice participant la proces, îşi va spune punctul de vedere în
privinţa excepţiilor relative (sau absolute) ridicate de părţi.131 De altfel, procurorul nu poate ave
atoate informaţiile referitoare la dreptul care formează obiectul litigiului, aşa cum el nu poate fi
considerat un reprezentant al părţilor principale, fie el şi „sui generis”. Procurorul nu apără
interesele uneia dintre părţi, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică. Chiar dacă, uneori,
prin poziţia sa în proces, procurorul contribuie la apărararea intereselor uneia dintre părţi, calitatea
sa nu poate fi identificată în nici un ca cu aceea a unui reprezentant, nici măcar ca reprezentant al
societăţii în procesul civil.132 Mijlocul procesual al excepţiilor procesuale absolute ajunge pentru a
atinge finalitatea avută în vedere de Ministerul public, şi anume: stabilirea adevărului. Ca şi instanţa
de judecată”trebuie să aibă un rol activ şi să contribuie la aflarea adevprului în procesul civil.”133
Acest rol poate merge până la corectarea unor „scăpări de procedură” ale instanţei. De exemplu,
procurorul poate invoca excepţia incompatibilităţii care est eo excepţie de procedură absolută prin
care se solicită respectarea normelor imperativ de organizare judiciară.
Sub aspetul rolului activ al judecătorului trebuie reţinută în termenii art. 129 Codeul de
procedură civilă, obligaţia instanţei de a pune, din ofociu, în dezbaterea părţilor orice împrejurări de

129
vezi infra p ….;
130
pentru o altă clarificare a se vedea J. Leş “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”. Ediţia a 2-a; Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 158; > pentru acest autor procurorul are calitatea de parte alăturată când intervine într-un
proces declanşat deja între părţile principale.”
131
M. Tobârcă, “Excepţiile …” Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 57; V.M. Ciobanu, G. Boroi, “Dreptul procesual civil.
Curs selectiv. Teste grilă.”, Ediţia a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 240;
132
J. Leş, loc. cit. “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.”, p. 156;
133
J. Leş, loc. cit. “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.”, p. 162;

33
fapt sau de drept care ar pute duce la deylegarea cauzi, chiar dacă acestea nu sunt menţionate în
cererer sau întâmpinare, precum şi îndatorirea, de a da părţilor îndrumări cu privire şa drepturile şi
obligaţiile ce le revin în proces, în cazul în care nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de
mndatarii prevăzuţi de r. 68 alin. 5, Codul de procedură civilă.134
Date fiind aceste îndatoriri ale judecătorului/instanţei putem observa că în privinţa apărărilor
pe fond şi a excepţiilor relative, există o identitate de regim. Cum majoritatea excepţiilor de
procedură sunt relative, am putea considera că excepţiile în cauză au acelaşi regim cu noţiunea de
comparat. Însă, aşa cum am exemplificat135, rxistă şi excepţii de procedură absolutăpe care instanţa
trebuie să le invoce din oficiu sub diferite sancţiuni.
•• Şi sub raportul întrebării referitor la etapa în care pot fi invocate există deosebire de regim
juridic între excepţiile de procedură şi apărările pe fond. Înainte de a răta în ce constau, se impune să
reţinem clasificarea excepţiilor procesuale, după criteriul caracterului de ordine publică sau de
ordine privată al normei juridice încălcate, în excepţii absolute, respectiv, excepţii relative. Cele
absolute pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază
a judecăţii, deci chiar în apel sau recurs. Excepţiile relative pot fi invocate numai de partea
interesată şi numai într-un anumit termen „in limim litis” (prima yi de înfăţişare ce a urmat după
această neregularitate şi înainte de a se pune concuzii în fond)136.
În judecata în prima instanţă excepţiile de procedură trebuie invocate prin întâmpinare sub
sancţiunea decăderii (art. 118, alin 2). Această sancţiune intervine numai în legătură cu excepţiile de
procedură relative invocate în termenul legal imperativ, pentru că cele absolute pot fi invocate
oricând. Spre deosebire de excepţia de procedură relativă, apărarea pe fond poate fi făcută în tot
cursul procesului137. Deşi autoarea M. Robârcă este de părere că sancţiunea decăderii poate fi
întâlnită în privinţa apărărilor pe fond, doar în situaţia prevăzută de art. 294, alin. 1, Codul de
procedură civilă (care nu îngăduie cereri noi în apel), şi pote nuanţa răspunsul dacă e să analizăm
art. 118 alin. 2 şi 3. Autorul J. Leş consideră că „nedepunerea intâmpinării îl expune totuşi pe pârât
la anumite consecinţe defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea
pârâtului din dreptul de a mai invoca imprejurări de fapt sau de drept – deci, apărări pe fond, ? – în
sprijinul apărării sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în
contadictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii de chemări în judecată.

134
J. Leş, loc. Cit, p. 339
135
intre, p….
136
V.M. Ciobanu, G. Boroi, “Dreptul procesual civil. Curs selective. Teste grilă.” loc. cit., p. 237 ;
137
M. Tobârcă, “Excepţiile …”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 51;

34
Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot di invacte de către
pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare.”138 Aceeaşi soluţie rezultă şi din înterpretarea
„per a contrario” şi dispoziţiilor art. 118, alin. 3, în cazul în care pârâtul este asistat de avocat, ori
eşri reprezentat. Pe lângă excepţii şi dovezi se face vorbire şi de „toate mijloacele sale de apărare
despre care se va face vorbire în închierea de şedinţă”. Având în vedere cele două opinii, reţinem la
deosebiri în primă instanţă că „apărarea pe fond” poate fi făcută oricând însă cu câteva remarci.
Pârâtul care nu arată toate apărările sale în ori excepţii în întâmpinare, se va putea apăra tot în fond,
dar numai pe problemele de drept ridicate de reclamant, iar în privinţa excepţiilor, se va apăra doar
prin cele absolute.
Invocarea excepţiilor procesuale de procedură în etpa apelului se face ţinând cont de
caracterul profund sau relativ al mijlocului de apărare procesual în cauză şi de prevederile art. 294
Codul de procedură civilă. Astfel, excepţiile absolute pot fi invocate direct în apel, fără restricţii,
căci ordinea publică impune o atare soluţie. Excepţiile relative pot fi valorificate şi ele în faţa
instanţei de apel dar numai dacă au fost invocate „in limine litis” în faţa instanţei de fond, iar
aceasta le-a respins ca nefondate sau inadmisibile. Totuşi excepţiile relatice care vizează însăşi
hotărârea atacată pot fi ridicate pentru prima dată în apel, întrucât asemenea neregularităţi
procedurale nu ăuteau fi invocate în faţa instanţei de fond.139 Pe de altă parte, art. 294, alin. 1 teza a
2-a ? expres: „excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate
cereri noi”, în condiţiile în care cererile noi sunt inadmisibile în apel. Faţă de apărările pe fond, ne
putem întreba în ce măsură sintagma „alte asemenea mijloace” are o sferă de aplicare largă. Să aibă,
sub aspectul invocării în apel, un regim identic cu excepţiile de procedură?
Deşi se consideră în doctrină că e nevoie de o interpretare logică care să prevaleze, în
sensul că „legea are în vedere atât apărările de drept material (plata, novaţiunea obligaţiei etc.) cât şi
apărările procedurale”140 aceasta nu trebuie să fie absolutizată, căci o apărare pe fond poate fi o
cerere nouă. De aici rezultă deosebirea: în timp ce excepţiile de procedură (procesuale, în extenso)
nu pot fi în nici o situaţie considerte cereri noi, apărările pe fond pot fi cereri noi, în apel şi, drept,
declarate inadmisibile. Am putea susţine chiar că cel mai probabil o apărare pe fond este o cerere
nouă prin care se tinde valorificarea unor pretenţii noi, din moment ce, atunci când legimitorul a

138
J. Leş, loc. cit., p. 375;
139
J. Les, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”, Ed. All Bick, Bucureşti, 2005, p. 769;
140
J. Leş, loc. cit., p. 770; V.M. Ciobanu, “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol II, ed. Naţional, Bucureşti,
1997, p. 357;

35
considerat că o apărare pe fond nu este cerere nouă, a menţionat-o expres. Avem în vedere art. 294,
alin. 2 teza finală în care se prevede: „De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală.”
În etapa recursului invocarea excepţiilor de procedură se face ţinându-se cont de art. 162,
304 şi 305 din Codeul de procedură civilă. Cum majoritatea excepţiilor de procedură sunt relative,
ele vor putea fi invocate numai de aprtea ocrotită prin norma încălcată şu numai la prima zi de
înfăţişare ce a urmat săvărşirii neregularităţilor procedurale. Ex: excepţia de recuzare, excepţia de
necompetenţăteritorială relativă şi excepţia nelegalei citări etc. Spre deosebire, apărările pe fond pot
fi invocate oricând, asemănându-se din acest punct de vedere cu excepţia de fond141. În ceea ce
priveşte invocarea excepţiilor de procedură de ordine publică, ne rezumăm la a sublonia cu acest
prilej că ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a
împrejurărilor de fapt în afara dosarului.
*** O a treia categorie de deosebiri ]ntre excepţiile de procedură şi apărările de fond ţine de
modul lor de soluţionare. Vom face referire la problema priorităţii în soluţionare a excepţiilor faţă
de apărările în fond şi la actelede procedură prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra lor.
Cele doup instituţii se deosebesc prin ordinea în care instanţa de judecată trebuie să le
resolve. Aşa cum art. 137 alin, 1 prevede “instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de
procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fon sa
pricinii.” Aceasta este o regulă fundamentală în materie care are o mare utilitate practică,
realizându-se o claritate adecvată în soluţionarea cauzii. Apărărole pe fond presupun, în mod
necesar o cercetare a findului pricinii, find deci lăsate la urmă.
În privinţa actelor de procedură prin care se pronunţă instanţa de judecată reţinem că pentru
apărările pe fond avem o hotărâre finală – sentinţă sau decizie căci numai în urma administrării
probelor şi a dezbaterilor contradictorii şi poate ajunge la o concluzie în privinţa temeiniciei
acestora. Cât priveşte excepţiile, înstanţa se pronunţă prin încheiere sau hotărâre, diferit, în funcţie
de soluţia la care se opreşte. Dacă excepţia este întemeiată va fi admisă prin încheiere – atunci când
instanţa rămâne în continuare investită, dispunând astfel acordarea unui nou termen – sau prin
hotărâre – atunci când se pronunţă declinarea competenţei, primarea, respingerea sau anularea
cererii. Dacă instanţa consideră că excepţia ridicată nu este întemeiată o respinge printr-o încheiere,
interlocutorie, asupra căreia nu mai poate reveni, şi va continua judecata. Încheierea, de admitere
sau de respingere a excepţiei, va putea fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul, afară
numai dacă legea nu prevede în mod expres altfel – ex: art. 34 alin, (1) Codul de procedură civilă –

141
M. Tobârcă, “Excepţiile …”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 51;

36
încheiere prin care s-a încuvinţat sau respins obţinerea ca şi cea prin care s-a încuvinţat recuzarea,
nu este supusă la nici o cale de atac.142
**** A patra, şi ultima categorie de deosebiri, constă în evidenţierea planului efectelor
juridice, punctând trei probleme: dobândirea/nedobândirea autorităţii/puterii de lucru judecat,
prerogarea de competenţă şi timbrarea.
Înainte de a sublinia deosebirea dintre excepţiile de procedură şi apărările pe fond din prima
perspectivă, este judicios să reţinem câteva idei de inspiraţie doctrinală. Prin urmare considerăm ca
autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat exprimă aceeaşi idee, dar pe planuri diferite:
autoritatea exprimă ideea de găsire şi conservare a adevărului, iar puterea exprimă ideea de
supunere a acestui adevăr în câmpul relaţiilor juridice. Amândouă sunt prezumţii absolute: „prima
pribeşte adevărul stabili, a doua – implicaţiile stabilirii adevărului de către un organ juridicţional, în
formele şi condiţiile prescrise de lege”143. Elementele lucrului judecat sunt cele arătate de art. 1201
Codul civil144, text ce s ereferă la tripla identitate de : părţi (iadem Conditio personarum), obiect
(iadem res) şi cauză (iadem causa)145. Se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care
acţiunea s-a judecat în fond, nu şi atunci când a fost judecată în temeiul unei excepţii procesuale.
Astfel, dacă pârâtul opune cu proces o apărare pe fond, hotărârea judecătorească pronunţată va avea
putere de lucru judecat asupra fondului dreptului. Dacă, dimpotrivă, pârâtul opune o excepţie, acest
efect nu se mai produce.146 În consecinţă, după ce termenul se împlineşte sau procedura este
restabilită şi dreptul şi acţiune în sens material al reclamantului nu s-a prescris extinctiv, acesta
poate să introducă o nouă acţiune împotriva aceluiaşi pârât, pentru acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Este cazul unor excepţii de procedură, cum ar fi: excepţia de necompetenţă, de incompatibilitate, de
recuzare, lipsei procedurii de citare, de litispendenţă, de conexitate etc. 147
O altă deosebire ce ţine de efecte apare în privinţa prerăgării de competenţă, definită 148 ca
„situaţia în care o instanţă competentă să soluţioneze cereri în care a fost sesizată de către reclamant
devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă superioară
sau a convenţiei părţilor să rezolve cereri care, în mod obişnuit nu intră în competenţa sa.”

142
M. Tobârcă, „Excepţiile ... „, loc. cit., p. 60;
143
Al. Bocaci, “excepţiile de procedură în procesul civil”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 147-148;
144
art. 1201 Codul civil: “Este lucrul hzdecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe
aceeaşi cauză şi este între aceleaţi părţi, făcută de ele şi contra lor în aceeaşi calitate”;
145
Noţiunea de cauză la care ne referim este aceea de cauya a cererii de chemare în judecată;
146
M. Tobârcă, “Excepţiile … “, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 60;
147
există şi excepţii procesuale, dar de fond (Ex: excepţia autorităţii de lucru judecat, a prescriptiei) care, ca şi apărările
pe fond făcute în procesul iniţial, împiedică o nouă sesizare a instanţei. Dar, şi aici, ca şi la excepţiile de procedură,
cauza de ineficienţă a celei de-a doua cereri, nu priveşte fondul, ci probleme ridică pe cale de excepţie.
148
V. M. Ciobanu, “Tratat theoretic şi practice de procedură civilă”, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 433;

37
 În esenţă, trebuie să reţinem că numai apărarea pe fond nu şi excepţia, poate să atragă o
prerpgare de competenţă, pentru că, în majoritatea cazurilor, apărându-se pe fond, pârâtul invocă
„contra drepturi” ce ar putea fi invocate numai în apărări, nu şi pe cale de acţiune, „astfel încât în
privinţa lor, nu se poate spune că în mod obişnuit nu sunt de competenţa instanţei care a fost
sesizată cu cererea principală.”149
În sfârşit, între apărările în sens restrâns şi excepţiile procesuale de procedurală există
deosebiri, în privinţa timbrajului. Am arătat ca punct de asemănare că în mod obişnuit nici unul
dintre aceste mijloace de apărare nu este supus taxei juridice de timbru şi timbrului judiciar. Dacă
aşa stau lucrurile cum râmâne cu aplicarea dictonului: „qui dicit de uno de altero negat? Răspunsul
este dat de practică, unde pârâtul se apără sub forma contraacţiunii, formulând o cerere
reconvenţională. În condiţiile art. 119 alin. 2 Codul de procedură civilă150, cererea reconvenţională
trebuie să îndeplinească condiţiile prevâzute pentru cerera de chemare în judecată, deci inclusiv în
ce priveşte timbrajul. De vreme ce este o adevărată acţiune, cererea reconvenţională trebuie să
cuprindă elementele prevîzute de art. 112, pct. 4 Codul de procedură civilă151 - motivele de fapt şi de
drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de drept trebuie să se concretizeze în temeiul juridic
pe care se sprijină cererea reclamantului. Cu alte cuvinte trebuie să arate de ce reclamantul iniţial
„nu are dreptate”, realizându-se în acelaşi timp o ofensivă şi o apărare pe fond. Coroborând aceste
elemente putem susţine că apărarea pe fond făcută printr-o cerere reconvenţională se timbrează. De
asemenea, se va aplica şi un timbru judiciar. Deci, spre deosebire de excepţiile procesuale de
procedură care nu se timbrează niciodată, uneori, apărările pe fond, se timbrează.

Delimitarea excepţiilor de procedură de excepţiile de fond

Aşa cum excpţiile de procedură nu trebuie confundate cu apărărirle pe fond, la fel de bine
ele nu trebuie confundate cu excepţiile de fond. Cele două noţiuni de comparat prin prisma
conţinutului şi a sferei de comparare pot fi rivite ca două subclase ale noţiunii de excepţii
procesuale. Aceste pot fi clasificate în funcţie de 3 criterii autonome ce se pot suprapune. După
obiectul lor excepţiile procesuale pot fi: excepţii de procedurăî sau excepţii de fond. După efectul pe
care tind să-l realizeze pot fi excepţii delatorii sau ? , iar după caracterul de ordin publică sau de

149
M. Tobârcă, “Excepţiile …”, loc. cit., p. 61;
150
art. 119, alin 2 Codul de procedură civilă: “Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată.”
151
Art. 112, pct. 4 Codul de procedură civilă: “arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cerea”;

38
ordin privată al normei juridice încălcate pot fi excepţii absolute sau relative. Posibilitatea
suprapunerii criteriilor de clasificate face posibilă discuţia referitoare la excepţii de procedură
absolute sau relative, ori dilatorii sau ?.152
Pentru că excepţiile de procedură şi excepţiile de fond sunt deopotrivă excepţii procesuale,
remarcile făcute vis-a-vis de apărările pe fond (ca asemănări sau ca deosebiri) le apropie.
„Caracteristica esenţială şi comună e celor două categorii de excepţii este aceea că ele nu pun în
discuţie fondul dreptului.” Din acest punst de vedere – şi numai dinacest puncte de vedere –
dinstincţia dintre ele este aproape inutilă. Totuşi, dincolo de polemicile terminologice vizăm aici
respingerea numirii clasei gen: excepţii de procedură şi a claselor specie: excepţii de procedură
propriu-zise şi excepţii de fond – constantăm că e nevoie de o analiză pragmatică care să evidenţieze
elementele de diferenţiere. Acestea vor permite o mai buna înţelegere şi utilizare a noţiunilor.
Interesul distingerii e unul major dacă e să privim problema într-un aproş de drept comparat. Spre
exemplu, legislaţia şi doctrinele franceze nu cunosc instituţia excepţiilor de fond, însă noul cod de
procedură civilă din Franţa (ci-apris NRPC) reglementează o instituţie care nu există la noi, aceea a
finelor de neprimire (les fins de non-recevoire).153
2.2.1 Principala deosebire vine chiar din criteriul de clasificare: obiectul lor. Astfel, dacă
excepţiile de procedură sunt acele mijloace procesuale prin care se invocă neregularităţi procedurale
referitoare la compunerea sau constituirea instanţei, competenţa acesteia şi procedura de judecată,
prin obiectul lor, excepţiile de fond sunt cu totul altele. Prin ele se invocă lipsuri referitoare la
exerciţiul dreptului de acţiune. Ţinând cont de faptul că enumerăm: capacitatea procesuală, calitatea
procesuală, dreptul şi interesul ca fiind condiţiile de exerciţiu ale acţiunii, rezultă cu necesitate că
lipsa uneia sau mai multora dintre ele constituie temei pentru invocarea unei excepţii de fond.
Considerăm, prin urmare, că trăsătura comună a excepţiilor de fond se desprinde din însăşi noţiunea
acestora, anume ca sunt în strânsă legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, mai exact, cu exerciţiul
dreptului la acţiune. Rezultă că în categoria excepţiilor de fond ar trebui incluse acele excepţii care
au ca obiect invocarea unor lipsuri referitoare la condiţiile exercitării dreptului la acţiune, precum si
acele excepţii care sunt străns legate de dreptul la acţiune ( de componentele acestuia). 154
2.2.2. După ce am detaliat in ce anume constă deosebirea dintre noţiunile comparate putem
aborda problema calificării câtorva excepţii procesuale ca fiind de procedură sau de fond. Având in

152
însă aceste discuţii vor fi făcute pe larg în partea consacrată clasificărilor excepţiilor de procedură: I A, b), 2;
153
discuţia va fi detaliată în partea consacrată comparării excepţiilor de procedură cu noţiunea de ? de neprimire, pe care
unii autori au încercat să împartă doar pentru a li se face citirea formelor fără fond;
154
V. M. Ciobanu, G. Boroi;

39
vedere ideile reţinute anterior vom califica excepţii de fond : excepţtia de prematuritate ( ce
realizează faptul că dreptul nu este actual)155, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de calitate
procesuală şi excepţia lipsei capacităţii procesuale. Acestea sunt la modul cel mai evident, chiar
dacă excepţia lipsei capacităţii procesuale este tratată în art. 161 Codul de procedură civilă sub
titlul : „excepţiile de procedură şi excepţia de lucru judecat”. Într-o a doua categorie putem include
prescripţia şi puterea de lucru judecat, excepţia caracterului subsidiar ala acţiunii in constatare faţă
de acţiunea in realizare, excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia inadmisibilităţii apelului
împotriva unei hotărâri definitive, a inadmisibilităţii recursului împotriva unei hotărâri irevocabile,
excepţia imunităţii de jurisdicţie etc.
2.2.3 În această ordine de idei credem ca este binevenită discuţia referitoare la calificarea :
excepţiei procesului rău purtat, sau într-o latină mai doctă: „exceptio mali procesus”. Această
instituţie juridică cunoaşte aplicaţii atât în dreptul civil material(art. 1351 – în materia răspunderii
vânzătorului pentru evicţiune şi art. 1672 alin. 2 – în materie fidejusiune), cât şi în dreptul procesual
civil atunci când se analizează cererea de chemare în garanţie ca formă de intervenţie forţată a
terţilor în procesul civil.
Această „excepţie” ridică problema calificării şi în rândul excepţiilor procesuale de fond sau
în rândul apărărilor pe fond. Pentru a putea da răspunsul corect este necesar ca, mai întâi să
înţelegem corect mecanismul ei. Din perspectiva dreptului civil material trebuie analizat art. 1351
din Codul Civil. În esenţă acesta dispune că, în cazul în care cumpărătorul s-a judecat cu ? său, fără
să-l cheme în garanţie pentru evicţiune, pe vânzător şi-a pierdut procesul,iar apo îl acţionează pe
vânzător spre a răspunde pentru evicţiune, acesta din urmă, invocând excepţia „mali processus”
scapă de obligaţia de garanţie156. Va trebui însă ca vânzătorul să dovedească faptul că ar fi avut
mijloace suficiente cu care, participând la judecată în primul proces, ar fi putu obţine respingerea
cererii formulate de terţ, împotriva cumpărătorului, şi deci culpa aparţine beneficiarului garanţiei de
evicţiune, care nu i-a dat posibilitatea să îl apere. Mecanismul este un joc al diligenţelor
cumpărătorului şi vânzătorului – totul pentru a securiza vânzarea realizată. Obligaţia vânzătorului de
a garanta pentru evicţiune este o obligaţie legală, dar mai ales una de rezultat. În consecinţă, el
trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a păstra bunul care a făcut obiectul vânzării –

155
excepţia are success doar în cazul acţiunilor în realizare, nu şi în cel al acţiunilor în constatare, “când dreptul se
constată în starea în care se află” < M. Tobârcă, “ Excepţiile … “ Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 121;
156
art. 1351, Cod Civil: “dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanţă cu învingătorul său, fără să cheme în
cauză pe vânzătorul, şi a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicţiunem de va proba că erau mijloace să
câştige judecata.”

40
cumpărării „în mâinile” cumpărătorului şi chiar mai mult decât atât. Articolul 1672, alin. 2 157 Codul
civil consacră un mecanism asemănător. Astfel, ? ce a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal
nu are ? împotriva acestuia, dacă în timpul plăţii, debitorul ar fi avut mijloace de a declara stinsă
datoria sa, c va trebui să îl acţioneze pe creditor, pentru a obţine înapoierea sumei plătite.158
Din perspectiva dreptului procesual civil trebuie avute în vedere prevederile art. 60 alin. 1
Codul de procedură civilă, care dispune că practic „poate să cheme în garanţie o altă persoană
împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în
garanţie sau în despăgubiri”. Deşi chemarea în garanţie constituie o simplă facultate, iar nu o
obligaţie pentru părţi, faţă de precizările din Codul Civil, aceasta apare ca o diligenţă necesară,
numită să preîntâmpine alte „probleme”/litigii şi să consolideze implicit dreptul de proprietate
dobândit – prin efectul contractului de vânzare-cumpărare. În cazurile arătate de lege, dacă nu alege
calea incidentală, garantatul se expune la riscul de a nu mai putea sa îşi valorifice ulterior pretenţiile
împotriva garantului.159
Acestea fiind precizate, ce este „exceptio mali procesus”? o apărare pe fond sau o excepţie
procesuală pe fond? Ar putea fi considerată o apărare pe fond ca şi alte exemple din dreptul civil
material (Ex: exceptio non adimpliti contractus, exceptio plurium concubiutium), pentru că garantul
chemat în judecată ca să îndeplinească obligaţia lui de a garanta împotriva evicţiunii va arăta că el
era proprietarul bunului vândul, relevând şi discutând fondul litigiului. Arătarea dreptului său şi
demonstrarea lui, chiar de ar fi o „probativ diabolica” ar reprezenta mijlocul cel mai la îndemână ca
să câştige judecata.
Dar, aceeaşi „exceptio mali processus” ar putea fi considerată şi o excepţie, procesuală de
fond: excepţia procesuală pentru că nu ar pune în discuţie fondul; de fond pentru că ar fi în strânsă
legătură cu dreptul la acţiune. Astfel garantul ar putea susţine că, dacă el îl chema în judecată pe
învingător, avea câştig de cauză bazându-se fie şi numai pe invocarea de excepţii procesuale. Aşa
făcând nici nu era nevoie să facă „probatia diabolica” ca să-l apere pe învins şi să-şi îndeplinească
„a la lettri” obligaţia asumată faţă de acestea, căci ar fi atins rezultatul promis.160
Răspunsul nu este unul de genul unei alegeri între două alternative, ci unul care să reunească
variantele. E o a treia soluţie pe care o şi argumentăm. Exceptio mali processus are o natură dublă:

157
Art. 1672, alin. 2 Codul Civil: “Când ? a plătit, fără să fi fost urmărit şi fără să fi fost înştiinţat pe datornicul
principal, nu v aavea nici un regres contra acestuia în cazul când în timpul plăţii, datornicul ar fi avut mezin – mijlocul –
de a declara strânsă datoria sa; îi rămâne dreptul de a cere înapoi de la creditor banii daţi”> pe „actio de in rum arso”;
158
V. M. Ciobanu, G. Boroi, „Drept procesoral civil. Curs subiectiv” Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 88;
159
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. Cit., p. 88;
160
eşecul acţiunii învingătorului consolida dreptul cumpărătorului;

41
este şi o apărare pe fond, dar şi o excepţie procesuală de fond. Textele din Codul Civil vorbesc de
„mijloacele”/”meziu”=mijloc, necesare pentru a apăra pe garantat. Nu se indică expres categoria
apărărilor pe fond, ori categoria excepţiilor procesuale. Ubi idem ratio est, idem solutio. Pentru
identitate de raţiune prin „mijloace” se înţelege atât una cât şi cealaltă. De altfle, ele sunt deopotrivă
mijloace procesuale de apărare.161
În afară de argumentul interpretării textelor vizate (art. 1351 şi art. 1672 alin. 2, Codul civil)
poate fi adus şi un argument ieşit din practica judecătorească. Dacă ne punem întrebarea : Cum
anume se câştigă un proces civil, o juecată – cum spune Codul Civil, vom răspunde negreşit că: fie
invocând exepţiile procesuale, fie făcând apărări pe fond, fie folosindu-ne de ambele. Deci în sfera
de aplicare a excepţiei procesului rău purtat între atât cazurile în care se folosesc exclusiv doar
excepţii ori doar apărări pe fond, cât şi cazurile în care „se face uz” de toate „armele” procesuale
disponibile. Continuând linia formulărilor din Codul Civil am putea chiar susţine că puţin importă
mijlocul procesual de apărare, atâta vreme cât rezultatul este atins.

2.3 Delimitarea excepţiilor de procedură de finele de neprimire

Finele de neprimire sunt o instituţie juridică aparte. Care trebuie analizată comparativ cu
instituţia excepţiilor de procedură. Deşi primul element al comparaţiei aparţine sistemului de drept
francez, fiind reglementat de art. 122-126 din NCPC, interesul comparaţiei este propriu sistemului
nostru de drept. Acesta, deoarece, în mod constant, nu există opinii ale specialiştilor români care
susţineau fie adoptarea instituţiei străine alături de cele existente, fie chiar înlocuirea soluţiei
autohtone cu cea de inspiraţie franceză. În legătură cu acest aspect, reţinem doar că finele de
neprimire nu s-au impus în doctrina şi jurisprudenţa noastră pentru că în sistemul nostru existau deja
instituţii juridice care acopereau toate cazurile posibile şi critica formelor fără fond era deja o lecţie
bine învăţată.162
Constituie o fine de neprimire orice mijloc care tinde să ducă la inadmisibilitatea cererii
adversarului, fără un examen asupra fondului, pentru lipsa dreptului de acţiune precum lipsa de
calitate, lipsa de interes, prescripţia, termenul prefix, lucrul judecat.163
161
aşa cum am arătat ?, în partea consacrată asemănărilor dintre cele două instituţii juridice;
162
E. Herovianu, “Principiile ..”, p. 223, citat în V.M. Ciobanu, loc. cit., vol. 2, p. 113: “străinii de tradiţiile şi de
spiritual dreptului nostrum de procedură, străini de limita noastră juridică, care oricât de plină de neologism ear fi, nu s-a
putut încă încorpora, termenii aceştia n-au nici o valoare practică şi nici o raţiune de a foi con?:”
163
v. art. NCPC: “constitue un fin de non recevoir tout ? qui tend a faire declarer l’adversaire irrecevable in sa demande,
sana examen au fond, pour defant de droit d’agir, tel le defant de qualite, le difant d’interit, la prescription, le dilai
prefix, la cleosi jugu”.

42
 Finele de neprimire sunt mijloace de apărare în natură juridică mixtă, ele se aseamănă cu
excepţiile în privinţa terenului pe care sunt plasate dezbaterile (pârâtul, fără să pună în discuţie
fondul cererii, o paralizează înainte de a se discuta conflictul dintre părţi). Pe de altă parte, se
aseamănă şi cu apărările pe fond prin efectele lor pentru că antrenează un eşec definitiv al cererii de
chemare în judecată. În dictrina franceză164 se disting trei niveluri ale drepturilor privitoare la un
proces:
1) dreptul substanşial
2) dreptul de a acţiona
3) dreptul de a face acte de procedură.
Fiecărui nivel îi corespunde o apărare. Apărarea asupra fondului priveşte dreptul substanţial.
Finele de neprimire corespund dreptului de a acţiona, iar excepţiile de procedură sunt în legătură cu
actele de procedură. Finele de nevaloare (fins de non valoire) – ce a căzut în desuetudine 165 pune în
discuţie însuşi dreptul la acţiune şi atrage sancţiunea inadmisibilităţii cererii având rolul unui
instrument de poliţie procesuală. „în acelaşi timp, finele de neprimire poate să exprime refuzul
legiuitorului de a acorda acţiune în justiţie acelora care sunt supuşi prevederilor sale,”166
Justiţia juridică analizată prezentă şi deosebiri faţă de excepţiile procesuale şi faţă de
apărările pe fond. Astfel, dacp excepţiile în sistemul francez constituie un obstacol definitiv pentru
acţiunea în care au fost invocate, finele de neprimire doar tind la a face cerea adversarului
iandmisibilă – art. 122 NCPC: „... tend a faire declarer l’advesaire irrecivable in sa demande”. Dacă
obstacolul iniţial a fost depăşit, o nouă acţiune va putea fi intentată (art. 123 NCPC). Finele de
neprimire pot fi invocate în orice stare a pricinii (ca şi apărările pe fond), ele putând fi acceptate / ori
ca cel care îl invocă să justifice vreo pagubă şi fără ca inadmisibilitatea sp rezulte din vreo dispoziţie
expresă (art. 124 NCPC).
Spre deosebire de apărările pe fond, finele de neprimire nu poartă asupra fondului dreptului.
Aceste asenămări şi deosebiri sunt specifice dreptului procesual civil francez. Interesul
realizării comparării este, însă, unul propriu dreptului civil român. Concluzia ce trebuie reţinută aici
este: fiecare sistem de drept îşi amenajează instituţiile juridice în conformitate cu tradiţiile proprii,
având deopotrivă ca scop realizarea optimă a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, pentru aceleaşi
probleme, mai multe variante sunt posibile. Soluţia legiuitorului nostru nu este, deci, unica soluţie,

164
J. Hiron, “Droit judiciaire prive”, Montchrestien, 1991, p. 87; H. Montulskz, “Le droit subjectif et l’action in justice”,
Ecrits, Etudes et notis de procedure civile, Paris, 1573;
165
J. Vincent, S. Guichard, “Procedure civile”, 24eme edition, Dalloz, 1996, p. 134;
166
L. Cadut, “Droit judiciaire prive”, deuxieme edition, Litic, 1998, P. 434;

43
nici ce ami bună dintre toate câte există. Analizând cele două sisteme părocesuale pe problema
apărărilor în sens larg observăm că noţiunea de excepţii de procedură, în dreptul francez este mult
mai strict încadrată decât în sistemul nostru.
Severitatea acestui regim juridic se explică prin preocuparea legiuitorului francez „ de a nu
favoriza manoperele dialtorii ale pledanţilor de rea credinţă”. Acest regim rezultă din articolul74
NCPC care dispune că excepţiile trebuie, sub sancţiunea inadmisibilităţii, să fie invocate simultan şi
înainte de orice apărare pe fond su fine de neprimire. Aceeaşi este soluţia chiar şi atunci când
regulile invocate în sprijinul excepţiei ar fi de ordine publică.”167

2.4. Delimitarea excepţiilor de procedură de inadmisibilităţi

Legată de problema noţiunii de fine de neprimire sau de nevaloare este şi încercarea de a

delimita excepţiile de procedură de inadmisibilităţi, văzute ca o categorie de sine stătătoare în rândul
mijloacelor de apărare. Forţa de secţie a exemplului francez a determinat unii autori să promoveze
ideea necesităţii recunoaşterii categoriei juridice a inadmisibilităţilor.168 Resâacţia, pe deplin
justificată şi bine argumnetată, nu a întârziat să apară.169
Teza era aceea că „inadmisibilităţile constituie mijloace de apărare cu o natură juridică
mixtă: diferă de apărările de fond – şi se apropie de excepţiile de procedură – rpn obiectul lor ...
diferă de eexcepţiile de procedură – şi se apropie de apărăriel de fond – rpin rezulatele lor”, pentru
ca, în final, să fie cinsiderate excepţii peremtorii de fond170
Antiteza respinge construcţia juridică precedentă arătându-se, în esenţă, că se omite faptul că
inadmisibilităţile nu prin discuţie fondul dreptului. Astefl, obiectul excepţiei de inadmisibilitate nu
vizează numai dreptul reclamantului de a sesiza instanţa. De asemena, aprecierea efectelor
inadmisibilităţilor ca fiind mai energice decât cele ale excepţiilor după modul francez, nu este
corectă în sistemul nostru; aceasta, deoarece, excepţiile nu au întotdeauna un efect provizoriu 171, iar
inadmisibilităţile nu sting întotdeauna acţiunea definitiv şi irevocabil.172

167
Girard Couchey, “Procedure civile”, 9eme edition, Sirez, Delloy, 1996, p. 128;
168
D. Radu, G. Popescu, “aspecte teoretice şi practice ale excepţiei de inadmisibilitate în procesul civil”, în R.R.D., nr
9/1987, p. 44-52;
169
V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Probleme privind excepţiile procesuale”, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 147-155;
170
V.M. Ciobanu, “Tratat theoretic şi practice de procedură civilă”, vol. II,, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 122;
171
de exemplu: excepţia lipsei dovezii de reprezentant, deşi începe prin a fi dilatorie, poate duce la anularea cererii dacă
în termenul acordat de instanţă lipsa nu se acoperă;
172
de exemplu: dacă o acţiune a fost respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, ea poate fi
introdusă cu recurs de o persoană ce justifică legitimitatea procesuală;

44
 Trebuie deopotrivă reţinut că în Codul de procedură civilă se vorbeşte de excepţii de
procedură şi excepţii de fond, astfel încât prin acceptarea unei alte clasificări s-ar încălca nu numai
litera, dar şi spirirul textului.173
În realitate, inadmisibilităţile nu au conţinut şi o sferă de aplicabilitate a lor. Clasificarea
excepţiilor procesuale în excepţiile de procedură şi excepţiile de fond, răm’ne pe mai departe
valabilă, astfel încât inadmisibilităţile sunt fie din prima categorie, fie din a doua. În orice caz ele au
ca punct comun o anumită soluţie pe care o va pronunţa instanţa. În cazul admiterii lor, se va
respinge cerera ca inadmisibilă. „deci, noţiuneaa de inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul
spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii. Se observă că respingerea
cererii ca inadmisibilă este în legătură numai cu excepţiile dirimante, dar că nu toate excepţiile
dirimante duc la inadmisibilitate.”174
Din practica judecătorească pot fi date ca exemple: excepţia de inadmisibilitate a recursului
declarat împotriva unei hotărâri invocabile – care este de fapt o excepţie de fond, pentru că priveşte
exerciţiul dreptului la acţiune,175excepţia de inadmisibilitate a apelului176/recursului177 făcut
împotriva unei încheieri premergătoare luată separat – este tot o excepţie de fond, excepţia de
bânecompetenţă generală, în cazul în care o cerere este adresată instanţei deşi era în realiate de
competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională – este o excepţie de procedură.
În toate aceste cazuri observăm că se invoică o excepţie procesuală de fond sau de procedură
– deci instituţii juridice de sine stătătoare şi nu inadmisibilităţi în sensul tezei critice. Comun este
doar rezultatul : cererea este respinsă ca inadmisibilă.

2.5 Delimitarea excepţiilor de procedură de excepţia de neconstituţionalitate

În desfăşurarea unui proces civil pe lângă excepţiile procesuale pe care le-am arătat (de
procedură şi de fond) poate fi invocată şi o excepţie de neconstituţionalitate. Pentru că este invocată
în timpul unui proces aflat în desfăşurare, în faţa instanţelor judecătoreşti şi pentru a consolida
poziţia procesuală a părţii care a formulat-o, se poate pune întrebarea: este ea o excepţie procesuală
ca şi cele analizate anterior?

173
M. Tobârcă, “ Drept procesual civil”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 492;
174
V.M. Ciobanu, “Tratat … “vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 123;
175
C.S.J. sec. com., dec. nr. 391/1994, “Dreptul” nr. 4/1995, p. 71;
176
conform art. 282, alin. 2, Codul de procedură civilă: “Împotriva încheierilor premergătoare …”
177
conform art. 299, alin. 1, teza a II-a, Coduld e procedură civilă; “Dispoziţiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod
corespunzător”;

45
 Doctrina are multe şi importante rezerve faţă de un eventual răspuns afirmativ 178. Totuşi, o
analiză temeinică, poate surprinde punctele de apropiere şi pe cele de deosebire.
Excepţia de necontituţionalitate este o formă a controlului de constituţionalitate a posteriori
realizat de Curtea Constituţională în virtutea art. 146, litera d) din legea fundamnetală şi a legii
organice nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii. Prin excelenşă, ea priveşte
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor reprezentând în egală măsură „o garanţie
constituţională a apărării intereselor lor.”179
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate poate fi privită ca un mijloc de apărare procesual
prin efectul căruia se înlătură de la aplicarea în spiţă în text de lege ce consacră o regulă de drept ce
contravine dispoziţiilor de forţă juridică superioară. Ceea ce particularizează instituţia juridică
analizată este natura normei juridice la care nu raportăm prin efectul excepţiei. Raportarea se face la
normele constituţionale care prevalează asupra tutuor celorlalte. Dacă în cazul excepţiilor de
procedură se invocă anumite nregulrităţi de procedură, iar în cazul excepţiilor de fond se invocă
lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, excepţia de neconstituţionalitate vine cu un
mecanism revoluţionar. Nu mai este purtată discuţia în sfera aplicării dreptului (prezumat corect şi
de aceea necontestat) la situaţia particulară dedusă judecăţii, şi se transferă discuţia pe terenul
normei juridice însăşi. Parte care se acoperă astfel nu mai spune că aplicarea dreptului (ca sumă a
normelor juridice ăn vigoare) este alta, ci susţine că însăşi norma juridică a cărei aplicare trebuie
realizată, este greşită, viciată, neconstituţională. Aceasta ar fi diferenţa specifică dintre noţiunile
comparate din care decurg altele.
Amintim în această ordine de idei câteva deosebiri. În primul rând excepţia e
neconstituţionalitate este judecată de o altă instanţă decât cea investită să soluţioneze cauza.
Compententă să judece este Curtea Constituţională pentru toate excepţiile „ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti camerei de arbritaj comercial”180. De asemenea, instanţa de contencios
admnistrativ, sesizată de o acţiune împotriva unei ordonanţe sau dispoziţii dintr-o ordonanţă a
Guvernului, dacă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de

178
V.M. Ciobanu, loc. cit.: “Chiar dacă, aşa cum pe bună dreptate s-a subliniat […], excepţia de neconstituţionalitate nu
poate fi încadrată fără reserve serioase în categoria excepţiilor procesuale, am apreciat că aoco este locul să ne ocupăm
de ea deoarece deşi prezintă particularităţi semnificative, oare, fără îndoială şi asemănările cu excepţiile procesuale”. P.
131;
179
I. Muraru, M. Constantinescu, “Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor în stat”, Dreptul nr.
9/1992, p. 7;
180
art. 146, litera d) din Constituţie: “Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: … hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitae privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj commercial…”

46
art. 29 ali. 1 şi 3 din legea nr. 47/1992 sesizează, prin încheiere motivată Curtea Constituţională şi
suspendă soluţionarea cauzei pe fond.181
În al doilea rând dacă efectul excepţiilor procesuale poate fi dilatoriu sau peremptoriu
efecrtul excepţiei de neconstituţionalitae poate fi considerat declinatoriu într-o primă fază, putând
deveni peremptoriu dacă excepţia a fost admisă, sau doar dilatoriu, dacă excepţia nu este admisă.
Articolul 29 ali. 5 din legea nr. 47/1992, republicată prevede ca pe perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate (a legii sau ordonanţei aplicabile speţei) judecarea cauzii se
suspendă (suspendarea este obligatorie indiferent de instanţa judecătorească înaintea căreia s-a
invocat excepţia).182 Aceeaşi soluţie este prevăzută şi de legea nr. 554/2004 a constenţiosului
administrativ. Astfel, instanţa de contencios administrativ suspendă soluţionarea cauzii pe fond. Este
un caz de suspendare legală de drept a judecăţii. Repunderea cauzii pe rol se face după pronunţarea
Curţii Constituţionale. Se va da termen cu citirea părţilor, numai dacă ordonanţa sau o dispoziţie a
acesteia a fost declarată neconstituţională. În caz cpntrar, respinge acţiunea ca inadmisibilă pe
fond.183
În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii
ridicate în altă cauză, sesizarea instanţei de contencios administrativ se va face în condiţiile art. 7
ali. 5 – procedura prealabilă nu este obligatorie – şi ale art. 11, ali. (1) – în termen de 6 luni – şi (2) –
pentru motiv temeinic şi după 6 luni, cu precizarea că termenele încep să curgă de la data publicării
deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.184
Rezultă o a treia deosebire: deciziile prin care Curtea Constituţională s epronunţă asupra
unei excepţii de neconstituţionalitae produc efecte „erga omnes”. În consecinţă, dispoziţia din lege
sau ordonanţă declarată neconstituţională nu se mai poate aplica în nici o altă cauză. Dacă aceeaşi
excepţie se mai invocă în alte pricini ea este respinsă ca fiind lipsită de obiect. Dacă, însă excepţia a
fost respinsă, ea poate fi invocată de alte părţi sau instanţe judecătoreşti în alte cauze şi Curtea se va
pronunţa din nou.185
În concluzie, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate într-un proces pendente este un
demers mult mai ambiţios decât acela de a invoca o excepţie de procedură sau de fond, dar
rezultatul în cazul admiterii este mult mai energic. Rămâne doar ca partea interesată să analizeze

181
art. 9, alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a continciosului administrativ
182
V. M. Ciobanu, G. Boroi, „Drept procesoral civil.” Curs selectiv. Teste Grilă, Ediţia a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 305;
183
art. 9, alin. 3 din Legea nr 554/2004 a Contenciosului administrative;
184
art. 9, alin. 4 din Legea nr 554/2004 a Contenciosului administrative;
185
V.M. Ciobanu, “Tratat … “ vol. II, Bucureşti, 1997, p. 139;

47
şansele de reuşită ale unui astfel de demers. Invocarea excepţiei de neconstituşionalitate doar în
scop de şicană este corectabilă de către instanţa de judecată în faţa căreia se invocă, căci instanţa
acţionează ca un prin filtru legal.186 Sesizarea Curţii se face numai atunci când aceasta constată că
este vorba de neconstituţionalitatea unei dispoziţii de care depinde judecata cauzii.187

186
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 136;
187
soluţia se aseamănă cu cea din dreptul comunitar care reglementează instituţia întrebărilor prejudiciale – questions
prejudicielles” < art. 173 TCE;

48
 Clasificãrile posibile ale excepţiilor de procedurã

Excepţiile procesuale pot fi clasificate în funcţiie de trei criterii: obiect, efectul spre care tind
şi caracterul normei juridice încãlcate. Avem aşadar, excepţii de procedurã sau excepţii de fond,
excepţii dilatorii sau peremptorii şi excepţii absolute sau relative.
Observãm cã aceste clasificãri vizeazã noţiunea-gen a excepţiilor procesuale şi nu noţiunea-
specie a excepţiilor de procedurã. Totuşi, dat fiind faptul cã cele trei criterii nu se exclud reciproc în
privinţa sferei de aplicare, putem considera cã ele se suprapun.
Vom realiza prin urmare, clasificarea excepţiilor de procedurã în funcţie de criteriile efectului
pe care tind sã îl realizeze şi de criteriul caracterului de ordine publicã sau de ordine privatã al normei
juridice încãlcate. În afara acestor douã criterii general acceptate î doctrinã, distingem alte douã.
Astfel, excepţiile de procedurã mai pot fi clasificate în funcţie de criteriul neregularitãţilor
procedurale invocate şi în virtutea criteriului instituţiilor juridice de care sunt legate (sau la al cãror
regim juridic contribuie).
Dupã primul criteriu, excepţiile de procedurã pot fi dilatorii sau peremptorii. Excepţiile
dilatorii tind la întârzierea judecãţii pe fond188, la amânarea judecãţii, declinarea competenţei sau
refacerea unor acte189. Excepţiile de procedurã dilatorii include ca o subcategorie ceea ce o parte a
doctrinei190 numeşte excepţii declinatorii. De altfel la efectul întârzierii judecãţii pe fond, se ajunge şi
atunci când se invocã excepţii de procedurã prin care se cere tocmai amânarea judecãţii ori refacerea
unor acte.
Vom clasifica în consecinţã ca subclase ale excepţiilor de procedurã dilatorii, trei categorii de
excepţii. Avem excepţii prin care se tinde direct la amânarea judecãţii (exemplu: excepţia de recuzare,
de incompatibilitate), excepţii cu un efect secundar declinatoriu (exemplu: excepţia de conexitate,
de ?) şi excepţii care tind la refacerea unor acte (exemplu: excepţia de nulitate a actelor de procedurã,
excepţia lipsei de citare).
Spre deosebire de excepţiile de fond, care au un caracter mai omogen în privinţa efectelor, în
sensul cã sunt, în principiu, peremptroii, excepţiile de procedurã pot fi într-o proporţie aproximativ
egalã şiu dilatorii şi peremptorii. Totuşi, cele mai multe excepţii de procedurã sunt dilatorii, dacã e sã
includem aici şi pe acelea care încep cu un astfel de efect, pentru a deveni apoi peremptorii.
188
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Drept proc. Civil. Curs selectiv, Teste grilã”, ed a 3-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 236
189
M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, Vol I, Ed. Univ Juridic, Bucureşti, 2005, p 490
190
I. Leş, “Codul de procedurã civilã. Comentariu pe articole”, Ed. A 2-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 425

49
 Excepţiile peremptorii tind la implicarea judecãţii pe fond191 la respingerea sau stingerea
procesului192. Luând în considerare aceste aprecieri, excepţiile de procedurã peremptorii pot fi
subclasificate în trei categorii: excepţii care sunt întotdeauna peremptorii (excemplu: excepţia
perimãrii)193, excepţii peremptorii care încep prin a avea un efect dilatoriu (exemplu: excepţia lipsei
dovezii calitãţii de reprezentant, excepţia nelegalei timbrãri, atunci când pãrţii nu i-a fost comunicat
cuantumul taxei judiciare de timbru sau timbru judiciar, excepţia lipsei semnãturii de pe cerere, atunci
când partea nu este prezentã la termenul la care se invocã excepţia, excepţia de netimbrare sau de
insuficientã timbrare) şi excepţii care sunt peremptorii în anumite condiţii (exemplu: excepţia de
necompetenţã atunci când cererea este de competenţa unui organ fãrã activitate jurisdicţionalã, pentru
ca soluţia pe care o pronunţã este de respingere a cerererii ca inadmisibilã, ori dacã pricina este de
compentenţa unei instanţe dintr-un stat care nu este membru al uniunii europene, deoarece în acest caz
în raport de dispoziţiile art. 157 din legeea nr. 105/1992 cererea sã fie respinsã ca nefiind de
competenţa instanţelor române.
Dupã al doilea criteriu, excepţiile de procedurã se împart în excepţii absolute (când norma
juridicã încãlcatã are caracter de ordine publicã) şi excepţii relative (când norma juridicã încãlcatã are
caracter de ordine privatã). Primele privesc încãlcarea unor norme cu caracter imperativ. Au acest
caracter excepţia nemotivãrii sau motivãrii tardive a recursului, excepţia incompatibilitãţii, excepţia
greşitei compuneri sau constituiri194, excepţia strãmutãrii195, ori excepţia exercitãrii abuzive a
drepturilor procesuale196. Ele pot fi invocate de oricare dintre pãrţi, de procuror sau de instanţa din
oficiu în orice moment al procesului, chiar direct în cãile de atac197. Când se încalcã norme juridice
dispozitive se invocã excepţii relative. Fac parte din aceastã categorie excepţia de recuzare, excepţia
de necompetenţã teritorialã relativã, excepţia nelegalei citãri, etc. Ele pot fi invocate numai de partea
ocrotitã prin norma încãlcatã şi numai la prima zi de înfãţişare ce a urmat sãvârşirii neregularitãţii
procedurale, înainte de a se impune concluzii pe fond.
Cel de-al treilea criteriu este acela al neregularitãţilor procedurale invocate. Fãcând aplicarea
lui excepţiile de procedurã ce au ca obiect:
1). Invocarea încãlcãrii unor norme de competenţã (excepţia de necompetenţã)

191
V. M. Ciobanu, G. Baloi, “Dr. proc. Civil…”, op. cit, p. 236
192
M Tãbârcã, “Dr. proc. Civil” Vol I, op. cit., p. 490
193
M Tãbârcã, “Excepţiile…?”, p.
194
M. Tãbârcã, “dr. proc. Civil”, Vol I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005,p 147
195
M Tãbârcã, “Excepţiile…”, loc. Cit, p. 179
196
M Tãbârcã, “Excepţiile…”, loc. Cit, p. 246
197
A se vedea discuţia fãcutã în legãturã cu invocarea excepţiilor procesuale, supra, p…;

50
 2). De compunere sau constituire a instanţei (excepţia de incompatibilitate, de
recuzare)
3). A unor norme juridice privind condiţiile de îndeplinire a actelor de procedurã,
inclusiv termenele în care trebuie efectuate (excepţia lipsei de citare sau au a citãrii nelegale, excepţia
nulitãţii cererii de chemare în judecatã, excepţia de tardivitate, ?, etc.)
4). Procedura de judecatã (excepţiile privitoare la taxele de timbru, excepţia de
perimare)
5). Ori prin care se solicitã luarea anumitor mãsuri pentru buna desfãşurare a judecãţii
şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii (conexitatea, ?)
Al patrulea criteriu este reprezentat de instituţiile juridice de care sunt legate. Altfel spus, în
funcţie de instituţiile juridice la al cãror regim juridic contribui, excepţiile de rpcodeurã pot fi
clasificate în: excepţii referitoare la instanţã, la pãrţi, excepţii privin actele de procedurã şi termenele
procedurale şi excepţii privin judecata propriu-zisã.
În subclasa excepţiilor de procedurã privitoare la instanţã includem: excepţia de necompetenţã
a greşitei compuneri sau constituiri a completului de judecatã, incompatibilitãţii, recuzãrii, strãmutãrii
pricinii. (lipseste adnotatia numarul 194)198
În subclasa excepţiilor de procedurã privitoare la pãrţi sunt incluse în cea mai mare parte
excepţii de fond (excepţia lipsei capacitãţii procesuale de folosinţã / exerciţiu, excepţia lipsei calitãţii
procesuale active / pasive, excepţia de prematuritate a lipsei de interes, a imunitãţii de jurisdicţie).
Putem include totuşi, aici şi excepţia de procedurã a lipsei dovezii calitãţii de reprezentant. În subclasa
excepţiilor privind actele de procedurã includem douã categorii: excepţia nulitãţii şi exceţia
tardivitãţii. În ciuda faptului cã includem aici doar douã exemple, importanţa categoriei este una
însemnat, deoarece sub denumirea de excepţii de nulitate sunt numite mai multe situaţii. Definitã ca
fiind sancţiunea proceduralã care intervine în cazul actului de procedurã care nu îndeplineşte
condiţiile prevãzute de lege pentru validiatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele fireşti,
nulitatea este cea mia gravã sancţiune care afecteazã actul de procedurã199. Nulitãţile se clasificã dupã
mai multe criterii200 şi privesc mai multe acte de procedurã (cererea de chemare în judecatã, cererea
formulatã în apel / în recurs, încheierea de şedinţã, hotãrârea).
198
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “dr. proc. Civil, Curs selectiv. Teste grilã” Ed. 3, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 234;
199
M. Tãbârcã, “Excepţiile…” op. cit, p. 181
200
?, “Tratat”, p. 31-132; ? Stoenescu, ?, “Teoria generalã”, p. 144, V.M. Ciobanu, op. cit, vol I, p. 468-489: Nulitãţile se
clasificã în funcţie de mai multe criterii: 1. dupã ? lor (? Sau virtuale), 2. dupã cum privesc forma exterioarã sau intrisecã a
actului de procedurã (extrinseci sau intrinseci), 3. dupã cum intervin pentru nerespectarea condiţiilor proprii unui act de
procedurã sau datoritã dependenţei acelui act de un alt act de procedurã (proprii sau derivate), 4. dupã caracterul normelor
încãlcate (absolute sau relative), 5. dupã ? efectelor (totale sau parţiale);

51
 O ultimã subclasã a excepţiilor de procedurã este aceea a excepţiilor privind judecata.
Includem aici excepţia ?, a conexitãţii, şi de perimare.
Aceastã scurtã trecere în revistã a criteriilor de clasificare ale excepţiilor de procedurã
evidenţiazã complexitatea instituţiei juridice analizate. Elementele prin care se aseamãnã precum şi
cele prin care se deosebesc de alte instituţii juridice nu permit deopotrivã sã calificãm în mod corect o
anume excepţie ca fiind exceptie procesualã, de procedurã, dilatorie sau peremptorie, relativã sau
absolutã, precum şi sã o încadrãm în subclasa corespunzãtoare criteriului neregularitãţilor procedurale
invocate ori a criteriului instituţiilor juridice de care este legata.
Regimul general al excepţiilor de procedurã este conturat dintr-o dubla perspectivã: una
menitã sã încadreze noţiunea în rândul altor instituţii juridice şi cea de a doua interesându-se de
procedura de soluţionare specificã noţiunii. Definiţiile reţinute, natura juridicã analizatã, delimitãrile
şi clasificãrile ce s-au impus, contribuie la înţelegerea corectã a rolului pe care îl au în desfãşurarea
procesului civil, excepţiile de procedurã.
Ele sunt acele excepţii procesuale din care, în condiţiile legii, partea interesatã, procurorul sau
instanţa din oficiu, invocã în cadrul procesului civil şi fãrã a pune în discuţie fondul dreptului
neregularitãţii procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, compentenţa acesteia, ori
la procedura de judecatã urmãrind, dupã caz, declinarea competenţei, amânarea judecãţii, refacerea
unor acte, anularea, respingerea ori perimarea cererii, în alţi termeni, interzicerea sau împiedicarea
judecãţii.
Excepţiile analizate au natura juridicã a unui mijloc procesual de apãrare, fiind în acelaşi timp
şi o formã de manifestare a acţiunii civile. Rezultã cã pentru a le invoca trebuie sã existe în mod
necesar un proces civil în curs de desfãşurare, iar atunci când sunt invocate, nu pun niciodatã în
discuţie fonsul dreptului şi nu afecteazã, în principiu, dreptul subiectiv al reclamantului. În cazul în
care sunt admise de instanţa de judecatã se produc efecte juridice specifice, de cele mai multe ori
dilatorii.
La întrebarea de a şti dacã excepţiile de procedurã sunt simple mijloace procesuale cu finalitãţi
general acceptate ca rezonabile (este normal, pânã la un punct, ca procesul civil sã dureze o anumitã
duratã de timp şi sã aibã o dezvoltare alternantã, contradictorie) sau mijloace procesuale predilect
folosite în scop de şicanã, rãspunsul nu poate fi dat în mod categoric decât cu luarea unor rezerve.
În principiu, excepţiile de procedurã – dintre excepţiile procesuale, pun în discuţie probleme
ce ţin de cadrul procesual, de bunul mers al procedurii. Din acest motiv, ele sunt cele mai expuse la
riscul detrunãrii cu rea credinţã de la finalitãţile legitime pentru care au fost create. Prin natura lor, ele

52
nu sunt piedici în cãile rezolvãrii lititgiului, „au contraire”. Ele nu sunt reglementate nici mãcar pentru
a încetini derularea procesului, ci doar pentru a da rãgazul tuturor participanţilor la proces sã
analizaeze în profunzime, aspectele relevate. Astfel, se pune accent pe diferite probleme cu relevanţã
juridicã în sensul analizãrii cu deosebitã atenţie. Sunt probleme punctuale care trebuie tratate cu
prioritate înaintea fondului. În afara lor, procesul vãzut ca o evoluţie, îşi are cursul sãu. Excepţiile sunt
moduri prin care soluţiile se diversificã, urmãrile se multiplicã.
Adevãrat! Excepţiile pot fi privite ca noduri. Însã depinde şi ce fel de nod. Udele sunt fãcute
ca sã fie desfãcute, altele ca sã încurce şi mai mult. În funcţie de cel care le-a fãcut şi de intenţiile lui,
nodul poate fi marinãresc sau gardian. Altfel spus, excepţiile de procedurã sunt mijloace eficace, de
rezolvare rapidã a litigiului în mâinile celui bine intenţionat, sau, dimpotrivã, mijloace letale sau cel
puţin de şicanare în mâinile unuia de rea credinţã.
Definiţia, natura juridicã, delimitãrile şi clasificãrile contribuie la ceea ce poate fi numit
scenariu normal, când pãrţile aflate în litigiu nu sunt nici procesomani, nici „Gicã contra”. Prin
excepţie, construcţia procesualã realizatã de pãrţi se poate caracteriza prin rea credinţã, excepţiile de
procedurã fiind în acest caz, invocate pentru a trage de timp, a descuraja, a intimida. Cum este posibil
ca instituiţia excepţiilor de procedurã sã fie deturnatã de la finalitãţile şi definitorii? Rãspunsul este
dat de analiza procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale în general. Excepţiile de procedurã
sunt doar o parte a mecansimului, de aceea impunându-se o privire de ansamblu asupra tuturor
excepţiilor. Urmeazã, aşadar sã continuãm demersul cognitiv cu ce-a de-a doua parte a dizertaţiei ce
este consacratã procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale.

II. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale – de procedurã şi de fond – au o procedurã de soluţionare proprie, ele se

disting în consecinţã de alte probleme ale procesului civil, fãrã însã sã putem vorbi de existenţa unei
fragmentãri a procesului aflat în desfãşurare.
Textele Codului de Procedurã civilã vin sã indice anumite reguli care ordoneazã evoluţia
activitãţii desfãşurate de cãtre instanţã, pãrţi, organe de executare şi de alte persoane sau organe care
participã la înfãptuirea de cãtre instanţle judecãtoreşti a justiţiei în pricinile civile201. Sensul dorit de
leguitor şi de societate în întregul sãu este acela al realizãrii sau stabilirii drepturilor şi intereselor

201
A se vedea V. M. Ciobanu, “Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã”, vol I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 148

53
civile deduse judecãţii şi executãrii silite ca hotãrârile judecãtoreşti sau a altor titluri executorii,
conform procedurii prevãzute de lege.
Procesul civil este o activitate complexã – uneori, chiar complicatã de dificultatea intrinsecã a
cauzei ori de mama-voinţã a participanţilor. În primul caz, gradul de complexitate se datoreazã
faptelor în materialitatea lor, origreutãţilor de probare, ori problemei de drept relevatã pe fond sau pe
procedurã. În al doilea caz, cadrul procesului este unul obişnuit, însã procesul este tegiversat. Totuşi,
în oricare din cazuri ne aflãm, pentru pãrţile implicate, pricina lor este cea mai importantã, chiar dacã
prin comparaţie cu alte cazuri lucrurile stau altfel. Participanţii la procesul civil, dar mai ales instanţa
de judecatã trebuie sã vegheze la respectarea principiilor generale ce guverneazã desfãşurarea
procesului civil, pentru a se realiza o rezolvare corectã, legalã – am îndrãzi sã spunem – a litigiului.
Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale cuprinde procedura de soluţionare a
excepţiilor de procedurã. Locul pe care-l ocupã în cadrul excepţiilor procesuale este evidenţiat „în
mişcare”, în timpul rezolvãrii litigiului. Ne intereseazã sã analizãm grupat condiţiile de invocare (A)
şi judecatã propriuzisã a excepţiilor procesuale (B) pentru a şti cum anume se poate trece de la
scenariul obişnuit la cel de şicanare al adversarului.

(A) Condiţiile de invocare a excepţiilor procesuale

Analiza condiţiilor de invocare a excepţiilor procesuale, şi mai ales a excepţiilor procesuale de

procedurã ţine de vificarea înainte de toate, dacã excepţia este absolutã sau relativã pentru a stabili
cine o poate invoca şi în ce termen202.
Acesta este punctul de plecare al pãrţii care vrea sã invoce o excepţie precum şi al instanţei de
judecatã care trebuie sã se pronunţe asupra excepţiei.
Trebuie sã se stabileascã mai întâi dacã excepţia este absolutã sau relativã. Aşa cum am
arãtat203, excepţiile de procedurã sunt de obicei relative, iar cele de fond sunt, în principiu, absolute.
Nu avem aici decât un indiciu, o premizã ce poate fi infirmatã. De aceea trebuie verificatã excepţia
invocatã în virtutea criteriului caracterului de ordine publicã sa privatã a normei juridice încãlcate.
Vom putea astfel califica excepţia în mod ?.
Odatã trecut acest pas, vom şti cum poate sã o invoce şi pânã la ce termen. Trebuie însã sã
facem unele precizãri ce ţin de etapã procesualã în care ne aflã, ştiut fiind faptul cã faza judecãţii
(cognitio) are mai multe etape ce se deosebesc prin spcecificitãţile lor.
202
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Dr. proc. Civil. Curs selectiv. Teste grilã”, Ed. A 3-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p.238
203
Supra, vezi partea I, B, 2, al doilea criteriu, pag…;

54
 Ca regulã, judecata, indiferent cã este în primã instanţã sau în cãile de atac, parcurge trei etape:
etapa scrisã, etapa dezbaterilor şi etapa deliberãrii şi pronunţarii hotãrârii204. Etapa apelului şi etapa
cãilor de atac extraordinare ? expres în Codul de Procedurã civilã cã dispoziţiile de procedurã privind
judecata în primã instanţã se aplicã şi în instanţa de apel205 / recurs206 / revizuire207, în mãsura în care
nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlurile ce le reglementeazã. Totuşi existã deosebiri importante de
regim juridic în tre judecata în primã instanţã şi judecata în cãile de atac. În privinţã excepţiilor
procesuale se convine sã facem câteva aprecieri în mod distinct pentru judecatã în primã instanţã[1],
în apel [2] şi în recurs[3].

[1] Condiţiile de invocare ale excepţiilor procesuale în primã instanţã

Judecata în primã instanţã parcurge etapele: etapa scrisã, etapa dezbaterilor şi etapa deliberãrii
şi pronunţãrii hotãrârii. În aceste etape participanţii la procesul civil pot indeplini roluri diferite în
legãturã cu invocarea de excepţii procesuale. Ca regulã generalã, ele sunt invocate de pãrţi în etapa
scrisã (pârâtul prin întâmpinare şi reclamantul prin întâmpinarea la cererea neconvenţionala formulatã
împotriva lui, de pârât). Apoi, ele sunt puse în discuţia pãrţilor în etapa dezbaterilor cu respectarea
principiilor ce o guverneazã208, când pãrţile îşi susţin pretenţiile şi apãrãrile, administreazã probe, pun
concluzii, fie cu privire la excepţii procesuale, fie pe fondul pretenţiilor deduse judecãţii 209. În etapa
dezbaterilor instanţa de judecatã poate îndeplini douã roluri210, pentru ca în etapa deliberãrii şi
pronunţãrii hotãrârii intima convingere a judecãtorilor sã se formeze şi pe seama excepţiilor invocate.
Luând în considerare precizãrile fãcute se convine sã structurãm analiza dupã criteriul
participanţilor la procesul civil. Vom analiza prin urmare, condiţiile în care instanţa poate invoca
excepţiile procesuale 1.1. pentru a insista apoi asupra situaţiei pãrţilor iniţiale 1.2. terţilor intervenienţi
voluntari sau forţaţi 1.3. şi a procurorului 1.4. Pentru toate aceste cazuri reamintim care este premiza
de plecare: excepţiile procesuale pot fi: fie absolute (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter
de ordine publicã), fie relative (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter de ordine privatã).

204
M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, vol I, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p. 32; “în mãsura în care nu sunt incompatibile
se aplicã aceleaşi disopziţii şi la judecata în cãile de atac (art. 298, 316, 326 C.proc.civ.)
205
Art. 298 din C.proc.civ
206
Art. 316 din C.proc.civ
207
Art. 326 alin. (1) din C.proc.civ
208
A se vedea V. M. Ciobanu, “Tratat…”, vol I, op cit.: principiul contradicţionalitãţii, principiul dreptului la apãrare,
principiul rolului activ al judecãtorului, principiul disponibilitãţii, publicitãţii şi ?
209
M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, vol I, ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p. 33
210
A se vedea infra p….

55
Consecinţele ce decurg din calificarea datã ţin de cine anume poate invoca, prin ce act de procedurã,
şi pânã la ce moment în derularea procesului.
1.1. Instanţa are ca rol definitoriu judecarea obiectului litigiului astfel cum i+a fost relevat de
pãrţi prin aplicarea principiului disponibilitãţii. Ea cunoaşte faptele, le calificã juridic, încadreayã
problema de drept în ipoteza unei norme juridice şi aplicã dispoziţia acesteia. Rezultã cã ea se va
pronunţa asupra aspectelor relevate de pãrţi, fiecare prin mijloacele sale procesuale – aici includem şi
excepţiile procesuale de procedurã ca mijloace procesuale de apãrare. Instanţa va judeca doar acele
excepţii care sunt invocate de pãrţi. Este cazul excepţiilor relative ce pot fi invocate doar de partea
ocrotitã prin norma încãlcatã şi numai la prima zi de înfãţişare ce a urmat sãvârşirii neregularitãţii
procedurale, înainte de a se pune concluzii pe fond.
Dar instanţa de judecatã trebuie sã respecte şi principul rolului activ al judecãtorului, trebuyin
astfel sã atragã atenţia pãrţii care nu este reprezentatã sau asistatã de avocat ori de mandatarii
prevãzuţi la art. 68 alin. 5 C.proc.civ.211 cã este îndreptãţitã sã invoce o excepţie relativã. Acestea sunt
dispoziţiile art. 129 alin. 3 în vechea reglementare. Alin. 3 al art. 129 a fost abrogat prin art. I pct. 46
din O.U.G. nr. 138/2000 (publicatã în M. Of. Nr. 479 din 2 octombrie 2000) aprobatã prin legea nr
219/2005 (publicatã în M. Of. Nr. 609 din 14 iulie 2005). Abrogarea alin. 3 trebuie analizatã prin
raportare la modificarea alin. 2 al aceluiaşi articol. Acesta are urmãtoarea redactare: „Judecãtorul va
pune în vedere pãrţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va starui, în
toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabilã a cauzei”. Textul în vigoare în prezent, consacrã
douã obligaţii în sarcina judecãtorului: sã punã în vedere pãrţilor ce drepturi şi ce obligaţii au în
calitatea lor procesualã şi sã stãruie în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabilã a cauzei.
Ne intereseazã aici sã evidenţiem care sunt urmãrile mdificãrilor şi abrogãrilor survenite
asupra invocãrii excepţiilor procesuale relative. În vechea reglementare, alin. 3 al art. 129,
actualmente abrogat, prevedea obligaţia judecãtorului de a da îndrumãri doar în cazul în care pãrţile
nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de mandatarii prevãzuţi la art. 68 alin. 5 C.proc.civ.
„Per a contrario, când pãrţile erau asistate sau reprezentate, obligaţia de a da îndrumãri” nu mai existã.
Concret, judecãtorul trebuia sã atragã atenţia pãrţii interesate cã poate invoca excepţia relativã ce se
impunea doar dacã nu era asistatã sau reprezentatã. In noua redactare, sfera de aplicare a obligaţiei de
a pune în vedere pãrţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin – inclusiv posibilitatea invocãrii unei
excepţii relative este mai cuprinzãtoare. În prezent, chiar dacã partea interesatã este asistatã sau

211
Art. 68 alin. 5 C.proc.civ.: “Asistarea de cãtre avocat nu este cerutã doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt
mandatari în pricinile soţului sau rudelor pânã la al patruleagrad inclusiv.”

56
reprezentatã, judecãtorul trebuie sã o atenţioneze212. Totuşi doctrina este de acord cã dacã instanţa nu a
atras atenţia pãrţii interesate cã aceasta este în drept sã invoce o excepţie relativã, şi partea interesatã
nu a invocat-o nu s-ar putea obţine desfiinţarea hotârârii pe motiv cã s-ar fi încãlcat principiul rolului
activ al judecãtorului213.
În virtutea aceluiaşi rol, instanţa de judecatã poate invoca din oficiu (ex oficio) excepţiile
absolute în orice moment al judecãţii, dar înainte de a se pronunţa asupra lor, trebuie sã le punã în
discuţia pãrţilor pentru a respecta principiul contradictorialitãţii şi principiul dreptului la apãrare.
Instanţa nu poate invoca din oficiu excepţiile procesuale relative. În cazul lor, ea poate doar214 atrage
atenţia pãrţii interesate cã are posibilitatea sã le invoce.
1.2. Pãrţile iniţiale într-un proces civil sunt reclamantul şi pârâtul. În privinţa invocãrii
excepţiilor procesuale, trebuie menţionat, în primul rând, cã pârâtul este cel care are interes, sã le
foloseascã. El se aflã pe poziţie procesualã pasivã, fiind nevoit sã se apere faţã de pretenţiile formulate
de reclamant în cerere de chemare în judecatã. El îşi poate constitui apãrarea pe mijloace procesuale
de apãrare care, la rândul lor, pot fi apãrãri pe fond sau / şi excepţii procesuale. Pârâtul are
posibilitatea sã formuleze, prin întâmpinare excepţiile procesuale, referitoare la cererea reclamantului,
anume acele excepţii pe care le poate cunoaşte imediat dupã ce i s-a comunicat cererea de chemare în
judecatã215.
Excepţiile procesuale neinvocate prin întâmpinare vor putea fi ridicate de cãtre pârât, în
anumite cazuri (dacã pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, precum şi atunci când
întâmpinarea nu este obligatorie216), la aprima zi de înfãţişare, iar dacã la acest termen procedural
reclamantul solicitã un termen pentru întregirea sau modificarea cererii pârâtul ar putea rãspunde
printr-o întâmpinare, arãtând, printre altele şi excepţiile procesuale ce se impun faţã de cererea
modificatã, desigur dupã ce aceasta din urmã i-a fost comunicatã217.

212
Formulara art. 129 alin. 2 este imperativã: “Judecãtorul va pune în vedere…”;
213
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Dr. proc. Civil. Curs Selectiv. Teste grilã”, Ed. A 3-a, E. All Back, Bucureşti, 2005, p. 240;
M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, vol I, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p. 494
214
Pentru o altã opţiune a se vedea nota 208 care scoate în evidenţã faptul cã formularea textului acum în vigoare este un
imperativã şi nu dispozitivã. Ar rezulta astfel sã considerãm cã ori de câte ori instanţa nu a arãtat pãrţii cã poate invoca o
excepţie relativã , s-ar obţine o desfiinţare a hotãrârii printr-o cale de atac.
215
V. m. Ciobanu, G. Bãloi, “dr. proc. Civil. Curs selectiv. Teste grilã”, Ed a 3-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 238.
216
Întâmpinarea nu este obligatorie în caz de asigurare a dovezilor (art. 236 alin. 3 C.proc.civ., în materie de divorţ (art.
612, alin. 5 C.proc.civ.) şi în cazul acţiunilor posesorii (art. 674 alin. Final C.proc.civ.).
217
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

57
 Pârâtul trebuie sã invoce în aceste condiţii sub sancţiunea decãderii prevãzutã de art. 108 alin.
2 C.proc.civ., numai excepţiile relative întrucât excepţiile de ordine publicã pot fi invocate în orice
stare a pricinii218.
Atunci când pârâtul formuleazã o cerere neconvenţionalã împotriva reclamantului, ? in
excipiendo fit actor. Reclamantul trebuie sã se apere invocând în întâmpinarea pe care o face la
cererea neconvenţionalã excepţiile pe care ?219. Pentru identitate de raţiune, excepţiile absolute pot fi
invocate şi dupã depunerea întâmpinãrii sau dupã expirarea termenului în care trebuia depusã
întâmpinarea. Din moment ce „? Auditur propriam turpitudinem allegans”, reclamantul nu poate
invoc excepţii relative la cererea de chemare în judecatã şi nici excepţia de necompetenţã teritorialã
relativã (art. 158 alin final C.proc.civ).
Art. 156 din codul de procedurã civilã dispune cã „excepţiile de procedurã care nu au fost
propuse în condiţiile art. 115 – pct. 1 sbln. – şi 132 – la prima zi de înfãţişare ori la termenul acordat
de instanţã – nu vor mai putea fi invocate in ucrsul judecãţii, afarã de cele de ordine publicã”. Prin
urmare, neinvocarea unei excepţii relative în termen este sancţionatã cu decãderea pãrţii interesate din
dreptul de a mai opune ulterior excepţia respectivã în sã excepţiile absolute pot fi invocate oricând în
cursul judecãţii, chiar direct în apel sau în recurs220.
Excepţiile care au ca obiect invocarea unei neregularitãţi sãvârşite pe parcursul judecãţii pot fi
ridicate de parte ainteresatã cel mai târziu la prima înfãţişare ce a urmat neregularitãţii şi mai înainte
de a se pune concluzii pe fond, dacã este vorba despre o excepţie relativã sub aceeaşi sancţiune a
decãderii (art. 108 alin. 3 C.proc.civ221), respectiv în orice stare a pricinii, dacã este o excepţie
absolutã (art. 108 alin 1222 şi art. 136 C.proc.civ223).
1.3. Terţii intervenienţi voluntari sau forţaţi lãrgesc cadrul procesual iniţial, fixat de reclamant
prin cererea de chemare în judecatã, astfel încât hotãrârea ce se va pronunţa sã le fie opozabilã şi lor.
Acest interes poate sã aparţinã pãrţilor, care formuleazã cereri de intervenţie forţatã pentru
introducerea în judecatã a unor terţe persoane, strãine de proces pânã la acel moment, ori terţilor
înşişi. Formele intervenţiei sunt: voluntarã şi forţatã. Date fiind elementele care justificã clasificarea
arãtatã, este util sã structurãm analiza condiţiilor de invocare a excepţiilor procesuale de cãtre terţii
218
M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p.494;
219
Art. 132 alin (3) C.proc.civ: “Reclamantul va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare la cererea
neconvenţionalã şi a propune dovezile în apãrare.”
220
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;
221
Art. 108, alin. 3 C.proc.civ.: “Neregularitatea actelor de procedurã se acoperã dacã partea nu a invocat-o la prima zi de
înfãţişare ce a urmat dupã aceastã neregularitate şi înainte de a depune concluzii în fond.”
222
Art. 108, alin. 1 C.proc.civ.: “Nulitãţile de ordine publicã pot fi ridicate de parte sau de judecãtor în orice stare a
pricinii.”
223
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

58
intervenienţi pe douã direcţii: prima corespunde intervenţiei voluntare 1.3.1. iar ce-a de-a doua
intervenţiei forţate 1.3.2.
1.3.1. intervenientul principal (în interes propriu) şi intervenientul accesoriu (în interesul uneia
dintre pãrţi) prin efectul cererii de intervenţie devin pãrţi în proces din momentul în care este
încuviinţatã în principiu cererea sa224. Ei vor lua procedura din stadiul în care au devenit pãrţi la
proces (art. 53). În consecinţã ei nu vor putea invoca excepţiile relative privitoare la neregularitãţi
procedurale comise anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Totuşi, dacã intervenientul a
devenit parte în proces pânã la prima zi de înfãţişare, va putea sã invoce şi aceste excepţii relative
precum şi desigur, excepţii absolute privitoare la neregularitãţi comise pe tot parcursul judecãţii225.
Deci, dacã intervenţia voluntarã este fãcutã dupã prima zi de înfãţişare, terţul intervenient poate sã
ionvoce excepţii absolute, precum şi excepţii relative ce privesc neregularitãţi procedurale sãvârşite
dupã intervenţia sa în proces.
1.3.2. Formele intervenţiei forţate sunt: chemarea în judecatã a altor persoane (art. 57-59
C.proc.civ), chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.) şi arãtarea titularului dreptului (art. 64-66
C.proc.civ).
În ceea ce intereseazã condiţiile de invocare a excepţiilor procesuale trebuie reţinut cã cel
chemat în judecatã conform art. 57 C.proc.civ. şi cel arãtat ca titular al dreptului potrivit art. 64
C.proc.civ., dobândesc poziţia procesualã de intervenient prinicpal. Rezultã cã soluţia arãtatã la
subpunctul anterior rãmâne valabilã. Cu toate acestea se impune o observaţie în legãturã cu cel arãtat
ca titular al dreptului atunci când ia locul pârâtului (art. 66 alin 1 C.proc.civ.): dacã cererea de
intervenţie este formulatã dupã prima zi de înfãţişare, terţul nu va putea invoca excepţiile relative care
au ca obiect încãlcãri procedurale comise anterior introducerii sale în proces pentru cã, deşi terţul ia
locul pârâtului iniţial cu acordul reclamantului, el nu va putea sã sãvârşeascã alte acte de procedurã
decât cele care-i sunt îngãduite şi pârâtului226. Este situaţia avutã în vedere de art. 66 alin 2
C.proc.civ.227. Însã în situaţia prevãzutã la alin. 1 al aceluiaşi articol228 poate susţine cã terţul ar fi în
mãsurã sã invoce şi excepţiile relative ce au ca obiect neregularitãţi procedurale comise anterior

224
Cererea poate fi fãcutã numai în faţa primei instan şi înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. 2 C.proc.civ.), care
are loc atunci când, dupã ascultarea concluziilor în fond ale pãrţilor, instanţa se socoteşte lãmuritã şi urmeazã sã se retragã
în vederea deliberãrii (art. 150 C.proc.civ.)
225
M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op. cit., p. 495; V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “dr.proc.civil. Curs selectiv”, op. cit. p.
239;
226
M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op. cit., p. 495;
227
Art. 66 alin. 2 C.proc.civ.: “Când cel chemat nu se înfãţişeazã sau tãgãduieşte arãtãrile pârâtului, se vor aplica
dispoziţiile art. 58 – adicã dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotãrârea îi va fi opozabilã.
228
Art. 66 alin. 1 C.proc.civ.: “Dacã cel arãtat ca titular recunoaşte susţinerile pãrţilor şi reclamantul consimte, el va lua
locul pârâtului, care va fi scos din judecatã.”

59
introducerii sale în proces, tocmai pentru cã terţul îi ia locul în proces pârâtului 229. Putem lua drept
exemplu situaţia în care dupã ce reclamantul a introdus o cerere realã mobiliarã, pârâtul a formulat
cererea de arãtare a titularului dreptului dupã prima zi de înfãţişare, iar pãrţile au fost de acord cu
primirea acesteia.
Chematul în garanţie poate sã invoce excepţii relative în legãturã cu neregularitãţi comise dupã
intrarea sa în proces, la prima zi de înfãţişare urmãtoare sãvârşirii abaterii procedurale şi înainte de a
se pune concluzii în fond. În cazul în care momentul chemãrii în garanţie este anterior primei zile de
înfãţişare, terţul poate sã invoce şi excepţii relative privitoare la încãlcãri procedurale anterioare
acestui moment, prin întâmpinare (art. 62 C.proc.civ.230), ori, dacã intâmpinarea nu este obligatorie
pânã la prima zi de înfãţişare231. Excepţiile absolute pot fi invocate oricând.
1.4. Procurorul participã la procesele civile în condiţiile art. 45 C.proc.civ.. Indiferent dacã
intervenţia sa este facultativã sau obligatorie, „acesta dobândeşte [...] calitatea de parte. El poate
formula cereri, invoca excepţii propune dovezi în vederea stabilirii adevãrului şi, în finalul judecãţii,
poate prezenta propriile sale concluzii232 cu privire la faptele cauzei şi aplicarea legii. Procurorul
trebuie sã aibã un rol activ şi sã contribuie la aflarea adevãrului în procesul civil”233.
Procurorul poate sã invoce excepţii absolute în orice etapã a procesului. El nu poate invoca
excepţii relative, dar, dacã participã la judecatã, poate sã punã concluzii asupra excepţiilor riodicate de
pãrţi234.

2. Condiţiile de invocare a excepţiilor procesuale în etapa procesualã a apelului

Efectul devolutiv al apelului este limitat prin douã reguli: tantum devolutum quantum
apellatum şi tantum devolutum quantum judicatum.
Conform primei reguli, instanţa de apel va proceda la o nouã judecatã pe fond numai în
limitele criticii formulate de apelant, putând astfel judeca doar atât cât i s-a cerut. Regula nu constituie
un impediment pentru ca instanţa de apel sã invoce din oficiu motive de ordine publicã, de vreme ce
art. 295 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ. o prevede în mod expres235.
229
V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Dr.proc.civil. Curs selectiv…”, op. cit., p. 239;
230
Art. 62 C.proc.civ.: “Instanţa va dispune ca cererea sã fie comunicatã celui chemat în garanţie şi, dacã întâmpinarea este
obligatorie, va socoti termenul în care aceasta urmeazã sã fie depusã de cel chemat în garanţie.”
231
M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op.cit., p. 496;
232
Concluziile îi aparţin chiar dacã susţin piziţia uneia dintre pãrţi, deoarece ?
233
I. Leş, “Codul de procedurã civilã. Comentariu pe articole”, Ed. A 2-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 162;
234
M Tãbârcã, “Dr.proc,.civil”, vol I, op. cit, p. 496, V. M. Ciobanu, G. Bãloi,, “Dr.proc.civil, Curs selectiv”, op. cit. p.
240;
235
Art. 295, alin. 1 teza a II-a C.proc.civ.: “…Motivele de ordine publicã pot fi invocate şi din oficiu.”

60
 În virutea celei de-a doua reguli, în apel nu se poate lãrgi cadrul procesual stabilit în prima
instanţa. Altfel spus, instanţa de apel este chematã sã verifice numai ceea ce s-a judecat în primã
instanţã, neputând fi fãcute cereri noi şi modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la
darea soluţiei236. Prin aceasta se asigurã respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie. O cerere
este nouã dacã tinde la o condamnare care n-a fost solicitatã în faţa primei instanţe237.
Art. 294 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ. dispune: „Excepţiile de procedurã şi alte asemnea
mijloace de apãrare
apelului mai trebuie insistat asupra dispoţiilor art. 162 Codul de procedură civilă. Acesta prevede că:
“excepţiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai când nu
este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.”
Acest aticol determină regimul juridic al excepţiilor absolute, în faţa instanţei de recurs. Textul
face, în primul rand, o aplicaţie a principiilor de drept comun în materie, în sensul căî excepţiile
absolute pot fi invocate nu numai în faţa instanţlor de fons, ci şi în faţa celor de control judiciar. În al
doile rand, textul introduce o restricţie deosebit de semnificativă în privinţa eficienţei acestor excepţii,
anume aceea că ele pot fi invocate numai dacă nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt
în afara dosarului238. Mai précis, excepţiile procesuale absolute de procedură sau de fond pot fi
ridicate direct în recurs numai dacă rezolvarea lor nu ar presupune administrarea altor probe noi decât
înscrisurile.239 Această soluţie reiese din analiza art. 305 Codul de procedură civilă, care îngăduie ca în
etapa recursului să se administreze numai proba cu înscrisuri.240
Pe de altă parte, dacă excepţia care este invocată privind hotărârea atacată, aspectul la care se
erferă trebuie să se încadreze într-unul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304
Codul de procedură civilă, pentru că altfel, instanţa nu are cum să admită recursul, cu consecinţa
casării sau modificării hotărârii, ca efect al admiterii excepţiei.241 Excepţiile absolute pot fi invocate
ori de câte ori sunt necesare verificări de fapt în raport cu înscrisurile noi înfăţişate de părţi.242

B. Judecata propriu-zisă a excepţiilor procesuale

236
237

238
I. Leş, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”, Ediţia a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 463;
239
V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 237;
240
art. 305 Codul de procedură civilă: “În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot
fi depăuse până la închiderea dezbaterilor.”;
241
M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, op. cit., p. 492;
242
I. Leş, “Codul de procedură …”, loc. cit., p. 463;

61
 În succesiune alor, etapa scrisă, etapa dezbaterilor şi etapa deliberărilor şi pronunţării hotărârii
sunt reglementate şi de prevederile articolului 137 din Codul de procedură civilă. Pe lângă analiza
condiţiilor de invocare se impune şi analiza judecăţii propriu-zise a excepţiilor procesuale. Cele două
sfere de interes constituie faptele procedurii de soluţionare. Deşi dispoziţiile coduloui nostrum pot fi
considerate sumare îm legătură cu acest aspect, articolul amintit conţine , totuşi în cele două alineate o
regulă foarte importantă şi o excepţie pe măsură. Alineatul 1 reprezintă regula, iar alineatul al 2-lea,
excepţia. În redactarea lui articolul este următorul: “Art. 137 alin. 1: Instanţa se va pronunţa mai îni
asupra excepţiilor de procedură precum şi a celor de fond care fac de prisos, în totulo sau în parte,
cercetarea în fond a pricinii.
alin. 2: Excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se
administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.”
Procedura de soluţionare, sub aspectul judecăţii are, “pour l’essential” susţinerea acestui
articol. Pe baza lui s-au clarificat concepte (diferenţierea excepţiilor de procedură de cele de fond ca
subclase ale excepţiilor procesuale) şi s-au cristalizat reguli care guvernează activitatea instanţelor de
judecată în etapa procesuală a dezbaterilor şi în cea a deliberării şi pronunţării hotărârii. În prima
etapă amintită aici sunt de respectat atât principiile contradictorialităţii, dreptului la apărare, rolului
active al judecătorului, disponibilităţii, publicităţii şi oralităţii 243, cât şi regulile şi excepţiile
reglementate de Codul de procedură civilă la art. 137. Pe lângă principiile directoare, care încadrează,
ordonează procesul în etapa dezbaterilor, este nevoie şi de norme juridice care să dispună în concret,
cum anume trebuie parcursă etapa atunci când sunt invocate excepţii procesuale. “Savoir-faire-ul”
instanţelor de judecată vine din interpretarea şi aplicarea legii şo se cizelează prin practică
neîntreruptă şi îndelungată. Pregătirea profesională şi experienţa concură spre a completa regimul
juridic al excepţiilor procesuale văzute „în mişcare” o dată cu analiza condiţiilor de invocare.
Pentru a surpeinde cu rigurozitate elementele ce ţin de aplicarea în practică a dispotiţiilor
Codului de procedură civilă se impune structurarea demersului analitic în două subpărţi. Prima este
consacrată studierii articolului 137 Codul de procedură civilă, cu regula cuprinsp la primul alineat şi
excepţia de la al doilea alineat 1. A doua subparte se interesează de ordinea de soluţionare a
excepţiilor procesuale invocate concomitent într-un proces civil 2. A treia subparte este consacrată
actului de procedură prin care instanţa se pronunţă asupra excepţii procesuale 3.

243
V.M. Ciobanu:”Tratat theoretic şi practice de procedură civilă”, vol I, Teoria generală, Ed. National, Bucureşti, 1996, p.
124-141;

62
 1. Judecata excepţiilor procesuale în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Codul de procedură
civilă

Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor

procesuale, stabilind o regulă şi o excepţie. Regula este că „excepţiile procesuale se rezolvă înainte de
cercetarea fondului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală”.244 Din redatarea alineatului
întâi se poate observa că, „în privinţa procedurii de soluţionare leginitorul pune pe acelaşi plan
excepţiile de procedură cu excepţiile de fond.”245 Excepţiile invocate trebuie să facă inutilă, în tot sau
în parte cercetarea în fond a pricinii pentru a opera regula. Prin rezolvarea în prealabil a excepţiilor de
procedură şi a celor de fond se pune capăt unui proces care presupune cheltuieli atât pentru părţile
implicate, cât şi pentru stat, ca administrator al actului de justiţie.
Juecata propriu-zisă a excepţiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a
prevederilot art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepţia de la alin.
2 şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra articolului în cauză.
Regula este aceea a soluţionării cu prioritate a excepţiilor procesuale, înainte de judecata pe
fondul litigiului. Raţiunea ţine de respectarea principiului celerităţii proceselor civile în acord cu
celelalte garanţii impuse de sistemul de drept. Procesului aflat în desfăşurare i se dă un final, o
finalizare permanentă sau doar de moment fără ca fondul litigiului să fie analizat şi tranşat. Un nou
demers, după îndreptarea neajunsurilor sesizate de instanţă în virtutea unei excepţii va avea şansele să
ducă la realizarea scopului dorit.
Excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului. Ea este consacrată de cel
de-al doilea alineat al art. 137 Codul de procedură civilă. Ca orice excepţie, soluţia este de strictă
interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu orice excepţie procesuală poate fi unită cu fondul.” Numai în
cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre
acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul. Chiar şi în
ipostaza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru intsnaţă. Dacă însă
instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia
(probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se

244
V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 240;
245
M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 496;

63
administra numi dovezile necedâsare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu su fost necesare şi
pentru rezolvarea excepţiei).”246
Pentru a înţelege cum va rezolva instanţa de judecată problema art. 137 alin. 2 Codul de
procedură civilă este util să considerăm următorul exemplu. Reclamantul A introduce o acţiune reală
imobiliară în revendicare împotriva pârâtului B. Ultimul ridică prin întâmpinare excepţia procesuală
de fond a lipsei calităţii procesuale active, susţinând că titlul invocat de A în susţinerea cererii sale
este nul absolut – contractul prin care a cumpărat imobilul ce face obiectul litigiului este afectat de
„fraus omnio corrumpit”. Pentru a şti dacă A a cumpărat în mod valabil imobilu, cu alte cuvinte,
pentru a şri dacă A este titularul dreptului şi real şi, deci respectiva cerere este întemeiată se impune
cercetarea aceleaşi probe: contractul de vânzare-cumpărare. Mijlocul de probă este comun atât pentru
fond, cât şi pentru excepţia procesuală invocată. În aceste condiţii, instanţa investită va dispune unirea
excepţiei cu fondul, făcând o singură verificare, un singur examen al contractului indicat. Dacă rezultă
că excepţia este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate
procesuală, iar nu ca nefondată. Însă respingerea excepţiei (deci reclamantul şi-a justificat calitatea
procesuală) nu duce automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în funcţie şi de
celelalte apărări.247
În considerarea aceluiaşi caracter de strictă interpretare şi aplicare a art. 137 alin. 2 Codul de
procedură civilă trebuie să reţinem că după unirea excepţiei cu fondul şi administrarea probelor
comune se revine la regula din alin. 1 astfel incât, după închiderea dezbaterilor, instanţa se va
pronunţa mai întâi asupra excepţiei.248
„Excepţiile nu vor ăutea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se
administreze deâovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.” Acesta este textul integral al alin.
2 ce reprezintă excepţia de la alin. 1. considerăm că administrarea de dovezi „în legătură cu
dezlegarea în fond a pricinii” trebuie înţeleasă în sensul administrării unor ptobe comune, aptă să
rezolve atât excepţia cât şi fondul. Totuşi o parte a doctrinei consideră să se impune unirea excepţiei
cu fondul şi atunci când dovezile sunt strânsă legătură cu fondul pricinii. 249 Şi în practica anumitor
instanţe de judecată există tendinţa de a se uni excepţia cu fondul şi atunci când probele nu sunt
comune. „Această practică încalcă prevederile art. 137 Coduld e procedură civilă şi duce la o
prelungire nejustificată a judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite. De altfel, unele excepţii
246
V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;
247
V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;
248
M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 437, CSJ. sic. civ., dec. nr.
1332/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 128;
249
a se vedea D. Radu, G. Popoescu, op. cit. în R.R.D. nr. 9/1987, p. 52;

64
ar trebui soluţionate, întotdeauna, înaintea fondului (excepţiile de litropendenţă, conexitae,
competenţă), având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor.”250
Cât priveşte poziţia doctrinală referitoare la dovezile ce sunt în strânsă legătură cu fondul se
cuvine să subliniem că apinia majoritară respinge posibilitatea unirii lor cu fondul, deoarece unirea
excepţiei cu fondul cauzii are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie
să manifeste deosebita precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se ajunge cu uşurinţă la
tergiversări inutile ale judecăţii.251 Pe de altă parte, soluţia minoritară nu poate fi primită pentru că nu
este clar ce se înţelege prin „excepţie” strâns legată de fondul pricinii, având în vedere că pot fi
considerate în legătură cu fondul toate excepţiile de fond, iar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui
rezolvate odată cu fondul.252
Punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra art. 137 Coduld e procedură civilă reiese din
Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 249 din 2
iunie 1999. Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 137
Codul de procedură civilă, stabilind că prevederile celor 2 alineate nu contravon art. 21 din Constituţie
şi nici altor dispoziţii constituţionale.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a motivat excepţia ridicată prin susţinerea că
dispoziţiile art. 137 Codul de procedurpă civilă, care dau posibilitatea instanţei de judecată să respingă
ca iandmisibilă, fără să judece fondul, o cauză în care este vorba despre drepturile, libertăţile şi
interesele legitime ale presoanei intereste, sunt contrare provederilor art. 21 alin. 1 din Constituţie.253
În răspunsul dat, Curtea a considerat că excepţia nu este întemeiată întrucât accesul liber la
justiţie nu trebuie confundat cu procedurile judecătoreşti stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din
Constituţie.254 În cadrul „procedutii de judecată” sunt incluse şi rezolvările date excepţiilor invocate în
cursul procesului, excepţii care pot di de procedură sau de fond. 255 Articolul 137 Codul de procedură
civilă reglementează clar ordinea în cadrul judecăţii, iar nu întreaga problematică a excepţiilor. Textul
asigură o legală administrare a justiţiei, referindu-se la situaţii ulterioare sesizării instanţei
judecătoreşti şi se înscrie în spiritul principiilor constituţionaoe de dreptate şi justiţie.

250
idem 256, p. 241;
251
I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, op. cit., p. 428, V.M. Ciobanu, “Tratat …” op. cit., vol. II, p.
124-125. A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit. p. 44;
252
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 241;
253
art. 21 alin. 1 din Constituţie: “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime.”
254
Art. 125 ali. 3: “Instanţele judecătoreşti”: Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.”
255
I. Leş, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.” Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 429;

65
 2. Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate concomitent în procesul civil.
Judecarea problemei

Complexitatatea pricinilor deduse judecăţii determină părţile implicate să formuleze pretenţii

importante şi care să „acopere” orice posibilă soluţie reţinută de instanţă. În mod corespunzător, se
invocă mijloace procesuale de apărare dintre care un rol-cheie îl au excepţiile procesuale de procedură
şi/sau de fond. Atunci când în cadrul unui proces civil se invocă concomitent în faţa instanţei de
judecată mai multe excepţii procesuale, apare problema de a şti în ce ordine se va pronunţa
judecătorul asupra excepţiilro supuse examenului său.
Pentru o soluţionare în ordinea corectă, judecătorul trebuie să ţină cont de regula consacrată de
art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă. Astfle, ca trebui să soluţioneze mai întâi excepţiile de
procedură şi mai apoi excepţiile de fond – „are fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a
pricinii.” Regula este calră necesitând doar un examen prealabil de clasidicare a excepţiilor invocate
concomitent. Totuşi este posibil ca toate excepţiile de analizat să fie de procedură ori de fond, sau este
posibil ca examenul să poarte deopotrivă asupra mai multor excepţii de procedură şi mai multor
excepţii de fond.
Regula enunţată la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă nu acoperă aceste situaţii foarte
întâlnite în practică. Doctrina a constribuit la rezolvarea acestei probleme prin consacrarea unei a doua
reguli. „În lipsa unui text care să reglementeze modul în care trebuie să procedeze instanţa, s-a arătat
că judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunţa asupra excepţiilor din caracterul şi
efectele pe care le produc acestea în cadrul procesului civil.” 256 Astfel, „în toate cazurile în care
judecătorii se văr puşi în situaţia de a cerceta laolaltă mai multe chestiuni...., în aceeaşi cauză, dacă
aceste chestiuni sunt de natură a nu fi examinate decât succesiv, ei trebuie să ţină seamă de o ordine
logică, de o succesiune raţională, începând cu examinarea şi soluţionarea chestiunilor care au în mod
logic prioritate... .”257
În considerarea acestei reguli doctrinale vor fi rezolvate mai întâi excepţiile referitoare la
investirea instanţei (excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia privind lipsa
procedurii prealabile şi obligatorii) – pentru că „ne apare firesc a se acorda întâietate excepţiilor legate
de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanţa a fost investită printr-o cerere care

256
M. Tăbârcă, “Excepţiile procesuale în procesul civil”, Ed. a 2-a revăzută şi adăugată, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti,
2006, p. 75; I. Leş, notă la decizia civilă nr. 1098/1978 a Trib, jud., Sibiu, Revista română de drept nr. 9/1980, p. 43-45;
257
E. Herovianu, “Pagini de practică judiciară şi extra judiciară”, Ed. Librăriei Juridice, Bucureşti, 1944, p. 110;

66
nu îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor de timbru sau căruia îi lipsesc elementele
esenţiale – părţile, obiectul sau semnătura – ea nu are ? de a soluţiona alte incidente procedurale.”258
Urmează să fie soluţionată apoi excepţia de necompetenţă care este de ordin publică când
pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti – competenţă generală, când pricina este de
competenţa unei instanţe de alt grad – competenţă materială, şi când pricina este de competenţă unei
alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, competenţă teritorială exclusivă. 259 Trebuie
rezolvate apoi excepţiile privind compunerea260 sau constituirea instanţei261, excepţia puterii de lucru
judecat262, prescripţia etc.
Pentru determinarea ordinii în care instanţa se pronunţă asupra excepţiilor procesuale invocate
concomitent, trebuie avut în vedere, pe de altă parte, criterial impus de legiuitor în art. 137 alin.1
Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, criteriul propus de doctrină. De la caz la caz ordine se
determină folosind numai unul dintre criterii ori ambele, atunci când unul singur nu este suficient
pentru demersul propus.263
Rezolvările concrete
Încadrarea făcută problemei anlizate face mai lesnicioasă rezolvarea de la caz la caz. În
practică sunt posibile foarte situaţii, dintre care vom prezenta pe scurt doat câteva. Demersul nostru nu
este unul „exempli gratia”, ci o încercare de confirmare a logicii ce stă în spatele celor două criterii.
Prin cercetarea cu atneţie a exemplelor ce vor fi prezentate, se poate constata că există ordine, acolo
unde pare a fi dezordine.
Se invocă în acelaşi timp: 1.excepţia de netimbrare a cererii principale, 2. excepţia tardivităţii
cererii reconvenţionale şi 3. excepţia necompetenţei. Toat esunt excepţii de procedură, stfel încât va fi
folosit criteriul doctrinar pentru determinarea ordinii în care vor fi abordate. Deşi în doctrină 264 şi în
practică265s-a considerat constant ca într-un asemenea concurs de excepţii, trebuie analizată mai întâi
excepţia privitoare la timbrarea cererii principale deoarece taxele de timbru se plătes anticipt, există şi
opinia conform căreia prima excepţie ce trebuie analizată este cea referitoare la competenţă deoarece,

258
ibidem M. Tăbârcă, “Excepţiile … “ ed. a 2-a, op. cit. p. 76 > sentinţa civilă nr. 2281/1998, Judecătoria sector 3
Bucureşti, nupublicată;
259
art. 159 Codul de procedură civilă
260
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p. 32: prin compunerea instanţei se ănţelege alcătuirea sau formarea instanţei de
judecată cu numărul de judecători prevăzuţi de lege.
261
Idem. 269, p. 34: prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea ei complexă, cu toate organelle şi persoanele
prevăzute de lege: grefier, magistratul asistent (ICCJ), procurer;
262
art. 163 şi art. 166 Codul de procedură civilă;
263
m. Tăbârcă, Excepţiile, ed. a 2-a, op. cit. p. 77;
264
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p. 241;
265
decizia nr. 241/1971, Trib suprem, secşia civilă, C.D./1971, p. 191; etc

67
în condiţiile art. 1005 alin. 1 Codul de procedură civilă 266, şi ar urma ca hotărârea prin care se
anulează cererea a netimbrată să fie lovită de nulitate indiferent dacă rezolvarea dată excepţiei
netimbrării este corectă sau nu.267 Dacă excepţia de necompetenţă se respinge, va fi cercetată excepţia
privitoare la timbrarea cererii principale. Faţă de independenţa procesuală a cererii reconvenţionale,
idiferent sacă se admite sau se respinge excepţia privitoare la timrare, va fi analizată şi excepţia
tardivităţii cererii neconvenţionale. Rezultă că ordinea de soluţionare nu este 1,3,2, ci 3,1,2.
Se invocă concomitent: 1)excepţia privind nelegala compunere a instanţei, 2) excepţia lipsei
procedurii prealabile şi 3) excepţia litropendenţei. Avem de a face în acest caz cu două excepţii de
procedură şi una de fond (excepţia lipsei procedurii prealabile). Ar urma deci, să se analizeze mai
întâi excepţiile de procedură 1 şi 3 şi abia apoi excepţia 2. Prima excepţoe ce trebuie analizată este cea
privind nelegala cuâompunere întrucât numai un complet legal compus sau constituit se poate
pronunţa asupra celorlalte excepţii. Având în vedere efectele pe care le produc, deci al doilea criteriu
de ordonare, va fi analizată mai întâi excepţia de fond a lipsei procedurii prealabile şi de abia apoi
problema litropendenţei, din moment ce admiterea primeia exclude problema litispendenţei . ordinea
de soluţionare nu este, prin urmare: 1,3,2, ci 1,2,3, citeriul doctrinal ponderându-l pe cel legal.
Totuşi, principiul consacrat la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă rămâne util. Excepţiile
de procedură se rezolvă înaintea celor de fond. Doar când efectele pe care le produc sunt de aşa natură
încât excepţia de fond face inutilă, de prisos, cercetarea celei de procedură, criteriul legal de ordonare
va fi ponderat. În rest, ori de câte ori sunt invocate concomitent excepţiile de procedură şi excepţiile
de fond, vor fi analizate mai întâi excepţiile de procedură. Este şi cazul în are s einvocă în acelaşi
timp: 1) excepţia lipsei de calitate procesuală activă (de fond), 2) excepţia lipsei capacităţii procesuale
de exerciţiu a reclamantului (de fond) şi 3) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al
reclamantului (de procedură).
Prima excepţie care trebuie analizată, conform criteriului impus de art. 137, alin. 1 Codul de
procedură civilă este excepţia de procedură privitoare la lipsa dovezii calităţii de reprezentant. 268 În
cazul respingerii acestei excepţii se vor analiza în ordine excepţia cu numărul 1 şi cea cu numărul 2,
pentru că stabilindu-se faptul că reclamantul are folosinţa dreptului şi, deci, calitate procesuală, va fi
analizată excepţia privitoare la capacitatea procesuală de exerciţiu. Ordinea de soluţionare este aici:
3,1,2.

266
art. 105 alin. 1 Codul de procedură civilă:” Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”;
267
M.Tăbârcă, “Excepţiile …”, ed. a 2-a, op. cit. p. 84;
268
M.Tăbârcă, “Excepţiile …”, ed. a 2-a, op. cit. p. 87;

68
 În exemplele anterioare am acoperit situaţiile în care se invocă concomitent: numai excepţii de
procedură, două excepţii de procedură şi una de fond şi două excepţii de fond şi una de procedură.
Rămâne de evidenţiat exemplul invocării concomitente doar a unor excepţii de fond. În acest sens,
reţinem situaţia în care se invocă: 1) excepţia prematurităţii, 2) excepţia lipsei de interes şi 3) excepţia
lipsei de calitate procesuală activă.
Toate sunt excepţii de fond pentru că sunt în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune. Prima
excepţie ce trebuie analizată şi rezolvată este excepţia cu numărul 3 pentru că prin soluţionarea
acestuia se determină cadrul procesual în care vor fi analizate şi celelalte două. Înainte de a se analiza
„calitatea dreptului”, respectiv, dacă este sau nu actual, trebuie să se determine dacă reclamantul este
titularul dreptului dedus judecăţii.
„De vreme ce interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, trebuie stabilit cu
prioritate dacă, atunci când dreptul este afectat de un termen, la data sesizării instanţei termenul se
împlineşte sau nu. Deci, dacă se respinge excepţia privind lipsa de calitate procesuală activă, urmează
să se analizeze excepţia prematurităţii. Dacă se respinge şi această excepţie, se va verifica dacă
reclamantul are un folos practic pentru a justifica pornirea în mişcare a procedurii judciare.”269
Rezultă că ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale, în acest caz este: 3,1,2, în virtutea
criteriului doctrinal al cercetării efectelor pe care le produc.
Cele două criterii pot veni în concurs ori se pot completa atunci când sunt invocate atât
excepţii de procedură, cât şi excepţii de fond, după cum se poate ca unul singur să rezolve problema
ordinii de soluţionare, atunci când sunt invocate concomitent numai excepţii de procedură sau numai
excepţii de fond. În această a doua situaţie în care excepţiile procesuale au toate aceeaşi natură,
criteriul care determină ordinea de soluţionare este criteriul doctrinal. Trebuie, aşadar, să fie cercetate
efectele pe care tind să le producă fiecare în parte. Acesta este doar un prim pas / o prima etapă a
examenului. Urmează un al doilea pas în care efectele fiecărei excepţii invocate sunt comparate,
pentru a vedea care pe care face inutilă. Se ajunge la un raţionament de genul: efectele excepţiei X
fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Y; efectele excepţiei X fac inutilă cercetarea efectelor
excepţiei Z, efectele excepţiei Y fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Z.
Din cele trei observaţii rezultă ordinea de soluţionare a excepţiilor, şi anume: X,Y, Z.
Cercetarea afectelor unei excepţii procesuale, de procedură sau de fond, devine inutilă atunci când,
producerea efectelor unei alte excepţii procesuale de procedură sau de fond face imposibilă
producerea efectelor primei excepţii analizate.

269
M.Tăbârcă, op. cit. p. 89;

69
 Acest raţionament este comun tuturor situaţiilor posibile de întâlnit în practică. Criteriile –
legal şi doctrinal – sunt deopotrivă de utile pentru că dau un algoritm demersului de soluţionare a
excepţiilor procesuale. Cu toate acestea, criteriul doctrinal poate pondera criteriul legal niciodată
invers. Aceasta înseamnă că se poate ca o excepţie de fond să fie rezolvată înaintea unuia de
procedură, dar în nici un caz o excepţie de procedură cu efecte imposibil de atins datorită producerii
efectelor unei excepţii de fond nu va fi rezolvată înaintea cu prioritate, doar pentru că este de
procedură. Dacă în majoritatea cazurilor din practică excepţiile de procedură ar fi devansate de
excepţiile de fond, criteriul legal de la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă ar fi doar un reper,
ordinea de soluţionare urmând a se stabili în virtutea celui doctrinal. Dar, în practică, excepţiile de
procedură devansează de cele mai multe ori excepţiile de fond. Astfel, criteriul legal rămâne de mare
utilitate, calificarea excepţiilor în cele două clase, fiind primul lucru ce trebuie realizat. Se cercetează
apoi efectele excepţiilor şi se obţine ordinea de soluţionare.
Actualul Cod de procedură civilă, prin criteriul legal, nu impune o anumită ordine de invocare
a excepţiilor, „dar o anumită ordine se impune, determinată de raţiuni interne ale procesului civil şi de
finalitatea fiecărei excepţii”.270
„Nefiind reglementată ca atare o asemnea ordine înseamnă că faptul neinvocării excepţiilor în
ordine firească nu duce la sancţionarea părţilor. Revine instanţei obligaţia ca, în funcţie de caracterul
şi efectele la care tind diferitele excepţii invocate simultan să stabilească ca prioritatea ăn soluţionarea
excepţiilor.”271

3. Actul de procedură prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiei procesuale .........

Invocarea unei excepţii procesuale este un incident procedural/ act procesual care trebuie
rezolvat de instanţa de judecată pritntr-un act de procedură. Dacă excepţia procesuală invocată este
întemeiată, instanţa o va admite, pronunţând o încheiere, dacă dispune amânarea judecăţii, respective
o hotărâre (sentinţă, sau, după caz, decizie) în cazul în care respinge sau anulează cererea, ori îşi
declină competenţa, deci atunci când se dezinvesteţte de soluţionarea pricinii pe fond. 272 Pronunţând o
încheiere, instanţa rămâne în continuare investită, iar pronunţând o sentinţă 273 ori o decizie274, în
270
Al. Bacaci, “Excepţiile de procedură în procesul civil”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 42-43;
271
M. Tăbârcă, “Excepţiile procesuale în procesul civil”, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2006,
p. 92;
272
V.M. Ciobanu, G. Boroi, “Dr. proc. Civil. Curs selective, teste grilă”, Ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 242;
273
art. 255 alin. 1: “Hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzii în primă instanţă se numesc “sentinţe”…”;
274
art. 255, alin. 1, teza a II-a: “…, iar hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul precum şi recursul în interesul
legii ori în anulare se numesc “decizii”.”

70
funcţie de etapa procesuală în care se află procesul, se dezinvesteşte (lata sententza judex desinit esse
judex).
Dacă excepţia este respinsă, instanţa pronunţă o încheiere interlocutory şi continuă judecata,
fiind legată de această rezolvare.275 Tot printr-o încheiere interlocutorie asupra căruia nu poate
reveni276 se va pronunţa instanţăa de judecată şi în cazul admiterii cu dispunerea amânării judecăţii.
Încheierea interlocutorie poate fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea nu prevede altfel.277 (de
exemplu încheierea prin care s-a admis excepţia de recuzare nu este supusă nici unei alte căi de atac).
Hotărârea prin care s-a admis excepţia procesuală are acelaşi regim juridic ca şi hotărârea c ear
fi urmat să se pronunţe pe fond, dacă legea nu prevede expres o altă soluţie (de exemplu, sentinţa prin
care s-a admis excepţia de primare nu este supusă apelului, ci poate fi atacată cu recirs).278

CONCLUZIE
Prin definiţia şi natural or juridică, excepţiile procesuale de procedură se delimitează de alte
instituţii juridice ale dreptului procesual civil. Graţie multitudinii şi diversităţii neregulilor
procedurale invocate, excepţiile de procedură se clasifică în clase cu trăsături deosebite şi finalităţi
înrudite.
Nimic nu lasă să se întrevadă în textele în vigoare o acceptare a posibilităţii deturnării acestor
mijloace de apărare de la scopul pentru care au fost reglementate. Dar la fel de adevărat este faptul că
în procedură apar şi şicane cărora li se găseşte remediu tot în cadrul procesului civil. Astfel,
parcurgerea procedurii de soluţionare a excepţiilor procesuale cu deplina respectare a condiţiilor
legale şi a principiilor doctrinale este vitală. Excepţiile de procedură sunt mijloace eficiente, la
îndemâna celor obligaţi să se apere, prin care aceştia dau un răspuns energic pretenţiilor formulate
împotriva lor.
Or, celui care nu respectă cuvântul dat – în sensul de încălcare a principiului “neminem
locdere”, nu i se mai cuvine un tratament proporţional: Frangenti fidem, non est fides servanda.279

275
V.M. Ciobanu, “Tratat … “ vol. II, op. cit. p. 113;
276
art. 268 alin. 3: “Ei sunt legaţi de acele încheieri care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei.”
277
A se vedea art. 34 Codul de procedură civilă
278
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p. 242;
279
“ ā celui qui ne respect pas la parole donnée, la fidelité n’est pas due”<” Lesciqne de droit privé”, Patricle Nicolean, Ed.
Ellipses, Dicojuris, Paris, 1996, p. 168.

71