Curs1

1. NOTIUNI INTRODUCTIVE DE
MECANICA FLUIDELOR

1.1 DEFINIȚIA FLUIDELOR

1.1.2 Conceptul de mediu continuu

Ca și solidele, fluidele sunt considerate și analizate ca medii continue, adică ocupă

un spațiu în care distribuția mărimilor fizice ce le caracterizează (presiune,
densitate, temperatură etc.) este continuă, cu excepția unor puncte, linii sau
suprafețe de discontinuitate, unde au loc variații bruște ale mărimilor
caracteristice. Un exemplu de discontinuitate îl reprezintă undele de șoc care se
formează pe aripile avioanelor (figura 1.2) care zboară în regim
transonicsubsonic ( ) când, local, viteza curentului de aer relativă la
aeronavă (v) atinge și depășește valoarea corespunzătoare vitezei de deplasare a
sunetului ( ), fenomen care conduce la apariția unor incluziuni în interiorul
cărora . Pe fețele unei unde de șoc, parametrii aerului diferă semnificativ.

Fig. 1.2 – Undă de șoc pe aripa unui avion

Parametrul reprezintă numărul Mach, după numele fizicianului austriac

Ernst Mach (1838 - 1916) și este definit ca raport între viteza unui corp într-un
fluid și viteza de propagare a undelor sonore în respectivul fluid
 v
(1.6)

Ipoteza generală a continuității unui fluid se exprimă prin faptul că în

fiecare punct ( ) aparținând fluidului se pot determina la orice moment ( )

presiunea ( ), descrisă de funcția

densitatea ( ), descrisă de funcția ,
temperatura ( ), descrisă de funcția ,
viteza ( 𝑣⃗), descrisă de funcția 𝑣⃗ = 𝑣⃗ ,

aceste funcții fiind continue, deci și derivabile.

Astfel, un mediu fluid poate fi considerat continuu atunci când un element
infinit mic al acestuia conține un număr suficient de particule (molecule) încât
păstrează toate proprietățile mediului, precum în cazul lichidelor ale căror
molecule au dimensiuni de ordinul Ångström-ului, , după numele
fizicianului suedez Anders Jonas Ångström (1814–1874).
În cazul gazelor, fluidul poate fi considerat mediu continuu cu cât liberul
parcurs molecular ( ) este mai mic (distanța medie dintre două ciocniri
consecutive între particule). În tabelul 1.1 sunt prezentate valori orientative ale
liberului parcurs molecular pentru aer la diverse valori ale altitudinii ( ) de care
depinde și densitatea.

Tab. 1.1 - Mărimea liberului parcurs molecular pentru aer

Pentru a aprecia dacă un mediu fluid poate fi considerat continuu în

raport cu un fenomen studiat se utilizează criteriul Knudsen (Kn), după numele
fizicianului danez Martin Knudsen (1871–1949)

(1.7)
unde reprezintă o dimensiune caracteristică fenomenului studiat; la curgerea în
jurul unui profil aerodinamic, figura 1.3, lungimea caracteristică se consideră ca
fiind coarda profilului (c), respectiv distanța dintre punctele extreme ale
profilului, bordul de atac ( ), respectiv bordul de fugă ( ).

Fig. 1.3 – Lungimea caracteristică la curgerea în jurul unui profil

aerodinamic

Se consideră că pentru

, mediul este continuu și în studiul acestuia se folosesc principiile

mediilor continue; în practică se adoptă ,
, mediul este considerat rarefiat și în studiul acestuia este utilizată
teoria cinetico-moleculară,
, mediul mai păstrează din caracteristicile mediului continuu, însă
în anumite regiuni propietatea se pierde (zone de discontinuitate).

Un mediu fluid continuu este considerat și omogen dacă densitatea sa ( )

este constantă (are aceeași valoare în orice punct al fluidului) pentru valori
constante ale presiunii și temperaturii

(1.8)

De asemenea, un mediu fluid este considerat izotrop dacă prezintă aceleași

proprietăți în toate direcțiile din jurul unui punct.

1.1.3 Definiția fluidului. Modele de fluid

Sintetizând cele enunțate în paragrafele anterioare, se poate formula următoarea

definiție generală pentru fluide.

Fluidul reprezintă un mediu continuu, care își modifică forma (curge) atât timp cât
este supus acțiunii unor eforturi tangențiale.
În stare de repaus, în interiorul unui fluid se exercită doar eforturi normale pe
suprafețele de contact ale particulelor. Dacă eforturile nu ar acționa pe direcție
perpendiculară pe suprafațele particulelor, atunci fluidul nu mai poate fi
considerat în repaus, deoarece existența unor eforturi tangențiale duce la
modificarea formei particulelor de fluid și implicit a stării de repaus al fluidului.

Prin model de fluid se înțelege o schemă simplificată de fluid, acesta fiind

considerat un mediu continuu, căruia i se atribuie principalele proprietăți
macroscopice (măsurabile) ale fluidului real (compresibil și vâscos) în contextul
fenomenului studiat.

Necesitatea utilizării unor modele simplificate se datorează complexității

ridicate a fenomenelor asociate curgerii fluidelor. Neglijând anumite procese,
secundare fenomenului real, devine posibilă construirea unui model simplificat.
Principalele modele de fluid cu care se operează în teorie sunt

fluid ideal fluid lipsit de vâscozitate, la care se neglijează efectul

forțelor de coeziune dintre particule, implicit și efectul forțelor de frecare
dinte straturile de fluid (modelul Euler),
fluidNewtonian fluid vâscos al cărui comportament dinamic poate
fi modelat considerând o dependență liniară între tensiuni și viteza de
deformare (modelul Newton); celelalte fluide sunt non-Newtoniene,
fluid incompresibil la care volumul unei mase constante nu se
modifică odată cu variația presiunii; aplicabil lichidelor (modelul Pascal),

fluid ușor pentru care se neglijează efectele datorate greutății

proprii, care este foarte mică în raport cu alte forțe, precum cele de
presiune; este aplicabil volumelor finite de gaze.

Particula fluidă este o porțiune de fluid, de formă oarecare și de dimensiuni

arbitrar de mici, care păstrează caracteristicile de mediu continuu și în raport cu
care se studiază repausul sau mișcarea fluidului prin aplicarea principiilor, legilor
și teoremelor mecanicii generale. Omogenitatea și izotropia unui fluid permit ca
relațiile stabilite pentru o particulă să fie valabile pentru întregul fluid. Limita
inferioară a dimensiunilor particulei este impusă de condiția neglijării influenței
mișcărilor proprii ale moleculelor, sau a mișcării Browniene. Aceasta trebuie să
fie mai mare decât lungimea liberului parcurs molecular. Limita superioară este
determinată de condițiile aplicării calculului infinitezimal.
 1.2 FORȚELE CARE ACȚIONEAZĂ ASUPRA FLUIDELOR

Principale forțe care acționează asupra particulelor unui fluid de masă ( ) care
la un moment ocupă un volum (V), delimitat de suprafața (S), precum în figura 1.4
se pot grupa în

forțe masice și
forțe de suprafață.

Fig. 1.4 – Forțele care acționează asupra particulelor de fluid

Deoarece forțele interioare, de legătură, se anulează reciproc conform

principiului egalității dintre acțiune și reacțiune, în cele ce urmează sunt analizate
acțiunile pe care le exercită forțele exterioare.
Forțele masice sunt rezultatul acțiunii unor câmpuri de forțe exterioare, precum
cel gravitațional, sau câmpuri de natură electrică și/sau magnetică în fluidele
conducătoare de electricitate. Acestea exercită asupra particulelor de fluid acțiuni
proporționale cu masa acestora. Uzual, în mecanica fluidelor se iau în considerare
forțele de greutate, care sunt dominante, sau după caz și forțele de inerție. În
magneto-hidrodinamică sau dinamica plasmei, forțele care intervin preponderent
sunt de natură magnetică sau electrică.
Forța masică elementară care acționează asupra unei particule de
fluid având masa V este dată de relația

(1.9)
unde este forța masică unitară, sau forța care acționează asupra unității de
masă, este densitatea fluidului.

Forța masică unitară ( ) are dimensiunea unei accelerații. Pentru un corp

aflat în repaus în câmp gravitațional, forța masică elementară este reprezentată
de greutatea particulei ( ), situație în care forța
masica unitară este egală cu accelerația gravitațională (𝑔⃗)

(1.10)

Forțele de suprafață provin din interacțiunea fluidului cu alte corpuri (pereți

solizi sau alte fluide) prin intermediul suprafeței ( ). Se mai numesc și forțe de
contact și reprezintă efectul de legătură al masei de fluid cu mediul înconjurător.
Precum în cazul forțelor masice, forța elementară de suprafață se definește ca
fiind

(1.11)

unde este forța de suprafață unitară, sau forța care acționează pe unitatea de
suprafață.

Forța de suprafață unitară depinde de vectorul de poziție ( ) al punctului în

care se consideră elementul de suprafață ( ) și de orientare versorului normalei
( ) la respectiva suprafață. În figura 1.4 a fost adoptată orientarea clasică pentru
, corespunzătoare feței în contact cu mediul exterior, dar sunt situații când se
preferă o orientare corespunzătoare feței în contact cu fluidul, înspre fluid, în
sensul compresiunii, figura 1.27, deoarece în condiții obișnuite fluidele nu pot
prelua forțe de întindere.
Pentru cazul general în care între este un unghi ( ), precum în
figura 1.5, forța elementară de suprafață va avea două componente, și
, pe direcție normală la suprafața elementară , respectiv pe direcția
tangentei la

(1.12)

(1.13)
unde este tensiunea după direcția normalei la ,
reprezintă tensiunea după direcția tangentei la .

Fig. 1.5 – Descompunerea forței de suprafață unitară

Pentru fluidele incompresibile, componenta normală ( ) se numește efort

de presiune ( ) și este orientată natural în sensul compresiunii (înspre fluid).
Componenta tangențială definește, în general, efortul tangențial unitar de
vâscozitate ( ), care la rândul său poate fi descompus după direcțiile planului
tangent la , precum în figura 1.6, unde sunt prezentate tensiunile care
acțiunează pe fețele unei particule de fluid de formă paralelipipedică, cu muchiile
aliniate după axele sistemului de referință cartezian.
Curs2
II. PROPRIETĂȚILE ȘI PARAMETRII CARE DEFINESC
STAREA UNUI FLUID

2.1 PARAMETRI SPECIFICI FLUIDELOR

2.1.1 Presiunea, p

Prin definiție, presiunea într-un punct din interiorul unui fluid în repaus se
definește ca limita raportului dintre forța normală ( ) și aria suprafeței ( ) pe care
se exercită forța, când aria tinde către zero în jurul punctului respectiv.

Fig. 2.1 – Presiunea într-un punct din interiorul unui fluid

sau simplu

(2.4)

când valoarea acesteia este constantă în punctele suprafeței considerate.

Direcția de acțiune a forței rezultă din starea de repaus a fluidului. Dacă
forța nu ar fi normală (perpendiculară) pe suprafață, trebuie admisă existența
unor eforturi tangențiale în fluid, ceea ce ar contrazice faptul că acesta este
considerat în repaus.
Totodată, pentru un fluid, presiunea poate fi interpretată ca o măsură a
energiei acestuia pe unitatea de volum (energie specifică unității de volum), dacă în
relația (2.4) înmulțim numărătorul și numitorul cu deplasarea/distanța

(2.5)

1
 Pentru o masă de fluid în mișcare având energia cinetică ,
relația anterioară conduce la

(2.6)

unde v este viteza fluidului în punctul de măsurare,

ρ este densitatea fluidului

Relația anterioară definește presiunea dinamică ( ). Astfel, pentru un

curent de fluid (masă de fluid în mișcare), presiunea totală ( ) într-un punct din
interiorul acestuia este rezultatul acțiunii presiunii statice și presiunii dinamice

(2.7)

După cum a fost evidențiat în relațiile anterioare, unitatea de măsură în

Sistemul Internațional este , denumită începând cu 1971 și Pascal ( ) în
onoarea lui Blaise Pascal (1623–1662), matematician, fizician și filozof francez
( ). Deoarece aceasta este o unitate foarte mică ( ) în
comparație cu presiunile uzuale întâlnite în instalațiile industriale, sau chiar cu
presiunea atmosferică din zonele locuite ale Pământului, în aplicațiile tehnice se
folosesc multiplii pascalului

kilopascalul, denumit și piez

megapascalul, .

Frecvent utilizat este

barul,
Deși nu aparține Sistemului Internațional, aceast multiplu este tolerat
datorită utilizării lui într-un număr însemnat de țări, printre care și a noastră,
deoarece este foarte apropiat ca valoare de atmosfera tehnică (at)

(2.8)

și de atmosfera fizică, prescurtată , sau , utilizată ca referință pentru

definirea stării fizice normale.

2
 Presiunea exercitată de atmosfera terestră a fost pusă în
evidență și calculată pentru prima dată de Evangelista Torricelli
(1608-1647), fizician și matematician italian care a construit
primul barometru cu mercur, a cărui schemă de principiu este
prezentată în figura 2.2. Acesta era compus dintr-un tub de
sticlă, închis la capătul superior, umplut cu mercur și scufundat
cu capătul liber (acoperit în prealabil) într-un vas ce conține, de
asemenea, mercur. Torricelli a observat că după eliberarea
capătului acoperit, nivelul mercurului în tub cobora până la o
valoare corespunzătoare
unei coloane de înălțime . Neglijând acțiunea
exercitată de vaporii de mercur, în partea superioară a
Fig. 2.2
tubului se poate considera că presiunea este nulă,
corespunzătoare vidului. Astfel, presiunea hidrostatică exercitată de coloana de
mercur de greutate pe suprafața de la nivelul suprafeței libere (la baza ei) este
egală cu presiunea atmosferică ( ) de pe suprafața liberă a mercurului

(2.9)

Deoarece presiunea atmosferică depinde de valoarea acceleraței gravitaționale2

(g), care variază la rândul ei cu latitudinea și altitudinea, se definește presiunea
fizică normală ( )ca fiind presiunea exercitată de o coloană de mercur având
la temperatura ( ),
pentru o valoare de referință ( ) corespunzătoare
paralelei , la nivelul mării

Torr-ul este unitatea de măsură a presiunii denumită în onoarea lui Torricelli și

reprezintă presiunea exercitată de o coloană de mercur de . Presiunea
măsurată cu astfel de instrumente se mai numește și barometrică.
În practică, pentru măsurarea unor presiuni mici se utilizează aparate a căror
funcționare se bazează pe principiul determinării presiunii hidrostatice
exercitate de o coloană de lichid (numit și lichid piezometric), precum în figura
2.3 relativ la valoarea presiunii atmosferice locale ( )

(2.11)

3
 unde reprezintă densitatea lichidului piezometric.

Astfel, sunt utilizate frecvent unități de măsură ce

reprezintă înălțimi ale unor coloane de lichid, frecvent utilizate
fiind apa si alcoolul.

Fig. 2.3

2.1.1.1 Presiunea absolută. Presiunea relativă

Cele menționate anterior, referitor la unitățile de măsură utilizate și a

bazei lor de calcul, dau posibilitatea definirii a două tipuri de presiuni, în funcție
de valoarea utilizată ca bază de măsurare (de referință). Se disting astfel

presiunea absolută ( ): presiunea care are ca nivel de referință presiunea

vidului absolut ( ); în consecință, ca mărime absolută presiunea este
întotdeauna pozitivă;
presiunea relativă ( ): presiunea măsurată în raport cu o valoare de
referință, precum atmosfera fizică normală, sau presiunea atmosferică
locală (în locul în care se efectuează măsurarea).

Relația de legătură dintre cele două presiuni este

(2.12)
În cazul în care presiunea relativă se mai numește și depresiune,
sau presiunevacuummetrică, după numele aparatului utilizat la măsurarea ei
(vacuummetru). Ca valoare este negativă, fapt evidențiat și de instrument.
Valoarea minimă indicată este . În atmosfera terestră ea corespunde
limitei superioare a acesteia, la altitudinea .
În cazul în care , presiunea relativă se mai numește și manometrică, sau
suprapresiune și are o valoare pozitivă. Manometrele industriale se etalonează
având ca referință (zero) valoarea presiunii atmosferice locale , respectiv
.
Aparatele care măsoară atât suprapresiuni, cât și depresiuni se numesc
manovacuummetre. În figura 2.4 este prezentată schematic variația presiunii în
funcție de referința utilizată.
4
 Fig. 2.4 – Variația presiunii în funcție de referința utilizată.

Deoarece în problemele tehnice curente, forțele care se dezvoltă in

instalațiile hidraulice/pneumatice reprezintă rezultatul diferenței dintre presiunea
absolută din interiorul instalației și presiunea atmosferică exterioară, în mecanica
fluidelor se utilizează în mod uzual presiunea relativă la cea atmosferică locală,
notată simplu p, precum în figura anterioară.

În general, excepțiile sunt reprezentate de situațiile în care se determină

presiunea gazelor, întrucât parametrii ( ) ce le definesc starea fizică sunt
interdependenți, relația care definește această dependență fiind exprimată în
mărimi absolute, ecuația de stare pentru gazele perfecte (2.82).

2.2 PROPRIETĂȚI COMUNE LICHIDELOR ȘI GAZELOR

2.2.1 Densitatea, și greutatea specifică,

Densitatea într-un punct din interiorul unui fluid se definește ca fiind limita
raportului dintre masa unui element de volum din jurul punctului considerat și
volumul elementului, când acesta tinde către zero

(2.28)

5
 Așadar, densitatea reprezintă masa specifică (unității de volum). Inversul
densității se numește volum specific (unității de masă)

(2.29)

În cazul unui fluid omogen, densitatea este egală cu raportul dintre masa și
volumul acestuia și are aceeași valoare în orice punct al fluidului

(2.30)

relația anterioară fiind utilizată și în cazul definirii densității medii.

În general, densitatea într-un fluid depinde de poziția punctului de
măsurare, de presiunea și temperatura la momentul efectuării măsurătorii.
Această observație este valabilă cu precădere în cazul gazelor (fluide
compresibile), a căror densitate se determină uzual din ecuația termică de stare
, aplicată pentru două stări, dintre care una de referință, ai
cărei parametri , și sunt cunoscuți. Exprimând constanta caracteristică a
gazului studiat ( ) în cele două stări

(2.31)

Densitatea definită conform relației (2.30) se mai numește și densitate

absolută. Există situații când este utilă exprimarea densității ca mărime
adimensională, utilizându-se în acest sens densitatea relativă ( ), definită ca
raport între densitatea fluidului considerat ( ) și densitatea unui fluid de
referință în condiții standard ( )

(2.36)

Legat de densitate (masa specifică unității de volum) se definește

greutatea specifică (unității de volum) . Astfel

(2.40)

6
reprezentând forța de atractie gravitațională specifică unității de volum.
2.2.2 Compresibilitatea, elasticitatea, și parametrii asociați

Compresibilitatea reprezintă proprietatea unui fluid de a-și modifica volumul sub

acțiunea unei variații de presiune. Dacă procesul se desfăsoară la o temperatură
constantă, atunci putem vorbi de compresibilitate izotermă, precum în figura 2.13
unde este ilustrată comprimarea unui fluid într-un cilindru cu piston sub acțiunea
forței . Astfel, s-a constatat că există o dependență liniară între variația presiunii
și variația de volum V, care poate fi exprimată de relația

(2.42)

V
unde V este volumul inițial al fluidului,
V/V reprezintă variația relativă a volumului,
este coeficientul de evaluare cantitativă a compresibilității fluidului,
denumit și modul de compresibilitate izotermă,

Așadar, variația relativă de volum este direct proporțională cu variația de

presiune. Semnul (-) din relația anterioară arată faptul că unei creșteri de
presiune îi corespunde o scădere de volum.

Fig. 2.13 - Variația presiunii într-un cilindru la modificarea volumului

În formă diferențială, relația anterioară devine

(2.43)
V

Unitatea de măsură în Sistemul Internațional pentru modulul de compresibilitate

este

7
Inversul modulului de compresibilitate reprezintă modulul de elasticitate, notat
cu ε

(2.44)

Modulul de compresibilitate și modulul de elasticitate pot fi exprimate și în

funcție de variația de densitate. Ținând cont că masa fluidului rămâne constantă
în timpul comprimării, prin diferențierea relației ct. se obține

(2.45)

Astfel, relațiile (2.43) și (2.44) sunt echivalente cu

8
 1 𝑑𝜌
𝛽 = 𝜌 𝑑𝑝′ (2.46)

respectiv
(2.47)
𝑑𝑝
𝜀=𝜌
𝑑𝜌

În cazul lichidelor, raportul , deci , astfel încât aceste fluide

sunt tratate în mod uzual ca fiind incompresibile (modelul de fluid Pascal). În tabelul
2.2 sunt prezentate valorile modulului de compresibilitate al apei la temperaturi
uzuale.

Tabelul 2.2 - Variația modulului de compresibilitate al apei cu temperatura

0 10 20 40

5.09 4.78 4.59 4.43

2.2.2.1 Celeritatea sunetului,

Cu ajutorul proprietăților de compresibilitate și elasticitate pot fi explicate și alte

fenomene asociate mecanicii fluidelor, precum cel de propagare a undelor sonore într-
un mediu fluid (fenomene acustice), în legătură cu care se definesc doi parametri
importanți în studiul fluidelor, respectiv celeritatea sunetului și numărul Mach.
Celeritatea sunetului, sau viteza sunetului, reprezintă viteza de propagare a sunetului
(vibrațiilor sonore), fiind unul dintre parametrii care descriu propagarea undelor
sonore în interiorul unui mediu continuu.
Celeritatea sunetului într-un mediu fluid omogen se calculează cu relația

(2.52)

cunoscută și ca relația lui Newton a vitezei de propagare a sunetului, pentru a onora

contribuțiile savantului în domeniul acusticii. Este similară cu cea a vitezei de
propagare a undelor elastice longitudinale în solide, , unde reprezintă
modulul de elasticitate longitudinală al materialului (modulul lui Young, după numele
fizicianului englez Thomas Young, 1773 –1829).
Exprimând raportul dintre elasticitate și densitate din ecuația (2.47),
rezultă forma generală a relației anterioare

(2.53)

care evidențiază faptul că propagarea undelor acustice într-un fluid se datorează

variațiilor de presiune ca efect al compresibilității acestuia.
Din relația (2.52) se observă că viteza de propagare a sunetului în lichide este
mult mai mare decât în gaze, deoarece compresibilitatea lichidelor este mult mai mică
decât a gazelor, ceea ce face ca o perturbație a presiunii într-un punct să se propage
rapid la punctele vecine. Astfel, în apă viteza de propagare a sunetului atinge valori în
intervalul (1400-1500) m/s. Cunoașterea precisă a vitezei sunetului în apă este
importantă într-o serie de domenii precum cartografierea acustică a fundului oceanic,
aplicații ale sonarului subacvatic, comunicații etc.
În gaze, viteza sunetului depinde în primul rând de temperatură, influența
presiunii fiind mult mai mică. De exemplu, viteza de propagare a sunetului în aer
crește cu (~3.6 %) în intervalul de temperatură

2.2.2.2 Numărul Mach,

Numărul Mach, după numele fizicianului austriac Ernst Mach (1838 - 1916), este un
parametru definit de raportul dintre viteza relativă (v) a unui corp într-un fluid și
celeritatea sunetului ( ) în același fluid

𝑉
𝑀 = 𝐶 [-] (2.54)

fiind utilizat la clasificarea curgerilor fluidelor compresibile.

De asemenea, numărul lui Mach este o mărime adimensională care arată de câte ori
este mai mare viteza unui corp decât viteza sunetului în acel mediu. Pentru Mach 1,
viteza corpului este egală cu cea de propagare a sunetului în fluidul respectiv. Valorile
subunitare ale numărului lui Mach semnifică viteze de deplasare subsonice, iar valorile
supraunitare corespund vitezelor supersonice. În funcție de valoarea numărului Mach,
sunt definite următoarele regimuri de mișcare a fluidelor

10
 - pentru mișcarea este subsonică, incompresibilă;
- pentru mișcarea este subsonică, compresibilă; limita
superioară este reprezentată de numărul Mach critic, : valoarea minimă a
numărului Mach la care în domeniul curgerii apar regiuni de viteză egală cu cea
a sunetului, ; uzual, se consideră , dar sunt situații când
;
- pentru mișcarea este transonică, regimul de curgere
fiind unul mixt, cu viteze subsonice în unele
regiuni și supersonice în altele; apar undele de șoc,
limita superioară fiind determinată de stabilizarea
acestora; uzual, valorile sunt în intervalul
( );
- pentru mișcarea este sonică;
- pentru mișcarea este supersonică;
- pentru mișcare hipersonică.

2.2.3 Vâscozitatea ( , )

Proprietatea fluidelor de a opune rezistență la modificarea formei se numește

vâscozitate. Este opusa fluidității, deci cu cât un fluid este mai vâscos, cu atât va curge
(se va deforma) mai greu. Așadar, această proprietate se manifestă doar la fluidele în
mișcare prin apariția unor tensiuni tangențiale de frecare vâscoasă între zonele
adiacente de fluid, care se deplasează unele față de altele. Astfel, vâscozitatea stă la
baza mecanismului de transmitere a mișcării într-un fluid.
Constatarea a fost făcută de Newton și poate fi înțeleasă ușor pornind de la
modelarea curgerii unui lichid între două plăci plan-paralele1, dintre care una fixă și
cealaltă în mișcare uniformă cu viteza v, sub acțiunea forței , după cum este ilustrat în
figura 2.14.
 Fig. 2.14 – Modelarea curgerii unui fluid între două plăci plan-paralele

Pentru cazul în care placa mobilă are o suprafață ( ) suficient de mare încât să
poată fi neglijate efectele de capăt ale curgerii, mișcarea fluidului între cele două plăci
poate fi descrisă conform următorului mecanism, considerând că acesta este format
din mai multe straturi paralele. Astfel, primul strat, aderent2 la placa mobilă, se va
deplasa cu viteza plăcii (v), după cum este prezentat în detaliul figurii. După un interval
scurt de timp se pune în mișcare și cel de-al doilea strat, dar cu o viteză mai mică, v -
v, …, descreșterea vitezei având loc până la ultimul strat de fluid, aderent la placa fixă,
care va avea viteza egală cu zero. Variația vitezei pe direcția normală curgerii ( în
figură) se datorează eforturilor tangențiale ( ) care se exercită între straturile
alăturate de fluid, iar relația care descrie această dependență este liniară (ipoteza lui
Newton)

𝑑𝑣
𝜏=µ
𝑑𝑦
(2.55)

Constanta de proporționalitate caracterizează proprietatea de vâscozitate a

fluidului și se numește coeficient de vâscozitate dinamică, sau simplu vâscozitate
dinamică. Pentru situația ilustrată anterior în care viteza variază liniar pe direcția Oy,
relația precedentă devine

(2.56)

Unitatea de măsură a vâscozității dinamice în sistemul internațional este

În numeroase probleme tehnice se utilizează vâscozitatea dinamică raportată la masa

specifică (densitate), raport cunoscut ca vâscozitate cinematică ( ), deoarece din punct
de vedere dimensional este definită de mărimi specifice cinematicii, lungime ( ) și timp
( )

12
 (2.59)

În sistemul tehnic, unitățile de măsură a celor două mărimi sunt

numită astfel în onoarea fizicianului francez Jean Louis Poiseuille (1797 – 1869),
respectiv

după numele fizicianului George Gabriel Stokes.

La variația temperaturii, comportamentul gazelor este diferit de cel al lichidelor.
În cazul gazelor, vâscozitatea depinde de parametrii de stare și poate fi exprimată cu o
bună aproximație utilizând formula propusă de fizicianul de origine scoțiană William
Sutherland3 (1859 – 1911)

(2.61)

unde reprezintă vâscozitatea dinamică în condiții fizice normale de presiune și

temperatură: , respectiv ,
constantă de variație a vâscozității dinamice cu temperatura.

Pentru aer , respectiv .

La presiuni uzuale, vâscozitatea lichidelor variază doar cu temperatura. Pentru apă,
vâscozitatea cinematică se poate calcula cu relația lui Poiseuille

(2.62)

unde reprezintă vâscozitatea apei în condițiile atmosferei fizice

normale, ,
 temperatura apei, exprimată în grade Celsius.

Ca rezultat al forțelor de coeziune care se manifestă între moleculele unui fluid,

la creșterea temperaturii se mărește vâscozitatea gazelor (crește viteza de deplasare a
particulelor de gaz, deci se micșorează liberul parcurs molecular, implicit și fluiditatea
gazului), iar vâscozitatea lichidelor se micșorează (se micșorează forțele de coeziune și
crește fluiditatea), după cum se poate observa și din figura 2.15, unde sunt prezentate
variațiile vâscozității dinamice pentru apă și aer în funcție de temperatură, pentru
presiunea corespunzătoare atmosferei fizice normale.

Fig. 2.15 – Variația vâscozității dinamice pentru apă și aer, în

funcție de temperatură

În funcție de dependența v , redată grafic în figura 2.16, se

poate face următoarea clasificare a materialelor

1- solide rigide, caracterizate de faptul că nu există deplasări între punctele care

definesc solidul, sub acțiunea unor eforturi tangențiale,
2- solide deformabile,
3- fluide de tip Bingham, ideale, sunt materiale vâscoplastice, cu prag de curgere ( );
sub pragul de curgere se comportă asemeni solidelor, iar peste pot fi tratate
precum fluidele newtoniene

14
 (2.63)

4- fluide pseudoplastice, pentru care vâscozitatea descrește cu v , precum în

cazul unor produse petroliere sau a plasmei sanguine.
5- fluidele dilatante, pentru care vâscozitatea crește cu v , precum în cazul
suspensiilor foarte concentrate, în care faza lichidă ocupă practic doar spațiul
dintre particulele solide;
6- fluide Newtoniene,pentru care valoarea tensiunilor tangențiale este proporțională
cu gradientul de viteză, conform legii lui Newton;
7- fluide ideale (perfecte),reprezintă un model teoretic de fluid, fără vâscozitate,
caracterizat devalori mari ale gradientului de viteză și absența tensiunilor
tangențiale, deci .

Fig. 2.16 – Clasificarea fluidelor în funcție de dependență v

2.3 PROPRIETĂȚI FIZICE SPECIFICE LICHIDELOR

2.3.1 Tensiunea superficială ( )

Tensiunea superficială a unui lichid este o mărime definită prin forța care se exercită
tangențial pe unitatea de lungime de pe suprafața de separație a lichidului, datorită
interacțiunii dintre moleculele de lichid din stratul superficial și moleculele din
interiorul lichidului, după cum este reprezentat în figura 2.18
 (2.68)

Fig. 2.18 – Acțiunea forțelor intermoleculare

Astfel, tensiunea superficială intervine în calculul diferenței de presiune într-un

punct al unei suprafețe curbe de contact dintre două lichide imiscibile, sau de la nivelul
suprafeței de separație dintre un lichid și un gaz.
Dacă se notează cu și razele de curbură principale ale unui element de suprafață
precum în figura 2.19 și cu tensiunea superficială pe contur, atunci pe laturile de
lungime și vor acționa forțele , respectiv , ale căror rezultante
(orientate înspre centrele de curbură, pe direcția normalei la suprafață) sunt

16
 Fig. 2.19 – Acțiunea forțelor de tensiune superficială
asupra unui element de suprafață

(2.69)

Sub acțiunea forțelor de tensiune superficială, suprafața liberă tinde să devină

minimă, precum în cazul bulelor de gaz, a căror formă tinde să devină sferică,
, caz în care diferența dintre presiunea din interiorul bulei și presiunea din
exteriorul acesteia este . Deoarece starea de echilibru pentru un sistem
corespunde unui minim al energiei sale potențiale, tensiunea superficială poate fi
interpretată și ca energia potențială superficială specifică unității de suprafață, situație
în care relația (2.68) devine

(2.70)

Tensiunea superficială a unui lichid variază nesemnificativ în funcție de natura

gazului cu care este în contact și scade odată cu creșterea temperaturii, devenind nulă
la punctul triplu. În tabelul 2.3 este prezentată variația tensiunii superficiale a apei în
contact cu aerul atmosferic la temperaturi uzuale.

Tabelul 2.3 - Variația tensiunii superficiale a apei cu temperatura

0 10 20 40

0.0756 0.0742 0.0728 0.0696

2.3.1.1 Unghiul de contact ( )

După cum menționam în paragraful anterior, contactul dintre un lichid și o suprafața

unui solid se face sub un unghi de racordare, numit unghi de contact, a cărui valoare
este determinată din condiția de echilibru, static sau dinamic, al mediilor aflate în
legătură. Se disting astfel, unghi de contact static, respectiv unghi de contact dinamic.

- și , atunci , situație în care se

consideră că lichidul udă suprafața cu care este în contact, precum în figura
anterioară și figura 2.23(a),
 - și , atuci și se spune că lichidul nu
udă suprafața, precum în figura 2.23(b).

Fig. 2.23 – Cazuri ale unghiului de contact

2.3.1.2 Capilaritatea

Capilaritatea reprezintă fenomenul care rezultă ca o consecință a adeziunii

fluidelor la suprafețele cu care intră contact și a tensiunii superficiale. Se manifestă
prin apariția unei denivelări a suprafeței libere în tuburile capilare (tuburi subțiri, cu
diametre ( ) de ordinul milimetrilor) introduse într-un lichid, după cum este
prezentat în figura 2.25.

Fig. 2.25 - Fenomenul de capilaritate pentru

(a) apă - sticlă, (b) mercur - sticlă

Astfel, sub acțiunea forței de tensiune superficială, orientată după unghiul

față de suprafața tubului, suprafața liberă a lichidului urcă sau coboară în interiorul
tubului capilar, formând un menisc concav, respectiv unul convex. Componenta
verticală a acestei forțe este echilibrată de greutatea coloanei de lichid din tub. Din
ecuația de echilibru se poate calcula înălțimea denivelării

18
 (2.74)

unde este densitatea lichidului.

Pentru , sau , se obține relația lui Jurin, numită după numele

celui care a formulat-o, fizicianul englez James Jurin (1684–1850)

(2.75)

2.4 PROPRIETĂȚI FIZICE SPECIFICE GAZELOR

2.4.1 Ecuația de stare a gazelor perfecte

(2.85)
M

unde raportul dintre și masa molară M

(2.86)

reprezintă o costantă carecteristică pentru gazul studiat

2.4.4 Transformări termodinamice ale fluidelor barotrope.

Termenul barotrop(ă) este preluat din meteorologie și reprezintă un model de

atmosferă pentru care există o legatură directă între presiune și densitate exprimată în
forma , numită și ecuație barotropică. Astfel, se numesc barotrope fluidele a
căror densitate poate fi exprimată sub forma unei funcții a cărei unică variabilă este
presiunea.
 Cea mai simplă legătură dintre presiunea și densitatea unui gaz se obține
pornind de la ecuația de stare (2.89), când temperatura este constantă. În această
situație și raportul dintre presiune și densitate reprezintă o constantă,
. Se spune că gazul suferă o transformare izotermă, dacă raportul
rămâne constant chiar și atunci când presiunea și densitatea variază în timp.
În general, procesele în care au loc variații ale parametrilor de stare se numesc
transformări (sau evoluții) termodinamice. Studiul acestora se face detaliat în
termodinamică, care pune accentul pe caracteristicile și mărimile de stare specifice
fluidelor.
În studiile de dinamica gazelor se deosebesc următoarele legi de variație
a densității în funcție de presiune:

variație izotermă (la temperatură constantă)

(2.117)
în care și reprezintă parametrii fluidului într-o stare de referință,

variație adiabatică (fără schimb de căldură cu mediul exterior)

(2.118)

unde reprezintă raportul dintre căldurile specifice, la presiune constantă,

respectiv la volum constant, cunoscut și ca exponentul transformării
adiabatice,

variație politropică (transformare generală)

(2.119)

în care reprezintă exponentul transformării politropice.

20
Curs3
III STATICA FLUIDELOR

(3.26)

Relația (3.26) reprezintă ecuația fundamentală a staticii fluidelor și exprimă

principiul conservării energiei aplicat unei mase de fluid în repaus. Constanta de
integrare ( ) are dimensiunea unei energii masice unitare și se determină din
condiții la limită cunoscute. Prin analogie cu , mărimea

(3.27)

se numește potențialul forțelor de presiune, iar ecuația fundamentală a staticii

fluidelor poate fi rescrisă și în forma compactă

(3.28)

Suprafețele pentru care se numesc echipotențiale. Pentru fluidele

incompresibile, sau compresibil barotrope aflate în repaus, se remarcă
următoarele proprietăți ale suprafețelor echipotențiale.

Din condiția rezultă că și . Asadar, într-un fluid în

repaus, suprafețele echipotențiale sunt și izobare, implicit izodense (
) și izoterme ( ), precum suprafețele de separație lichid-gaz
(suprafețele libere ale lichidelor), sau lichid-lichid în cazul lichidelor
imiscibile aflate în contact.

Suprafețele echipotențiale nu se intersectează, deoarece în caz contrar, în

punctele de intersecție presiunea ar avea valori diferite.

Forța masică unitară este perpendiculară pe suprafețele echipotențiale

(3.29)

Așadar, suprafețele echipotențiale sunt astfel orintate încât rezultanta

forțelor masice exterioare să fie perpendiculară pe acestea, după cum este
1
 prezentat în figura 3.3 în cazul suprafeței libere a unui lichid într-un vas,
prezentat în poziție verticală și înclinat. De asemenea, oricare dintre
suprafețele interioare fluidului care sunt paralele cu cele de separație sunt
suprafețe echipotențiale, întrucât este perpendiculară și pe acestea.
După cum am precizat și anterior, este orientată în sensul scăderii
energiei potențiale, deci în sensul creșterii presiunii, întrucât
Acestea reprezintă condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească forța masică unitară astfel încât fluidul să rămână în
echilibru, după cum am menționat într-una dintre observațiile de la
sfârșitul subcapitolului anterior.

Fig. 3.3 – Orientarea suprafețelor echipotențiale într-un lichid

în repaus

Pentru situația ilustrată în această figură, suprafețele echipotențiale (

) sunt reprezentate de suprafață liberă, unde presiunea absolută
este constantă și egală cu cea atmosferică ( ), respectiv
presiune relativă este nulă ( ), precum și de oricare dintre suprafețele
paralele cu aceasta (marcate cu linii punctate). Sunt orientate astfel încât
forța de atracție gravitațională este perpendiculară pe ele.

Dacă forțele masice care acționează asupra unui fluid sunt foarte mici în
comparație cu forțele de presiune, se poate considera că potențialul
forțelor masice unitare este neglijabil, , iar relația (3.25) capătă forma

(3.30)
Astfel, după caz, în interiorul unui volum finit de fluid se poate considera că
presiunea este constantă (precum în cazul unui fluid într-o conductă sub
presiune) iar variațiile acesteia se transmit în toată masa fluidului. Această
consecință este cunoscută ca principiul lui Pascal, pe baza căruia se
2
 construiesc amplificatoarele de forță (elevatorul hidraulic, presa
hidraulică etc.), sau de presiune utilizate în acționările hidraulice și
pneumatice.

În figura 3.4.a este prezentată schema de principiu pentru un multiplicator

de forță, utilizat ca elevator hidraulic. Forța care se exercită asupra pistonului de
diametru generează o suprapresiune (presiune manometrică) care se
transmite în toată masa lichidului, inclusiv la nivelul suprafeței pistonului de
diametru ,rezultând forța cu ajutorul cărei se ridică automobilul

(3.31)

Fig. 3.4 – Schemele de principiu a) pentru elevatorul hidraulic și

b) multiplicatorul de presiune

În cazul (de-)multiplicatoarelor de presiune cele două pistoane sunt

solidare, precum în figura 3.4.b, astfel încât forța exercitată pe suprafață primului
piston este transmite și pe suprafața celui de-al doilea. Așadar

(3.32)

3.3 FORME PARTICULARE ALE RELAȚIEI FUNDAMENTALE A

STATICII FLUIDELOR

3
3.3.1 Repausul fluidelor incompresibile în câmp gravitațional

Așadar, pentru fluide incompresibile ( ),

Constanta de integrare se determină din condiții (la limită) cunoscute. În cazul

unui lichid având greutatea specifică , aflat într-un vas precum în figura 3.6,
se cunoaște valoarea presiunii la nivelul suprafeței libere , reprezentând
presiunea atmosferică locală.

Fig. 3.6 – Variația presiunii într-un lichid

Astfel, dacă , iar relația anterioară devine

. (3.37)
Înlocuind (3.37) în (3.36) se obține

g g g

g (3.38)

unde este cota de adâncime.

Această relație reprezintă legea de variație a presiunii în interiorul unui lichid,
fiind cunoscută ca ecuația fundamentală a hidrostaticii. Cu ajutorul ei se poate
calcula presiunea hidrostatică în interiorul unui lichid de densitate cunoscută.
După cum se observă, presiunea într-un lichid omogen ( ), aflat în repaus în
câmp gravitațional, este o funcție liniară de adâncime (crește liniar cu adâncimea).

4
Valoarea presiunii maxime se înregistrează la baza vasului, la cota de adâncime
maximă, și este egală cu g .

Observații

În studiul lichidelor, orientarea naturală a sistemului de referință este cea

pentru care axa este orientată în sensul creșterii adâncimii, precum în
figura 3.7.

Fig. 3.7 – Sistemul natural de referință pentru studiul lichidelor

în repaus

Presiunea hidrostatică este o suprapresiune presiune manometrică ,

, notată în mod curent cu , deoarece, după cum am menționat
în paragraful 2.1.1, în problemele tehnice curente, forțele care se dezvoltă in
instalațiile hidraulice (pneumatice ) sunt rezultatul diferenței dintre
presiunea (absolută) din interiorul instalației și presiunea atmosferică
exterioară.

Astfel, relația (3.38) se scrie uzual în forma

g (3.41)

Dacă în cazul considerat anterior, la suprafața liberă a lichidului presiunea care se

exercită are valoarea (presiunea manometrică exercitată de un alt fluid),
precum în figura 3.8, aceasta se transmite în toată masa lichidului, astfel încât
valoarea presiunii în interiorul lichidului va fi

g (3.42)

5
Reprezentarea variației presiunii exercitate de un fluid pe pereții vasului ce-l
conține reprezintă diagrama distribuției de presiuni, denumită și epură
hidrostatică, figura 3.8.

Fig. 3.8 – Variația presiunii pe pereții un rezervor sub presiune

Presiunea pe care o exercită fluidul asupra pereților vasului se reprezintă

pe direcție normală în punctul de aplicație, dinspre fluid spre suprafața pe care
acesta acționează. Planul pentru care presiunea (relativă) este nulă se numește
plan manometric. Poziția acestuia față de suprafața liberă este definită de
înălțimea manometrică

(3.43)

Astfel, relația (3.42) se poate rescrie în forma

g g g (3.44)

Tabelul 3.1 – Variația perametrilor atmosferei standard, 1976, NASA

[ ] [ ] [ ] [ s]
0 15.0 101325 1.2250 340.29

6
1 8.5 89874 1.1116 336.43
2 2.0 79501 1.0066 332.53
3 -4.5 70108 0.9091 328.58
4 -11.0 61640 0.8191 324.58
5 -17.5 54019 320.53
6 -24.0 47181 316.43
7 -30.5 41060 312.27
8 -37.0 35599 308.06
9 -43.5 30742 303.79
10 -50.0 26436 299.46
11 -56.5 22632 295.07
12 -56.5 19330 295.07
13 -56.5 16510 295.07
14 -56.5 14101 295.07
15 -56.5 12044 295.07
16 -56.5 10287 295.07
17 -56.5 8786.6 295.07
18 -56.5 7504.8 295.07
19 -56.5 6410.0 295.07
20 -56.5 5474.8 295.07
21 -55.5 4677.8 295.75
22 -54.5 3999.7 296.43
23 -53.5 3422.4 297.11
24 -52.5 2930.4 297.78
25 -51.5 2511.0 298.45
30 -46.5 1171.8 301.80
40 -22.1 277.52 317.63
50 -2.5 75.944 329.80
60 -27.7 20.314 314.07
70 -55.7 4.6342 295.61
80 -76.5 0.8863 281.12
90 -86.2 0.1473 269.44
100 -74.9 0.03201 290.52

7
 3.5 FORȚE DE ACȚIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS ASUPRA
UNOR PEREȚI SOLIZI

3.5.1.1 Cazul fluidelor ușoare (gaze)

Modelul fluidului ușor corespunde în general gazelor și vaporilor, dar poate fi

aplicat și în cazul lichidelor dacă forțele masice sunt mici (neglijabile) în raport cu
cele de presiune. Având în vedere că presiunea în interiorul unui volum finit de
gaz (fluid ușor) poate fi considerată constantă în toată masa acestuia,
, deci având aceeași valoare în orice punct al suprafeței ( ),
𝐹𝑝 = 𝑝𝑆

(3.97)

unde este cota centrului de greutate al peretelui de suprafață .

Așadar, forța cu care un fluid ușor, în repaus, acționează asupra unui
perete plan este egală cu produsul dintre presiunea fluidului și aria suprafeței
peretelui, având punctul de aplicație (centrul de presiune) în centrul de greutate al
peretelui .

3.5.1.2 Cazul fluidelor grele (lichide)

Pentru determinarea acțiunii exercitate de un lichid pe un perete plan, se

consideră cazul general în care peretele este înclinat cu un unghi față de
suprafața liberă a fluidului, pe care se exercită presiunea atmosferică locală. Într-
un sistem de referință în care este planul suprafeței înclinate, precum în
figura 3.17, valoarea presiunii la o adâncime , conform legii fundamentale a
hidrostaticii (3.41), este dată de relația

g (3.98)

Astel, relația (3.93) devine

( ) ( ) ( ) ( )

Întrucât reprezintă momentul static al suprafeței înclinate față

8
de axa

zdS=𝑧𝑔 𝑆 (3.100)

unde este cota centrului de greutate a suprafeței înclinate pe axa .

Fig. 3.17 - Forța de presiune pe o suprafață plană înclinată

Astfel, relația (3.99) devine

(3.101)
,

unde reprezintă cota de adâncime a centrului de greutate ( ) a suprafeței

înclinate ( ). Așadar,

forța cu care un lichid în repaus acționează asupra unui perete plan

este egală cu greutatea unei coloane din respectivul lichid, având ca
bază suprafața peretelui, iar ca înălțime distanța de la centrul de
greutate al suprafeței la planul manometric.

Pentru situația din figura anterioară, planul manometric coincide cu planul

suprafeței libere a lichidului, întrucât valoarea presiunii absolute la nivelul
suprafeței libere este cea corespunzătoare presiunii atmosferei (locale), presiunea
(relativă) fiind nulă. În situația în care la nivelul suprafeței de separație acționează
o suprapresiune , precum în figura 3.8, variația presiunii în interiorul lichidului
este descrisă de relația

g g g (3.102)

9
poziția planului manometric în raport cu suprafața de separație fiind dată de
înălțimea manometrică , calculată cu relația (3.43).

centrul de presiune ( ) este situat întotdeauna sub cel de greutate ( ). De

asemenea, poziția centrului de presiune este independentă de unghiul de
înclinare al suprafeței.

3.5.2.3 Forțe de acțiune a fluidelor ușoare pe pereți interiori închiși

În cazul acțiunii fluidelor ușoare ( ) pe suprafețe interioare închise,

precum în cazul rezervoarelor cilindrice, sau al conductelor, forțele de presiune
rezultante sunt nule, deoarece proiecțiile algebrice , în acord
cu relațiile (3.1 8). La acest rezultat se ajunge și dacă se descompune suprafața
închisă în unele simple, după cum este prezentat din figura 3.19, care prezintă o
conductă de diametru și lungime , conținând un fluid sub presiunea constantă
. Astfel, forțele care acționează pe suprafețele delimitate de planul de simetrie
sunt egale și de sens contrar, , deci rezultanta lor este nulă.
Similar, și rezultanta care acționează pe suprafețele delimitate de este nulă.

10
 Fig. 3.19 - Acțiunea fluidelor ușoare pe pereți curbi închiși

În schimb, acțiunea fluidelor pe astfel de suprafețe conduce la apariția unor

eforturi în pereții rezervoarelor ce le conțin, calculul acestora fiind util la
dimensionarea grosimii pereților. Astfel, conform relațiilor (3.107), forța de presiune
exercitată de fluid asupra unei jumătăți de cilindru are componentele

𝐹𝑝𝑥 =𝐹𝑝𝑦 = 0
(3.116)
𝐹𝑝𝑧 = 𝑝𝐿𝐷

Notând efortul unitar admisibil cu și grosimea peretelui cu , forța

maximă care se dezvoltă într-o secțiune a peretelui este

(3.117)

La limită, din egalitatea forțelor se obține

(3.118)

Pentru alte tipuri de suprafețe se obțin relații de calcul ale grosimii minime în
mod similar. Pentru un rezervor sferic de diametru , sub presiunea , rezultă
 (3.119)

Relațiile anterioară sunt valabile atât pentru gaze cât și pentru lichide,
dacă forțele masice sunt mici în raport cu cele de presiune.

3.4.2.4 Forțe de acțiune ale fluidelor pe pereți exteriori. Plutirea corpurilor

Acțiunea fluidelor pe pereți exteriori se exercită în cazul corpurilor, parțial sau

total imerse într-un fluid, precum în figura 3.20, care arată plutirea unei nave maritime.
În astfel de situații, fluidul acționează asupra solidului cu o forță verticală , numită
forță arhimedică, în onoarea lui Arhimede (287–212 î.e.n), care a evidențiat și calculat
acestă forță ca fiind egală cu greutatea volumului de fluid ( ) dezlocuit de solid

gV V (3.120)

unde este densitatea fluidului.

Fig. 3.20 - Acțiunea forței arhimedice asupra unui corp plutitor

În funcție de raportul dintre greutatea solidului și forța arhimedică, există

următoarele situații de echilibru

- corpul plutește, dacă , (3.121)

- corpul plutește submers, dacă , (3.122)

- corpul se scufundă, în situația în care , (3.123)

12
unde este densitatea solidului și V reprezintă volumul solidului.

3.6 INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA PRESIUNILOR

Una dintre aplicațiile importante ale staticii fluidelor o reprezintă măsurarea

presiunii cu instrumente a căror funcționare se bazează pe legea fundamentală a
hidrostaticii, descrisă matematic de relația (3.41). Aceste aparate se mai numesc și
manometre cu lichid, sau piezometre. Măsoară presiuni relative, exprimate în lungimi
coloană de lichid (piezometric: lichidul utilizat pentru determinarea presiunii). Când
determină presiunea într-un punct se numesc piezometre simple. Dacă măsoară
diferența de presiune între două puncte, sunt piezometre diferențiale. De asemenea,
dacă lichidul piezometric este cel a cărui presiune se măsoară se numesc piezometre
directe.
Măsurarea presiunii se face și cu aparate ce funcționează pe baza altor principii,
precum cele care utilizează elemente elastice sau traductoare electrice. Indiferent de
natura instrumentului de măsură, fluidul a cărui presiune se măsoară este dirijat spre
instrument prin intermediul unei prize de presiune, care poate fi
statică, când axa prizei este normală pe direcția curentului (pentru fluide în
mișcare), figura 3.22 (a),
totală, când axa prizei este pe direcția curentului, precum în figura
3.22(b).

Fig. 3.22 - Prize de presiune

3.6.1 Tubul piezometric

Este cel mai simplu manometru și este constituit dintr-un tub, deschis la capătul
superior, celălalt fiind conectat la un recipient ce conține un lichid sub presiune,
superioară celei atmosferice locale ( ), precum în figura 3.23. Presiunile măsurate sunt
relative la cea atmosferică, deci sunt suprapresiuni.
Acest instrument poate fi utilizat doar în cazul lichidelor, când înălțimea de lichid în
tubul piezometric este suficient de mare, astfel încât să fie sesizabile și măsurabile
variațiile de presiune. Presiunea în punctul , exercitată de coloana de lichid de
densitate ( ) este
g (3.135)

Fig. 3.23 - Tubul piezometric

3.6.2 Manometre "U"

Denumirea se datorează formei acestora. Pot fi utilizat pentru măsurarea presiunii

statice în interiorul ambelor tipuri de fluide (lichide și gaze). Conectarea la un recipient
ce conține un gaz se face precum în figura 3.24. Densitatea lichidului piezometric ( )
trebuie să fie mai mare ca cea a fluidului ( ) a cărui presiune se măsoară. În cazul
măsurătorilor în interiorul lichidelor, acestea și lichidul piezometric trebuie să fie
imiscibile.

14
 Fig. 3.24 - Manometrul diferențial "U"

Pentru manometrul din figura anterioară se pot scrie următoarele relații de echilibru
pentru brațul din stânga

g (3.136)

pentru brațul din dreapta

g (3.137)

De asemenea,

(3.138)

deoarece presiunea în interiorul unui fluid în echilibru static absolut este constantă la
nivelul oricărui plan orizontal.
Astfel, presiunea (relativă la cea atmosferică locală) în punctul este

g g (3.139)

Dacă fluidul a cărui presiune se măsoară are densitatea mult mai mică decât cea a
lichidului piezometric ( ), termenul g poate fi neglijat, iar presiunea poate
fi aproximată cu relația
g (3.140)

Manometrele "U" pot fi utilizate și pentru măsurarea diferențelor de presiune în

interiorul unui fluid, într-o configurație precum cea din figura 3.25.
 Fig. 3.25 - Manometrul diferențial "U"

Pentru situația prezentată în figura anterioară

g g (3.141)

De asemenea, dacă , relația (3.141) poate fi aproximată cu

g (3.142)

O variantă îmbunătățită din punct de vedere constructiv a manometrului diferențial

este prezentată în figura 3.26. Pentru a evita calculul presiunii prin citirea înălțimii de
lichid piezometric pe ambele brațe, unul dintre brațe are diametrul mult mai mare în
comparație cu celălalt, devenind practic un rezervor al lichidului piezometric. În acest
caz, deplasarea de lichid piezometric pe brațul de diametru mai mare devine
nesemnificativă. Planul de referință indică nivelul lichidului piezometric pentru o
diferență nulă de presiune. Volumul de lichid piezometric transferat de pe un braț pe
celălalt este

Fig. 3.26 – Variantă îmbunătățită a manometrului U

Diferența de presiune ( ) este dată de diferența de nivel pe cele două brațe

16
 (3.143)

Deoarece , raportul , deci poate fi neglijat, așadar

g (3.144)

Utilizarea mai multor tuburi piezometrice, conectate la același rezervor, precum în

figura 3.27, permite măsurarea presiunii simultan în mai multe puncte. Tuburile
formează un piezometru multiplu, sau baterie piezometrică.

Fig. 3.26 – Piezometru multiplu

În cazul determinării unor diferențe foarte mici de presiune, pentru a mări precizia de
citire, se utilizează micromanometrele cu braț înclinat, figura 3.27. În acest caz,
diferența de nivel ( ) se determină ca funcție de lungimea de lichid piezometric ( ) pe
brațul micromanometrului și unghiul de înclinare al brațului ( )

g g (3.145)
 Fig. 3.27 – Micromanometru cu braț înclinat

3.6.3 Alegerea piezometrului adecvat

La alegerea piezometrului adecvat unei măsurători trebuie avute în vedere avantajele

și/sau dezavantajele pe care le prezintă acestea. Principalele avantaje sunt

simplitatea din punct de vedere constructiv,

nu necesită calibrare, presiunile măsurate fiind determinate conform
principiului fundamental al hidrostaticii.

Dintre dezavantaje, se pot menționa următoarele aspecte

nu pot înregistra variații rapide de presiune,

este dificilă determinarea unor diferențe mici de presiune.

De asemenea, din punct de vedere practic, înălțimile de lichid piezometric sunt limitate
la valori pentru care citirea este facilă, , deci în cazul utilizării mercurului
ca lichid piezometric presiunea maximă care poate fi măsurată este .
Pentru presiuni mai mari se utilizează manometrele cu element elastic.

18
Curs4
IV. CINEMATICA FLUIDELOR

Majoritatea problemelor de inginerie implică și fluide, cel mai adesea în mișcare

relativă în raport cu solidele cu care vin în contact. Partea din mecanica fluidelor
care se ocupă de curgeri este dinamica fluidelor, în care sunt studiate mișcarea
fluidelor ca rezultat al acțiunii forțelor care determină sau modifică starea de
mișcare, precum și transformările energetice produse în timpul curgerii.
Pentru o mai bună înțelegere a fenomenelor, în profunzimea acestora, studiile de
dinamica fluidelor sunt însoțite și de descrierea grafică a câmpului mișcării
caracterizat de traiectoriile, vitezele și accelerațiile particulelor de fluid, după
cum este prezentat în figura 4.1 în cazul curgerii în jurul unui profil aerodinamic
deportant, care generează forță de apăsare aerodinamică, precum în cazul
aripilor de automobil.

Fig. 4.1 – Reprezentarea grafică a mișcării în jurul unui profil aerodinamic: linii
de curent și vitezele instantanee ale particulelor

Uzual, descrierea câmpului curgerii luând în calcul doar proprietățile geometrice

ale mișcării fluidelor, se face într-un capitol separat, cinematica fluidelor, ale cărei
rezultate sunt valabile atât pentru fluide ideale, cât și pentru fluidele reale. În
prezenta lucrare, partea de cinematică este integrată în dinamică, pentru o
abordare unitară a ecuațiilor care descriu mișcarea fluidelor, incluzând și ecuația
continuității.

4. NOȚIUNI GENERALE DE CINEMATICA FLUIDELOR

Cinematica reprezintă partea mecanicii în care este studiată mișcarea

particulelor (fluide) fără a lua în considerație forțele care o determină. Așadar,
modificarea poziţiei unei particule în raport cu un sistem de referință, convenabil
ales, este studiată pur descriptiv, după cum este detaliat în acest capitol.
 4.1. METODE DE STUDIU ALE MIȘCĂRII FLUIDELOR

Există două metode de studiu pentru mișcărea fluidelor (determinării

traiectoriilor, vitezelor și accelerațiilor): în sistemul de referință Lagrange,
respectiv în sistemul de referință Euler. În sistemul de referință Lagrange, după
numele matematicianului francez de origine italiană Joseph-Louis Lagrange
(1736–1813), mișcarea particulelor fluide este studiată precum în cazul mișcării
punctelor materiale în mecanica clasică. Luând ca referință poziția la
momentul inițial , mișcarea unei particule este cunoscută dacă se stabilesc legile
de variație în timp a coordonatelor acesteia (ecuațiile traiectoriei)

(4.1)

Astfel, necunoscutele sistemului (4.1), coordonatele , sunt funcții de

variabilele independente (cunoscute ca variabilele lui Lagrange) si timp.
Din ecuatiile traiectoriei se deduc componentele vitezei ͞v=v͞ (v v v la
momentele , prin derivarea parțială în raport cu timpul a coordonatelor, întrucât
și sunt constante pentru o deplasare infinitezimală

𝜕𝑥
(4.2) 𝑉𝑥 =
𝛿𝑡

𝜕𝑧
𝑉𝑧 =
𝜕𝑡

și componentele accelerației

2
 (4.3)
Ecuațiile diferențiale ale traiectoriei se determină din condiția ca viteza să
fie tangentă la traiectorie. La limită, ea este coliniară cu după cum este
prezentat în figura 1.22

(4.4)

Sistemul Lagrange provine din reprezentarea naturală a mișcării unui

punct material. Este utilizat cu precădere în mecanica clasică la studiul mișcărilor
solidelor nedeformabile. Metoda este ilustrată în figura următoare: pornind de la
traiectorii, se determină vitezele la momentele .

Fig. 4.2 – Descrierea mișcării particulelor unui fluid în jurul unui solid (fix) în
sistemul de referință Lagrange

Pentru a descrie mișcarea a particule ce alcătuiesc o masă de fluid sunt

necesare sisteme de ecuații ale mișcării, cu soluții care necesită un timp de
rezolvare și resurse de calcul semnificative. Din punct de vedere practic, mult mai
comodă este utilizarea sistemului de referință propus de Euler.
În referențialul Euler nu mai este urmărită individual fiecare particulă, ci este
studiat câmpul curgerii în diferite puncte fixe ale spațiului ocupat de fluid.
Concret, sunt studiate în timp particulele care trec succesiv prin punctele
considerate. Așadar, în sistemul de referință Euler mișcarea poate fi reprezentată
ca o succesiune de instantanee (imagini) cu particule la diferite momente. Din
3
punct de vedere practic, se determină la momentele componentele vitezei în
punctele în care se amplasează sonde de viteză. Astfel, cunoscând
componentele vitezei ca funcții de coordonate și timp

𝑉𝑥 = 𝑉𝑥 (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡)
𝑉𝑦 = 𝑉𝑦 (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) ⃗ =𝑉
𝑉 ⃗ (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) ↔ 𝑉
⃗ =𝑉
⃗ (𝑟, 𝑡)
𝑉𝑧 = 𝑉𝑧 (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡)

se determină curbele tangente la vectorii viteză ai particulelor care la un moment

( ) se găsesc pe aceastea, prin integrarea sistemului de ecuații (4.2)
𝑋 = ∫ 𝑉𝑥 𝑑𝑡, 𝑦 = ∫ 𝑉𝑦 𝑑𝑡, 𝑧 = ∫ 𝑉𝑧 𝑑𝑡 (4.6)

respectiv, se determină componentele accelerației derivând componentele

vitezei, după cum este prezentat în paragraful următor.
În general, curbele definite de ecuațiile (4.6) nu mai reproduc cu
exactitate traiectoriile urmate de particule. Se numesc linii de curent, metoda
fiind ilustrată în figura umătoare: cunoscând câmpul vitezelor la momentele , se
determină liniile de curent caracteristice mișcării.

Fig. 4.3 – Descrierea mișcării unui fluid prin metoda Euler

Dacă se cunoaște traiectoria unei particule în sistemul Euler,

componentele vitezei se determină ca derivate totale ale coordonatelor ,
întrucât variațiile acestora (deplasarea particulei) sunt funcții de timp

4
 𝑑𝑥
𝑉𝑥 =
𝑑𝑡
(4.7)

𝑑𝑧
𝑉𝑧 =
𝑑𝑡

Sistemul de referință Euler prezintă avantaje în situațiile în care aspectul

mișcărilor este constant în timp, acestea numindu-se mișcări staționare sau
permanente: se vede (permanent) aceeași imagine, indiferent de moment.
Așadar, câmpul de viteze nu mai depinde de timp în regimurile staționare

(4.8)

eliminarea acestuia ca variabilă independentă constituind o simplificare

importantă pentru studiu. De asemenea, în cazul mișcărilor staționare, liniile de
curent sunt echivalente (coincid) cu traiectoriile particulelor. Mișcarea aerului în
jurul aripii unui avion care zboară cu viteză constantă, sau curgerea unui fluid cu
debit constant printr-o conductă constituie exemple de mișcări care pot fi tratate
ca fiind staționare în referențial Euler.

Din relația anterioară se constată că accelerația are două componente

accelerația locală, ( v ), ce exprimă variația în timp a vitezei în

punctele spațiului ocupat de fluid, conform abordării euleriene și
accelerația convectivă sau de antrenare

5
ca rezultat al variației vitezei între punctele fluidului.

Observații

1. După cum am precizat anterior, mișcările fluidelor pentru care

v se numesc staționare sau permanente: într-un punct din
interiorul spațiului ocupat de fluid, viteza este constantă în timp.

2. Cele pentru care v se numesc nestaționare (nepermanente):

în același punct, viteza variază în timp.

3. Accelerația convectivă este nulă în cazul câmpurilor de viteză omogene, în

care viteza este aceeași în toate punctele mediului fluid: mișcare uniformă.

4. Relația (4.13) este echivalentă cu

care reprezintă tocmai derivata substanțială a vectorului viteză a

particulei, obținută prin aplicarea operatorului derivată substanțială
(1.133)

5. De asemenea, din (1.148) rezultă că accelerația poate fi exprimată și în

forma

(4.15)

grad

în care au fost puse în evidență partea potențială a accelerației convective,

grad 𝑉 2 /2) , respectiv partea rotațională a acesteia, 𝑟𝑜𝑡𝑉 ⃗ )𝑥𝑉. Mișcările
⃗
pentru care rot 𝑉 = 0 se numesc irotaționale.

6
 4.5. NOȚIUNI ȘI MĂRIMI UTILIZATE ÎN STUDIUL MIȘCĂRII FLUIDELOR

În acest paragraf sunt detaliate principalele noțiuni utilizate în studiul

mișcării fluidelor, precum și mărimile asociate acestora, o parte dintre ele fiind
menționate și anterior.

4.5.1. Volumul material. Volumul de control

Volumul material al unui fluid reprezintă volumul (V) mărginit de

suprafața ( ), constituit mereu din aceleași particule de fluid. Suprafața
exterioară se deplasează și se poate deforma oricum în raport cu sistemul de
referință al mișcării, dar rămâne impermeabilă (nu permite schimbul de masă cu
mediul exterior). Așadar, viteza 𝑉 ⃗ =𝑉 ⃗ a unei suprafețe elementare ( )
este și viteza fluidului în acel punct, precum în figura 4.9.

Fig. 4.9 – Volum de fluid

Când tinde către zero, volumul material devine particulă de fluid.

Volumul de control reprezintă, prin definiție, un volum arbitrar de fluid a cărui

suprafață (de control) se consideră perfect permeabilă încât nu influențează
curgerea, și care poate avea o mișcare independentă de cea a fluidului. Dacă
vitezele suprafeței devin egale cu cele ale fluidului, atunci volumul de control
devine volum material. Astfel, volumul material reprezintă un caz particular al
volumului de control. Pentru a diferenția cele două concepte, pentru
caracteristicile volumului de control se utilizează notații distincte: 𝑣𝑐 , 𝑆𝑐 , ⃗⃗⃗
𝑉𝑐

4.5.2. Curentul de fluid. Linia de current. Traiectoria. Tubul de curent

Curentul de fluid reprezintă o masă de fluid aflată în mișcare.

7
 Linia de curent este curba tangentă la vectorii viteză ai particulelor care la un
moment ( ), se găsesc pe această curbă (figura 4.10). În general, forma liniilor de
curent se modifică în timp: cazul mișcărilor nepermanente, în care parametrii
fluidului variază în timp, în același punct. Ele își păstrează forma în cazul
mișcărilor permanente.

Fig. 4.10 – Linii de curent în jurul unui profil aerodinamic

Prezintă două proprietăți importante, și anume

Liniile de curent nu se intersectează, cu excepția unor puncte, numite

puncte critice, sau singularități, în care viteza este nulă, precum în
punctele de stagnare ( ), după cum este prezentat în figura 4.11 în cazul
unui profil aerodinamic (bordul de atac și bordul de fugă reprezintă
puncte de stagnare), sau infinită, precum în centrul unei surse. Printr-un
punct al spațiului ocupat de un fluid nu poate trece la un moment dat
decât o singură linie de curent, deoarece într-un punct nu pot exista
simultan mai multe particule cu viteze diferite. În consecință, o particulă
printr-un tub de curent se mișcă pe aceeași linie de curent.

Fig. 4.11 – Exemple de puncte de stagnare (PS)

Liniile de curent umplu în întregime spațiul ocupat de curentul de fluid.

8
 Ecuația diferențială a liniilor de curent, în formă vectorială, se obține din condiția
de tangență a vitezei la linia de curent, caz în care vectorul viteză 𝑉 ⃗ (V V V
are aceeași direcție cu variația vectorului de poziție
(pentru variații mici ale ). Astfel 𝑉 ⃗ , sau

⃗
𝑉 (4.49)

În mișcările nestaționare, v , liniile de curent își modifică forma în

timp. După cum am menționat anterior, în cazul mișcărilor staționare liniile de
curent coincid cu traiectoriile particulelor.

Traiectoria unei particule de fluid reprezintă drumul parcurs de aceasta în

mișcarea sa. Traiectoriile pot fi vizualizate experimental, după cum este prezentat
în figura 4.12 în cazul unui profil aerodinamic.

Fig. 4.12 – Vizualizarea curgerii în jurul unui profil aerodinamic

Ecuația diferențială a traiectoriilor este dată de relația

v (4.51)

Suprafața de curent este suprafața formată din toate liniile de curent care se
sprijină la un moment dat pe o curbă ( ) de formă oarecare. Dacă respectiva
curbă este una închisă, simplu conexă, atunci suprafața de curent este una
tubulară, și formează un tub de curent, precum în figura 4.13.

9
 Fig. 4.13 – Tub de curent

Observație Deoarece viteza este tangentă la pereții tubului de curent, rezultă că prin
suprafața acestuia nu se face schimb de masă.

Multe dintre aplicațiile practice ce implică fluide în mișcare se realizează

în conducte simple, situații în care domeniul de curgere poate fi asimilat unui tub
de curent precum în figura 4.13. Ținând cont de posibilitatea intersectării liniilor
de curent (în punctelele critice), conceptul tubului de curent prezentat anterior
poate fi extins și la situațiile în care acesta reproduce cazul unei conducte
ramificate, precum în figura 4.14, sau chiar mai complexe.

Fig. 4.14 – Tub de curent ramificat

Secțiunea transversală a unui tub de curent, numită și secțiune normală ( ),

reprezintă suprafața perpendiculară pe toate liniile de curent care o străbat. Este
o suprafață plană dacă liniile de curent sunt paralele, precum și în figura
4.15, sau curbă în caz contrar, precum .

Fig. 4.15 – Secțiuni normale într-untub de curent

Perimetrul udat ( ) reprezintă lungimea conturului secțiunii transversale a unui

tub de curent, mărginită de pereți solizi. Raza hidraulică ( ) reprezintă raportul
dintre aria secțiunii normale a curentului și perimetrul udat. Diametrul hidraulic
( ), sau echivalent hidraulic, reprezintă un parametru utilizat în cazurile în care
secțiunea de curgere nu este circulară. Se determină cu relația

10
 (4.53)

În figura 4.16 sunt prezentate două situații de calcul ale diametrului

hidraulic, frecvent întâlnite în practică. Pentru situația curge rii printr-o conductă
circulară sub presiune (fluidul ocupă întreg spațiul interior al conductei), figura
4.16(a), perimetrul udat este , iar diametrul hidraulic . Așadar, la
curgerea prin conducte circulare sub presiune, diametrul hidraulic este egal cu cel
geometric. În cazul curgerii unui lichid printr-un canal dreptunghiular de lățime ,
figura 4.16(b), perimetrul udat și diametrul hidraulic sunt , respectiv
, unde reprezintă cota de adâncime a lichidului în canal.

Fig. 4.16 – Perimetrul udat și diametrul hidraulic la

(a) curgerea sub presiune printr-o conducta circulară, (b)
curgerea printr-un canal dreptunghiular

Tubul elementar de curent reprezintă un tub de secțiune ( ) suficient de

mică, astfel încât se pot neglija variațiile parametrilor fluidului (viteze, presiuni,
...) în secțiunile normale, precum în figura 4.17. Fluidul din interiorul unui tub
elementar de curent formează un fir de fluid. Dacă secțiunea transversală a
tubului elementar de curent tinde către zero în jurul unui punct, atunci firul de
curent reprezintă tocmai linia de curent care trece prin acel punct.

Fig. 4.17 – Tub elementar de curent

Mărimea caracteristică unui tub de curent este debitul acestuia. Debitul unui
curent de fluid reprezintă cantitatea de fluid care trece printr-o secțiune în
unitatea de timp. În funcție de modul de exprimare a cantității poate fi
11
 Debit volumic , sau simplu ; reprezintă volumul de fluid care trece printr-o
secțiune, în unitatea de timp

(4.54)

⃗ 𝑛⃗𝑑𝑆 = ∬ 𝑉𝑛 𝑑𝑆
𝑄𝑣 = ∬ 𝑉
𝑆 𝑆
unde este versorul normalei la suprafața elementară , iar v reprezintă viteza
fluidului pe direcția .
Debit masic sau ; reprezintă masa de fluid corespunzătoare debitului
volumic. Pentru un fluid omogen ( )

(4.57)

În formă integrală, debitul masic se exprimă cu relația

⃗
𝑉 v

Prin definiție, fluxul de materie (fluid) printr-o suprafață reprezintă cantitatea

de materie (fluid) care trece în unitatea de timp prin respectiva suprafață.

Debitul gravific, sau de greutate , reprezintă greutatea de fluid

corespunzătoare debitului masic

(4.59)

iar în formă integrală

⃗
𝑉 V

12
4.5.3 Vârtejul. Linia de vârtej. Tubul de vârtej

Vârtejul, sau turbionul unei particule fluide, este vectorul definit de relația

(4.61)

unde 𝜔
⃗ este vectorul ce definește rotorul vitezei, relația (1.130),

i j k

𝑉𝑥 𝑉𝑦 𝑉𝑧
Astfel, componentele scalare ale vârtejului sunt

(4.62)

13
Curs5

5. ECUAȚIILE MIȘCĂRII FLUIDELOR IDEALE

Formulări integrale și diferențiale. Forme particulare

5.1.1.1. Ecuația lui Bernoulli pentru fluide incompresibile

Câteva forme particulare ale relației (5.19), aplicabile în calculele curente, se obțin
pentru

fluide incompresibile ( ), respectiv lichide și gaze a căror evoluție are loc

în domeniul subsonic incompresibil (convențional, gaze a căror viteză medie nu
depășește ), caz în care

(5.20)

fluide în câmp gravitațional; prin raportarea la un sistem de referință având axa

verticală ( ) orientată în sensul creșterii altitudinii,
, g , deci

g g (5.21)

În aceaste condiții, ecuația (5.19) devine

(5.22)

Relația (5.22) este cunoscută și ca ecuația lui Bernoulli pentru fluide incompresibile, în
mișcare permanentă pe o linie de curent. În aceasta formă, toți termenii reprezintă
energii specifice unității de masă ( în SI de unități), respectiv

energie cinetică v ,
energie potențială de presiune ,
energie potențială de poziție .

Pentru două puncte (1) și (2) de pe o linie de curent rezultă

1
 (5.23)

unde reprezintă energia specifice unității de masă.

Relația lui Bernoulli se poate exprima și sub alte două forme. Astfel, dacă
termenii din ecuația (5.23) se împart cu , rezultă

(5.24)

Unde este energia specifică unității de greutate ( în SI de unități), iar

reprezintă nivelul energetic al fluidului pe o linie de curent; această mărime este
cunoscută și ca sarcină energetică.
Se observă că fiecare dintre termenii din relația anterioară au
dimensiunea unei energii specifice unității de greutate, sau a unei lungimi. Acest fapt
permite reprezentarea grafică a expresiei pe o linie de curent, precum în figura 5.16
care prezintă parametrii curgerii printr-o conductă cu secțiune variabilă, cu diferență
de nivel. Următoarele reprezintă

cota ( inaltime) cinetica

2
 Fig. 5.2 – Reprezentarea grafică a ecuației lui Bernoulli

Așadar, pe o linie de curent, parametrii unui fluid variază astfel încât nivelul energetic
rămâne constant, .
A treia formă a ecuație lui Bernoulli se obține dacă înmulțim termenii ecuației (5.23)
cu

(5.25)

Unde 𝑒𝑣 reprezintă energia specifică unității de volum (V în SI de unități).

În această formă, termenii din ecuația lui Bernoulli au dimensiuni de energii specifice
unității de volum, și reprezintă presiuni

g presiune de pozitie in raport cu planul de referinta

3
Prin raportarea la un nivel de referință printr-un punct de pe o linie de curent,
presiunea de poziție devine nulă, iar suma dintre presiunea statică și presiunea
dinamică în punctul respectiv reprezintă presiunea totală ( )

(5.26)

De asemenea, presiunea de poziție poate fi neglijată în situațiile în care forțele masice

sunt semnificativ mai mici decât cele de presiune, precum în cazul gazelor.

5.1.1.2. Ecuația lui Bernoulli pentru fluide compresibile

Pentru fluide compresibile ( ), în câmp gravitațional, rezolvarea ecuației (5.20)

depinde de caracterul transformării pe care o suferă fluidul: izotermă, izentropică, sau
politropă.
Astfel, pentru o transformare generală ( ), caracterizată de exponentul
politropic , potențialul forțelor de presiune pentru două stări succesive este

(5.27)

iar ecuația lui Bernoulli devine

(5.28)

În cazul unui proces izoterm , ecuația lui Bernoulli are forma

(5.29)

5.1.2. Puterea unui curent de fluid

4
Prin definiție, puterea ( ) reprezintă mărimea fizică scalară cu ajutorul căreia este
evaluat schimbul de energie ( ) dintre sisteme, în unitatea de timp

(5.30)

unde reprezintă energia specifică unității de masă ( ). Întrucât pentru fluide,

raportul dintre masă și timp reprezintă debitul masic conform relației (4.57),
rezultă că

Dacă viteza este constantă în secțiunea de curgere (egală și cu viteza medie), puterea
totală a curentului este

(5.33)

Mai simplă și în același timp aplicabilă în practică este relația dedusă pentru un tub
elementar de curent. După cum am precizat anterior, din definiția liniilor de curent
rezultă că particulele de fluid nu pot traversa suprafețele de curent. Dacă densitatea
este invariantă în timp, atunci masa de fluid nu se concentrează în diferite puncte, deci:

Variația masei în timp debitul masic este constantă în orice secțiune a unui tub de
curent.

Aceasta este formularea principiului continuității, sau de conservare a masei aplicată

unui fluid în mișcare permanentă printr-un tub de curent elementar, precum în figura
5.3.

Fig. 5.3 – Tub elementar de curent

5
Astfel, volumul de fluid ce traversează secțiunea de arie , în timpul , se poate
exprima cu relația

V v , (5.57)

unde v este viteza fluidului, constantă la nivelul unei secțiuni normale a tubului de
curent.

Masa elementară de fluid corespunzătoare volumului ( ) este

V v (5.58)

iar variația acesteia în timp ( ), reprezentând debitul masic ,

(5.59)

Debitul masic instantaneu, în fiecare secțiune de curgere, se obține prin integrare

v vS
(5.60)

unde este aria secțiunii de curgere pe direcția normală la curentul de fluid.

Ținând cont de principiul conservării masei,

v v v (5.61)

Pentru fluide incompresibile ( ) se utilizează frecvent debitul volumic ( ), iar

ecuația continuității devine

v v v
(5.62)
unde v v v sunt vitezele medii ale fluidului în secțiunile
.

Astfel, viteza medie într-o secțiune de curgere, notată cu v , sau simplu v în calculele
curente, este definită de ecuația
6
 v = (5.63)

Relațiile (5.61) și (5.62) sunt forme particulare ale ecuației de continuitate. Ele
exprimă principiul conservării unei mase de fluid omogen în mișcare permanentă prin
tuburi de curent cu formă fixă (pereți rigizi), precum în multe dintre cazurile de interes
tehnic de curgere a fluidelor, care se realizează în tuburi de curent, simple sau
ramificate (conducte).

5.4.2 Teorema impulsului la curgerea prin tuburi de curent

Rezultate mai simple, aplicabile în practica curentă, se obțin pentru cazurile în care
domeniul ocupat de fluid poate fi asimilat cu un tub de curent.

Fig. 5.5 – Teorema impulsului pentru un tub de curent

Astfel, fie un fluid incompresibil de densitate ( ) în mișcare permanentă printr-un tub
de curent, care la un moment dat ocupă un volum mărginit de o suprafața ( ),
precum în figura 5.18. Secțiunile laterale ( ) și ( ) sunt considerate normale
(perpendiculare pe direcția de curgere). Masa de fluid conținută în această suprafață va
ocupa la două momente succesive ( ) și ( ) pozițiile ( ), respectiv ( ).
În această situație variația impulsului ( ) în intervalul de timp ( ) se poate
exprima ca diferența impulsului masei de fluid la cele două momente:
.
Deoarece am considerat că mișcarea este permanentă, impulsul masei de fluid
conținută între secțiunile ( ) și ( ) rămâne constant în timp. Așadar, variația
impulsului în intervalul ( ) este dată de diferența dintre impulsul masei de fluid
conținută în suprafața ( ) și impulsul masei de fluid conținută în suprafața (
). Așadar,

7
unde reprezintă debitul masic de fluid,
v ,v sunt vitezele medii ale fluidului prin cele două secțiuni de calcul,
( ), respevtiv ( ).

Pentru cazul considerat, forțele exterioare sunt forța de greutate ( ) a fluidului din
tubul de curent și forțele de presiune pe suprafețele de intrare
), ieșire ( ) și forța de presiune exercitată de suprafața laterala a tubului de
curent ( ) asupra fluidului

Observații

sunt forțele de presiune cu care fluidul rămas în tubul de curent, în

afara volumului de control, acționează asupra fluidului din interiorul acestuia
prin intermediul suprafeței de intrare ( ), respectiv al suprafeței de ieșire ( ).
Sunt normale pe aceste suprafețe și orientate înspre fluidul din interiorul
volumului de control. Astfel, este orientată în același sens cu v , iar și
𝑣⃗ au sensuri contrare.
În multe din situațiile practice, prezintă interes forța , cu care fluidul
din interiorul volumului de control acționează asupra suprafeței laterale, astfel
încât relația (5.78) este echivalentă cu

∑ (5.79)
și (5.77) devine

8
 (5.80)

iar pentru situațiile în care

(5.81)

Relația care exprimă teorema momentului cinetic este o ecuație vectorială.

Rezolvarea ei se face prin raportarea la un sistem de referință.

5.5. Aparate de măsură a vitezelor și debitelor bazate pe ecuația

lui Bernoulli

5.5.1 Tubul Pitôt (sonde de presiune totală)

Este un instrument cu ajutorul căruia se pot determina (măsura) presiuni totale ( ),

deci presiuni la nivelul punctelor de stagnare. Poartă denumirea celui care l-a inventat,
inginerul francez Henri Pitôt (1695-1771). Este un tub de forma literei " ", precum în
figura 5.21, cu unul dintre capete plasat in lungul curentului de fluid, celălalt fiind
racordat la un piezometru. Presiunea (totală) se determină conform relației
fundamentale a hidrostaticii (3.31)

(5.105)

Fig. 5.21 – Tubul Pitôt

Dacă se cunoaște și presiunea statică ( ), se poate determina presiunea dinamică,
implicit și viteza fluidului.

5.5.2 Sonde de presiune dinamică. Tubul Pitôt – Prandtl

9
Sunt dispozitive cu ajutorul cărora se pot determina (măsura) presiuni dinamice ( )
obținute prin cuplarea unei sonde de presiune statică cu una de presiune totală la
același piezometru (diferențial).

(5.106)

Având în vedere relația (2.8), se observă că sondele de presiune dinamică pot fi

utilizate la determinarea vitezei locale a unui fluid de densitate cunoscută. Aparatele
construite special pentru determinarea vitezelor în interiorul unui curent de fluid sunt
cunoscute ca tuburi Pitôt – Prandtl, după numele celor care au avut o contribuție
decisivă la realizarea lor. Schema constructivă a unui astfel de instrument este
prezentată în figura 5.23.

Fig. 5.22 – Tub Pitôt-Prandtl

Este compus din două tuburi concentrice în formă de " ", având aceeași priză de
presiune totală. La nivelul tubului exterior se găsesc prizele de presiune statică. Sunt
poziționate la o distanță suficient de mare față de priza de presiune totală, astfel încât
curgerea în zona acestora să fie cât mai puțin perturbată de prezența tubului. Capătul
plasat în curentul de fluid este profilat în funcție de domeniul vitezelor

10
 Semisferic pentru viteze în domeniul subsonic incompresibil,
precum în figura 5.23,
semieliptic pentru viteze în domeniul subsonic compresibil,,
conic pentru viteze în domeniul supersonic.

Astfel, pentru configurația din figura 5.22, viteza curentului de fluid (v) poate fi
calculată cu relația

unde este densitatea lichidului piezometric,

este densitatea fluidului a cărui viteză este măsurată,
reprezintă indicația piezometrului diferențial.
Tuburile Pitôt-Prandtl prezintă avantajul simplității din punct de vedere
constructiv, dar nu pot înregistra fluctuații rapide ale vitezei, datorită metodei de
determinare a presiunii dinamice.

5.5.3 Tubul Venturi

Pentru determinarea vitezei medii a unui fluid incompresibil printr-o conductă,

implicit și a debitului acestuia, se pot utiliza tuburile Venturi (venturimetre), figura
5.23.
Principiul de determinare a vitezei medii (debitului) cu acest aparat este cel al
restricționării controlate a secțiunii de curgere, datorită căreia apare o diferență de
presiune între secțiunea maximă (din amonte) și cea minimă (din aval), care depinde
de viteza medie a curentului, deci și de debit. Astfel, viteza medie și debitul pot fi
exprimate în funcție de această diferență de presiune.
enturimetrele sunt alcătuite dintr-un ansamblu de tuburi conice, primul convergent
(confuzor) urmat de unul divergent (difuzor) racordate la conducta pe care urmează să
fie efectuate măsurători. Sunt prevăzute cu prize de presiune în zona de secțiune
maximă (secțiunea de intrare în confuzor, egală cu secțiunea conductei) și zona de
secțiune minimă .

11
 Fig. 5.23 – Tub Venturi

Aplicând relația lui Bernoulli (5.58) între aceste secțiuni obținem

(5.108)

unde v și v sunt vitezele medii ale fluidului în secțiunile ( ) și ( ),

și sunt presiunile (staice) ale fluidului în cele două secțiuni,
este densitatea fluidului a cărui viteză medie se măsoară.

Din ecuația continuității (5.31) se poate exprima viteza v v v

(5.109)

unde și sunt diametrele în secțiunile ( ) și ( ).

Înlocuind relația (5.1 9) în (5.1 8) se obține următoarea relație de calcul a vitezei medii
a fluidului în conducta de secțiune

(5.110)

Pentru configurația din figura 5.23, diferența de presiune este

12
Așadar, în funcție de indicația piezometrului diferențial, viteza v devine

(5.111)

Notând cu (constanta aparatului)

(5.112)
relația (5.111) se poate rescrie sub forma

(5.113)

Cunoscând viteza medie, debitul de fluid se calculează cu relația

(5.114)

Pentru a asigura o precizie ridicată în măsurători, geometria acestui instrument este

astfel concepută încât să nu apară desprinderi ale curentului de fluid de pe suprafața
tubului. Necesită un spațiu adecvat pentru montare.
5.6. Aplicații numerice

5.6.1 Pentru rezervorul din figura 5.27, să se stabilească viteza maximă pe care o are
apa la ieșirea prin secțiunea ( ) a conductei de golire și înălțimea maximă a acesteia,
astfel încât în secțiunea ( ) valoarea presiunii să nu scadă sub cea corespunzătoare
presiunii de vaporizare. Se cunosc înălțimea rezervorului
, diametrele , , presiunea atmosferică apa și
presiunea de vaporizare a apei apa m (la ).

13
 Fig. 5.27

Soluție
Pentru calculul vitezei maxime pe care o poate avea apa la ieșirea prin secțiunea ( ) a
tubului, se aplică relația lui Bernoulli între secțiunile ( ) și ( ), ținând cont de faptul că
v v , deoarece contucta de golire are diametrul constant

Pentru acest caz

la limita

considera nd

De asemenea, din ecuația continuității (debitului)

Așadar, pentru această situație, ecuația lui Bernoulli devine

14
 V
V

Observație: deoarece raportul ( ) este mic, termenul care cuantifică influență

vitezei (v ) în secțiunea suprafeței libere, , poate fi neglijat

v
V

Așadar, termenul cinetic (v g) poate fi neglijat la nivelul secțiunilor mari de

curgere, precum în cazul suprafețelor libere ale lichidelor în rezervoare. Pentru
calculul înălțimii maxime se poate aplica relația lui Bernoulli între secțiunile ( ) și (
), sau ( ) și ( )

În acest caz

considera nd

Ținând cont și de observația anterioară, v g , obținem

5.6.2 Printr-un ajutaj cu diametrul mediu se absoarbe aerul atmosferic de

către un ventilator, figura 5.28. Dacă presiunea atmosferică este
, iar temperatura , să se determine debitul (volumic și
masic) de aer aspirat, știind că indicația manometrului montat la aspirație (în secțiunea
medie) indică . Densitatea lichidului piezometric (alcool) este
.

15
 Fig. 5.28

Soluție
Relațiile de calcul ale debitului volumic ( ) și debitului masic ( ) sunt

v respectiv v

unde v este viteza (medie) prin secțiunea ajutajului, având aria

este densitatea fluidului ( ).

Pentru calculul vitezei medii în secțiunea de diametru a ajutajului se aplică

ecuația lui Bernoulli între punctul ( ), situat în fața secțiunii de admisie a ajutajului, la o
distanță suficient de mare astfel încât să putem neglija viteza aerului (v ) și punctul
(2) din secțiunea medie a ajutajului

unde v , și .

Așadar

16
 Diferența de presiune ( ) se determină din relația fundamentală a
hidrostaticii aplicată lichidului (piezometric) din tubul piezometric

iar densitatea aerului ( ) pentru condițiile din problemă cu relația (2.12)

unde termenii cu indice ”0” sunt parametrii gazului în starea de referință:

, la presiunea atmosferică normală
( ) și temperatura ( ).
Așadar

5.7 APLICAȚII ALE TEOREMEI IMPULSULUI

După cum am și exemplificat în cazul unui profil aerodinamic, una din aplicațiile
teoremei a impulsului se referă la calculul forțelor cu care curenții de fluid acționează
asupra suprafețelor solidelor cu care vin în contact, numite și forțe de impact, sau
simplu forțe aerodinamice (sau hidrodinamice). În paragrafele următoare sunt
prezentate alte exemple de calcul al unor astfel de forțe.

5.7.1 Forțe hidrodinamice pe suprafețe plane

17
Se consideră un jet de fluid de secțiune circulară care acționează sub unghiul asupra
unei plăci plane având suprafața mult mai mare ca cel al secțiunii jetului.
După cum se poate observa și din figura 5.3 , jetul este deflectat radial pe suprafața
plană, față de punctul de impact. Neglijând efectele gravitaționale se poate considera că
secțiunea de ieșire este una cilindrică.

Fig. 5.30 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane de mari dimensiuni

Pentru a aplica prima teoremă a impulsului, se alege un volum de control delimitat (cu
linie întreruptă) de secțiunile (intrare) și (ieșire) astfel încât în secțiunea de
intrare curgerea jetului nu este perturbată de prezența plăcii (v ), iar în secțiunea
de ieșire traiectoriile particulelor de fluid devin paralele cu suprafața plăcii (v ).
Pentru fluidul din volumul de control considerat, prima teoremă a impulsului este
(5.89)
(5.122)

Deoarece acțiunea are loc într-un mediu având presiunea constantă în toate punctele
(în atmosferă), rezultanta forțelor de presiune ce acționează asupra fluidul din volumul
de control considerat este nulă, .

Neglijând greutatea fluidului din volumul de control ( ), situație valabilă

pentru jeturi de fluide ușoare, de mici dimensiuni, rezultă

(5.123)

Unde este debitul masic al fluidului,

𝑉1 și 𝑉2 sunt vitezele jetului în secțiunile de intrare, respectiv de ieșire,
reprezintă forța cu care jetul acționează asupra plăcii.

18
Raportând curgerea fluidului la un sistem de axe precum în figura 5.30, se obține
v (5.124)

Exprimând debitul de fluid în funcție de viteză inițială a jetului și aria secțiunii jetului

forța de acțiune a jetului devine

(5.125)

Dacă aria secțiunii jetului este comparabilă cu cea a plăcii, situație prezentată în figura
5.31, forța hidrodinamică se calculează cu relația (valabilă și pentru alte tipuri de
suprafețe, inclusiv curbe)

(5.126)

unde reprezintă unghiul sub care este deviat jetul.

Fig. 5.31 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane mici

5.7.2 Forțe hidrodinamice în ajutaje

Se consideră cazul unui fluid care curge printr-un ajutaj convergent, precum în figura
5.32. Datorită contracției, fluidul va acționa asupra ajutajului cu o forță hidrodinamică
, pe direcție orizontală, deoarece pe direcție radială ( ) rezultanta este nulă. Orice

19
sistem sau persoană (de exemplu un pompier) care fixează ajutajul trebuie să fie
suficient de robust ca să echilibreze această forță.

Fig. 5.32 - Forța hidrodinamică în ajutaje

Pentru aplicarea primei teoreme a impulsului, se alege un volum de control raportat la

un sistem de referință, precum în figura precedentă. Astfel, în secțiunea de ieșire forța
de presiune este nulă, deoarece suprapresiunea este zero. De asemenea, neglijând
greutatea fluidului din volumul de control, mică în raport cu forța de presiune, prima
teoremă a impulsului devine

⃗⃗⃗⃗2 − ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑄𝑚 (𝑉 𝑉1 ) = ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹𝑝1 − ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹ℎ (5.127)

unde este forța de presiune (manometrică) în secțiunea (1-1);

Raportat la axa ( )

v v v v (5.128)

Presiunea (relativă) se poate calcula din relația lui Bernoulli aplicată

între secțiunile 1-1 și 2-2

20
21
 6. DINAMICA FLUIDELOR REALE

6.1 GENERALITĂȚI

Studiul mișcării fluidelor reale se realizează considerând și influența vâscozității

acestora, care se manifestă prin apariția unor eforturi tangențiale de frecare vâscoasă
( ) între straturile de fluid, precum și între fluid și suprafețele solide cu care acestea
vin în contact, care conduc la modificări ale profilului de viteze. Astfel, una dintre
principalele deosebiri față de mișcarea fluidelor ideale este legata de condițiile la
limită la nivelul frontierelor solide, după cum este prezentat în figurile 6.1 și 6.2 în
cazul curgerii gravitaționale a unui curent cu suprafață liberă.

Fig. 6.1 – Profilul de viteze într-un Fig. 6.2 – Profilul de viteze într-un
fluid ideal fluid real

Dacă în cazul fluidelor ideale, viteza particulelor la nivelul suprafaței solide se

consideră tangentă la aceasta, precum în figura 6.1, în cazul fluidelor reale, viteza la
perete este egală cu cea a peretelui, nulă pentru exemplul considerat.

6.1.1 Experimentele lui Reynolds. Curgeri laminare și curgeri turbulente

Curgerea fluidelor reale se poate produce în două regimuri distincte de mișcare din
punctul de vedere al structurii fizice a acestora. Existența acestor două regimuri a fost
pusă în evidență de fizicianul Osborne Reynolds, cu ajutorul unei instalații
experimentale care în prezent îi poartă numele și a cărei schemă de principiu este
prezentată în figura 6.3.
Aparatul lui Reynolds constă dintr-un rezervor de nivel constant, alimentat cu un apă,
căruia i se atașează o conductă de golire, de diametru ( ), transparentă, prevăzută cu
un robinet pentru reglarea debitului, respectiv a vitezei apei (v ) prin conductă. Pentru
a putea vizualiza traiectoriile particulelor de apă, în conducta de golire este introdus
1
un tub subțire prin care curge un lichid colorat, dintr-un recipient aflat în partea
superioară.

Fig. 6.3 – Schema de principiu a "aparatului Reynolds"

Experimentele au relevat faptul că

- la iteze mici de golire, curgerea firului de lichid colorat nu este perturbată de

curgerea lichidului din rezervor (figura 6.4): curgere laminară;
- la iteze mari cele două lichide se amestecă turbulent (figura 6.5): curgere
turbulentă.

Fig. 6.4 – Curgere laminară Fig. 6.5 – Curgere turbulentă

Trecerea de la un regim de curgere la altul se face pentru aceeași valoare a raportului,

denumit uzual număr Reynolds,

(6.1)

unde următoarele reprezintă

2
 densitatea lichidului,
vâscozitatea dinamică a lichidului,
vâscozitatea cinematică a
lichidului, v viteza de curgere,
diametrul conductei de golire; reprezintă dimensiunea caracteristică curgerii;
pentru conducte cu secțiune necirculară se utilizează diametrul hidraulic, .

Numărul Reynolds este un parametru adimensional, cunoscut și ca

invariantul Reynolds sau criteriul Reynolds, fiind utilizat pentru caracterizarea mișcării
unui fluid vâscos.
În cazul apei, în practica curentă sunt acceptate următoarele valori pentru stabilirea
celor două regimuri distincte de curgere. Astfel, pentru regimul este unul
laminar, iar pentru regimul este turbulent complet dezvoltat. Aceaste
valori depind de o serie de factori precum gradul inițial de turbulență al curentului de
fluid, rugozitatea peretelui conductei, sau geometria instalației.
Pentru numere Reynolds în intervalul regimul de curgere este
unul de tranziție, denumit și (turbulent) de tranziție. Aspectul traiectoriilor particulelor
de fluid este unul oscilant, după cum este sugerat în figura 6.3. De asemenea, acest
regim este caracterizat și de o instabilitate ridicată, pe traseul conductei putând fi
vizualizate atât zone de curgere laminară cât și de curgere turbulentă, care pot alterna.
Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent are loc dacă perturbațiile din curentul
de fluid acumulează energie mai rapid decât cedează prin frecare vâscoasă, deoarece,
din punct de vedere fizic, acest parametru reprezintă tocmai raportul dintre forțele
masice inerțiale ( ) și forțele de frecare vâscasă ( ) care acționeză asupra
particulelor de fluid. Pe direcția de curgere

(6.2)

Dacă mișcarea este lentă, forțele de inerție sunt neglijabile, iar numărul Reynolds
tinde căte zero, . Odată cu creșterea vitezei, forțele de frecare devin neglijabile
în raport cu cele de inerție, care devin dominante, caz în care numărul Reynolds tinde
(teoretic) căre infinit, . Așadar, influența acestui parametru asupra mișcării
unui fluid scade odată cu creștrea valorii , fapt relevat și de experimente, precum
în cazul curgerii bidimensionale în jurul unui cilindru, ale cărei rezultate sunt

3
prezentate schematic în figura 6.6. Astfel, la numere Reynolds foarte mici fluidul
parcurge întreg conturul cilindrului, după cum este figurat în cazul (a).

Fig. 6.6 – Curgerea în jurul unui cilindru în funcție de Re

Odată cu creșterea numărului Reynolds, în spatele cilindrului apar mai întâi două
vârtejuri simetrice fată de axa mișcării, cu sensuri de rotație opuse, care cresc cu
valoarea , după cum este ilustrat în figurile (b) și (c). Pentru valori apropiate de
, din vârtejurile inițiale se desprind altele, formarea acestora având un
caracter alternant, precum în figura (d), numită și alee de vârtejuri Bénard - Kármán,
denumită după Henri Bénard (1874 - 1939) și Theodore von Kármán (1881 - 1963).
Conform datelor obținute de von Kármán, curgerea este stabilă pentru un raport (
l) = 0.281, unde reprezintă distanța dintre nucleele vârtejurilor, măsurată de direcția
normală curgerii, iar este distanța dintre două vârtejuri succesive. Pentru valori ale
de ordinul , vârtejurile se micșorează și devin neregulate, formând în
spatele cilindrului o zonă de recirculare, cvasistabilă, precum în cazul cazul (e). Zona
de recirculare se micșorează senificativ și devine stabilă pentru valoarea critică
(numită și de automodelare) , figura (f). Ansamblul vârtejurilor care se
formează la curgerea unui fluid peste un corp se mai numește și trenă de ârtejuri.
Dimensiunea caracteristică curgerii, utilizată în calculul pentru cazurile prezentate
anterior, este diametrul cilindrului.
Relația (6.1) se poate scrie și sub forma (generală)

(6.3)
4
unde reprezintă o dimensiune caracteristică curgerii.

În general, pentru cazul curgerilor exterioare, dimensiunea caracteristică curgerii este

lungimea corpului. Pentru un profil aerodinamic, figura 6.7(a) se utilizează coarda
acestuia (distanță dintre punctele extreme, bordul de atac, respectiv bordul de fugă),
iar pentru o aripă portantă se utilizează coarda medie aerodinamică. Pentru un
automobil, figura 6.7(b) se consideră ca lungime caracteristică distanța dintre puntea
față și puntea spate (conform normelor SAE - Society of Automotive Engineers), dar
sunt situații în care se utilizează și lungimea automobilului.

Fig. 6.7 – Lungimi caracteristice utilizate la calculul

6.1.2 Profilul vitezelor în mișcare laminară și în mișcare turbulentă

După cum a fost menționat la începutul acestui capitol, existența eforturilor

tangențiale de frecare vâscoasă are ca efect modificarea mobilității particulelor și
implicit modificarea profilului de viteze (legea de repartiție a vitezelor) într-un un
curent de fluid.

Fig. 6.8 – Profilul de iteze în mișcare laminară

Pentru mișcările laminare, profilul vitezelor este unul parabolic, precum în figura 6.8.
Viteza într-un punct din interiorul unei conducte de rază , aflat la distanța
fața de axa conductei, este dată de relația

5
 (6.4)
v

unde v este viteza maximă (în axa conductei).

Din expresia debitului, rezultă că viteza medie în secțiunea de arie este

(6.13)
V

Astfel, rezultă că iteza medie pentru curgerile laminare reprezintă jumătate din
valoarea vitezei maxime.
În mișcarea turbulentă, profilul de viteze se aplatisează odată cu creșterea numărului
Reynolds, devenind aproximativ logaritmic, după cum este prezentat în figura 6.10.

Fig. 6.10 - Profilul de iteze în mișcare turbulentă

Pe baza unor determinări experimentale, Ludwig Prandtl și Johann Nikuradze au

stabilit că profilul de viteze în mișcarea turbulentă poate fi aproximat cu relația

(6.14)
V

unde este distanța pe direcție radială, măsurată de la perete.

6
 Pentru exponentul au fost determinate diferite valori, care depind de numărul
Reynolds. Pentru domeniul Nikuradze a indicat , motiv pentru care
relația (6.14) mai este cunoscută și ca legea unu pe șapte. Pentru
a fost determinată valoarea iar pentru
are valoarea .
Raportul dintre viteza medie și viteza maximă depinde și el de valoarea numărului
Reynolds. Astfel

(v v pentru ,
(v v pentru și
(v v când , precum în cazul mișcării unui fluid
ideal.

6.1.3 Structura mișcărilor turbulente. Gradul de turbulență al unui curent de fluid

Specific curgerilor turbulente este faptul că parametrii caracteristici (viteză, presiune,

densitate, temperatură) au valori fluctuante, aleatorii, în jurul unor valori medii, după
cum este prezentat în figura 6.19 în cazul vitezei.

Fig. 6.19 – Profilul itezelor instantanee și al itezei medii (a), ariația

itezei în regim nepermanent (nestaționar) (b)

Așadar, viteza instantenee (v) într-o curgere turbulentă poate fi exprimată sub forma
v ͞v+v’ , (6.50)

unde ͞v este viteza medie temporală, dacă v͞ este independentă de timp

7
 (6.51)

sau viteza medie statistică dacă v v , precum în figura 6.19(b)

(6.51')

V’ reprezintă valoarea fluctuației în raport cu vitaza medie.

În raport cu viteza medie, fluctuațiile pot fi pozitive, dacă v ͞v, sau negative în cazul
în care v ͞v. Conform proprietăților referitoare la calculul acestora, valoarea medie a
fluctuațiilor este nulă prin definiție, v͞ , nu și media pătratică a
͞2
acestora,͞𝑣′ , definită similar vitezei medii

(6.52)

(6.53)

Astfel, ,͞𝑣′͞2 poate reprezenta o măsură orientativă a intensității fluctuațiilor vitezei. În

practică se utilizează în mod curent gradul de turbulență ( ), exprimat în procente și
definit de relația

(6.54)

unde reprezintă o viteză de referință; uzual pentru un curent de fluid

de viteză , dar sunt situații în care . ͞v
8
Astfel, gradul de turbulență depinde de (Root Mean Square), dar și de
modul în care se definește viteza de referință.

6.5 NOȚIUNI GENERALE DE TEORIA STRATULUI LIMITĂ

După cum menționam și la începutul acestui capitol, existența eforturilor tangențiale

de frecare vâscoasă care se manifestă în interiorul fluidelor reale, în mișcare, are ca
efect modificarea profilului de viteze la nivelul suprafețelor corpurilor aflate în mișcare
relativă față de fluide.
În cazul mișcărilor caracterizate de numere Reynolds mici, vâscozitatea acționează în
tot domeniul de curgere, acestea fiind controlate în întregime de forțele vâscoase.
Odată cu creșterea numărului Reynols, crește influența forțelor de inerție, iar
domeniul de acțiune al vâscozității se restrânge la zona din imediata vecinătate a
suprafețelor în contact cu fluidul, în interiorul căreia forțele de inerție au același ordin
de mărime cu forțele vâscoase. Această zonă este denumită strat limită și este
caracterizată de o grosime ( ) mult mai mică decât lungimea ( ) caracteristică curgerii.
Astfel, mișcarea în jurul unui corp poate fi studiată împărțind câmpul curgerii în două
regiuni distincte, precum în figura 6.28, concept care a fost introdus de către Ludwig
Prandtl

zona stratului limită și

zona exterioară stratului limită.

Fig. 6.28 – Câmpul mișcării conform teoriei lui Prandtl

Mișcarea în fiecare regiune este descrisă de modele matematice distincte, cu condiții
la limită de racordare la interfața comună. Ecuațiile de mișcare a în zona exterioară
stratului limită sunt cele care corespund fluidelor perfecte. Ecuațiile mișcării în
interiorul stratului limită constituie simplificări ale ecuațiilor Navier-Stokes, sau
Reynolds, obținute în ipoteza și din condiția egalității ordinelor de mărime ale
forțelor de inerție și forțelor de vâscozitate.

9
 Desprinderea stratului limită are ca efect formarea trenei de vârtejuri (dârei), care
reprezintă o măsură a rezistenței aero(hidro)-dinamice a structurilor care evoluează
în curenți de fluid, după cum este ilustrat în figura 6.34(b) în cazul unui profil care
evoluează la unghiuri mari de atac ( ).

Fig. 6.34 – Desprinderea stratului limită și formarea trenei de ârtejuri

Astfel, o trenă de vârtejuri mare corespunde unei rezistențe aerodinamice

ridicate.
Pentru a controla desprinderea stratului limită de pe suprafețele structurilor
aerodinamice se utilizează diverse metode, care pot fi grupate în

metode pasive, fără aport de energie din exterior, în care geometria structurii
este modificată utilizând turbulatori al căror rol este acela de a accelera local
curentul de fluid, împiedicând în acest mod desprinderi masive ale acestuia,
figura 6.35;

Fig. 6.35 – Controlul desprinderii stratului limită prin metode pasi e

metode active, cu aport de energie din exterior, în care controlul activ al

curgerii se realizează prin suflarea stratului limită, precum în cazul utilizării
efectului Coandă, ilustrat în figura 6.36;

10
 Fig. 6.36 – Controlul desprinderii stratului limită prin metode acti e

Efectul Coandă reprezintă fenomenul de atașare a jeturilor de fluid pe suprafețele

curbe peste care curg. Poartă numele savantului român Henri Coandă, care l-a
observat pentru prima dată în 1910, în timpul testării unuia dintre avioane sale
(Coandă-1910, primul avion cu reacție care a zburat). Astfel, în timpul zborului, Coandă
a putut observa alipirea jeturilor de gaze arse de fuselajul avionului, deși evacuarea
acestora se făcea transversal față de axa fuselajului. Ulterior, prin studierea și
înțelegerea acestui fenomen, Henri Coandă trece la utilizarea practică a acestuia.
Astfel, obține o serie de brevete de invenție, primul dintre ele în anul 1934 (Franța):
Procedeu și dispoziti pentru de ierea unui fluid într-un alt fluid. Acesta este urmate și
de alte invenții precum Aerodina Lenticulară, Dispozitiv pentru îmbunătățirea
randamentului motorului cu combustie internă, Frâna de recul pentru armele de foc
etc. În total, pe parcursul întregii cariere științifice, Henri Coandă a obținut 215 brevete
de invenție referitoare la dispozitive ce utilizează efectul cere-i poartă și numele. Un
efect similar se obține și prin utilizarea unor fante profilate adecvat prin care curenții
având energie cinetică ridicată sunt dirijați în zonele cu gradient de presiune
nefavorabil, figura 6.37.

Fig. 6.37 – Controlul stratului limită utilizând fantă bord de fugă (BF)

6.6 FORȚE ȘI MOMENTE AERO- HIDRODINAMICE

6.6.1 Introducere în aerodinamică

Interacțiunea dintre un curent de fluid (un gaz, sau un lichid) și un solid (denumit
generic structură aeromecanică) aflat în mișcare relativă față de fluid, are ca rezultat
formarea unei forțe rezultante ( ) și a unui moment corespunzător (), ale căror
componente sunt prezentate în figura 6.38 pentru un automobil, raportate la sistemul
de referință al acestuia.

11
 Fig. 6.38 – Forțele și momentele care acționează asupra unui automobil

În funcție de natura fluidului, forțele și momentele se numesc

aerodinamice, dacă fluidul este un gaz, precum în cazul aerului atmosferic,

hidrodinamice, dacă fluidul este un lichid, precum în cazul apei.

În cele ce urmează se vor face referiri doar la forțele aerodinamice, cele hidrodinamice
fiind tratate similar. În figura anterioară, următoarele reprezintă

- forța aerodinamică de rezistență la înaintare ( ),

- forța aerodinamică laterală ( ),
- forța aerodinamică de portanță ( ),
- momentul aerodinamic de ruliu,
- momentul aerodinamic de tangaj,
- momentul aerodinamic de girație,
- v viteza relativă a curentului de aer față de automobil, -
unghiul dintre v și axa longitudinală a automobilului (
).

Natura forței aerodinamice globale, precum și a componentelor ei, poate fi

interpretată din două perspective diferite: cea a solidului, respectiv cea a aerului
atmosferic prin care acesta se deplasează.
Astfel, din perspectiva structurii aeromecanice, valoarea forței pe care curentul de aer
o exercită asupra acesteia se poate calcula prin integrarea pe suprafețele exterioare (
) a forțelor elementare care acționează asupra acestora

12
 - forțele de presiune, , pe direcție normală, respectiv

- forțele tangențiale de frecare vâscoasă, , care se exercită

în stratul limită ce se formează la nivelul suprafețelor corpului expuse
acțiunii aerului.

(6.147)

Așadar, forța aerodinamică se poate scrie ca sumă a două

componente, dintre care una de presiune ( ) și a doua de frecare vâscoasă (

(6.148)

Pentru a putea compara din punct de vedere aerodinamic diferite structuri se

utilizează coeficienți adimensionali definiți cu relații de forma

(6.149)

(6.150)

unde reprezintă forța aerodinamică, respectiv momentul aerodinamic care

acționează asupra structurii, reprezintă presiunea dinamică a curentului de aer
neperturbat de prezența solidului, teoretic la infinit, aria de referință a structurii
evaluate aerodinamic; în cazul unei aripi de aviație reprezintă suprafața aripii; pentru
un automobil se consideră ca referință aria proiecției automobilului pe planul
transversal,
lungimea de referință (caracteristică) luată în considerare la calculul forțelor
aerodinamice.

Un alt coeficient adimensional utilizat în studiile de aerodinamică este coeficientul de

presiune ( ) definit de relația

13
 (6.151)

unde reprezintă presiunea statică măsurată într-un punct de pe suprafața

structurii,
este presiunea statică a curentului de aer neperturbat,
este presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat.

Aplicând ecuația lui Bernoulli pentru calculul diferenței de presiuni statice

coeficientul de presiune poate fi exprimat și în funcție de viteze cu relația

(6.152) v

Modul în care un solid interacționează cu aerul atmosferic, poate fi evaluat și cu

ajutorul diagramelor de variație ale coeficientului de presiune pe suprafața acestuia,
figura 6.39.

Fig. 6.39 – Variația pe conturul unui automobil

Cu ajutorul acestor diagrame se poate determina componenta datorată distribuției

de presiuni a forței aerodinamice globale ca fiind aria definită de curbele de variație
ale coeficintului de presiune și, de asemenea, punctul de aplicație al acesteia, centrul
aerodinamic ( ), în centru de greutate al respectivei arii.

14
 6.8 ECUAȚIA LUI BERNOULLI LA CURGEREA FLUIDELOR REALE.
PIERDERI ENERGETICE

Ca orice fenomen fizic real și transportul fluidelor se realizează cu pierderi de energie

hidraulică în cazul lichidelor, sau energie pneumatică în cazul gazelor. Calculul acestor
pierderi se face pornind de la ecuația conservării energiei în cazul mișcării permanente
a fluidelor incompresibile, în câmp gravitațional (ecuația lui Bernoulli 4.59) scrisă
pentru două secțiuni de calcul

(coloană uid) (6.153)

Termenul din ecuația anterioară reprezintă tocmai pierderile energetice care

apar la curgerea fluidului între secțiunile ( ) și ( ). Sunt denumite și pierderi hidraulice
sau pierderi de sarcină (hidraulică), uneori și rezistențe hidraulice. Astfel,
reprezentarea grafică (figura 4.16) a ecuației lui Bernoulli devine pentru fluidele reale
precum în figura următoare

Fig. 6.42 – Reprezentarea grafică a ecuației lui Bernoulli pentru fluidele reale

15
 Așadar, energia specifică a unui fluid real variază între cele două secțiuni de
curgere.
Deși din punct de vedere fizic, pierderile hidraulice în orice element al unei rețele sunt
indivizibile, pentru ușurința calculelor, acestea sunt adesea împărțite
(convențional) pentru aceeași secțiune de calcul în

pierderi liniare, numite și distribuite,

pierderi locale, .

Ambele tipuri de pierderi se însumează după principiul suprapunerii

pierderilor, pentru care se ia suma aritmetică a pierderilor distribuite și a pierderilor
locale, deci

(6.154)

Practic, valoarea pierderilor liniare ( ) este luată în considerare doar pentru

componentele de lungime relativ mare sau atunci când este apropiată ca valoare de
pierderile locale ( ).
În calculele moderne ale rețelelor hidraulice e mai convenabil să se opereaze cu
coeficienți adimensionali ai pierderilor energetice deoarece, în curenții dinamic și
geometric asemenea, valoarea acestor coeficienți este independentă de natura
fluidului, de viteza curentului, precum și de dimensiunile componentelor calculate
(pentru care se respectă asemănarea geometrică, egalitatea numerelor Reynolds
și/sau a altor criterii de similitudine, dacă ele sunt importante).
În general pierderile de energie hidraulică se exprimă în raport cu termenul cinetic din
ecuația lui Bernoulli, în forma generală

(6.155)

unde reprezintă coeficientul pierderilor energetice, denumit și coeficientul

pierderilor hidraulice, coeficientul pierderilor de sarcină sau coeficient de rezistență
hidraulică, este viteza medie pe secțiunea de calcul.

În funcție de coeficienții adimensionali caracteristici, relația (6.154) se poate

scrie

16
 (6.156)

unde reprezintă coeficientul de rezistență liniară,

reprezintă coeficientul de rezistență locală.

Principiul însumării pierderilor se aplică nu numai la calculul unui element separat al

unei rețele hidraulice, dar și la calculul hidraulic al întregului ansamblu, adică suma
aritmetică a pierderilor în diferitele elemente de pe traseu este egală cu rezistența
totală a rețelei. În acest caz se iau în considerare și influențele reciproce ale
elementelor ce compun rețeaua hidraulică, situate la distanțe mici unele față de
altele.

6.8.1 Pierderile liniare (distribuite) de sarcină

Pierderile distribuite sunt provocate de vâscozitatea fluidului de lucru (atât

moleculară, cât și turbulentă) și constituie rezultatul schimbului de impuls între
molecule (în cazul mișcării laminare), precum și între particulele aflate în straturi
învecinate ale fluidului, care se mișcă cu viteze diferite.
Valoarea acestor piederi de energie hidraulică este proporțională cu
lungimea traseului parcurs. Relația de calcul a acestor pierderi este

(6.157)
unde este coeficientului Darcy-Weisbach de frecare vâscoasă, după numele
celor doi oameni de știință Henry Darcy (1803-1858) și Julius Weisbach (1806-1871)
care au contribuit la formularea relației anterioare, cunoscută și ca relația Darcy-
Weissbach, este lungimea traseului de secțiune constantă, pentru care se
calculează pierderile liniare reprezintă diametrul hidraulic al secțiunii traseului
parcurs de fluid, relația (4.15).

(4.15)

Din relațiile (6.156) și (6.157) rezultă Când raportul ( ) este

constant și fluidul este incompresibil, coeficientul de frecare vâscoasă ( ) depinde de
regimul de curgere (numărul Reynolds) și de rugozitatea relativă ( ) a pereților
elementelor hidrulice
17
 (6.158)

unde este rugozitatea absolută: reprezintă înălțimea medie a asperităților exprimată

în unități absolute de lungime, figura 6.43.

Fig. 6.43 – Definirea rugozității

Pentru regimul laminar ( ), coeficientul de frecare vâscoasă poate fi

determinat analitic, urmând raționamentul prezentat în paragraful 6.1.2 pentru
determinarea profilului de viteze în mișcarea laminară. Astfel, din relația (6.13)
rezultă (pentru , și )

(6.159)

iar prin înlocuire în (6.157)

(6.160)

Detalii despre calculul coeficientului de frecare vâscoasă sunt prezentate în capitolul

referitor la hidraulica instalațiilor și mașini hidraulice.
Raportul dintre pierderile liniare ( ) și lungimea ( ) pe care acestea se calculează
reprezintă panta hidraulică (J), sau pierderea de sarcină specifică (unității de lungime)

(6.161)

18
6.8.2 Pierderile locale de sarcină

Pierderile locale de presiune apar pe porțiuni scurte ale curgerii (numite și

singularități) unde are loc o perturbare a curgerii normale, respectiv o variație a
vectorului viteză medie ca modul și/sau direcție. Apar în locurile cu schimbări ale
configurației traseului (difuzoare, confuzoare, coturi, filtre, armături etc.), la întâlnirea
și ocolirea obstacolelor, sau la desprinderea curentului de pereții conductelor.
Relația generală de calcul a acestor pierderi este de forma (6.155)

(6.162)

Coeficientul rezistenței locale ( ) depinde în special de caracteristicile geometrice

ale elementului hidraulic considerat, dar și de alți parametri ai mișcării, precum

profilul vitezei la intrarea fluidului în elementul hidraulic examinat; la rândul

ei, distribuția de viteze depinde de regimul de curgere, de forma intrării în
element, de lungimea porțiunii drepte ce precede intrarea, de distanța până
la diferitele părți prelucrate ale tronsonului sau obstacole etc.,
numărul Reynolds,
numărul Mach (pentru curgeri cu variații ale densității).

19
 6. ELEMENTE DE HIDRAULICA INSTALAȚIILOR ȘI MAȘINI
HIDRAULICE

Hidraulica reprezintă una dintre aplicațiile mecanicii fluidelor în care sunt studiate curgerea
lichidelor prin conducte și canalizări și funcționarea mașinilor hidraulice cu ajutorul cărora se
realizează transportul acestor fluide. În acest capitol sunt prezentate elementele de bază ale
hidraulicii, întrucât există numeroase monografii în care această disciplină este tratată în
detaliu.

6.1 MIȘCĂRI PERMANENTE ÎN CONDUCTE SUB PRESIUNE

Problemele generale referitoare la trasportul fluidelor prin conducte sub presine sunt

determinarea unui diametru minim când se cunosc debitul necesar și configurația

traseului hidraulic, estimând pierderile energetice pe acesta,
determinarea debitului maxim pentru un traseu hidraulic și pierderi energetice
impuse,
determinarea pierderilor de sarcină minime pentru un traseu hidraulic dat și o
valoare impusă a debitului.

Așadar, obiectivul principal al calculului conductelor sub presiune constă în estimarea și

determinarea pierderilor energetice care apar la transportul fluidelor prin acestea. Calculul
pierderilor se face pornind de la ecuația lui Bernoulli (4.59) scrisă pentru două secțiuni de
calcul

(coloană uid) (6.1)

unde termenul din ecuația anterioară reprezintă tocmai pierderile energetice care
apar la curgerea fluidului între secțiunile ( ) și ( ),

1
 (6.2)

După cum am menționat și în capitolul anterior, pierderile hidraulice ( ) sunt împărțite

pentru aceeași secțiune de calcul în

pierderi liniare, numite și distribuite,

pierderi locale, .

Ambele tipuri de pierderi se însumează după principiul suprapunerii pierderilor, pentru

care se ia suma aritmetică a pierderilor distribuite și a pierderilor locale

(6.3)

Pierderile se exprimă în raport cu termenul cinetic din ecuația lui Bernoulli, în forma
generală

(6.4)

unde reprezintă un coeficient (adimensional) caracteristic pierderii energetice.

În mod curent, în calculele moderne ale rețelelor hidraulice se operează cu coeficienții

caracteristici pierderilor, deoarece în curenții dinamic și geometric asemenea valoarea
acestora este independentă de natura fluidului, de viteza curentului, precum și de
dimensiunile componentelor calculate (pentru care se respectă asemănarea geometrică,
egalitatea numerelor Reynolds și/sau a altor criterii de similitudine).

6.1.1 Pierderi liniare. Calculul coeficientului lui Darcy

Pentru un traseu hidraulic de secțiune constantă, piederea distribuită de energie hidraulică

este proporțională cu lungimea traseului parcurs și invers proporțională cu diametru
traseului

(6.5)
unde

2
 - este coeficientului Darcy-Weisbach de frecare vâscoasă, este lungimea traseului de
secțiune constantă, pentru care se calculează pierderile liniare, reprezintă diametrul
hidraulic al secțiunii traseului parcurs de fluid, relația (4.15).

Pentru situațiile în care traseul hidraulic este format din mai mai multe tronsoane cu
secțiuni diferite, figura 6.1, pierderile liniare totale se obțin prin îsumarea pierderilor pe
fiecare tronson.

Fig. 6.1 – Calculul pierderilor liniare pentru un traseu hidraulic format din tronsoane cu
secțiuni diferite

Pentru situația ilustrată în figura 6.1, pierderea totală de energie distribuită este

(6.6)

Când raportul ( ) este constant și fluidul este incompresibil, coeficientul de frecare

vâscoasă ( ) depinde de regimul de curgere (numărul Reynolds) și de rugozitatea relativă (
) a pereților elementelor hidraulice, relația (5.161).
Există următoarele cazuri de calcul al coeficientului de frecare vâscoasă , pentru care sunt
utilizate frecvent următoarele relații.

6.1.1.1 Pentru curgeri laminare, , se calculează cu relația lui Stokes

(determinată analitic) și este funcție doar de numărul Reynolds

(6.7)

6.1.1.2 Pentru curgeri turbulente netede, , neinfluențate de rugozitatea

conductei (stratul limită acoperă asperitățile), se calculează cu relația lui Blasius

3
 (6.8)

Din punct de vedere practic, acest regim de curgere corespunde unor numere Reynolds în
intervalul și unei rugozități relative
.

6.1.1.3 Pentru curgeri turbulente complet dezvoltate, , în conducte rugoase,

, se poate calcula cu una din relațiile

(6.9)

determinată de A. Altșul, sau

(6.10)

stabilită de Johann Nikuradze.

Valoarea numărului Reynolds de la care rugozitatea începe să influențeze curgerea ( ),
deci și valoarea coeficientului de frecare vâscoasă, se poate poate aproxima cu relația
(Pecornik)

(6.11)

6.1.1.4 Pentru regimurile de tranziție se poate utiliza relația lui Moody

(6.12)

4
 Fig. 6.2 – Diagrama Moody
Rezultatele variației coeficientului de frecare vâscoasă în funcție de numărul Reynolds și de
rugozitatea realativă au fost sintetizate și în formă grafică în diagrame precum cea a lui
Moody, figura 6.2.

6.1.2 Pierderile locale de sarcină

Pierderile locale de presiune apar pe porțiuni scurte ale curgerii (singularități) unde are loc
o perturbare a curgerii normale, respectiv o variație a vectorului viteză medie ca modul
și/sau direcție.
Apar în locurile cu schimbări ale configurației traseului: difuzoare, confuzoare,
coturi, ramificații, filtre, armături, la întâlnirea și ocolirea obstacolelor, la desprinderea
curentului de pereții conductelor etc.
Relația generală de calcul a acestor pierderi este de forma

(6.13)

5
Dacă viteza variază între secțiunile de intrare și ieșire ale elementului hidraulic căruia i se
determină pierderea de energie hidraulică, se calculează considerând viteza mai mare.
Astfel, pentru exemplul din figura 6.1, pierderea de energie la modificarea secțiunii ( ) este

Coeficienții ( ) se determină în majoritatea cazurilor pe cale experimentală,

determinându-se ulterior relații care să exprime dependența acestora de parametri
caracteristici. O monografie care sintetizează rezultatele referitoare la majoritatea situațiilor
întâlnite în practică a fost elaborată de I.E. Idelcik, Indrumător pentru Calculul Rezistentelor
Hidraulice, publicată în limba română la Editura Tehnică, București, 1984.

6.3 MIȘCĂRI EFLUENTE PERMANENTE

Caracteristic mișcărilor efluente sunt variațiile mari ale secțiunii de curgere în lungul
curentului, însoțite de variații mari ale vitezelor și presiunilor. Curgerea fluidelor prin
orificii/ajutaje și trecerea lichidelor peste deversoare sunt cele mai întâlnite astfel de mișcări.
Orificiul este o deschizătură practicată în peretele unui rezervor ce conține un fluid. În cazul
lichidelor, orificiul se află sub nivelul suprafeței libere. Ajutajul reprezintă o conductă, relativ
scurtă, montată la nivelul unui orificiu de golire, în scopul obținerii unui jet dirijat și a creșterii
debitului. Deversoarele reprezintă cazuri particulare ale orificiilor mari, practicate în partea
superioară a peretelui unui rezervor, prin care curge un lichid cu suprafață liberă.
Studiul acestor curgeri se face pe o porțiune restrânsă, în jurul secțiunii orificiului (ajutajului,
deversorului), neglijându-se pierderile energetice din zona schimbării de secțiune.

6.3.1 Curgerea prin orificii

Se consideră cazul golirii unui rezervor printr-un orificiu muchie ascuțită pentru a minimiza
pierderile prin frecare, precum în figura de jos.

6
 Fig. 6.5 - Golirea unui rezervor printr-un orificiu

Din aspectul liniilor de curent, se poate observa cum vena de fluid se contractă la trecerea
prin orificiu (vena contracta), după care liniile de curent devin paralele. În secțiunea minimă
viteza și presiunea sunt uniforme.
Viteza maximă a jetului se poate determina din ecuația lui Bernoulli (fără pierderi), pe o linie
de curent, între punctele 1 și 2, care corespund suprafeței libere, respectiv secțiunii minime
a jetului, la nivelul orificiului

(6.22)

Deoarece aria suprafeței libere este mare în raport cu aria orificiului, rezultă că viteza la
nivelul suprafeței libere este mică, putându-se neglija termenul cinetic în această secțiune,
deci . Considerând ca nivel de referință , rezultă că . De
asemenea, la nivelul celor două puncte presiunile sunt egale, având valoarea presiunii
atmosferice locale. Așadar, relația anterioară se rescrie sub forma

(6.23)

Această viteză este una teoretică. Pentru a lua în calcul și pierderile prin frecare se utilizează
coeficientul de corecție al vitezei . Acesta este caracteristic pentru fiecare dintre orificii și
de regulă se găsește în intervalul (0.97 - 0.99). Pentru a calcula debitul prin orificiu se ține
cont de faptul că aria în secțiunea minimă ( ) este egală cu cea a orificiului ( )
multiplicată cu un coeficient
(subunitar) de contracție

7
 (6.24)

Astfel, debitul prin orificiu ( ) se poate calcula cu relația

(6.25)

unde reprezintă coeficientul de debit, care se determină experimental pentru

fiecare tip de orificiu.

Dacă presiunea (relativă) la nivelul suprafeței de libere nu este nulă, , relația (6.23)
devine

(6.26)

unde este greutatea specifică lichidului din rezervor.

6.4 MAȘINI (GENERATOARE) HIDRAULICE

Generatoarele hidraulice sunt mașini care transformă energie mecanică în

energie hidraulică. După natura fluidului antrenat, acestea pot fi clasificate în

Pompe, mașini ce funcționează cu lichide

Ventilatoare și compresoare mașini ce funcționează cu gaze.

În cazul mașinilor funcționând cu gaze, dacă fluidul nu suferă comprimări

semnificative, procesele termodinamice au o importanță redusă și studiul funcționării se
poate face aplicând legile hidrodinamicii, precum în cazul ventilatoarelor. Mașinile
funcționând cu gaze la diferențe mari de presiune, precum compresoarele, sunt tratate în
cadrul mașinilor termice deoarece în timpul funcționării acestora au loc transformări
termodinamice ale fluidului de lucru.
După principiul funcțional prin care se efectuează transformarea de energie,
generatoarele hidraulice pot fi clasificate în următoarele categorii

Pompe hidrodinamice (turbopompe) sunt mașini în care transformarea de energie

are loc datorită interacțiunii dintre palete și fluid (prin modificarea momentului

8
 cantității de mișcare); sunt caracterizate prin viteze mari ale fluidului față de
organele active ale mașinii (rotor), iar debitul variază cu înălțimea de pompare.
Pompe volumice sunt mașini în care au loc deplasări periodice ale unor volume de
lichid dinspre aspirație către refulare, cu creșterea corespunzătoare a presiunii; sunt
caracterizate prin deplasări reduse ale fluidului față de organele active ale mașinii
(rotor, piston, membrană etc.), iar debitul variază foarte puțin cu înălțimea de
pompare.
Pompe cu fluid motor sunt mașini hidraulice statice utilizate pentru antrenarea
fluidelor folosind energia unui curent de fluid (fluid motor).
Elevatoare hidraulice sunt instalații ce ridică apa la o înălțime geometrică fixă,
crescând doar energia de poziție a lichidului.

În paragrafele următoare sunt prezentate noțiunile de bază ale construcției, funcționării și

exploatării pompelor centrifuge și ventilatoarelor, frecvent întâlnite în practică.

6.4.1 Pompe centrifuge

6.4.1.1 Construcția și funcționarea unei pompe centrifuge

Pompele centrifuge, denumite și radiale, sunt mașini care transformă energia

electromecanică preluată de la un motor (de antrenare) în energie hidraulică, datorită
interacțiunii dintre organele active ale mașinii (paletele rotorului) și lichidul vehiculat.
Denumirea este dată de sensul circulației fluidului de lucru în timpul procesului de creștere
a energiei hidraulice, respectiv în direcție radială.
În funcție de domeniul de utilizare, există mai multe soluții constructive ale acestor
generatoare hidraulice. În figura 6.9(a) este prezentată o secțiune (de principiu) printr-o
pompă centrifiugă monoaspirantă, monoetajată, însoțită de o vedere în perspectivă a
acesteia, figura 6.9(b).
După cum se observă, din punct de vedere constructiv, o pompă centrifugă este
compusă din următoarele subansamble principale.

9
 Fig. 6.9 - Pompă centrifugă monoaspirantă, monoetajată

otorul (1) reprezintă partea mobilă a pompei și este format dintr-o coroană
circulară (9) fixată pe arborele (5), dintr-un inel (10) și mai multe palete
curbate (11), înclinate spre înapoi față de sensul de rotire.

arcasa (2) este constituită din capacul de aspirație (8) racordat la conducta de
aspirație și camera spirală de refulare (6), care se termină prin
difuzorul (7) racordat la conducta de refulare. Pentru a evita curgerea
lichidului în exterior și pătrunderea aerului în zona de aspirație
(aceasta fiind principala cauza în funcționarea necorespunzătoare a
pompelor) zona în care arborele trece prin carcasă este prevăzută cu
o etanșare specială (12).

uport (3) Reprezintă totodată batiul pompei, încorporând lagărul în care este
fixat arborele prin intermediul rulmenților (4).

10
 În circulația sa prin pompă, fluidul parcurge două etape din punct de vedere al
tranferului de energie. Prima corespunde trecerii prin rotor, unde îi este mărită energia prin
creșterea vitezei. În a doua etapă, lichidul (care la ieșirea din rotor dispune de o energie
cinetică ridicată) este colectat în camera spirală de secțiune continuu crescătoare și condus
apoi prin difuzor spre conducta de refulare. Diminuarea vitezei în camera spirală și difuzor
are ca rezultat creșterea energiei potențiale de presiune (statică), evidențiată de creșterea
presiunii lichidului.

6.4.1.2 Curbe caracteristice unei pompe centrifuge

Pentru a caracteriza modul de funcționare a unei pompe este necesară cunoașterea

dependențelor dintre parametrii funcționali ai acesteia: debit ( ), sarcină ( ), putere utilă (
), puterea consumată ( ) și randament ( ).
Sarcina pompei, numită și înălțime de pompare, reprezintă diferența dintre energia
specifică (unității de greutate a) lichidului la ieșirea din pompă (refulare) și energia
specifică de la intrarea în pompă (admisie)

(6.37)

unde , sunt vitezele medii ale lichidului în secțiunea de refulare, respectiv în cea de
aspirație,
, sunt presiunile lichidului în cele două secțiuni caracteristice,
, sunt cotele de nivel ale celor două secțiuni de calcul față de un plan de plan de
referință, reprezită densitatea lichidului.

Puterea utilă reprezintă partea de putere primită la arborele pompei,

valorificată sub formă de putere hidraulică. Se calculează cu relația

(6.38)

unde reprezită greutatea specifică lichidului.

Puterea consumată, sau puterea preluată de arborele pompei de la motorul de antrenare,

reprezintă produsul dintre momentul ( ) transmis la arborele rotorului și viteza unghiulară
a acestuia ( )

11
 (6.39)

unde reprezită turația, exprimată în rotații pe secundă.

Randamentul global al pompei se determină ca raport între puterea utilă și puterea
comsumată

(6.40)

Legăturile funcționale , , și
reprezintă caracteristicile unei pompe. Uzual, acestea sunt exprimate grafic în forma unor
curbe (caracteristice), precum în figura 6.10.

Fig. 6.10 - Caracteristicile unei pompe centrifuge

În general, aceste dependențe se determină pe cale experimentală pentru o turație

( ) constantă. Cu ajutorul curbelor caracteristice se determină punctul de funcționare
optimă, definit de coordonatele ( ce corespund valorii maxime a
randamentului.
Dacă pentru alimentarea unui consumator, debitul furnizat de o singură pompă este
insuficient, sau înălțimea de pompare este prea mică, se pot cupla în paralel, respectiv în
serie, mai multe pompe. Funcționarea unor astfel de cuplaje este descrisă tot cu ajutorul
curbelor caracteristice.
Teoretic, în cazul a două pompe identice legate în paralel, debitul de fluid vehiculat
se va dubla pentru aceeași sarcină, iar în cazul cuplării în serie, sarcina (înălțimea de
pompare) se va dubla pentru același debit.
Formele curbelor caracteristice pompelor centrifugale funcționând în paralel,

12
respectiv serie, sunt prezentate în figura 6.11.

Fig. 6.11 - Caracteristicile unei cuplaj de pompe centrifuge

6.4.1.3 Funcționarea unei pompe în rețea

În timpul funcționării unei pompe cuplată într-o rețea hidraulică se stabilește un echilibru
masic și energetic între

debitul livrat de pompă ( ) și debitul preluat de rețeaua hidraulică ( ),

sarcina pompei (energia transferată de pompă unității de greutate a fluidului) și
sarcina rețelei .

Așadar, și , iar funcționarea ansamblului pompă-rețea poate fi urmărită cu

ajutorul curbelor caracteristice , figura 6.12.

13
 Fig. 6.12 - Determinarea punctului de funcționare al ansamblului
pompă-rețea

La intersecția curbelor cacacteristice se află punctul de funcționare ( ) al

ansamblului pompă-rețea. În cazul unei exploatări eficinte a pompei, acesta trebuie să se afle
cât mai aproape de punctul de optim, ce corespunde punctului de randament maxim al
pompei.

6.4.2 Ventilatoare

Ventilatoarele sunt mașini (generatoare) ce funcționează cu gaze. Transformă energia

mecanică, preluată de la motorul de antrenare, în energie pneumatică, manifestată sub
forma creșterii presiunii totale între secțiunile de aspirație și refulare.

6.4.2.1 Organizazarea ventilatoarelor din punct de vedere constructiv

Din punct de vedere constructiv ventilatoarele pot fi

ventilatoare radiale, figura 6.14 și

ventilatoare axiale, figura 6.15.

Denumirea este dată de sensul de circulație al fluidului de lucru, în direcție radială, sau pe
direcția axei rotorului.

14
 Fig. 6.14 - Ventilator radial

Ventilatorul radial prezentat în figura anterioară este compus din următoarele

subansamble

Carcasă (1) Este constituită din camera (1) și racordul de refulare (3). Camera de refulare, tip
spirală, are secțiunea radială dreptunghiulară cu lățime constantă.

Rotor (2) Reprezintă locul transferului de energie. Este de tip închis, format
dintr-o coroană circulară (5) solidară cu butucul, dintr-un inel (4) și mai
multe palete (6), curbate, înclinate înapoi față de sensul de rotire. Sunt
fixate de coroană și inel prin nituire. Avantajele acestui tip de rotor
constau într-o mai bună conducere a gazului, prin evitarea vârtejurilor
cauzate de desprinderi. În consecință, realizează randamente mai
bune și au caracteristici de presiune stabile. Principalul inconvenient
ce le limitează domeniul de utilizare este debitul relativ mic de fluid
circulat.

Ajutaj de Este profilat astfel încât să realizeze o conducere favorabilă a gazului

aspirație (8) spre rotor. Se fixează de carcasă prin intermediul unei flanșe. Este
dotat cu o sită (9).

Electromotor Este fixat în exterior prin intermediul unui suport solidar cu carcasa.

Utilizarea ventilatoarelor radiale s-a impus în aplicațiile unde este necesară o funcționare
silențioasă.
15
 Fig. 6.15 - Ventilator axial

Și în cazul ventilatoarelor axiale există diverse variante constructive, cea mai simplă fiind
constituită dintr-un rotor și motorul de antrenare. Ventilatorul prezentat în figura 6.15 este
compus din următoarele subansamble
Carcasă Este compusă dintr-un tub cilindric (1) echipat în interior cu un paletaj
statoric fix (2), plasat după rotor, în scopul diminuării turbulenței
aerului la ieșirea din ventilator.

Statorul Este plasat în fața rotorului, fiind format din paletele profilate (3),
prinse la un capăt de carcasă, iar la celălalt de un butuc ce servește și
ca suport pentru lagăre. Are rolul de a atenua efectul de rotație al
curentului și de conducere favorabilă a acestuia spre paletele
rotorului.

Rotorul Este constituit dintr-un arbore și un ansamblu de palete profilate

aerodinamic (4).

Electromotor Este fixat în interiorul carcasei prin intermediul suportului (6).

Ajutajul de are rolul de a conduce favorabil curentul de aer către paletele

aspirație (7) statorice (3).

16
Ventilatoarele axiale sunt utilizate în aplicațiile pentru care este necesară vehicularea unor
debite mari de fluid.

6.4.2.2 Parametrii funcționali și curbele caracteristice

Principalii parametri care descriu funcționarea unui ventilator sunt presiunea totală, debitul
și randamentul.
Uzual, în cazul ventilatoarelor se operează cu debitul masic

(6.45)

unde reprezintă densitatea fluidului de lucru, este

viteza medie a fluidului într-o secțiune de arie .

Presiunea totală reprezintă creșterea presiunii gazului la trecerea prin ventilator, adică
diferența dintre presiunea ( ) totală medie în secținea de evacuare (refulare) și presiunea
totală medie la aspirație ( )

(6.46)

Din punct de vedere energetic, reprezintă puterea transferată de ventilator

gazului vehiculat raportată la debitul volumic, deci puterea utilă , adică partea de putere
primită la arborele rotorului valorificată sub formă de putere pneumatică
(6.47)

Randamentul ventilatorului se determină prin raportarea puterii utile la puterea consumată

(6.48)

unde puterea consumată, echivalentă cu puterea mecanică la arborele rotorului reprezintă

produsul dintre momentul ( ) transmis la arborele rotorului și viteza unghiulară a acestuia,
,relația (6.39).
Curbele caracteristice reprezintă dependențele dintre parametrii funcționali ai unui
ventilator, , , , reprezentate în formă grafică. Se obțin în
urma încercărilor de laborator și caracterizează comportamentul ventilatoarelor în
exploatare.

17
Fig. 6.16 - Curbele caracteristice ventilatoarelor radiale (a) și axiale (b)

18