Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. NOTIUNI INTRODUCTIVE DE
MECANICA FLUIDELOR
(1.7)
unde reprezintă o dimensiune caracteristică fenomenului studiat; la curgerea în
jurul unui profil aerodinamic, figura 1.3, lungimea caracteristică se consideră ca
fiind coarda profilului (c), respectiv distanța dintre punctele extreme ale
profilului, bordul de atac ( ), respectiv bordul de fugă ( ).
Se consideră că pentru
(1.8)
Fluidul reprezintă un mediu continuu, care își modifică forma (curge) atât timp cât
este supus acțiunii unor eforturi tangențiale.
În stare de repaus, în interiorul unui fluid se exercită doar eforturi normale pe
suprafețele de contact ale particulelor. Dacă eforturile nu ar acționa pe direcție
perpendiculară pe suprafațele particulelor, atunci fluidul nu mai poate fi
considerat în repaus, deoarece existența unor eforturi tangențiale duce la
modificarea formei particulelor de fluid și implicit a stării de repaus al fluidului.
Principale forțe care acționează asupra particulelor unui fluid de masă ( ) care
la un moment ocupă un volum (V), delimitat de suprafața (S), precum în figura 1.4
se pot grupa în
forțe masice și
forțe de suprafață.
(1.9)
unde este forța masică unitară, sau forța care acționează asupra unității de
masă, este densitatea fluidului.
(1.10)
(1.11)
unde este forța de suprafață unitară, sau forța care acționează pe unitatea de
suprafață.
(1.12)
(1.13)
unde este tensiunea după direcția normalei la ,
reprezintă tensiunea după direcția tangentei la .
2.1.1 Presiunea, p
Prin definiție, presiunea într-un punct din interiorul unui fluid în repaus se
definește ca limita raportului dintre forța normală ( ) și aria suprafeței ( ) pe care
se exercită forța, când aria tinde către zero în jurul punctului respectiv.
sau simplu
(2.4)
(2.5)
1
Pentru o masă de fluid în mișcare având energia cinetică ,
relația anterioară conduce la
(2.6)
(2.7)
barul,
Deși nu aparține Sistemului Internațional, aceast multiplu este tolerat
datorită utilizării lui într-un număr însemnat de țări, printre care și a noastră,
deoarece este foarte apropiat ca valoare de atmosfera tehnică (at)
(2.8)
2
Presiunea exercitată de atmosfera terestră a fost pusă în
evidență și calculată pentru prima dată de Evangelista Torricelli
(1608-1647), fizician și matematician italian care a construit
primul barometru cu mercur, a cărui schemă de principiu este
prezentată în figura 2.2. Acesta era compus dintr-un tub de
sticlă, închis la capătul superior, umplut cu mercur și scufundat
cu capătul liber (acoperit în prealabil) într-un vas ce conține, de
asemenea, mercur. Torricelli a observat că după eliberarea
capătului acoperit, nivelul mercurului în tub cobora până la o
valoare corespunzătoare
unei coloane de înălțime . Neglijând acțiunea
exercitată de vaporii de mercur, în partea superioară a
Fig. 2.2
tubului se poate considera că presiunea este nulă,
corespunzătoare vidului. Astfel, presiunea hidrostatică exercitată de coloana de
mercur de greutate pe suprafața de la nivelul suprafeței libere (la baza ei) este
egală cu presiunea atmosferică ( ) de pe suprafața liberă a mercurului
(2.9)
(2.11)
3
unde reprezintă densitatea lichidului piezometric.
Fig. 2.3
(2.12)
În cazul în care presiunea relativă se mai numește și depresiune,
sau presiunevacuummetrică, după numele aparatului utilizat la măsurarea ei
(vacuummetru). Ca valoare este negativă, fapt evidențiat și de instrument.
Valoarea minimă indicată este . În atmosfera terestră ea corespunde
limitei superioare a acesteia, la altitudinea .
În cazul în care , presiunea relativă se mai numește și manometrică, sau
suprapresiune și are o valoare pozitivă. Manometrele industriale se etalonează
având ca referință (zero) valoarea presiunii atmosferice locale , respectiv
.
Aparatele care măsoară atât suprapresiuni, cât și depresiuni se numesc
manovacuummetre. În figura 2.4 este prezentată schematic variația presiunii în
funcție de referința utilizată.
4
Fig. 2.4 – Variația presiunii în funcție de referința utilizată.
Densitatea într-un punct din interiorul unui fluid se definește ca fiind limita
raportului dintre masa unui element de volum din jurul punctului considerat și
volumul elementului, când acesta tinde către zero
(2.28)
5
Așadar, densitatea reprezintă masa specifică (unității de volum). Inversul
densității se numește volum specific (unității de masă)
(2.29)
În cazul unui fluid omogen, densitatea este egală cu raportul dintre masa și
volumul acestuia și are aceeași valoare în orice punct al fluidului
(2.30)
(2.31)
(2.36)
(2.40)
6
reprezentând forța de atractie gravitațională specifică unității de volum.
2.2.2 Compresibilitatea, elasticitatea, și parametrii asociați
(2.42)
V
unde V este volumul inițial al fluidului,
V/V reprezintă variația relativă a volumului,
este coeficientul de evaluare cantitativă a compresibilității fluidului,
denumit și modul de compresibilitate izotermă,
(2.43)
V
7
Inversul modulului de compresibilitate reprezintă modulul de elasticitate, notat
cu ε
(2.44)
(2.45)
8
1 𝑑𝜌
𝛽 = 𝜌 𝑑𝑝′ (2.46)
respectiv
(2.47)
𝑑𝑝
𝜀=𝜌
𝑑𝜌
0 10 20 40
(2.52)
(2.53)
Numărul Mach, după numele fizicianului austriac Ernst Mach (1838 - 1916), este un
parametru definit de raportul dintre viteza relativă (v) a unui corp într-un fluid și
celeritatea sunetului ( ) în același fluid
𝑉
𝑀 = 𝐶 [-] (2.54)
De asemenea, numărul lui Mach este o mărime adimensională care arată de câte ori
este mai mare viteza unui corp decât viteza sunetului în acel mediu. Pentru Mach 1,
viteza corpului este egală cu cea de propagare a sunetului în fluidul respectiv. Valorile
subunitare ale numărului lui Mach semnifică viteze de deplasare subsonice, iar valorile
supraunitare corespund vitezelor supersonice. În funcție de valoarea numărului Mach,
sunt definite următoarele regimuri de mișcare a fluidelor
10
- pentru mișcarea este subsonică, incompresibilă;
- pentru mișcarea este subsonică, compresibilă; limita
superioară este reprezentată de numărul Mach critic, : valoarea minimă a
numărului Mach la care în domeniul curgerii apar regiuni de viteză egală cu cea
a sunetului, ; uzual, se consideră , dar sunt situații când
;
- pentru mișcarea este transonică, regimul de curgere
fiind unul mixt, cu viteze subsonice în unele
regiuni și supersonice în altele; apar undele de șoc,
limita superioară fiind determinată de stabilizarea
acestora; uzual, valorile sunt în intervalul
( );
- pentru mișcarea este sonică;
- pentru mișcarea este supersonică;
- pentru mișcare hipersonică.
2.2.3 Vâscozitatea ( , )
Pentru cazul în care placa mobilă are o suprafață ( ) suficient de mare încât să
poată fi neglijate efectele de capăt ale curgerii, mișcarea fluidului între cele două plăci
poate fi descrisă conform următorului mecanism, considerând că acesta este format
din mai multe straturi paralele. Astfel, primul strat, aderent2 la placa mobilă, se va
deplasa cu viteza plăcii (v), după cum este prezentat în detaliul figurii. După un interval
scurt de timp se pune în mișcare și cel de-al doilea strat, dar cu o viteză mai mică, v -
v, …, descreșterea vitezei având loc până la ultimul strat de fluid, aderent la placa fixă,
care va avea viteza egală cu zero. Variația vitezei pe direcția normală curgerii ( în
figură) se datorează eforturilor tangențiale ( ) care se exercită între straturile
alăturate de fluid, iar relația care descrie această dependență este liniară (ipoteza lui
Newton)
𝑑𝑣
𝜏=µ
𝑑𝑦
(2.55)
(2.56)
12
(2.59)
numită astfel în onoarea fizicianului francez Jean Louis Poiseuille (1797 – 1869),
respectiv
(2.61)
(2.62)
14
(2.63)
Tensiunea superficială a unui lichid este o mărime definită prin forța care se exercită
tangențial pe unitatea de lungime de pe suprafața de separație a lichidului, datorită
interacțiunii dintre moleculele de lichid din stratul superficial și moleculele din
interiorul lichidului, după cum este reprezentat în figura 2.18
(2.68)
16
Fig. 2.19 – Acțiunea forțelor de tensiune superficială
asupra unui element de suprafață
(2.69)
(2.70)
0 10 20 40
2.3.1.2 Capilaritatea
18
(2.74)
(2.75)
(2.85)
M
(2.86)
(2.117)
în care și reprezintă parametrii fluidului într-o stare de referință,
(2.118)
(2.119)
20
Curs3
III STATICA FLUIDELOR
(3.26)
(3.27)
(3.28)
(3.29)
Dacă forțele masice care acționează asupra unui fluid sunt foarte mici în
comparație cu forțele de presiune, se poate considera că potențialul
forțelor masice unitare este neglijabil, , iar relația (3.25) capătă forma
(3.30)
Astfel, după caz, în interiorul unui volum finit de fluid se poate considera că
presiunea este constantă (precum în cazul unui fluid într-o conductă sub
presiune) iar variațiile acesteia se transmit în toată masa fluidului. Această
consecință este cunoscută ca principiul lui Pascal, pe baza căruia se
2
construiesc amplificatoarele de forță (elevatorul hidraulic, presa
hidraulică etc.), sau de presiune utilizate în acționările hidraulice și
pneumatice.
(3.31)
(3.32)
3
3.3.1 Repausul fluidelor incompresibile în câmp gravitațional
. (3.37)
Înlocuind (3.37) în (3.36) se obține
g g g
g (3.38)
4
Valoarea presiunii maxime se înregistrează la baza vasului, la cota de adâncime
maximă, și este egală cu g .
Observații
g (3.41)
g (3.42)
5
Reprezentarea variației presiunii exercitate de un fluid pe pereții vasului ce-l
conține reprezintă diagrama distribuției de presiuni, denumită și epură
hidrostatică, figura 3.8.
(3.43)
g g g (3.44)
[ ] [ ] [ ] [ s]
0 15.0 101325 1.2250 340.29
6
1 8.5 89874 1.1116 336.43
2 2.0 79501 1.0066 332.53
3 -4.5 70108 0.9091 328.58
4 -11.0 61640 0.8191 324.58
5 -17.5 54019 320.53
6 -24.0 47181 316.43
7 -30.5 41060 312.27
8 -37.0 35599 308.06
9 -43.5 30742 303.79
10 -50.0 26436 299.46
11 -56.5 22632 295.07
12 -56.5 19330 295.07
13 -56.5 16510 295.07
14 -56.5 14101 295.07
15 -56.5 12044 295.07
16 -56.5 10287 295.07
17 -56.5 8786.6 295.07
18 -56.5 7504.8 295.07
19 -56.5 6410.0 295.07
20 -56.5 5474.8 295.07
21 -55.5 4677.8 295.75
22 -54.5 3999.7 296.43
23 -53.5 3422.4 297.11
24 -52.5 2930.4 297.78
25 -51.5 2511.0 298.45
30 -46.5 1171.8 301.80
40 -22.1 277.52 317.63
50 -2.5 75.944 329.80
60 -27.7 20.314 314.07
70 -55.7 4.6342 295.61
80 -76.5 0.8863 281.12
90 -86.2 0.1473 269.44
100 -74.9 0.03201 290.52
7
3.5 FORȚE DE ACȚIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS ASUPRA
UNOR PEREȚI SOLIZI
(3.97)
g (3.98)
( ) ( ) ( ) ( )
8
de axa
zdS=𝑧𝑔 𝑆 (3.100)
(3.101)
,
g g g (3.102)
9
poziția planului manometric în raport cu suprafața de separație fiind dată de
înălțimea manometrică , calculată cu relația (3.43).
10
Fig. 3.19 - Acțiunea fluidelor ușoare pe pereți curbi închiși
𝐹𝑝𝑥 =𝐹𝑝𝑦 = 0
(3.116)
𝐹𝑝𝑧 = 𝑝𝐿𝐷
(3.117)
(3.118)
Pentru alte tipuri de suprafețe se obțin relații de calcul ale grosimii minime în
mod similar. Pentru un rezervor sferic de diametru , sub presiunea , rezultă
(3.119)
Relațiile anterioară sunt valabile atât pentru gaze cât și pentru lichide,
dacă forțele masice sunt mici în raport cu cele de presiune.
gV V (3.120)
12
unde este densitatea solidului și V reprezintă volumul solidului.
Este cel mai simplu manometru și este constituit dintr-un tub, deschis la capătul
superior, celălalt fiind conectat la un recipient ce conține un lichid sub presiune,
superioară celei atmosferice locale ( ), precum în figura 3.23. Presiunile măsurate sunt
relative la cea atmosferică, deci sunt suprapresiuni.
Acest instrument poate fi utilizat doar în cazul lichidelor, când înălțimea de lichid în
tubul piezometric este suficient de mare, astfel încât să fie sesizabile și măsurabile
variațiile de presiune. Presiunea în punctul , exercitată de coloana de lichid de
densitate ( ) este
g (3.135)
14
Fig. 3.24 - Manometrul diferențial "U"
Pentru manometrul din figura anterioară se pot scrie următoarele relații de echilibru
pentru brațul din stânga
g (3.136)
g (3.137)
De asemenea,
(3.138)
deoarece presiunea în interiorul unui fluid în echilibru static absolut este constantă la
nivelul oricărui plan orizontal.
Astfel, presiunea (relativă la cea atmosferică locală) în punctul este
g g (3.139)
Dacă fluidul a cărui presiune se măsoară are densitatea mult mai mică decât cea a
lichidului piezometric ( ), termenul g poate fi neglijat, iar presiunea poate
fi aproximată cu relația
g (3.140)
g g (3.141)
16
(3.143)
În cazul determinării unor diferențe foarte mici de presiune, pentru a mări precizia de
citire, se utilizează micromanometrele cu braț înclinat, figura 3.27. În acest caz,
diferența de nivel ( ) se determină ca funcție de lungimea de lichid piezometric ( ) pe
brațul micromanometrului și unghiul de înclinare al brațului ( )
g g (3.145)
Fig. 3.27 – Micromanometru cu braț înclinat
De asemenea, din punct de vedere practic, înălțimile de lichid piezometric sunt limitate
la valori pentru care citirea este facilă, , deci în cazul utilizării mercurului
ca lichid piezometric presiunea maximă care poate fi măsurată este .
Pentru presiuni mai mari se utilizează manometrele cu element elastic.
18
Curs4
IV. CINEMATICA FLUIDELOR
Fig. 4.1 – Reprezentarea grafică a mișcării în jurul unui profil aerodinamic: linii
de curent și vitezele instantanee ale particulelor
(4.1)
𝜕𝑥
(4.2) 𝑉𝑥 =
𝛿𝑡
𝜕𝑧
𝑉𝑧 =
𝜕𝑡
și componentele accelerației
2
(4.3)
Ecuațiile diferențiale ale traiectoriei se determină din condiția ca viteza să
fie tangentă la traiectorie. La limită, ea este coliniară cu după cum este
prezentat în figura 1.22
(4.4)
Fig. 4.2 – Descrierea mișcării particulelor unui fluid în jurul unui solid (fix) în
sistemul de referință Lagrange
𝑉𝑥 = 𝑉𝑥 (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡)
𝑉𝑦 = 𝑉𝑦 (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) ⃗ =𝑉
𝑉 ⃗ (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) ↔ 𝑉
⃗ =𝑉
⃗ (𝑟, 𝑡)
𝑉𝑧 = 𝑉𝑧 (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡)
4
𝑑𝑥
𝑉𝑥 =
𝑑𝑡
(4.7)
𝑑𝑧
𝑉𝑧 =
𝑑𝑡
(4.8)
5
ca rezultat al variației vitezei între punctele fluidului.
Observații
(4.15)
grad
6
4.5. NOȚIUNI ȘI MĂRIMI UTILIZATE ÎN STUDIUL MIȘCĂRII FLUIDELOR
7
Linia de curent este curba tangentă la vectorii viteză ai particulelor care la un
moment ( ), se găsesc pe această curbă (figura 4.10). În general, forma liniilor de
curent se modifică în timp: cazul mișcărilor nepermanente, în care parametrii
fluidului variază în timp, în același punct. Ele își păstrează forma în cazul
mișcărilor permanente.
8
Ecuația diferențială a liniilor de curent, în formă vectorială, se obține din condiția
de tangență a vitezei la linia de curent, caz în care vectorul viteză 𝑉 ⃗ (V V V
are aceeași direcție cu variația vectorului de poziție
(pentru variații mici ale ). Astfel 𝑉 ⃗ , sau
⃗
𝑉 (4.49)
v (4.51)
Suprafața de curent este suprafața formată din toate liniile de curent care se
sprijină la un moment dat pe o curbă ( ) de formă oarecare. Dacă respectiva
curbă este una închisă, simplu conexă, atunci suprafața de curent este una
tubulară, și formează un tub de curent, precum în figura 4.13.
9
Fig. 4.13 – Tub de curent
Observație Deoarece viteza este tangentă la pereții tubului de curent, rezultă că prin
suprafața acestuia nu se face schimb de masă.
10
(4.53)
Mărimea caracteristică unui tub de curent este debitul acestuia. Debitul unui
curent de fluid reprezintă cantitatea de fluid care trece printr-o secțiune în
unitatea de timp. În funcție de modul de exprimare a cantității poate fi
11
Debit volumic , sau simplu ; reprezintă volumul de fluid care trece printr-o
secțiune, în unitatea de timp
(4.54)
⃗ 𝑛⃗𝑑𝑆 = ∬ 𝑉𝑛 𝑑𝑆
𝑄𝑣 = ∬ 𝑉
𝑆 𝑆
unde este versorul normalei la suprafața elementară , iar v reprezintă viteza
fluidului pe direcția .
Debit masic sau ; reprezintă masa de fluid corespunzătoare debitului
volumic. Pentru un fluid omogen ( )
(4.57)
⃗
𝑉 v
(4.59)
⃗
𝑉 V
12
4.5.3 Vârtejul. Linia de vârtej. Tubul de vârtej
Vârtejul, sau turbionul unei particule fluide, este vectorul definit de relația
(4.61)
unde 𝜔
⃗ este vectorul ce definește rotorul vitezei, relația (1.130),
i j k
𝑉𝑥 𝑉𝑦 𝑉𝑧
Astfel, componentele scalare ale vârtejului sunt
(4.62)
13
Curs5
Câteva forme particulare ale relației (5.19), aplicabile în calculele curente, se obțin
pentru
(5.20)
g g (5.21)
(5.22)
Relația (5.22) este cunoscută și ca ecuația lui Bernoulli pentru fluide incompresibile, în
mișcare permanentă pe o linie de curent. În aceasta formă, toți termenii reprezintă
energii specifice unității de masă ( în SI de unități), respectiv
energie cinetică v ,
energie potențială de presiune ,
energie potențială de poziție .
1
(5.23)
(5.24)
2
Fig. 5.2 – Reprezentarea grafică a ecuației lui Bernoulli
Așadar, pe o linie de curent, parametrii unui fluid variază astfel încât nivelul energetic
rămâne constant, .
A treia formă a ecuație lui Bernoulli se obține dacă înmulțim termenii ecuației (5.23)
cu
(5.25)
În această formă, termenii din ecuația lui Bernoulli au dimensiuni de energii specifice
unității de volum, și reprezintă presiuni
3
Prin raportarea la un nivel de referință printr-un punct de pe o linie de curent,
presiunea de poziție devine nulă, iar suma dintre presiunea statică și presiunea
dinamică în punctul respectiv reprezintă presiunea totală ( )
(5.26)
(5.27)
(5.28)
(5.29)
4
Prin definiție, puterea ( ) reprezintă mărimea fizică scalară cu ajutorul căreia este
evaluat schimbul de energie ( ) dintre sisteme, în unitatea de timp
(5.30)
Dacă viteza este constantă în secțiunea de curgere (egală și cu viteza medie), puterea
totală a curentului este
(5.33)
Mai simplă și în același timp aplicabilă în practică este relația dedusă pentru un tub
elementar de curent. După cum am precizat anterior, din definiția liniilor de curent
rezultă că particulele de fluid nu pot traversa suprafețele de curent. Dacă densitatea
este invariantă în timp, atunci masa de fluid nu se concentrează în diferite puncte, deci:
Variația masei în timp debitul masic este constantă în orice secțiune a unui tub de
curent.
5
Astfel, volumul de fluid ce traversează secțiunea de arie , în timpul , se poate
exprima cu relația
V v , (5.57)
unde v este viteza fluidului, constantă la nivelul unei secțiuni normale a tubului de
curent.
V v (5.58)
(5.59)
v vS
(5.60)
v v v (5.61)
v v v
(5.62)
unde v v v sunt vitezele medii ale fluidului în secțiunile
.
Astfel, viteza medie într-o secțiune de curgere, notată cu v , sau simplu v în calculele
curente, este definită de ecuația
6
v = (5.63)
Relațiile (5.61) și (5.62) sunt forme particulare ale ecuației de continuitate. Ele
exprimă principiul conservării unei mase de fluid omogen în mișcare permanentă prin
tuburi de curent cu formă fixă (pereți rigizi), precum în multe dintre cazurile de interes
tehnic de curgere a fluidelor, care se realizează în tuburi de curent, simple sau
ramificate (conducte).
Rezultate mai simple, aplicabile în practica curentă, se obțin pentru cazurile în care
domeniul ocupat de fluid poate fi asimilat cu un tub de curent.
7
unde reprezintă debitul masic de fluid,
v ,v sunt vitezele medii ale fluidului prin cele două secțiuni de calcul,
( ), respevtiv ( ).
Pentru cazul considerat, forțele exterioare sunt forța de greutate ( ) a fluidului din
tubul de curent și forțele de presiune pe suprafețele de intrare
), ieșire ( ) și forța de presiune exercitată de suprafața laterala a tubului de
curent ( ) asupra fluidului
Observații
∑ (5.79)
și (5.77) devine
8
(5.80)
(5.81)
(5.105)
9
Sunt dispozitive cu ajutorul cărora se pot determina (măsura) presiuni dinamice ( )
obținute prin cuplarea unei sonde de presiune statică cu una de presiune totală la
același piezometru (diferențial).
(5.106)
Este compus din două tuburi concentrice în formă de " ", având aceeași priză de
presiune totală. La nivelul tubului exterior se găsesc prizele de presiune statică. Sunt
poziționate la o distanță suficient de mare față de priza de presiune totală, astfel încât
curgerea în zona acestora să fie cât mai puțin perturbată de prezența tubului. Capătul
plasat în curentul de fluid este profilat în funcție de domeniul vitezelor
10
Semisferic pentru viteze în domeniul subsonic incompresibil,
precum în figura 5.23,
semieliptic pentru viteze în domeniul subsonic compresibil,,
conic pentru viteze în domeniul supersonic.
Astfel, pentru configurația din figura 5.22, viteza curentului de fluid (v) poate fi
calculată cu relația
11
Fig. 5.23 – Tub Venturi
(5.108)
(5.109)
Înlocuind relația (5.1 9) în (5.1 8) se obține următoarea relație de calcul a vitezei medii
a fluidului în conducta de secțiune
(5.110)
(5.111)
(5.112)
relația (5.111) se poate rescrie sub forma
(5.113)
(5.114)
5.6.1 Pentru rezervorul din figura 5.27, să se stabilească viteza maximă pe care o are
apa la ieșirea prin secțiunea ( ) a conductei de golire și înălțimea maximă a acesteia,
astfel încât în secțiunea ( ) valoarea presiunii să nu scadă sub cea corespunzătoare
presiunii de vaporizare. Se cunosc înălțimea rezervorului
, diametrele , , presiunea atmosferică apa și
presiunea de vaporizare a apei apa m (la ).
13
Fig. 5.27
Soluție
Pentru calculul vitezei maxime pe care o poate avea apa la ieșirea prin secțiunea ( ) a
tubului, se aplică relația lui Bernoulli între secțiunile ( ) și ( ), ținând cont de faptul că
v v , deoarece contucta de golire are diametrul constant
considera nd
14
V
V
v
V
În acest caz
considera nd
15
Fig. 5.28
Soluție
Relațiile de calcul ale debitului volumic ( ) și debitului masic ( ) sunt
v respectiv v
unde v , și .
Așadar
16
Diferența de presiune ( ) se determină din relația fundamentală a
hidrostaticii aplicată lichidului (piezometric) din tubul piezometric
După cum am și exemplificat în cazul unui profil aerodinamic, una din aplicațiile
teoremei a impulsului se referă la calculul forțelor cu care curenții de fluid acționează
asupra suprafețelor solidelor cu care vin în contact, numite și forțe de impact, sau
simplu forțe aerodinamice (sau hidrodinamice). În paragrafele următoare sunt
prezentate alte exemple de calcul al unor astfel de forțe.
17
Se consideră un jet de fluid de secțiune circulară care acționează sub unghiul asupra
unei plăci plane având suprafața mult mai mare ca cel al secțiunii jetului.
După cum se poate observa și din figura 5.3 , jetul este deflectat radial pe suprafața
plană, față de punctul de impact. Neglijând efectele gravitaționale se poate considera că
secțiunea de ieșire este una cilindrică.
Fig. 5.30 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane de mari dimensiuni
Pentru a aplica prima teoremă a impulsului, se alege un volum de control delimitat (cu
linie întreruptă) de secțiunile (intrare) și (ieșire) astfel încât în secțiunea de
intrare curgerea jetului nu este perturbată de prezența plăcii (v ), iar în secțiunea
de ieșire traiectoriile particulelor de fluid devin paralele cu suprafața plăcii (v ).
Pentru fluidul din volumul de control considerat, prima teoremă a impulsului este
(5.89)
(5.122)
Deoarece acțiunea are loc într-un mediu având presiunea constantă în toate punctele
(în atmosferă), rezultanta forțelor de presiune ce acționează asupra fluidul din volumul
de control considerat este nulă, .
(5.123)
18
Raportând curgerea fluidului la un sistem de axe precum în figura 5.30, se obține
v (5.124)
Exprimând debitul de fluid în funcție de viteză inițială a jetului și aria secțiunii jetului
(5.125)
Dacă aria secțiunii jetului este comparabilă cu cea a plăcii, situație prezentată în figura
5.31, forța hidrodinamică se calculează cu relația (valabilă și pentru alte tipuri de
suprafețe, inclusiv curbe)
(5.126)
Fig. 5.31 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane mici
Se consideră cazul unui fluid care curge printr-un ajutaj convergent, precum în figura
5.32. Datorită contracției, fluidul va acționa asupra ajutajului cu o forță hidrodinamică
, pe direcție orizontală, deoarece pe direcție radială ( ) rezultanta este nulă. Orice
19
sistem sau persoană (de exemplu un pompier) care fixează ajutajul trebuie să fie
suficient de robust ca să echilibreze această forță.
⃗⃗⃗⃗2 − ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑄𝑚 (𝑉 𝑉1 ) = ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹𝑝1 − ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹ℎ (5.127)
Raportat la axa ( )
v v v v (5.128)
20
21
6. DINAMICA FLUIDELOR REALE
6.1 GENERALITĂȚI
Fig. 6.1 – Profilul de viteze într-un Fig. 6.2 – Profilul de viteze într-un
fluid ideal fluid real
Curgerea fluidelor reale se poate produce în două regimuri distincte de mișcare din
punctul de vedere al structurii fizice a acestora. Existența acestor două regimuri a fost
pusă în evidență de fizicianul Osborne Reynolds, cu ajutorul unei instalații
experimentale care în prezent îi poartă numele și a cărei schemă de principiu este
prezentată în figura 6.3.
Aparatul lui Reynolds constă dintr-un rezervor de nivel constant, alimentat cu un apă,
căruia i se atașează o conductă de golire, de diametru ( ), transparentă, prevăzută cu
un robinet pentru reglarea debitului, respectiv a vitezei apei (v ) prin conductă. Pentru
a putea vizualiza traiectoriile particulelor de apă, în conducta de golire este introdus
1
un tub subțire prin care curge un lichid colorat, dintr-un recipient aflat în partea
superioară.
(6.1)
2
densitatea lichidului,
vâscozitatea dinamică a lichidului,
vâscozitatea cinematică a
lichidului, v viteza de curgere,
diametrul conductei de golire; reprezintă dimensiunea caracteristică curgerii;
pentru conducte cu secțiune necirculară se utilizează diametrul hidraulic, .
(6.2)
Dacă mișcarea este lentă, forțele de inerție sunt neglijabile, iar numărul Reynolds
tinde căte zero, . Odată cu creșterea vitezei, forțele de frecare devin neglijabile
în raport cu cele de inerție, care devin dominante, caz în care numărul Reynolds tinde
(teoretic) căre infinit, . Așadar, influența acestui parametru asupra mișcării
unui fluid scade odată cu creștrea valorii , fapt relevat și de experimente, precum
în cazul curgerii bidimensionale în jurul unui cilindru, ale cărei rezultate sunt
3
prezentate schematic în figura 6.6. Astfel, la numere Reynolds foarte mici fluidul
parcurge întreg conturul cilindrului, după cum este figurat în cazul (a).
Odată cu creșterea numărului Reynolds, în spatele cilindrului apar mai întâi două
vârtejuri simetrice fată de axa mișcării, cu sensuri de rotație opuse, care cresc cu
valoarea , după cum este ilustrat în figurile (b) și (c). Pentru valori apropiate de
, din vârtejurile inițiale se desprind altele, formarea acestora având un
caracter alternant, precum în figura (d), numită și alee de vârtejuri Bénard - Kármán,
denumită după Henri Bénard (1874 - 1939) și Theodore von Kármán (1881 - 1963).
Conform datelor obținute de von Kármán, curgerea este stabilă pentru un raport (
l) = 0.281, unde reprezintă distanța dintre nucleele vârtejurilor, măsurată de direcția
normală curgerii, iar este distanța dintre două vârtejuri succesive. Pentru valori ale
de ordinul , vârtejurile se micșorează și devin neregulate, formând în
spatele cilindrului o zonă de recirculare, cvasistabilă, precum în cazul cazul (e). Zona
de recirculare se micșorează senificativ și devine stabilă pentru valoarea critică
(numită și de automodelare) , figura (f). Ansamblul vârtejurilor care se
formează la curgerea unui fluid peste un corp se mai numește și trenă de ârtejuri.
Dimensiunea caracteristică curgerii, utilizată în calculul pentru cazurile prezentate
anterior, este diametrul cilindrului.
Relația (6.1) se poate scrie și sub forma (generală)
(6.3)
4
unde reprezintă o dimensiune caracteristică curgerii.
Pentru mișcările laminare, profilul vitezelor este unul parabolic, precum în figura 6.8.
Viteza într-un punct din interiorul unei conducte de rază , aflat la distanța
fața de axa conductei, este dată de relația
5
(6.4)
v
(6.13)
V
Astfel, rezultă că iteza medie pentru curgerile laminare reprezintă jumătate din
valoarea vitezei maxime.
În mișcarea turbulentă, profilul de viteze se aplatisează odată cu creșterea numărului
Reynolds, devenind aproximativ logaritmic, după cum este prezentat în figura 6.10.
(6.14)
V
6
Pentru exponentul au fost determinate diferite valori, care depind de numărul
Reynolds. Pentru domeniul Nikuradze a indicat , motiv pentru care
relația (6.14) mai este cunoscută și ca legea unu pe șapte. Pentru
a fost determinată valoarea iar pentru
are valoarea .
Raportul dintre viteza medie și viteza maximă depinde și el de valoarea numărului
Reynolds. Astfel
(v v pentru ,
(v v pentru și
(v v când , precum în cazul mișcării unui fluid
ideal.
Așadar, viteza instantenee (v) într-o curgere turbulentă poate fi exprimată sub forma
v ͞v+v’ , (6.50)
7
(6.51)
(6.51')
În raport cu viteza medie, fluctuațiile pot fi pozitive, dacă v ͞v, sau negative în cazul
în care v ͞v. Conform proprietăților referitoare la calculul acestora, valoarea medie a
fluctuațiilor este nulă prin definiție, v͞ , nu și media pătratică a
͞2
acestora,͞𝑣′ , definită similar vitezei medii
(6.52)
(6.53)
(6.54)
9
Desprinderea stratului limită are ca efect formarea trenei de vârtejuri (dârei), care
reprezintă o măsură a rezistenței aero(hidro)-dinamice a structurilor care evoluează
în curenți de fluid, după cum este ilustrat în figura 6.34(b) în cazul unui profil care
evoluează la unghiuri mari de atac ( ).
metode pasive, fără aport de energie din exterior, în care geometria structurii
este modificată utilizând turbulatori al căror rol este acela de a accelera local
curentul de fluid, împiedicând în acest mod desprinderi masive ale acestuia,
figura 6.35;
10
Fig. 6.36 – Controlul desprinderii stratului limită prin metode acti e
Fig. 6.37 – Controlul stratului limită utilizând fantă bord de fugă (BF)
Interacțiunea dintre un curent de fluid (un gaz, sau un lichid) și un solid (denumit
generic structură aeromecanică) aflat în mișcare relativă față de fluid, are ca rezultat
formarea unei forțe rezultante ( ) și a unui moment corespunzător (), ale căror
componente sunt prezentate în figura 6.38 pentru un automobil, raportate la sistemul
de referință al acestuia.
11
Fig. 6.38 – Forțele și momentele care acționează asupra unui automobil
În cele ce urmează se vor face referiri doar la forțele aerodinamice, cele hidrodinamice
fiind tratate similar. În figura anterioară, următoarele reprezintă
12
- forțele de presiune, , pe direcție normală, respectiv
(6.147)
(6.148)
(6.149)
(6.150)
13
(6.151)
(6.152) v
14
6.8 ECUAȚIA LUI BERNOULLI LA CURGEREA FLUIDELOR REALE.
PIERDERI ENERGETICE
Fig. 6.42 – Reprezentarea grafică a ecuației lui Bernoulli pentru fluidele reale
15
Așadar, energia specifică a unui fluid real variază între cele două secțiuni de
curgere.
Deși din punct de vedere fizic, pierderile hidraulice în orice element al unei rețele sunt
indivizibile, pentru ușurința calculelor, acestea sunt adesea împărțite
(convențional) pentru aceeași secțiune de calcul în
(6.154)
(6.155)
16
(6.156)
(6.157)
unde este coeficientului Darcy-Weisbach de frecare vâscoasă, după numele
celor doi oameni de știință Henry Darcy (1803-1858) și Julius Weisbach (1806-1871)
care au contribuit la formularea relației anterioare, cunoscută și ca relația Darcy-
Weissbach, este lungimea traseului de secțiune constantă, pentru care se
calculează pierderile liniare reprezintă diametrul hidraulic al secțiunii traseului
parcurs de fluid, relația (4.15).
(4.15)
(6.159)
(6.160)
(6.161)
18
6.8.2 Pierderile locale de sarcină
(6.162)
19
6. ELEMENTE DE HIDRAULICA INSTALAȚIILOR ȘI MAȘINI
HIDRAULICE
Hidraulica reprezintă una dintre aplicațiile mecanicii fluidelor în care sunt studiate curgerea
lichidelor prin conducte și canalizări și funcționarea mașinilor hidraulice cu ajutorul cărora se
realizează transportul acestor fluide. În acest capitol sunt prezentate elementele de bază ale
hidraulicii, întrucât există numeroase monografii în care această disciplină este tratată în
detaliu.
Problemele generale referitoare la trasportul fluidelor prin conducte sub presine sunt
unde termenul din ecuația anterioară reprezintă tocmai pierderile energetice care
apar la curgerea fluidului între secțiunile ( ) și ( ),
1
(6.2)
(6.3)
Pierderile se exprimă în raport cu termenul cinetic din ecuația lui Bernoulli, în forma
generală
(6.4)
(6.5)
unde
2
- este coeficientului Darcy-Weisbach de frecare vâscoasă, este lungimea traseului de
secțiune constantă, pentru care se calculează pierderile liniare, reprezintă diametrul
hidraulic al secțiunii traseului parcurs de fluid, relația (4.15).
Pentru situațiile în care traseul hidraulic este format din mai mai multe tronsoane cu
secțiuni diferite, figura 6.1, pierderile liniare totale se obțin prin îsumarea pierderilor pe
fiecare tronson.
Fig. 6.1 – Calculul pierderilor liniare pentru un traseu hidraulic format din tronsoane cu
secțiuni diferite
Pentru situația ilustrată în figura 6.1, pierderea totală de energie distribuită este
(6.6)
(6.7)
3
(6.8)
Din punct de vedere practic, acest regim de curgere corespunde unor numere Reynolds în
intervalul și unei rugozități relative
.
(6.9)
(6.10)
(6.11)
(6.12)
4
Fig. 6.2 – Diagrama Moody
Rezultatele variației coeficientului de frecare vâscoasă în funcție de numărul Reynolds și de
rugozitatea realativă au fost sintetizate și în formă grafică în diagrame precum cea a lui
Moody, figura 6.2.
Pierderile locale de presiune apar pe porțiuni scurte ale curgerii (singularități) unde are loc
o perturbare a curgerii normale, respectiv o variație a vectorului viteză medie ca modul
și/sau direcție.
Apar în locurile cu schimbări ale configurației traseului: difuzoare, confuzoare,
coturi, ramificații, filtre, armături, la întâlnirea și ocolirea obstacolelor, la desprinderea
curentului de pereții conductelor etc.
Relația generală de calcul a acestor pierderi este de forma
(6.13)
5
Dacă viteza variază între secțiunile de intrare și ieșire ale elementului hidraulic căruia i se
determină pierderea de energie hidraulică, se calculează considerând viteza mai mare.
Astfel, pentru exemplul din figura 6.1, pierderea de energie la modificarea secțiunii ( ) este
Caracteristic mișcărilor efluente sunt variațiile mari ale secțiunii de curgere în lungul
curentului, însoțite de variații mari ale vitezelor și presiunilor. Curgerea fluidelor prin
orificii/ajutaje și trecerea lichidelor peste deversoare sunt cele mai întâlnite astfel de mișcări.
Orificiul este o deschizătură practicată în peretele unui rezervor ce conține un fluid. În cazul
lichidelor, orificiul se află sub nivelul suprafeței libere. Ajutajul reprezintă o conductă, relativ
scurtă, montată la nivelul unui orificiu de golire, în scopul obținerii unui jet dirijat și a creșterii
debitului. Deversoarele reprezintă cazuri particulare ale orificiilor mari, practicate în partea
superioară a peretelui unui rezervor, prin care curge un lichid cu suprafață liberă.
Studiul acestor curgeri se face pe o porțiune restrânsă, în jurul secțiunii orificiului (ajutajului,
deversorului), neglijându-se pierderile energetice din zona schimbării de secțiune.
Se consideră cazul golirii unui rezervor printr-un orificiu muchie ascuțită pentru a minimiza
pierderile prin frecare, precum în figura de jos.
6
Fig. 6.5 - Golirea unui rezervor printr-un orificiu
Din aspectul liniilor de curent, se poate observa cum vena de fluid se contractă la trecerea
prin orificiu (vena contracta), după care liniile de curent devin paralele. În secțiunea minimă
viteza și presiunea sunt uniforme.
Viteza maximă a jetului se poate determina din ecuația lui Bernoulli (fără pierderi), pe o linie
de curent, între punctele 1 și 2, care corespund suprafeței libere, respectiv secțiunii minime
a jetului, la nivelul orificiului
(6.22)
Deoarece aria suprafeței libere este mare în raport cu aria orificiului, rezultă că viteza la
nivelul suprafeței libere este mică, putându-se neglija termenul cinetic în această secțiune,
deci . Considerând ca nivel de referință , rezultă că . De
asemenea, la nivelul celor două puncte presiunile sunt egale, având valoarea presiunii
atmosferice locale. Așadar, relația anterioară se rescrie sub forma
(6.23)
Această viteză este una teoretică. Pentru a lua în calcul și pierderile prin frecare se utilizează
coeficientul de corecție al vitezei . Acesta este caracteristic pentru fiecare dintre orificii și
de regulă se găsește în intervalul (0.97 - 0.99). Pentru a calcula debitul prin orificiu se ține
cont de faptul că aria în secțiunea minimă ( ) este egală cu cea a orificiului ( )
multiplicată cu un coeficient
(subunitar) de contracție
7
(6.24)
(6.25)
Dacă presiunea (relativă) la nivelul suprafeței de libere nu este nulă, , relația (6.23)
devine
(6.26)
8
cantității de mișcare); sunt caracterizate prin viteze mari ale fluidului față de
organele active ale mașinii (rotor), iar debitul variază cu înălțimea de pompare.
Pompe volumice sunt mașini în care au loc deplasări periodice ale unor volume de
lichid dinspre aspirație către refulare, cu creșterea corespunzătoare a presiunii; sunt
caracterizate prin deplasări reduse ale fluidului față de organele active ale mașinii
(rotor, piston, membrană etc.), iar debitul variază foarte puțin cu înălțimea de
pompare.
Pompe cu fluid motor sunt mașini hidraulice statice utilizate pentru antrenarea
fluidelor folosind energia unui curent de fluid (fluid motor).
Elevatoare hidraulice sunt instalații ce ridică apa la o înălțime geometrică fixă,
crescând doar energia de poziție a lichidului.
9
Fig. 6.9 - Pompă centrifugă monoaspirantă, monoetajată
otorul (1) reprezintă partea mobilă a pompei și este format dintr-o coroană
circulară (9) fixată pe arborele (5), dintr-un inel (10) și mai multe palete
curbate (11), înclinate spre înapoi față de sensul de rotire.
arcasa (2) este constituită din capacul de aspirație (8) racordat la conducta de
aspirație și camera spirală de refulare (6), care se termină prin
difuzorul (7) racordat la conducta de refulare. Pentru a evita curgerea
lichidului în exterior și pătrunderea aerului în zona de aspirație
(aceasta fiind principala cauza în funcționarea necorespunzătoare a
pompelor) zona în care arborele trece prin carcasă este prevăzută cu
o etanșare specială (12).
uport (3) Reprezintă totodată batiul pompei, încorporând lagărul în care este
fixat arborele prin intermediul rulmenților (4).
10
În circulația sa prin pompă, fluidul parcurge două etape din punct de vedere al
tranferului de energie. Prima corespunde trecerii prin rotor, unde îi este mărită energia prin
creșterea vitezei. În a doua etapă, lichidul (care la ieșirea din rotor dispune de o energie
cinetică ridicată) este colectat în camera spirală de secțiune continuu crescătoare și condus
apoi prin difuzor spre conducta de refulare. Diminuarea vitezei în camera spirală și difuzor
are ca rezultat creșterea energiei potențiale de presiune (statică), evidențiată de creșterea
presiunii lichidului.
(6.37)
unde , sunt vitezele medii ale lichidului în secțiunea de refulare, respectiv în cea de
aspirație,
, sunt presiunile lichidului în cele două secțiuni caracteristice,
, sunt cotele de nivel ale celor două secțiuni de calcul față de un plan de plan de
referință, reprezită densitatea lichidului.
(6.38)
11
(6.39)
(6.40)
Legăturile funcționale , , și
reprezintă caracteristicile unei pompe. Uzual, acestea sunt exprimate grafic în forma unor
curbe (caracteristice), precum în figura 6.10.
12
respectiv serie, sunt prezentate în figura 6.11.
În timpul funcționării unei pompe cuplată într-o rețea hidraulică se stabilește un echilibru
masic și energetic între
13
Fig. 6.12 - Determinarea punctului de funcționare al ansamblului
pompă-rețea
6.4.2 Ventilatoare
Denumirea este dată de sensul de circulație al fluidului de lucru, în direcție radială, sau pe
direcția axei rotorului.
14
Fig. 6.14 - Ventilator radial
Carcasă (1) Este constituită din camera (1) și racordul de refulare (3). Camera de refulare, tip
spirală, are secțiunea radială dreptunghiulară cu lățime constantă.
Rotor (2) Reprezintă locul transferului de energie. Este de tip închis, format
dintr-o coroană circulară (5) solidară cu butucul, dintr-un inel (4) și mai
multe palete (6), curbate, înclinate înapoi față de sensul de rotire. Sunt
fixate de coroană și inel prin nituire. Avantajele acestui tip de rotor
constau într-o mai bună conducere a gazului, prin evitarea vârtejurilor
cauzate de desprinderi. În consecință, realizează randamente mai
bune și au caracteristici de presiune stabile. Principalul inconvenient
ce le limitează domeniul de utilizare este debitul relativ mic de fluid
circulat.
Electromotor Este fixat în exterior prin intermediul unui suport solidar cu carcasa.
Utilizarea ventilatoarelor radiale s-a impus în aplicațiile unde este necesară o funcționare
silențioasă.
15
Fig. 6.15 - Ventilator axial
Și în cazul ventilatoarelor axiale există diverse variante constructive, cea mai simplă fiind
constituită dintr-un rotor și motorul de antrenare. Ventilatorul prezentat în figura 6.15 este
compus din următoarele subansamble
Carcasă Este compusă dintr-un tub cilindric (1) echipat în interior cu un paletaj
statoric fix (2), plasat după rotor, în scopul diminuării turbulenței
aerului la ieșirea din ventilator.
Statorul Este plasat în fața rotorului, fiind format din paletele profilate (3),
prinse la un capăt de carcasă, iar la celălalt de un butuc ce servește și
ca suport pentru lagăre. Are rolul de a atenua efectul de rotație al
curentului și de conducere favorabilă a acestuia spre paletele
rotorului.
16
Ventilatoarele axiale sunt utilizate în aplicațiile pentru care este necesară vehicularea unor
debite mari de fluid.
Principalii parametri care descriu funcționarea unui ventilator sunt presiunea totală, debitul
și randamentul.
Uzual, în cazul ventilatoarelor se operează cu debitul masic
(6.45)
Presiunea totală reprezintă creșterea presiunii gazului la trecerea prin ventilator, adică
diferența dintre presiunea ( ) totală medie în secținea de evacuare (refulare) și presiunea
totală medie la aspirație ( )
(6.46)
(6.48)
17
Fig. 6.16 - Curbele caracteristice ventilatoarelor radiale (a) și axiale (b)
18