TUDORACHE MIHAITA

Cls. Xll C

REZUMAT

ÎN VREME DE RAZBOI
ION LUCA CARAGIALE

Autorul arată că tâlharii „foarte-ndrăzneţi şi foarte

cruzi”, care „băgaseră spaima în trei hotare” au fost prinşi. Aceştia
„începuseră cu hoţie de cai; apoi, o călcare două, cu cazne; pe
urmă omoruri”. Între cei jefuiţi în ultima vreme se afla şi popa
Iancu din Podeni, călcat când era singur acasă şi furat de bani.
„De mirare însă un lucru – popa avea un buiestraş minunat şi
două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva şi mai curios –
câinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nu dedeseră măcar
semn de viaţă!”, continuă autorul nararea.
Fratele mai mare al preotului, Stavrache, hangiu şi negustor,
primeşte vizita mezinului, care i se mărturiseşte, spunându-i că el
este căpetenia cetei de tâlhari. Hangiul află cu acest prilej că jaful
de la preot fusese o înscenare menită să adoarmă bănuielile şi că
ceata de tâlhari fusese prinsă într-o cursă, iar şeful ei scăpase din
întâmplare. Popa Iancu este înspăimântat de gândul că tâlharii
din ceata sa, în timpul anchetei, puşi la cazne, vor mărturisi cine
le este căpetenia.
Cum la han soseşte un grup de voluntari care se înrolaseră
pentru a participa la Războiul de Independenţă, în urma sfatului
dat de Stavrache, popa Iancu se înrolează şi el, pentru a i se
pierde urma.
După câtva timp, hangiul primeşte o scrisoare de la fratele
său, expediată din Turnu-Măgurele, şi află astfel că preotul în
lupta de la Plevna „Se bătuse cu mare curaj şi cu mult noroc în
trei rânduri; luase un steag de la inimic, într-o încăierare unde ai
noştri erau aproape zdrobiţi, fusese numit sergent pe câmpul de
onoare, căpătând «Virtutea militară» şi o decoraţie rusească”.
O altă scrisoare, primită puţin timp mai târziu şi semnată de doi
camarazi de arme ai preotului, îl informează despre moartea
eroică a acestuia – înaintat între timp la gradul de sublocotenent
–, „pe câmpul de onoare de trei gloanţe inimice primite în
pântece”.
Imediat după primirea scrisorii, hangiul consultă un avocat pentru
a afla „cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui
frate bun pierdut, care n-are alt moştenitor”.
II
  Avocatul îl informează pe Stavrache despre dreptul lui de a
folosi averea fratelui plecat, atâta vreme cât acesta nu revine.
Apoi „Au trecut cinci ani de la război şi nimini, în adevăr, n-a
supărat pe d. Stavrache fără decât popa Iancu volintirul, care
venea din când în când de pe altă lume să turbure somnul fratelui
său.”.
În prima dintre aceste apariţii, preotul se înfăţişează fratelui său
„Stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul
capului ca în clipa morţii”, în haine de ocnaş, spunând că a
evadat după ce şi-a pilit lanţurile. Ocnaşul se prăbuşeşte la
pământ; luat în braţe de hangiu, se agaţă de acesta cu o greutate
ca de mort, după care îl trânteşte la pământ cu forţa unui luptător
plin de putere şi îi pune genunchiul pe piept, întrebându-l „–
Gândeai c-am murit, neică?”. Vrea să-l sugrume pe hangiu dar,
împins de acesta cu ultimele sale puteri prin uşă afară, dispare.
Stavrache „A doua zi s-a dus la biserică şi a aprins lumânări
pentru sufletele morţilor”.
Din nou popa Iancu se înfăţişează lui Stavrache, acum în
calitate de căpitan al unei companii de soldaţi. Îl urmăreşte în
casă pe hangiu, care se refugiază acolo, de teama fratelui său,
după ce ieşise în întâmpinarea militarilor. Văzându-se astfel
urmărit, Stavrache se repede asupra căpitanului, îl ia de gât, dar
pe măsură ce strânge, până când „simte cum degetele-i pătrund
în muşchii grumazului strivindu-i, afundând beregata”, chipul
acestuia se luminează. Biruit de inutilitatea efortului, Stavrache
cedează, iar fratele său îi pune aceeaşi întrebare: „– Gândeai
c-am murit, neică?”, după care pleacă împreună cu compania sa.
A doua zi „Dis-de-dimineaţă, d. Stavrache, tremurând de friguri,
era la popa satului, rugându-l să vie negreşit până seara să-i
facă sfeştanie acasă”.
 III
  Pe o vreme cu „ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş”
Stavrache închide prăvălia, socotind că nu va avea clienţi. Către
seară însă o fetiţă trimisă de părinţi vine să cumpere, pe datorie,
petrol şi ţuică. Fetiţa îi transmite hangiului cerinţa părinţilor: să nu
mai pună ţuică în clondirul de petrol şi petrol în cel de ţuică şi să
măsoare bine. Ia un covrig rămas pe tejghea, în timp ce hangiul
se apleacă să ridice recipientul cu petrol dar primeşte o palmă,
pentru tentativa de furt.
După plecarea fetiţei sosesc cu o sanie doi călători, cu aspect
negustoresc. Poftiţi în han, unul din ei se culcă, de oboseală,
explică al doilea, care, în timp ce mânca din ce-i adusese hangiul,
îi spune acestuia din urmă pe nume. Uimit, Stavrache întreabă de
unde îl cunoaşte oaspetele. Acesta răspunde că l-a informat
tovarăşul. Auzind întrebarea şi în timp ce hangiul se îndrepta spre
pat ca să-l vadă mai bine, cel culcat ridicându-se în picioare
spune: „– Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem
fraţi buni?”. La aceste cuvinte, şocat fiind, „Hangiul deschise gura
mare să spuna ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai
putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi
rămaseră mari privind ţintă, peste înfăţişarea aceea, în depărtări
ne-nchipuite”, după care popa Iancu îi spune că a venit la el ca să
ia, în bani, o parte din averea pe care o lăsase. Avea nevoie de
bani pentru că a luat cincisprezece mii de lei din banii
regimentului: „– ...Dacă până poimâine n-am cinsprezece mii,
trebuie să mă-mpuşc...”, adaugă el.
În tot acest timp, Stavrache nu zice nimic, ascultă, zâmbeşte,
şi apoi începe să râdă, gura îi rămâne încleştată iar paharul şi-l
varsă peste bărbie, pe piept. Fără să spună nimic, îşi face câteva
cruci, apoi se culcă, adoarme pe loc şi, atins uşor de frate, cu
scopul de a-l trezi din visul urât pe care credea că îl avea, se
ridică în picioare, „cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu
mâinile-ncleştate, cu gura plină de spumă roşcată”. Îi atacă pe
cei doi care cu greu reuşesc să-l biruie pe hangiu; pus la pământ
printr-o stratagemă (preotul îi legase picioarele în timp ce
Stavrache se luptă cu celălalt client), hangiul începe să cânte
popeşte, legănându-şi capul în ritmul melodiei. Înnebunise.