Rolul statului in viata de afaceri

Rolul statului în economie – ideologii extreme şi reconcilierea lor Preocupaţi de problema

originii şi evoluţiei statului, oamenii de ştiinţă au formulat de-a lungul timpurilor o serie de
definiţii pentru conceptul de «stat», definiţii care fie se bazează exclusiv pe noţiunea de
„comunitate umană”, fie pe cea de „autoritate” care îşi exercită puterea asupra comunităţii, fie le
îmbină pe amândouă subliniind relaţia dintre ele. În acest cadru, statul sau autoritatea publică se
preocupă de bunăstarea comunităţii făcând apel la bugetul public sau, într-o viziune mai largă, la
finanţele publice. Acestea din urmă oferă statului mijloacele financiare necesare protecţiei
(fizice, legale, în afaceri) comunităţii. Dintre autorii preocupaţi să stabilească legătura între
comunitatea umană, autoritatea statală şi finanţele publice, sau cei interesaţi de definirea rolului
statului, amintim doar câţiva: E. Durkheim, I. Kant, M. Weber, L. Popescu, M. Burlacu, C.
Tulai(1).

Apariţiei primelor instituţii de tip statal, la trecerea de la comunitatea de tip gentilic la

societatea sclavagistă, i-au fost asociate noi procese economice şi relaţii sociale de redistribuire a
produsului social între membrii colectivităţilor statale. Aceste tipuri de relaţii s-au dezvoltat
progresiv până în societatea modernă, pe măsură ce funcţiile statului, instituţiile în subordinea
acestuia şi, implicit, sarcinile asumate de acestea s-au multiplicat, iar bugetul de stat a fost în aşa
fel clădit încât să răspundă principiului nonafectării veniturilor publice pentru a permite
redistribuirile produsului social. De unde nevoia de redistribuire? Primele forme ale instituţiilor
statale (armata, spre exemplu), prin activităţile lor, au avut caracter noncreator de valoare, însă
consumator de resurse pentru a funcţiona. De aici nevoia de preluare, în virtutea forţei publice, a
valorilor obţinute de membrii colectivităţii în cadrul activităţilor creatoare de produs social şi
angajarea lor în finanţarea activităţilor consumatoare de resurse. Aşadar, premisa redistribuirii
produsului social dinspre sectorul material privat către sectorul nematerial al instituţiilor statale o
constituie caracterul neproductiv al acestora din urmă. Redistribuirile de resurse au menirea de a
finanţa instituţiile statale care prin activitatea lor susţin bunul mers al vieţii sociale şi economice
a colectivităţii.

Cel puţin aceasta este raţiunea la nivel teoretic, chiar dacă uneori, în practică, se pune sub
semnul întrebării oportunitatea redistribuirii. Redistribuirea resurselor prin intermediul bugetului
statului a căpătat un plus de legitimitate atunci când statul a început să îşi asume noi sarcini,
susţinând, organizând, coordonând sau reglând activităţile din sectorul material, economic sau
productiv. Evoluţiile sub aspectul sarcinilor asumate de către stat au condus la schimbări şi în
planul gradului intervenţiei statului în economie, dar şi la nivelul dimensiunii bugetelor publice.
Odată ce existenţa statului a căpătat legitimitatea necesară şi implicit cheltuielile sale au fost
acceptate, preocupările economiştilor s-au centrat de-a lungul timpului pe determinarea unui
nivel agreat al intervenţiei statale prin politica sa bugetară. Numeroase au fost tezele formulate în
acest domeniu, având puternice argumente teoretice şi inspirate uneori chiar de evoluţiile
economiei. Cunoscute sunt în primul rând cele două ideologii extreme, una promovând
liberalismul pur şi non-intervenţia statului, iar cealaltă bazată pe interferenţa statului, singura în
măsură să armonizeze interesele particulare cu interesul general. Deşi cele două curente de
gândire şi-au avut rădăcinile în secole diferite, partizani pentru una sau alta dintre ideologii au
existat în fiecare perioadă istorică, rămânând un subiect controversat până în zilele noastre.

Aceste controverse au lăsat treptat loc găsirii unor compromisuri între cele două extreme,
care, după caz, au cunoscut influenţe mai mult sau mai puţin intervenţioniste (Maşca, 2008).
Fazele iniţiale ale societăţii capitaliste până la apariţia crizelor economice şi şomajului au
promovat un stat care îşi asuma exclusiv sarcinile tradiţionale (apărare, ordine internă etc.).
Doctrina agreată era cea liberală însoţită de principiul autoreglării mecanismelor economice, fără
intervenţia statului în economie, care ar fi putut conduce la ineficienţă datorită unei proaste
administrări. Printre adepţii liberalismului şi nonintervenţiei trebuie amintit în primul rând Adam
Smith (1723-1790), care a promovat arhicunoscutul principiu al laissez-faire ului. După opinia
acestuia, atâta timp cât pieţele funcţionează liber şi promovează competiţia, acţiunile individuale,
private, motivate de interese egoiste contribuie împreună la bunăstarea societăţii. Totuşi, Smith
acceptă o minimă implicare a statului în stabilirea regulilor fundamentale care să permită
acţiunea nestânjenită a firmelor. Printre statele animate de flagelul liberalismului şi care au rămas
pentru multă vreme fidele acestei ideologii numim în primul rând SUA. Scrierile lui A. Smith au
influenţat profund creşterea capitalismului american, SUA devenind o ţară construită pe
încrederea în individ şi neîncrederea în autorităţi. Intervenţionismul s-a conturat ca şi ideologie
odată ce societatea capitalistă s-a confruntat cu fenomene necunoscute anterior, precum crizele
economice. Deşi, cel mai adesea, literatura de specialitate asociază debutul intervenţionismului
cu criza mondială a anilor 30, primele semne ale creşterii implicării statului se regăsesc încă din
timpul primului război mondial (Burlacu, 2004). Era vorba atunci de amplificarea sferei de
manifestare a finanţelor publice determinată de cheltuielile ocazionate de război în creştere.
Aşadar, rolul statului s-a extins prin creşterea implicării bugetului de stat în susţinerea
cheltuielilor cu armata. Iar acestui efect al războiului i s-au asociat, ulterior, efectele de
reconstrucţie economică ce a urmat crizei economice, toate cu impact asupra dimensiunii
bugetului de stat.

Cunoscută ca fiind criza de „supraproducţie”, criza anilor 30 a arătat că a lăsa economia să

se autoregleze prin mecanisme proprii nu conduce întotdeauna la efecte dezirabile, ci,
dimpotrivă, generează şomaj, instabilitate pe piaţa bursieră şi pe cea bancară. Acesta a fost
momentul în care au început să câştige teren tezele intervenţioniste care pledează pentru rolul
activ al statului în viaţa economică, în corectarea evoluţiilor ciclice, prevenirea crizelor sau
limitarea efectelor lor negative. Principalul reprezentant al doctrinei intervenţioniste este John
Maynard Keynes (1883-1946), tezele sale găsindu-şi un puternic ecou în politica adoptată de
multe state după Marea Criză (Maşca, 2008). Noua ideologie s-a manifestat prin creşterea
implicării statului în procesul de redistribuire a resurselor şi prin activizarea unor instrumente
economice ca şi pârghii de influenţare a comportamentelor în societate. Intervenţionismul statal a
evoluat de la intervenţionismul de tip compensator la cel de tip corector (Burlacu, 2004). Dacă
primul tip implica interferenţa statului pentru atenuarea ciclicităţii economice considerată
responsabilă pentru dezechilibrele în economie, intervenţionismul de tip corector s-a manifestat
ulterior, după atenuarea crizelor, implicând preocupări crescute în domeniul protecţiei sociale.
Cele două forme ale intervenţionismului statal, prin reglementări economice, respectiv sociale, s-
au regăsit şi ulterior, luând forme diverse. În sfera economică, autorităţile publice s-au preocupat
printre altele şi de reglementarea preţurilor sau combaterea practicilor de concurenţă neloială, cu
scopul protejării consumatorilor şi micilor firme în contextul unor condiţii de concurenţă
imperfectă pe piaţă. În sfera socială, preocuparea statului s-a remarcat mai ales la nivelul
garantării siguranţei locului de muncă sau a unui mediu curat; încurajate au fost
comportamentele firmelor cu impact pozitiv asupra societăţii, dar descurajate cele cu impact
negativ, folosind mai ales pârghii fiscale.

Aşadar, interferenţele statului pe cele două planuri, economic şi social, nu s-au realizat
în mod izolat, intervenţia pe unul dintre paliere având repercusiuni la nivelul celuilalt. Chiar şi în
SUA, unde predomina principiul laissez-faire, au existat în istorie solicitări pentru interferenţa
statului prin reglementări pe ambele planuri. Totuşi, opinia generală a guvernanţilor americani a
fost aceea că reglementările în plan economic nu îmbunătăţesc relaţiile competiţionale aşa cum
stipulau tezele intervenţioniste. Diferende au existat însă între liberalii şi conservatorii americani
atunci când se punea problema intervenţiei în plan social, primii nevăzând niciun pericol în
această interferenţă, în vreme ce conservatorii o condamnau pentru efectul de ineficienţă şi
necompetitivitate produs asupra afacerilor. O formă extremă a intervenţionismului statal a fost în
istorie cea de tip totalitar. Statul socialist sau puternic intervenţionist, regăsit mai ales în fostele
ţări socialiste din Europa, şi-a asumat funcţii economice şi sociale extrem de cuprinzătoare,
dirijând întreaga activitate în condiţiile desfiinţării proprietăţii private. În acest context, procesele
şi relaţiile economice au devenit predominant relaţii financiare publice. Ideologia
intervenţionistă are aici caracter totalitar, resursele financiare aflându-se exclusiv la dispoziţia
statului şi fiind alocate prin decizii cu caracter public. Este o ideologie neagreată în economiile
democratice. Rezumând cele spuse până acum şi susţinând ideea autorului Chandan (2009),
intervenţionismul s-a născut şi s-a dezvoltat într-o ideologie ca răspuns la imperfecţiunile pieţei,
acestea servind ca şi precondiţie pentru interferenţa statului în mediul privat. Dat fiind faptul că
contribuţiile principalilor reprezentanţi ai celor două mari curente, Adam Smith şi Maynard
Keynes, au aparţinut unor secole diferite, s-a ridicat la un moment dat următoarea întrebare: Care
dintre principii „laissez faire”-ului şi cel al intervenţiei guvernamentale, a predominat la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea?

Interogaţia aparţine autorului Spengler J. (1949) care, urmărind concluziile studiilor

acelor vremuri, constată că rolul laissez faire-ului a fost mult subevaluat, iar cel al
intervenţionismului supraevaluat. Spengler îşi sprijină afirmaţiile pe argumentul uşurinţei
identificării „urmelor” intervenţionismului decât ale celor asociate laissez faireului. Astfel,
măsurile de intervenţie a statului în viaţa economică şi socială sunt reflectate în legislaţie,
rapoarte etc., în vreme ce laissez faire-ul se manifestă de la sine prin libertatea deciziilor, nefiind
stipulat neapărat în acte. O altă chestiune care a animat preocupările primelor decenii de
intervenţionism a fost stabilirea posibilităţii coexistenţei intervenţiei guvernamentale cu libera
concurenţă. Mordecai Ezekiel considera în 1946 că unele politici guvernamentale sunt contrare
politicii antitrust, altele nu au niciun efect asupra acesteia, iar altele răspund dezideratului liberei
concurenţe. Autorul constata schimbarea priorităţilor de la ceea ce a fost înainte de criză –
flexibilitatea preţurilor pentru autoreglarea pieţei – la ceea ce căpăta întâietate la momentul crizei
– reducerea şomajului. Chiar şi în aceste noi condiţii, se impunea continuarea promovării liberei
concurenţe, monopolul putând genera profituri nemeritate şi riscând să înrăutăţească distribuţia
veniturilor, cu efect asupra gradului de ocupare a forţei de muncă. Odată cu noul trend al
intervenţionismului, guvernele au devenit mai responsabile în conturarea politicii industriale,
promovând comerţul internaţional liber şi cooperarea internaţională în deciziile de politică
economică.

Totuşi, autorul îşi exprima la acea vreme temerea ca problema declinului liberei
competiţii să fie rezolvată altfel decât prin măsuri antitrust, respectiv printr-o intervenţie directă.
Din confruntarea raţionamentelor divergente privind nonintervenţia sau intervenţia statului în
economie(2), şi într-o anumită măsură reconcilierea lor, a rezultat ceea ce se cunoaşte după anii
80 sub numele de intervenţionism rezonabil. Intervenţionismul în accepţiune keynesiană a fost
condamnat mai ales pentru efectul inflaţionist al deficitelor scăpate de sub control. Conform noii
ideologii, rolul hotărâtor revine pieţei şi legilor sale, în vreme ce statul veghează doar asupra
climatului macroeconomic, obiectivelor de interes general. Este ipostaza statului creator al
regulilor jocului şi a statului arbitru care coordonează şi urmăreşte respectarea regulilor stabilite.
Continuând în încercarea de soluţionare a dilemei posibilităţii coexistenţei pieţei libere cu
intervenţionismul statal, Dani Rodrik demonstra în 1998 că intervenţia guvernamentală nu este
un substitut pentru manifestarea liberă a forţelor pieţei. Dintr-o altă perspectivă, majoritatea
formelor de intervenţie guvernamentală, cu excepţia acţiunilor de furnizare a bunurilor publice,
sunt văzute ca fiind nefavorabile pieţei. Rodrik (1998) arată existenţa unei corelaţii pozitive între
expunerea unei ţări la relaţiile de comerţ exterior şi dimensiunea bugetului public. Explicaţia
constă în aceea că, cheltuielile guvernamentale au rolul de a reduce riscul extern la care sunt
expuse economiile orientate spre comerţul exterior. Expunerea la risc este atenuată prin creşterea
părţii din producţia internă consumată de guverne. La un nivel ridicat de integrare comercială
cresc riscurile asociate ciclurilor de afaceri internaţionale, impunându-se programe
compensatorii finanţate din bani publici pentru susţinerea sectoarelor expuse acestor riscuri. În
mod similar, alţi autori arată că liberalizarea relaţiilor internaţionale în ţări europene a fost
însoţită de o strategie de compensare pe plan intern (programe de investiţii publice, subvenţii).

Dată fiind această complementaritate, autorul sugerează că reducând în viitor

dimensiunea bugetelor publice fără a avea în vedere riscurile economice asociate procesului
globalizării poate afecta perspectiva conservării comerţului liber. Adsera şi Boix continuau în
2002 pe aceeaşi linie trasată de Rodrik, modelând opţiunea pentru gradul de deschidere în faţa
comerţului internaţional şi determinarea mărimii sectorului public ca fiind două decizii politice
luate simultan de decidenţii politici. Concluziile lor arată că o deschidere mai mare nu
constrânge automat capacitatea de a cheltui bani publici, fapt care se verifică ori de câte ori
cheltuielile publice vizează producţia de bunuri publice (infrastructură, capital uman). Mai mult,
sustenabilitatea unui sector public extins depinde de avantajul competitiv în sectoarele orientate
spre export care finanţează cheltuielile publice. Dacă acest avantaj competitiv se degradează,
interesul pentru a susţine un sector public extins se pierde, iar ţările se reorientează spre un
sistem protecţionist sau un regim autoritar/totalitar de liber schimb. Dincolo de acest segment al
literaturii care identifică deschiderea în faţa comerţului internaţional ca şi determinant al mărimii
sectorului public, literatura de specialitate este relativ săracă în a oferi şi alţi determinanţi
relevanţi. Putem menţiona totuşi un studiu de referinţă, cel aparţinând lui Devine (1985), în care
se procedează la o analiză regresională a determinanţilor cheltuielilor publice cu investiţiile
(cheltuieli productive) şi, separat, a celor de consum (cheltuieli neproductive precum educaţia,
sănătatea etc.), în SUA, în perioada 1949-1977.

Concluzia autorului este că determinanţii celor două categorii de cheltuieli diferă

considerabil: dacă acumularea de capital în sectoarele cu monopol şi structura politică a
Congresului au constituit factorii determinanţi în dimensionarea cheltuielilor publice productive,
factorii structurali ai economiei (profitabilitatea, evoluţia salarului nominal) şi factorul politic în
perioadele electorale au determinat cheltuielile de consum ale statului american în perioada
menţionată. Prin urmare, intervenţionismul statal a cunoscut diverse forme de manifestare, de la
creşterea implicării statului în susţinerea armatei la sprijinirea directă şi indirectă a economiei,
apoi la interferenţa în plan social prin redistribuirea resurselor între membrii societăţii şi
culminând cu dirijismul prin care erau ţinute sub controlul statului toate activităţile. Ceea ce au
în comun acestea este faptul că modul de manifestare a intervenţionismului a venit întotdeauna
ca răspuns la contextul politic, economic şi/sau social.

Perioada contemporană, confruntată cu o criză mondială care se pare că depăşeşte

proporţiile celei din anii 30, promovează din nou intervenţionismul, luând mai degrabă forma
celui compensator decât a celui corector. În acest context, statul depăşeşte ipostaza de arbitru,
devenind un „jucător” participant direct la activităţile economice. El reglementează, dar şi
derulează activităţi economice proprii. Noul context economic care readuce în discuţie rolul
statului este rezultatul mai multor factori, după cum urmează. Lichiditatea abundentă şi
suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiţii, îndeosebi în
instrumente financiare sofisticate, greu înţelese de investitori prin complexitatea lor; de aici o
gestionare ineficientă a resurselor. Mai mult, criza a fost agravată şi de comportamentele la nivel
microeconomic (externalizări raţionale din punct de vedere privat dar ineficiente din punct de
vedere social), de fisurile în modelul de afaceri ale agenţiilor de rating, dar şi de creşterea
competiţiei internaţionale pentru dereglementare. În contextul crizei, implicarea statului devine
hotărâtoare. Concret, implicarea statului în SUA şi în ţări europene s-a realizat prin garantarea
împrumuturilor sau a emisiunilor de titluri realizate de bănci, recapitalizarea instituţiilor
financiare, chiar achiziţia de acţiuni la bănci cu probleme, reducerea coordonată a ratelor de
dobândă, toate cu scopul de a preveni colapsul dezordonat al marilor firme interconectate şi de a
ameliora lichiditatea în sistem (Isărescu, 2009).

Naţionalizarea unei părţi a sectorului financiar contrazice bazele capitalismului modern

şi are ca şi consecinţă creşterea rolului statului concomitent cu scăderea sectorului privat. Toate
aceste măsuri au avut implicaţii la nivelul cheltuielilor bugetului de stat, crescând partea din
producţia internă redistribuită prin buget. Date fiind aceste acţiuni ale statului în timpuri de criză,
se pune sub semnul întrebării rolul acestuia de „împrumutător de ultimă instanţă”. În viziunea lui
Breitenfellner şi Wagner (2009), este important a nu se suspenda mecanismul pieţei în cazul
falimentului prin măsuri de finanţare din bani publici. Singurele instituţii pentru care statul ar
trebui să intervină sunt cele cu probleme de lichiditate dar solvente, iar sprijinul financiar să
comporte un cost important. În privinţa posibilităţii de a activiza elementele de venituri bugetare
ca şi pârghii pe timp de criză, au existat deja numeroase dezbateri. Reţinem ideea lui Barrell R. et
al. (2009), care aduce argumente pentru relaxările de ordin fiscal ca şi soluţie eficientă de
promovare a creşterii economice în timpuri de criză financiară. În condiţiile în care economia
evoluează normal, facilităţile fiscale au unicul rol de a redistribui consumul în timp, fără a creşte
nivelul acestuia sau al producţiei. În criză însă, impozitele pot fi activizate prin facilităţi (în
special la impozite directe şi contribuţii sociale) pentru a relaxa constrângerile de pe piaţa
creditului la care sunt supuşi consumatorii şi firmele. În acest caz, facilităţile fiscale pot deveni
mult mai eficiente, având un efect de multiplicare la nivelul producţiei mult mai însemnat decât
în absenţa crizei. Mai mult, eficienţa acestor măsuri e cu atât mai mare cu cât ele sunt luate într-
un cadru coordonat la nivelul mai multor ţări. Dată fiind amploarea crizei economice globale,
măsuri mai de profunzime trebuie avute în vedere, respectiv reformarea profundă a sistemului
financiar internaţional prin îmbunătăţirea reglementărilor în domeniul transparenţei,
contabilităţii, funcţionării pieţelor, cooperării internaţionale sau principiilor de etică în afaceri.

Aceste măsuri de reglementare sporită implică un rol şi mai activ al statului, dar nu are
neapărat implicaţii profunde în termeni bugetari. Pe de altă parte însă, restabilirea încrederii
investitorilor şi a consumatorilor care prin acţiunile lor ar putea susţine un trend pozitiv al
economiei, solicită resurse suplimentare de la bugetul de stat. Mai mult, dificultăţile sectorului
real creează neajunsuri şi în plan social prin disponibilizări, domeniu în care statul se vede nevoit
să intervină prin măsuri de protecţie socială. Şi Breitenfellner şi Wagner (2009) sunt de părere că
măsurile financiare imediate luate de autoritatea publică nu sunt suficiente, având impact doar pe
termen scurt; sunt necesare îmbunătăţiri la nivelul managementului riscurilor. Susţinerea
financiară a instituţiilor cu probleme nu face decât să evite temporar colapsul sistemului, pe
termen lung impunându-se îmbunătăţirea reglementărilor guvernamentale. Criza contemporană a
determinat din partea autorităţilor publice şi unele comportamente considerate de autori precum
Aggarwal (2009) în contradicţie cu regulile competiţiei pe piaţă.
 Astfel, din dorinţa de a promova firmele naţionale şi de a le proteja în vremuri de criză
de competiţia cu firmele globale, statul a făcut apel la forme ascunse de intervenţie. Acestea au
luat forma standardelor de sănătate şi siguranţă, politicilor de mediu etc. care au oferit firmelor
naţionale avantaje competitive în raport cu celelalte firme, într-o manieră cu totul discriminatorie
şi ascunsă. Arbitrajul între a da prioritate forţelor pieţei şi a favoriza intervenţia statului capătă
noi valenţe odată cu manifestarea crizei contemporane. După opinia lui Verschoor (2009), criza a
demonstrat că piaţa nu este eficientă în a controla practicile lipsite de etică determinate de
lăcomie, neînţelegerea mecanismelor sau comportamente de turmă. Societatea şi-a modificat
viziunea asupra legitimităţii afacerilor, solicitând schimbări structurale de sistem, inclusiv
creşterea influenţei guvernamentale în afaceri. Totuşi, rămâne în dezbatere dacă reglementarea
mai riguroasă a pieţei prin intervenţia statului va fi eficientă în combaterea practicilor lipsite de
etică.

Altfel spus, intervenţia statului va putea combate acele comportamente pe care piaţa nu a
reuşit să le înlăture sau va conduce la repetarea dezastrului? Există posibilitatea ca şi
intervenţionismul să dea greş. Dacă, de regulă, criza actuală este pusă pe seama eşecurilor pieţei,
există şi autori (Wolfram, 2008) care găsesc că eşecurile acţiunilor guvernamentale sunt
responsabile pentru dificultăţile financiare contemporane. Interferenţa repetată a statului pe piaţa
creditului (susţinerea financiară a anumitor instituţii de credit cu probleme, crearea pieţei
ipotecare secundare etc.) a adus o relaxare pe termen scurt, dar s-a dovedit periculoasă pe termen
lung, impunând noi intervenţii din partea autorităţii. Această idee este în concordanţă cu teza lui
Ludwig von Mises susţinută în cartea sa „Liberalismul”, după care intervenţia guvernamentală
riscă să se autoîntreţină. În fine, în legătură cu trendul actual al creşterii rolului statului în viaţa
economică şi socială, apare o nouă întrebare, cea a posibilităţii retragerii acestuia odată ce
economia îşi revine. Istoria ne arată că trecerea de la epoca intervenţionismului lui Keynes la cea
a intervenţiei statale rezonabile n-a fost una spectaculoasă, caracterizându-se mai degrabă prin
plafonarea creşterii dimensiunilor bugetului, decât printr-o reducere a acestuia (Maşca, 2008). Şi
acum, statul, odată angajat în susţinerea puternică a mai multor sectoare cu probleme, devine
greu de imaginat o degrevare de aceste responsabilităţi după ce economia intră pe făgaşul
normal. Este o chestiune relativ nouă, adusă în discuţie în SUA, vizibil preocupată de acest
aspect date fiind tradiţiile profund liberale.

Analiştii americani apreciază intervenţia statului în economia americană ca fiind una

extrem de complexă, anticipând dificultăţi în retragerea garanţiilor de stat sau a sumelor
avansate. Specialiştii întrevăd totuşi posibilitatea utilizării unor pârghii în acest scop de exemplu
creşterea ratei dobânzii aşa încât împrumutul de la stat să devină neatractiv. Există şi păreri după
care, în condiţiile în care capitalurile private nu se vor întoarce pe piaţă în termen de trei ani,
guvernul nu va fi în măsură să se retragă, totul depinzând de cât de repede recuperează piaţa
(Blackwell, 2008). În termeni bugetari, e posibil să asistăm la o creştere ireversibilă a
dimensiunilor acestuia. Problematicii intervenţiei statale i se asociază şi cea a interferenţei unei
autorităţi suprastatale. Politica fiecărui stat vizavi de măsura în care intervine în viaţa economică
şi socială sau dimensiunea bugetului public, nu poate fi dusă independent de politica regională.
Dacă e să ne raportăm la spaţiul european, Uniunea Europeană acţionează în calitate de autoritate
suprastatală care, prin exigenţele ei, poate influenţa politica bugetară dusă de statele membre.
Europa comunitară a cunoscut şi ea extinderea sectorului public în ultimul secol, ajungând să
redistribuie aproximativ 40% din PIB prin bugetele statelor membre. Iar cea mai importantă
creştere a cheltuielilor publice s-a datorat extinderii funcţiei de redistribuire în cadrul protecţiei
sociale, pentru susţinerea transferurilor de resurse de la populaţia activă la cea inactivă sau
defavorizată (Mitrică, 2006). Coordonatele politicii UE cu impact asupra bugetelor publice ale
statelor membre sunt mai ales cele din domeniul impozitării şi deficitului bugetar şi mai puţin
din sfera cheltuielilor publice. Exigenţele UE în sfera fiscalităţii vizează cel mai adesea creşterea
nivelului de taxare pentru evitarea situaţiilor de concurenţă fiscală nesănătoasă, ceea ce are
repercusiuni asupra bugetelor naţionale în ansamblul lor şi deci şi în termeni de cheltuieli
publice. Mărimea veniturilor şi cheltuielilor bugetare este constrânsă şi de existenţa unui deficit
bugetar de maximum 3% din PIB. Criza economică globală actuală slăbeşte influenţa autorităţii
suprastatale, majoritatea statelor UE confruntându-se cu dificultăţi în politica bugetară, care în
aceste timpuri este mai puţin subordonată exigenţelor UE şi mai mult nevoilor strict naţionale.
Pentru 2009, deficitele bugetare au depăşit 3% din PIB în aproape toate ţările UE; media la
nivelul UE-27 a atins 5,3% şi, în mod paradoxal, aceasta s-a datorat mai mult ţărilor din UE-15
(deficit mediu 5,5%) şi mai puţin noilor state membre (NMS-12 având deficitul mediu de doar
2,7%).

Pentru 2010 se aşteaptă o deteriorare suplimentară a balanţei bugetului de stat, în medie

cu 0,6% faţa de anul 2009, pentru ca în perioada 2011-2015 să asistăm la o revenire aproape de
pragul de 3% (Holland et al., 2009). Pentru statele integrate în UE după 2004, adâncirea
deficitelor bugetare va afecta îndeplinirea criteriilor de la Maastricht şi va întârzia adoptarea
monedei euro. Deşi coeziunea în regiunea UE este slăbită în aceste timpuri de criză, unii autori
(Barrell et al., 2009; Buti, van den Noord, 2009) fac apel la politici coordonate în zonă. Acestea
ar avea menirea de a creşte eficienţa unor politici naţionale de relaxare fiscală (vezi Barrell,
2009), dar şi de a internaliza consecinţele pe care le-ar avea politicile naţionale izolate în regiune
(Buti, van den Noord, 2009). Numai o politică coordonată de răspuns la criză, consideră autorii,
va putea să întărească gradul de integrare economică în regiune. Între timp, Comisia Europeană
are sarcina de a veghea la asigurarea echilibrului între măsurile de urgenţă pe termen scurt şi
priorităţile pe termen mai lung. Într-o viziune şi mai largă, rolul statului în economia globală este
redefinit şi reevaluat încă de la sfârşitul secolului 20, datorită, pe de o parte, fragmentării
economiei globale prin constituirea blocurilor economice regionale şi, pe de altă parte,
globalizării generatoare de interdependenţe. Bucur (2008) discută în lucrarea sa efectele
interdependenţelor globale asupra forţei şi capacităţii statului naţional, poziţia sa de manager
general în economie şi actor autonom. Autorul este de părere că globalizarea a slăbit
suzeranitatea statală, autonomia acestuia fiind subminată atât din interior, cât şi din exterior.
Rolul statului în secolul 21 suferă schimbări evidente, mai ales la nivelul mecanismelor şi
instrumentelor utilizate inclusiv în relaţia cu economia.
 Puterea şi influenţa organizaţiilor economice internaţionale a crescut în detrimentul
controlului statului. În acest context, cel puţin la nivel teoretic, naţiunile au de ales între a da
„câştig de cauză” pieţei sau a se supune unei autorităţi supranaţionale. Deşi acceptă faptul că
statul traversează cea mai profundă criză de legitimitate din istoria sa, Bucur (2008) consideră că
statul va continua să joace un rol important în viaţa economică, în condiţiile în care modalităţile
şi dimensiunile intervenţiei sunt în proces de reconstrucţie şi regândire. Dacă perioada
premergătoare manifestării crizei mondiale s-a caracterizat, aşa cum am văzut, prin preluarea
unora dintre prerogrativele autorităţilor naţionale de către organizaţii economice internaţionale şi
alte instituţii sau instanţe autonome, în prezent asistăm la un fenomen invers. Structurile
guvernanţei globale au devenit extrem de firave. Negocierile comerciale în cadrul OMC s-au
prăbuşit şi este puţin probabil să fie reluate curând. Instituţii precum FMI au fost marginalizate,
ONU a devenit invizibilă şi neputincioasă în faţa problemelor economice şi sociale globale, iar
UE luptă pentru a menţine coeziunea internă (Cable, 2008). În acest context, asistăm la un
transfer invers al atribuţiilor, către autorităţile naţionale, al căror rol în rezolvarea problemelor
financiare ale crizei se întăreşte. Iar rolul organismelor internaţionale trebuie regândit,
impunându-se modernizarea structurilor de guvernanţă ale FMI, Băncii Mondiale şi celorlalte
organisme. Sintetizând, intervenţionismul statal este un fenomen de actualitate care în decursul
timpului s-a aflat sub influenţa unor factori precum divergenţele interstatale, crizele economice,
crizele sociale, politica guvernării în interiorul ţării, politica regională şi fenomenul globalizării.

Problematica măsurii intervenţiei statale în viaţa economică şi socială a revenit în

discuţie în perioada contemporană, în condiţiile în care dificultăţile cu care se confruntă
economia globală impun, poate mai mult ca niciodată, implicarea activă a statului. După ce
argumentează discuţia în jurul bugetului de stat prin existenţa statului şi a nevoilor băneşti ale
comunităţii umane, studiul de faţă prezintă principalele teze formulate asupra măsurii intervenţiei
statale. Recunoscând caracterul contrar al ideologiilor formulate de Smith şi Keynes, autorii îşi
pun totuşi problema reconcilierii lor, inventariind şi comentând contribuţiile acelui segment al
literaturii care susţine posibilitatea coexistenţei pieţei libere cu intervenţionismul statal. Ideea
după care interferenţa statului vine ca răspuns la eşecul pieţei este parţial demontată, mai mult,
ea poate fi rezultatul unui intervenţionism statal care se autoîntreţine. În aprecierea rolului
statului în viaţa economico-socială şi evoluţiei acestuia, sunt avute în vedere mai multe „forţe”:
forţele pieţei, forţa autorităţii regionale, forţa organizaţiilor internaţionale. Suntem de părere că
naţiunile nu trebuie să se „abandoneze” exclusiv uneia sau unora dintre aceste forţe, statul
naţional trebuind să-şi păstreze o relativă autonomie. În fapt, perioada contemporană ne aduce o
nouă perspectivă asupra statului naţional, cel aflat în postura de a gestiona efectele crizei, în
condiţiile în care celelalte „forţe” au dat greş. Este momentul ca statele lumii, printr-o politică
bugetară adecvată (corelată cu cea monetară şi instituţională), să găsească cele mai bune soluţii
pentru ieşirea din criză. Aşa cum am văzut, activizarea elementelor de cheltuieli bugetare ca şi
pârghii, aşa cum s-a produs ea până acum, ridică unele semne de întrebare sub aspectul
eficienţei; rămâne ca o politică adecvată la nivelul veniturilor bugetare (de relaxare fiscală) să
aducă soluţiile reale pentru depăşirea crizei. Rezultatele analizei noastre descriptive şi empirice
pot fi sintetizate după cum urmează. Partea descriptivă a studiului caută să stabilească două
legături: (1) între măsura intervenţiei statale şi nivelul de dezvoltare al ţării, respectiv (2) între
mărimea interferenţei statului şi structura cheltuielilor publice, cu accent pe cheltuielile de
protecţie socială şi pe cele cu afacerile economice. Acest studiu are menirea de a identifica tipare
de reacţie a intervenţionismului statal la determinanţii săi cei mai importanţi, respectiv de a
surprinde tipare în evoluţie, tendinţe. Conform rezultatelor empirice, intervenţionismul indus de
veniturile bugetare în statele UE a fost, în mod semnificativ, determinat de politica fiscală
coordonată în UE, de măsurile de compensare în contextul concurenţei fiscale între teritorii, dar
şi de structura cheltuielilor publice. Efectul nivelului de dezvoltare este mai puţin evident, fapt
care nu ne surprinde datorită aşteptărilor noastre privind o posibilă influenţa pozitivă, dar şi
negativă. Putem afirma că perioada 1995-2007 s-a caracterizat printr-un intervenţionism statal de
tip corector în UE, cu o tendinţă generală de retragere uşoară a statului din viaţa economică şi
socială, în condiţiile unei evoluţii relativ pozitive a economiei, a unei supravegheri stricte a
bugetelor naţionale de către UE, dar şi a unei expuneri la concurenţa fiscală. Începând cu 2008,
asistăm la un intervenţionism statal în creştere, de tip compensator, care vine să suplinească
neajunsurile create de criză în economie, respectiv un trend economic descrescător. Imixtiunea
crescândă a statului este cu atât mai legitimă cu cât ea vizează măsuri de protecţie socială; nu în
puţine cazuri, interferenţa actuală a statului în plan economic ocazionează dispute aprige. Politica
fiscală regională vine pe un plan secund acum în calitate de determinant al intervenţionismului
statal în statele membre UE, în condiţiile fragilizării uniunii şi transferului de atribuţii către
autorităţile naţionale. Efectul concurenţei fiscale câştigă teren în noul context, determinând
reacţii bugetare prin acordarea de avantaje care să atragă capitalurile atât de râvnite în această
perioadă. Suntem de părere că retragerea statului din viaţa economică şi socială, pe măsura
intrării economiei pe un trend ascendent după depăşirea crizei, este posibilă în primul rând prin
reducerea cheltuielilor de protecţie socială, multe dintre acestea nemaifiind necesare odată cu
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. În privinţa României, caracterizată până de
curând de un intervenţionism rezonabil, unul dintre cele mai scăzute din Europa, putem spune că
este posibilă creşterea acestuia pentru compensarea efectelor crizei; imixtiunea crescută a statului
se poate realiza mai ales pe seama cheltuielilor de protecţie socială, însă mai puţin pe seama
cheltuielilor economice mai puţin legitime şi deja aflate la un nivel peste media UE. Creşterea
intervenţionismului statal în România trebuie să ţină cont şi de condiţiile bugetare impuse de UE
pentru accesul la fonduri europene, chiar dacă asistăm în prezent la o oarecare relaxare
generalizată a constrângerilor venite din partea UE.
 PFA VS SRL

Când să înființezi un PFA??

 Când ai o meserie (traducător, inginer, electrician, frizer, etc.) și doreșți să activezi în

domeniul respectiv. Afacerea ta constă practic în forța ta de muncă, pe care o monetizezi. Astfel,
deoarece nucleul afacerii tale ești tu însuți, conform legii poți avea maxim 5 coduri CAEN și
maxim 3 angajați - cu excepția profesiilor liberale.
 Când vrei să desfasori o singură activitate (sau un număr limitat de activități) dintr-un
domeniu nespecializat, pentru care nu este necesară pregătirea sau experiența profesională.
Preconizezi că vei avea un volum scăzut de activitate și maxim 3 angajați (spre exemplu, comerț
cu amănuntul de produse nealimentare).
 Când ai o idee de afacere și vrei inițial doar să o testezi. Ulterior, îți poți radia PFA-ul și
înființa un SRL.

Când să înființezi un SRL??

 Când vrei să construiești și să crești o afacere în adevăratul sens al cuvântului (poți

avea oricât de mulți angajați).
 Când vrei să desfșori o activitate pentru care nu ai pregătire (studii) sau experiență
profesională.
 Când vrei să activezi în mai multe domenii (poți avea oricâte coduri CAEN).
 Când vrei să te asociezi și cu alte persoane (maxim 50 asociați; la PFA se poate adaugă
doar soția/soțul în firma).

Ce înseamnă mai exact PFA și SRL?

✅ SRL (societate cu răspundere limitată) este un tip de societate – o entitate de sine stătătoare,
diferită de persoana/persoanele care o înființează și o conduc. Este o persoană juridică iar
asociatul răspunde pentru obligațiile sale în limita capitalului social.

✅ PFA (persoană fizică autorizată) este un tip de întreprindere economică, nu o societate. PFA
nu capătă statut de persoană juridică, ci este doar persoana fizică a titularului, autorizată să
desfășoare o anumită activitate economică. Astfel, titularul unui PFA răspunde pentru obligațiile
sale cu toate bunurile personale.

PFA sau SRL: Taxe și Contabilitate

PFA
 Plătești impozit pe venitul net (venit minus cheltuieli) de 10%. Acesta poate fi achitat în
sistem real sau la normă de venit.
 Dacă venitul net lunar este egal cu sau depășește salariul minim pe economie (2300 lei în
2021), plătești contribuțiile sociale calculate la salariul minim pe economie (contribuțiile pentru
anul 2021 sunt: pensie 25% și sănătate 10%).
 Poți scoate banii din firmă oricând, fără să plătești impozit
 Contabilitatea este destul de simplă și se depune o singură declarație pe an (declarația
unică).

SRL
 Plătești impozit pe venit (pe cifra de afaceri) de 1% dacă ai cel puțin un angajat și 3%
dacă nu ai niciun angajat.
 Plătești impozit pe profit (venit minus cheltuieli) de 16% abia atunci când ai o cifră de
afaceri de 1.000.000 EUR/an.
 Poți fi angajat la tine în firmă (și plătești astfel contribuțiile sociale, de sănătate, etc.),
însă acest lucru nu este obligatoriu.
 Nu poți scoate banii (adică profitul obținut) din firmă oricând, ci doar trimestrial sau
anual. Profitul distribuit asociaților se impozitează cu 5%.
 Ai nevoie de un contabil care să țină evidența veniturilor și cheltuielilor, salariaților, și
care să întocmească și să depună declarațiile fiscale.

PFA sau SRL: Costuri de înființare

PFA
Fără taxe de înființare la Registrul Comerțului
FirmeON te ajută cu tot ce înseamnă înființarea unui PFA, de la alegerea codurilor CAEN,
redactarea Contractului de Comodat și a tuturor formularelor necesare, până la depunerea
dosarului la ONRC. Onorariul pentru înființarea unui PFA este de 350 LEI.

SRL
122 LEI taxe percepute de Registrul Comerțului pentru publicarea rezoluției în Monitorul Oficial
FirmeON te ajută cu tot ce înseamnă înființarea unui SRL, de la alegerea codurilor CAEN,
redactarea Actului Constitutiv, a Contractului de Comodat și a tuturor formularelor necesare,
până la depunerea dosarului la ONRC. Onorariul pentru înființarea unui SRL este de 450 LEI.

Sperăm ca aceste informații să te ajute să iei cea mai bună decizie cu privire la tipul de firmă
care ți se potrivește. Când îți înființezi firma cu FirmeON, îți oferim consultanță cu privire la
alegerea tipului de firmă, a codurilor CAEN și stabilim toate detaliile importante împreună.

Lucruri de care e nevoie să mai ții cont în luarea unei decizii privind deschiderea unui
SRL sau a unui PFA:

 în cazul unui PFA, proprietarii firmei răspund în caz de insolvenţă cu averea proprie.
Asociaţii în cadrul unui SRL răspund doar cu patrimoniul înregistrat al companiei.
 numărul de asociaţi într-un SRL este limitat la 50, însă o persoană fizică sau juridică
poate să fie asociat unic.
 cum faci achizițiile în cadrul firmei? vorbești cu providerul, dar ai grijă să ceri factură
fiscală ca să treci cheltuiala în contabilitate. Este o chestiune pe care trebuie o discuți cu
contabilul tău, iar el te va lămuri de exemplu, când trebuie să ceri bon fiscal, când nu, când poți
trece cheltuiala și fără să ai factură fiscală.
 cum scoți bani din firmă? La PFA pur și simplu îi cheltuiești din cont. La SRL îți dai
dividende ca și asociat, pe care le pui în contul tău personal. Din contul personal poți să faci ce
vrei cu banii. În SRL, orice cheltuială trebuie justificată.
 SRL-ul care are angajați va mai plăti, pe lângă salariul net al angajaților, și contribuțiile
din sarcina angajatului (CAS, CASS, Impozit) și contribuția din sarcina angajatorului (CAM).
CAS este contribuția individuală de asigurari sociale și este 25%. CASS este contribuția de
asigurări sociale de sănătate și este 10%. Impozitul este 10%. Iar CAM este contribuția
asiguratorie pentru muncă și este 2.25%.
 SRL-ul sau angajații săi pot beneficia de anumite facilități fiscale dacă sunt îndeplinite
anumite criterii de eligibilitate. Facilități fiscale ar fi: deducere personală; scutire de la plata
impozitului pe veniturile de natură salarială pentru programator / persoane cu handicap;
indemnizație de inserție; sume de la stat pentru angajarea șomerilor sau absolvenților; scutire de
la plata contribuțiilor la nivelul salariului minim pe economie pentru angajații elevi / studenți /
ucenici / pensionari / cu alte CIM-uri /; scutiri pentru angajații din domeniul construcțiilor, dacă
sunt respectate anumite criterii.
 PFA-urile nu trebuie să depună atât de multe declarații lunare ca un SRL.
 În cazul în care dorești să închizi un PFA lucrurile sunt mult mai simple pentru că nu ai
alți aociați. În cazul închiderii SRL-ului, toți asociații trebuie să fie de acord, iar banii din firmă
trebuie împărțiți între toți.

Până la urmă, entitatea juridică sub care alegi să îți desfășori business-ul de freelance ține
de preferințele tale. Probabil dacă întrebi 5 cunoscuți, vei primi răspunsuri și sfaturi diferite. Ce
trebuie să ții minte este faptul că oricât de intimidant poate să pară totul la început, în timp te
obișnuiești cu ele. Și îți dai seama că nici facturile, nici contractele și nici taxele nu sunt atât de
groaznice pe cât păreau. Mai ales dacă ai un business de servicii și apelezi la serviciile unui
contabil.
 Administrarea societăţilor comerciale în sistemul dualist

Sistemul dualist presupune organizarea conducerii societăţii prin înfiinţarea a două organe de
conducere, respectiv directoratul şi consiliul de supraveghere.

Trebuie precizat că acest tip de administrare este opţional, orice societate putând opta între
sistemul unitar de administrare şi sistemul dualist.

Dacă societatea pe acţiuni optează pentru un sistem dualist de administrare, în toate facturile,
prospectele şi alte documente întrebuinţate în comerţ, emanând de la societate, trebuie să se
menţioneze pe lângă denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerţului şi
codul unic de înregistrare şi menţiunea „societate administrată în sistem dualist”.

În sistemul dualist, prin actul constitutiv, se va menţiona că societatea pe acţiuni este

administrată de un directorat şi un consiliu de supraveghere.

A. Directoratul

Directoratul este format dintr-un număr impar de membri, legea acceptând şi varianta unui singur
membru, care se va numi director general unic.
Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de
auditare sunt obligate la constituirea unui directorat format din cel puţin trei membri.
Calitatea de membru al directoratului o poate avea persoana fizică care îndeplineşte condiţiile
impuse de lege pentru a fi fondator.
Dispoziţiile art. 1371 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 sunt aplicabile şi membrilor directoratului.
Prin urmare, aceştia nu pot încheia cu societatea contract de muncă.
Membrii directoratului sunt desemnaţi de consiliul de supraveghere, care numeşte dintre aceştia
şi preşedintele directoratului. Membrii directoratului nu pot fi concomitent şi membrii ai
consiliului de supraveghere.
Persoana numită ca membru al directoratului trebuie să accepte numirea în mod expres şi
să încheie din acel moment o asigurare de răspundere profesională.
Membrii directoratului nu vor putea să îndeplinească, fără autorizarea consiliului de
supraveghere, calitatea de director, administrator, membru al directoratului ori al consiliului de
supraveghere, cenzor sau, după caz, auditor intern ori asociat cu răspundere limitată în alte
societăţi concurente sau cu acelaşi obiect de activitate şi nu vor putea exercita acelaşi comerţ pe
cont propriu sau pe contul altei persoane, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune.
Raporturile dintre membrii directoratului şi societate sunt reglementate de dispoziţiile referitoare
la mandat şi de legea societăţilor comerciale.
Durata mandatului membrilor directoratului este stabilită prin actul constitutiv, însă nu poate
depăşi patru ani.
Directoratul are obligaţia înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului a numirii primilor săi
membri, precum şi a tuturor modificărilor intervenite ulterior cu privire la schimbarea membrilor
directoratului. De asemenea, membrii directoratului sunt obligaţi să depună la registrul
comerţului specimene de semnătură.

În cazul societăţii pe acţiuni, organizată în sistem dualist, atribuţiile de conducere revin în

exclusivitate directoratului, astfel, acesta având obligaţia de a îndeplini toate actele necesare şi
utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor prevăzute în sarcina
consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor.
Directoratul îşi desfăşoară activitatea sub controlul consiliului de supraveghere. Cel puţin o dată
la trei luni directoratul prezintă un raport consiliului de supraveghere cu privire la conducerea
societăţii şi la activitatea sa.
În virtutea atribuţiilor sale de control, consiliul de supreveghere poate solicita directoratului orice
informaţie pe care o consideră necesară şi poate efectua verificări ale activităţii societăţii.
Directoratul are obligaţia de a înainta consiliului de supraveghre situaţiile financiare
anuale şi raportul său anual, împreună cu propunerea sa detaliată cu privire la distribuirea
profitului rezultat din bilanţul exerciţiului financiar.
Directoratul poate decide doar în prezenţa a cel puţin jumătate din membrii săi, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel. Deciziile directoratului se iau cu votul majorităţii membrilor
prezenţi.
Membrii directoratului pot fi reprezentaţi la întrunirile directoratului doar de către alţi membri.
Un membru al directoratului poate reprezenta un singur membru absent.
Este permisă şi participarea la întruniri prin mijloacele de comunicare la distanţă, în condiţiile
art. 15320 din Legea nr. 31/1990.
Ca şi în sistemul unitar, legea prevede şi în acest caz posibilitatea de a decide cu votul unanim al
membrilor, exprimat în scris, fără a mai fi necesară întrunirea directoratului. De la această
procedură sunt exceptate deciziile privind situaţiile financiare anuale.
Membrii directoratului sunt răspunzători pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin şi
pentru prejudiciul cauzat societăţii.
Sunt absolviţi de răspundere membrii directoratului care au făcut să se consemneze în registrul
deciziilor directoratului opoziţia lor faţă de actele sau omisiunile incriminate şi au înştiinţat
despre aceasta pe cenzorii sau auditorii interni şi auditorul financiar.
Acţiunea în răspundere îndreptată împotriva membrilor directoratului este supusă dispoziţiilor
art. 155 şi 1551 din Legea nr. 31/1990, modificată.

B. Consiliul de supraveghere

Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv, însă
acesta nu poate fi mai mic de 3 şi mai mare de 11.
Primii membri ai consiliului de supraveghere sunt numiţi prin actul constitutiv, urmând ca,
ulterior, candidaţii pentru posturile de membru să fie nominalizaţi de către membrii în funcţie şi
numiţi de către adunarea generală a acţionarilor.
Membrii aleg din rândul lor un preşedinte al consiliului de supraveghere.
În situaţia în care, din orice cauză, numărul membrilor consiliului de supraveghere scade sub
numărul legal, directoratul trebuie să convoace, fără întârziere, adunarea generală a acţionarilor,
care va face numirile necesare.
Persoana numită ca membru al consiliului de supraveghere trebuie să accepte numirea în mod
expres şi să încheie din acel moment o asigurare de răspundere profesională.
Durata mandatului membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv,
însă nu poate fi mai mare de patru ani. Excepţie face mandatul primilor membri, care nu poate fi
mai mare de 2 ani.
Poate fi membru al consiliului de supraveghere o persoană fizică sau juridică. În cazul persoanei
juridice, aceasta trebuie să îşi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Acest
reprezentant trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi un membru al consiliului de
administraţie, persoană fizică.
În situaţia în care persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia de a numi în
acelaşi timp un înlocuitor. Reprezentantul este solidar răspunzător cu persoana juridică pe care o
reprezintă pentru prejudiciul cauzat societăţii.
Calitatea de membru al consiliului de supraveghere o poate avea persoana fizică care
îndeplineşte condiţiile impuse de lege pentru a fi fondator.
Dispoziţiile art. 1371 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 sunt aplicabile şi membrilor consiliului de
supraveghere.
Prin urmare, aceştia nu pot încheia cu societatea contract de muncă.
Conform art. 15316 din Legea nr. 31/1990, o persoană fizică nu poate exercita concomitent mai
mult de 5 mandate de membru al consiliului de supraveghere în societăţi pe acţiuni al căror sediu
se află pe teritoriul României.
Este exceptat de la această regulă acel membru al consiliului de administraţie care deţine cel
puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau este membru în consiliul de supraveghere al
unei societăţi care deţine pătrimea arătată.
Un membru al consiliului de supraveghere care încalcă aceste dispoziţii va pierde primul mandat
obţinut în acest fel şi va fi obligat la restituirea către societate a remuneraţiei şi a tuturor
beneficiilor primite în aceste condiţii. Deciziile la care el a luat parte vor rămâne însă valabile.

Remuneraţia membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv sau
prin hotărâre a adunării generale a asociaţilor. Orice altă formă de creditare a directorilor de către
societate este strict interzisă de lege.

Consiliul de supraveghere are, în principal, următoarele atribuţii principale:

– exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;

– numeşte şi revocă membrii directoratului;

– verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale ale

operaţiunilor de conducere a societăţii;

– raportează cel puţin o dată adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de

supraveghere desfăşurată.
 În cazuri excepţionale şi justificat de interesul societăţii, consiliul de supraveghere poate
convoca adunarea generală a acţionarilor.

Deşi consiliul nu are atribuţii de conducere, prin actul constitutiv, pot fi stabilite tipuri de
operaţiuni ce nu pot fi îndeplinite decât cu acordul consiliului de supraveghere. În lipsa acestui
acord, directoratul va cere acordul adunării generale ordinare, care va decide în această privinţă
cu o majoritate legală de 3 pătrimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Membrii consiliului de supraveghere sunt obligaţi să participe la adunările generale ale
acţionarilor.
Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la trei luni, este convocat de preşedinte,
acesta fiind şi cel care prezidează întrunirea.
Consiliul de supraveghere poate fi convocat şi la cererea a cel puţin 2 membrii ai săi sau la
cererea directoratului. În acest caz, consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare.
Membrii consiliului de supraveghere pot fi reprezentaţi la întruniri doar de către alţi membri. Un
membru al consiliului poate reprezenta un singur membru absent.
Este permisă şi participarea la întruniri prin mijloacele de comunicare la distanţă, în condiţiile
art. 15320 din legea nr. 31/1990.
Consiliul de supraveghere decide cu votul majorităţii membrilor prezenţi. În caz de
paritate a voturilor, preşedintele va avea votul decisiv.
La fiecare sedinţă a consiliului de supraveghere, se va întocmi un proces – verbal care va
cuprinde numele participanţilor, ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de
voturi întrunite şi opiniile separate şi va fi semnat de către preşedintele de sedinţă şi de către cel
puţin un alt membru.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din cel puţin doi membri ai
consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi elaborarea de recomandări pentru
consiliu în domenii precum auditul, remunerarea membrilor directoratului, ai consiliului de
supraveghere sau a personalului, sau nominalizarea candidaţilor pentru diferite posturi de
conducere.
Preşedintele directoratului poate fi numit membru în comitetul de nominalizare, însă nu
dobândeşte în acest fel calitatea de membru în consiliu. Cel puţin un membru al fiecărui comitet
trebuie să fie independent, iar în ceea ce priveşte consiliul de audit, cel puţin un membru trebuie
să deţină experienţa relevantă în domeniu.
În ceea ce priveşte societăţile ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale
de auditare, acestea sunt obligate la crearea unui comitet de audit.
Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi de către adunarea generală a
acţionarilor, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Membrii consiliului de supraveghere răspund personal pentru nerespectarea obligaţiilor faţă de
societate şi solidar în condiţiile art.73 din lege.
Sunt absolviţi de răspundere membrii consiliului de supraveghere care au făcut să se consemneze
în registrul deciziilor consiliului opoziţia lor faţă de actele sau omisiunile incriminate şi au
înştiinţat despre aceasta auditorii interni şi auditorul financiar.
Acţiunea în răspundere îndreptată împotriva membrilor consiliului de supraveghere este supusă
dispoziţiilor art. 155 şi 1551 din legea nr. 31/1990 modificată.
 Administrarea societăţilor comerciale în sistemul unitar

A. Consiliul de administraţie

Conform art. 137 din Legea nr. 31/1990, în societăţile comerciale în care sunt numiţi mai
mulţi administratori, aceştia vor forma un consiliu de administraţie.

În acest caz, numărul administratorilor trebuie să fie impar.

Pentru societăţile pe acţiuni, cu excepţia microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici aşa cum

sunt definite prin art. 4 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 346/2004, ale căror situaţii financiare
anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare, legea impune constituirea unui consiliu de
administraţie format din cel puţin trei membri.

Primii membri ai consiliului de administraţie sunt numiţi prin actul constitutiv. Ulterior,
administratorii vor fi nominalizaţi de către membrii consiliului de administraţie sau de către
acţionari şi vor fi desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor.

O noutate adusă de legiuitor prin Legea nr. 441/2006 o constituie modificarea raportului dintre
administrator şi societate. Astfel, în noua reglementare, administratorul nu mai poate încheia cu
societatea un contract de muncă, relaţia dintre aceştia fiind reglementată conform regulilor
contractului de mandat.

În situaţia în care, la momentul numirii în funcţie, administratorul are încheiat cu societatea un

contract de muncă, acesta se va suspenda pe durata mandatului, conform art. 1371 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 1381 din lege, în situaţia în care consiliul de administraţie deleagă conducerea
societăţii către mai mulţi directori, majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi
formată din administratori neexecutivi. Administratorii neexecutivi sunt acei membri ai
consiliului de administraţie care nu au fost numiţi directori.

Prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a asociaţilor poate fi stabilit
un număr al membrilor consiliului de administraţie ce trebuie să fie independenţi.

În sensul legii, un administrator nu este considerat independent, în special dacă este sau a fost în
ultimii 5 ani director sau salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta,
dacă a primit de la societate o altă remuneraţie sau alte avantaje financiare decât cele care
corespund calităţii sale de administrator, dacă este un acţionar semnificativ al societăţii, dacă are
sau a avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori cu o societate controlată de aceasta,
dacă este sau a fost în ultimii trei ani salariat al auditorului societăţii sau al unei societăţi
controlate, dacă este director într-o societate în care un director al societăţii este administrator
neexecutiv, dacă a fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de trei mandate şi dacă
este soţ sau rudă până la gradul IV inclusiv cu un director al societăţii sau cu una dintre
persoanele arătate în situaţiile anterioare.

Consiliul de administraţie alege dintre membrii săi un preşedinte, în situaţia în care, prin actul
constitutiv, nu se prevede că acesta este ales de adunarea generală ordinară. Mandatul
preşedintelui nu poate depăşi durata mandatului sau de administrator.

Preşedintele poate fi revocat din funcţie numai de organul care l-a numit.

Preşedintele veghează la buna funcţionare a societăţii, coordonează activitatea consiliului şi

raportează cu privire la aceasta adunării generale a acţionarilor.

În situaţia în care presedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita funcţia,

consiliul va desemna un alt administrator care să îndeplinească funcţia de preşedinte pe durata
respectivă.

Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative, formate din cel puţin doi membri ai
consiliului şi însărcinate cu efectuarea de investigaţii şi recomandări pe diferite domenii de
activitate, precum auditul, remunerarea personalului sau nominalizarea de candidaţi pentru
diferite posturi.

Cel puţin un membru al comitetului de audit trebuie să fie administrator neexecutiv independent.

Comitetul de remunerare este format numai din administratori neexecutivi. Comitetul de

audit este format doar din administratori neexecutivi, iar cel puţin unul dintre ei trebuie să aiba
experienţă în aplicarea principiilor contabile sau în auditul financiar.

În situaţia în care societatea face obiectul unei obligaţii legale de auditare, crearea unui comitet
de audit este obligatorie.

Comitetele vor înainta consiliului de administraţie, în mod regulat, rapoarte ale activităţii lor.

Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni. Preşedintele este cel care
convoacă consiliul, stabileşte ordinea de zi şi prezidează întrunirea.

Consiliul poate fi, de asemenea, convocat la cererea motivată a cel puţin doi membri ai săi sau a
directorului general. În acest caz ordinea de zi va fi stabilită de către autorii cererii.

Convocarea pentru întrunirea consiliului va fi transmisă administratorilor cu suficient timp

înainte de data întâlnirii şi va cuprinde data, locul unde se va ţine sedinţa şi ordinea de zi.
Dacă sunt chemaţi, directorii, cenzorii sau auditorii interni sunt obligaţi să participe la orice
întrunire a consiliului. Ei nu au drept de vot, cu excepţia directorilor care sunt şi administratori.

Consiliul de administraţie decide prin votul majorităţii membrilor prezenţi, excepţie făcând
decizia de numire sau revocare a preşedintelui consiliului care se ia cu majoritatea membrilor.

Preşedintele consiliului de administraţie are votul decisiv în caz de paritate de voturi, dacă nu
este altfel stabilit prin actul constitutiv. Preşedintele consiliului, care este în acelaşi timp şi
director al societăţii, nu va putea avea drept de vot decisiv.

Dacă preşedintele se află în imposibilitate de a participa la vot, consiliul va alege un preşedinte

de şedinţa care va avea aceleaşi drepturi ca şi preşedintele.

În caz de paritate de voturi, dacă preşedintele nu beneficiază de vot decisiv, propunerea supusă
votului va fi respinsă.

În cazuri excepţionale, justificate de urgenţa situaţiei, deciziile consiliului de administraţie pot fi

luate prin votul unanim exprimat în scris, fără a mai fi necesară întrunirea consiliului. Sunt
exceptate de la această procedură deciziile referitoare la situaţiile financiare anuale ori la
capitalul autorizat.

Participarea la reuniunile consiliului poate avea loc şi prin intermediul mijloacelor de

comunicare, dacă această procedură este acceptată prin actul constitutiv. Tot prin actul
constitutiv, pot fi limitate deciziile care pot fi luate în astfel de condiţii sau poate fi prevăzut
dreptul unui număr determinat de membri de a se opune acestei proceduri.

Un administrator are obligaţia de a se abţine de la vot în situaţia în care este interesat, direct sau
indirect, într-o operaţiune supusă deliberării, sau sunt interesate soţul, rudele sau afinii până la
gradul IV inclusiv.

Această interdicţie este înlăturată în situaţia în care obiectul votului îl constituie oferirea spre
subscriere către soţul, ruda sau afinul au până la gradul IV inclusiv de acţiuni sau obligaţiuni ale
societăţii, ori acordarea unui împrumut sau constituirea unei garanţii în favoarea societăţii.

În caz de vacanţă a unuia sau a mai multor posturi de administrator, dacă prin actul constitutiv nu
se dispune altfel, consiliul de administraţie procedează la numirea unor administratori provizorii,
până la întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor.

În cazul în care administratorii nu îşi îndeplinesc obligaţia de a convoca adunarea generală, orice
parte interesată se poate adresa instanţei pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea
adunării generale ordinare a acţionarilor, care să facă numirile necesare.

Pentru această situaţie, de fapt, constatăm două aspecte de noutate stabilite de legiuitori.
Astfel, constatăm că, în caz de vacanţă a administratorilor, numirea administratorilor provizorii
cade în compentenţa exclusivă a consiliului de administraţie, fără a mai fi necesară şi prezenţa
cenzorilor, aşa cum cereau imperativ dispoziţiile art. 156 alin. 1 din Legea nr. 31/1990.

Considerăm că se impunea o asemenea prevedere, în practică existând mai multe probleme cu

privire la participarea cenzorilor la sedinţa de numire a administratorilor provizorii.

După opinia noastră, este oportun ca administratorii, care se pot întruni într-un mod mai operativ
şi care cunosc mai bine calităţile profesionale ale persoanelor din cadrul societăţii care pot
îndeplini funcţia de administrator, să decidă cu privire la numirea unui administrator provizoriu;
şi aceasta, cu atât mai mult cu cât, oricum, din dispoziţiile legale citate, cenzorii nu aveau un
drept de vot la aceste sedinţe (ei pot însă cere instanţei desemnarea persoanei însărcinate cu
convocarea adunării generale, potrivit celor expuse mai jos).

A doua noutate foarte importantă constă în posibilitatea pe care o acordă legea oricărei
persoane interesate de a iniţia convocarea adunării generale pentru completarea consiliului de
administraţie în caz de vacanţă, atunci când administratorii nu o fac.

Trebuie precizat însă că, doar instanţa, la cererea persoanei interesate, poate desemna o persoană
pe care să o însărcineze cu convocarea adunării generale ordinare a acţionarilor, care să facă
numirile necesare şi, totodată, să propună şi administratorul care va ocupa locul vacant în
consiliu.

Apoi, observăm că sesizarea instanţei în acest sens o poate face doar persoana interesată, astfel
că, pentru a putea fi admisă o altfel de cerere, trebuie făcută dovada interesului.

Consiliul de administraţie are obligaţia generală de a efectua toate actele necesare

realizării obiectului de activitate al societăţii, însă legea prevede în mod limitativ anumite
competenţe de bază care nu pot fi delegate directorilor, şi anume:

a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;

b) stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare;

c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;

d) supravegherea activităţii directorilor;

e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarior şi implementarea
hotărârilor acesteia;

f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.

Consiliul de administraţie va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul

societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să
schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare
depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic,
numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art. 115 din Legea nr.
31/1990.

Prin conduita lor, membrii consiliului de administraţie vor exercita mandatul cu respectarea
principiilor de confidenţialitate, cu loialitate şi în interesul societăţii.

Astfel, administratorii vor lua orice decizie de afaceri doar în momentul în care sunt îndreptăţiţi
să considere că aceasta este în interesul societăţii. Prin decizie de afaceri vom înţelege, în sensul
prezentei legi, orice decizie de a lua sau a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea
societăţii.

În ce priveşte îndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate, legea arată că membrii

consiliului de administraţie nu au voie să divulge informaţiile confidenţiale şi secretele de afaceri
ale societăţii, la care au acces în calitatea lor de administratori, obligaţie care le revine şi după
încetarea mandatului de administrator.

Legea instituie expres această îndatorire în sarcina administratorilor, urmând ca limitele,

conţinutul şi durata obligaţiei să fie stabilită în concret prin contractul de administrare.

În lumina reglementărilor actuale, consiliul de administraţie reprezintă societatea în raporturile

cu terţii şi în justiţie. În lipsa altor precizări în actul constitutiv, preşedintele consiliului este cel
care reprezintă societatea. Însă prin actul constitutiv, pe lângă preşedinte mai pot fi numiţi unul
sau mai mulţi administratori care să reprezinte societatea, împreună sau în mod individual.
Această clauză va fi opozabilă terţilor.

În situaţia în care puterea de conducere a societăţii este delegată directorilor, atunci directorul
general va reprezenta societatea.

În toate aceste cazuri, legea impune publicitatea numelor persoanelor împuternicite să reprezinte
societatea şi a felului în care acţionează (împreună sau separat) prin înregistrarea acestora la
registrul comerţului.
 Administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor,
însă dacă revocarea a fost făcută fără justa cauza, aceştia vor fi îndrepăţiţi la plata unor daune
interese.

Vechea reglementare excludea în mod expres dreptul administratorilor de a ataca hotărârea

adunării generale referitoare la revocarea lor din funcţie (art.132, alin. 4 din Legea nr. 31/1990),
astfel că, în lipsa unor prevederi derogatorii speciale, administratorul nu putea solicita instanţei
nici anularea hotărârii, dar nici pretinderea unor daune pentru o revocare fără justa cauza.

Imposibilitatea atacării hotărârii care are ca obiect revocarea din funcţie a administratorului este
menţinută şi de noua reglementare însă legea prevede, în prezent, că administratorul este
îndreptăţit la plata unor daune-interese în cazul revocării sale din funcţie fără justa cauza, daune-
interese care pot fi obţinute în urma unei negocieri directe cu societatea sau, în cazul în care
societatea refuză plata de bună voie a acestora, doar pe cale judecătorească.

Legiuitorul a reglementat astfel calitatea procesuală activă a administratorului în formularea unei

cereri introductive având ca obiect pretinderea de daune-interese pentru revocarea sa fără justa
cauza, rămânând însă să dovedească producerea prejudiciului care să-l îndreptăţească la primirea
sumelor de bani cu titlu de daune-interese, precum şi întinderea acestuia, potrivit regulilor
generale consfinţite prin art. 1169 C. Civil.

B. Directorii

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor
directori, numind pe unul dintre ei director general.

Directorii pot proveni conform legii din rândul membrilor consiliului de administraţie. Dacă este
prevăzut prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre ulterioară a adunării generale, preşedintele
consiliului de administraţie poate fi numit director general.

În înţelesul legii societăţilor comerciale este numită director persoana căreia consiliul de
administraţie i-a delegat atribuţii de conducere. Orice altă persoană, indiferent de denumirea
tehnică a postului ocupat, va fi exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi.

Poate fi numit director persoana fizică ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi
fondator. Raporturile dintre director şi societate vor fi reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi de legea societăţilor comerciale.

Directorul nu va putea să îndeplinească, fără autorizarea consiliului de administraţie, calitatea de

director, administrator, membru al directoratului ori al consiliului de supraveghere, cenzor sau,
după caz, auditor intern ori asociat cu răspundere limitată în alte societăţi concurente sau cu
acelaşi obiect de activitate, şi nu poate exercita acelaşi comerţ pe cont propriu sau pe contul altei
persoane, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune.

Conform legii, directorii vor respecta, în îndeplinirea atribuţiilor de conducere ce le-au fost
delegate, toate competenţele stabilite de lege sau de actul constitutiv în sarcina consiliului de
administraţie şi adunării generale.

Remuneraţia directorilor este stabilită de consiliul de administraţie, între limitele generale fixate
de actul constitutiv sau de adunarea generală a acţionarilor.

Remuneraţia directorilor este asimilată, din punct de vedere fiscal, veniturilor din salarii şi se
impozitează ca atare.

Orice altă formă de creditare a directorilor de către societate este strict interzisă de lege.

Directorul general este cel care are putere de reprezentare a societăţii, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel.

Modul de organizare a activităţii directorilor este stabilită prin actul constitutiv sau prin decizie a
consiliului de administraţie. Orice administrator poate solicita informaţii cu privire la conducerea
societăţii. Directorii au obligaţia de a informa consiliul de administraţie asupra activităţii
întreprinse.

Directorii sunt obligaţi să participe la toate adunările generale ale acţionarilor.

Directorii pot fi revocaţi oricând din funcţie de către consiliul de administraţie, însă dacă
revocarea intervine fără justa cauza, aceştia sunt îndreptăţiţi la plata de daune interese.

Directorii sunt răspunzători pentru îndeplinirea îndatoririlor lor.

Acţiunea în răspundere îndreptată împotriva directorilor este supusă dispoziţiilor art. 155 şi 1551
din Legea nr. 31/1990 modificată.