PROCESELE MENTALE

Definiție: Procesele mentale constau în activităţi ale sistemului nervos central, bazate pe structuri
neurofiziologice specifice care îndeplinesc funcţii specifice. Procesele mentale se mai numesc funcţii psihice.
(exemplu: memoria – este o activitate a sistemului nervos central, bazată pe formarea unor legături sinaptice
la nivelul hipocampului, are rolul de a fixa, menține și reactualiza informațiile).

Clasificare: I. Procese mentale elementare – deservesc o singură funcţie

(de exemplu, atenţia are ca rol asigurarea prelucrării selective a informaţiei relevante la un moment dat)
II. Procese mentale de sinteză – reunesc mai multe procese elementare
(de exemplu, conştiinţa implică funcţionarea coordonată a proceselor mentale elementare de cunoaştere)

1. PROCESELE MENTALE ELEMENTARE:

1. Procesele mentale cognitive – sunt implicate în procesele de cunoaştere, motiv pentru care sunt
numite şi procese de cunoaştere. Sunt reprezentate de:
I.1.1. senzaţie şi percepţie – funcția estetică
I.1.2. atenţie – funcția prosexică
I.1.3. memorie- funcția mnezică
I.1.4. gâ ndire
I.1.5. limbaj
I.1.6. imaginaţie
2. Procesele mentale afective – asigură tră irea afectivă – funcția timică . Constau în:
1.2.1. afectivitatea bazală (dispoziţia)
1.2.2. reacţiile afective
3. Procesele mentale efectorii – sunt implicate în validarea influenţelor comportamentale asupra
mediului şi elementelor acestuia. Se numesc şi procese conative. Procesele conative includ:
1.3.1. motivaţia
1.3.2. voinţa – funcția bulică
1.3.3. activitatea – funcția kinezică

2. PROCESELE MENTALE DE SINTEZĂ:

2.1. conștiință
2.2. temperament
2.3. caracter
2.4. personalitate

SISTEMUL COGNITIV UMAN

Definiție: Este un sistem de procesare a informaţiei. De la prezentarea unui stimul la realizarea unui ră spuns
informaţia parcurge mai multe stadii. Fiecare stadiu presupune o transformare a informaţiei procesate și necesită
un interval specific de timp.
Stadiile de procesare a informaţiei sunt:
stadiul 1 – procesarea senzorială
↓
stadiul 2 – percepţia
↓
stadiul 3 – decizia şi selectarea ră spunsului
↓
stadiul 4 – executarea ră spunsului
Evaluarea funcţionării sistemului cognitiv uman:
TIMPUL DE REACŢIE (TR) - timpul necesar parcurgerii stadiilor de procesare a informaţiei. Constă în
timpul scurs între prezentarea stimulului şi executarea unui ră spuns. Factori care influenţează timpul de reacţie:
 complexitatea răspunsului: cu câ t numă rul de acţiuni posibile este mai mare cu atât
creşte TR, de exemplu, dacă portarul unei echipe de fotbal știe unde va șuta jucătorul care execută lovitura de
penalizare atunci timpul lui de reacție va fi mai scurt

 Compatibilitatea stimul – răspuns: dacă relaţia dintre un set de stimuli şi ră spuns este
compatibilă TR este mai scurt, de exemplu, experimentele de ascultare dihotomică (subiectul poartă căști și i se prezintă

1
 într-o ureche un stimul cerându-se să execute un răspuns cât mai repede după ce aude sunetul; dacă răspunsul este
compatibil – să ridice mâna de partea urechii în care i s-a prezentat stimulul – TR este mai scurt decât dacă dacă răspunsul
este incompatibil – să ridice mâna de partea opusă urechii în care i s-a prezentat stimulul – TR este mai lung)
 Expectanţa: TR este mai scurt la stimuli predictibili, de exemplu, TR este mai scurt dacă vedem un
urs în pădure (o luăm imediat la fugă), decât dacă ursul apare într-un autobuz când mergem seara spre casă (rămânem
câteva secunde blocați)
 Relaţia inversă dintre viteză şi acurateţe: dacă TR este scurt creşte numă rul de erori, de
exemplu, portarul unei echipe de fotbal în fața jucătorului ce execută lovitura de penalizare sare într-o parte imediat după
executarea șutului, fără a vedea direcția în care jucătorul a tras mingea – TR scurt dar probabilitatea de a greși (a sări în
partea opusă șutului) este de 50%. În cazul în care ar aștepta să vadă direcția mingii – TR lung, el ar sări în partea în care
s-a executat șutul (răspuns corect), chiar dacă nu ar mai ajunge la minge pentru a o respinge.

POTENŢIALELE EVOCATE - se înregistrează cu ajutorul electroencefalografului (EEG). Constă în modificarea

redusă şi temporară a voltajului consecutivă prezentă rii unui stimul. Înregistrarea potenţialelor evocate evidenţiază
două vâ rfuri:
 N100: este un vâ rf negativ care apare la aproximativ 100 msec după prezentarea stimulului,
corespunde procesă rii senzoriale a stimulului, provine de la nivelul ariilor corticale primare
 P300: este un vâ rf pozitiv care apare la aproximativ 300-500 msec după prezentarea stimulului,
corespunde stadiului perceptual al procesă rii informaţiei, provine de la nivelul ariilor corticale de asociație, dintre toți
factorii care influențează TR, P300 este influenţat doar de expectanţă

1.1.1. SENZAȚIA ȘI PERCEPȚIA

Definiție: sunt procesele de reflectare a realită ții, senzația reflectă caracteristici izolate ale stimulului iar
percepția reflectă imaginea ”de ansamblu” a stimulului.

PROCESAREA SENZORIALĂ:
Definiție: transformarea energiei unui stimul – informația din mediul extern – în modalită ţi specifice de
activitate neuronală , care asigură identificarea caracteristicilor fizice ale stimulului respectiv.
Etapele procesării senzoriale:
 Colectarea şi transformarea stimulilor este caracteristică analizatorului vizual și celui auditiv,
se realizează la nivelul structurilor accesorii, de exemplu, în cazul analizatorului vizual lumina este focalizată de cornee,
iris și cristalin pe retină; în cazul analizatorului auditiv sunetele sunt captate de pavilionul urechii → membrana
timpanică → ciocan nicovală și scăriță → membrana ferestrei ovale → endolimfă → celulele cu cili (receptorii auditivi).
 Translaţia se realizează la nivelul receptorilor, constă în transformarea energiei stimulului în
activitate neuronală . Proprietă ţile fizice ale stimulului sunt reprezentate prin activitate neuronală specifică sub forma
unor “coduri senzoriale”. Codurile senzoriale transmise pe traiectul căilor ascendente sunt specifice fiecă rui analizator
indiferent de modalitatea (fiziologică sau nefiziologică ) de stimulare a receptorilor, de exemplu apăsând ușor globii
oculari se generează activitate neuronală transmisă prin nervul optic care va genera percepția unor puncte luminoase.
 Transmisia se realizează pe că ile senzoriale ascendente, constă în transferul activităţii neuronale
la nivelul cortexului.
 Reprezentarea constă în formarea senzaţiilor la nivelul unor arii corticale senzoriale primare
specifice. Reprezentarea corticală respectă relațiile topografice ale stimulilor existente în mediul extern, dar informația
din partea dreaptă a câ mpului senzorial este reprezentată la nivelul emisferei cerebrale stângi și viceversa.
Caracteristicile stimulilor și senzațiile corespondente:
 În cazul analizatorului auditiv stimulii auditivi sunt fluctuații repetitive ale presiunii unui mediu
(precum aerul), amplitudinea undelor sonore corespunde intensită ții sunetului, iar frecvența undelor sonore
corespunde tonalită ții sunetului (oamenii percep sunete cu frecvențe între 20 – 20.000 de Hertz).
 În cazul analizatorului vizual lumina (stimulii vizuali) este o radiație electromagnetică – lumina
vizibilă are lungimea de undă de la 400 la 750 nanometrii, intensitatea undelor radiației elecromagnetice luminoase
corespund stră lucirii / luminozită ții şi lungimile de undă diferite corespund unor culori diferite.
 În cazul analizatorului olfactiv sunt detectate substanțele volatile care vin în contact cu
receptorii olfactivi de la nivelul cavită ților nazale.
 În cazul analizatorului gustativ se detectează substanțe chimice ce vin în contact cu receptorii
gustativi de la nivelul limbii și al altor regiuni ale gurii. Gustul (dulce, să rat, acru, etc) este determinat de
distribuția receptorilor specifici care sunt stimulați de substanțele chimice pe zone diferite ale limbii, de exemplu,
gustul dulce la vârful limbii, gustul amar la baza limbii.

2
  În cazul analizatorului tactil sensibilitatea tactilă și temperatura generează senzația de atingere
câ nd sunt stimulate mecanic terminații nervoase de la nivelul pielii. Există la nivelul pielii
terminații nervose sensibile la temperatură , dar și terminații nervose sensibile atâ t la atingere câ t
și la temperatură . Durerea ascuțită, respectiv durerea persistentă , cronică sunt transmise prin
fibre nervoase diferite.
 În cazul analizatorului proprioceptiv se furnizează informații referitoare la corp, senzațiile
kinestezice furnizează informații despre poziția pă rților corpului și relațiile dintre ele, pâ nă câ nd
senzațiile vestibulare furnizează informații despre poziția capului în spațiul tridimensional.

PERCEPŢIA:
Definiție: Percepţia constă în reunirea senzaţiilor provenite de la un obiect cu formarea imaginii de
ansamblu, imagine care este comparată cu datele din memorie, fă câ nd posibilă recunoașterea și eventual
denumirea obiectului perceput. Percepţia este dependentă de ariile corticale de asociaţie care integrează
informațiile primite de la ariile corticale primare fă câ nd posibilă transformarea senzațiilor în experiențe cu sens.
Caracteristicile percepţiei: Percepţia are 6 caracteristici esenţiale. Unele dintre aceste caracteristici ne
pot conduce la erori în percepţie.
 este bazată pe cunoştiinţe, depinde de informaţiile existente în memorie
 prezintă caracter inferenţial, ce constă în reprezentarea imaginii de ansamblu a unui obiect pe
baza unei pă rţi limitate a acestuia, parte care este accesibilă analizatorilor (exemplu: desenarea pe tablă a unui cub
este însoțită de posibilitatea reprezentă rii fețelor cubului care nu sunt accesibile vă zului)
 prezintă caracter categorial, ce constă în plasarea reprezentă rilor obiectelor în categorii pe baza
unor caracteristici comune, de exemplu, o melodie necunoscută, la prima audiție, este precepută ca fiind muzică
 prezintă caracter relaţional, ce constă în influenţarea percepţiei unui obiect de alte obiecte aflate
în vecină tate, de exemplu, o persoană este percepută ca scundă dacă stă alături de jucătorii unei echipe de baschet și
înaltă dacă stă în mijlocul unui grup de copii
 prezintă caracter adaptativ, deci percepţia este centrată pe informaţiile relevante la un moment
dat, de exemplu, percepția mai degrabă a vitezei unei meșini dacă aceasta se îndreaptă spre tine decât a mărcii sau
culorii acesteia
 este adesea automată, deci operează fă ră control voluntar
Integrarea percepției în interpretarea corectă a realității (principii de bază ale percepției):
 percepția vizuală și auditivă se bazează pe discriminarea stimulilor de fundal
 sistemul perceptual grupează automat stimulii în funcție de factori multiplii:
 proximitate – percepția grupată a stimulilor apropiați (exemplu: ʘ ʘ - ʘʘ ʘʘ
cele două perechi de cercuri apropiate sunt percepute ca un singur stimul, spre deosebire de prima pereche care sunt
percepute ca stimuli diferiți)
 similaritate – percepția simultană a stimulilor care aparțin aceleași categorii (exemplu:
percepția simultană a fețelor într-o fotografie chiar dacă ele nu se alfă în proximitate)
 continuitate – percepția succesivă ca un continuum a stimulior (exemplu: vorbirea este
percepută continuă, separarea pe cuvinte fiind dedusă din cotext)
 închidere – tendința de umplere a golulilor pentru a forma reprezentarea completă a
unui obiect (exemplu: o mașină care este parcată în sppatele unui copac este reprezentată în totalitate datorită
necesității de ”închidere” a imaginii percepute)
 orientare – percepția grupată a stimulilor cu aceași orientare (exemplu: percepția
grupată a persoanelor aflate în picioare în timpul vizionării unui film)
 dispunerea pe un plan drept (exemplu: mai mulți oameni depărtați pot fi comparați prin
translatarea intuitivă pe același plan)
 principiul constanței: sră lucirea, mă rimea și forma obiectelor sunt percepute constante chiar
dacă percepția acestora este diferită la momente diferite (exemplu: persoanele care se îndepărtează sau se apropie
sunt percepute ca fiind la fel de înalte). Constanta mărimii și formei obiectelor depinde de relația dintre imaginea
lor pe retină și percepția depă rtă rii acestora, constanța strălucirii obiectelor depinde de percepția relației dintre
un obiect și fundal.
 percepția depărtării este dependentă în parte de factori legați de stimul și în parte de factori legați de
analizatorul vizual.
 Factori legați de stimul:
 mărimea relativă (înălțimea / mărimea în câmpul vizual): obiectele percepute ca
fiind mai mari sunt considerate fi mai apropiate
 suprapunere: obiectele acoperite parțial de alte obiecte sunt percepute ca fiind mai
depă rtate

3
  claritatea imaginii: obiectele care au o claritate redusă sunt perepute ca fiind mai
depă rtate decâ t cele percepute clar
 umbrire: obiectele percepute în umbra altora sunt percepute în general mai depă rtate
(se ține cont și de direcția luminii)
 Factori legați de analizatorul vizual:
 disparitatea binoculară: distanța dintre globii oculari (efortul de suprapunere a
imaginilor provenite de la fiecare glob ocular creează senzația de apropiere)
 convergența globilor oculari: mișcarea globilor oculari pentru a se focaliza pe un obiect
(deplasarea convergentă a gobilor oculari este evidentă pentru obiectele apropiate și
aproape absentă pentru cele îndepă rtate)
 accomodarea: modificarea curburii corneei și a cristalinului (efortul crescut pentru
acomodare prin creșterea curburii corneei și a cristalinului crează senzația de apropiere a
obiectelor)
 percepția mișcării este dependentă de mișcarea imaginii obiectelor pe retină, de exemplu,
creșterea suprafeței retinei care este stimulată este percepută ca un obiect aflat în mișcare care se apropie. Stimularea
retinei de obiectele aflate în mișcare este corelată cu informații despre mișcarea capului, a globilor oculari sau a altor
pă rți ale corpului, fă câ nd posibilă diferențierea deplasă rii obiectelor în câ mpul vizual de mișcă rile proprii.

1.1.2. ATENŢIA
Definiţie: Procesul mental care asigură focalizarea resurselor psihologice, de obicei la modul voluntar, pentru
a eficientiza procesarea informaţiei. La un moment dat şi într-un anumit context este prelucrată informaţia relevantă
(Exemplu: Aștepți tranvaiul pentru a merge spre casă. Inițial, cât nu se vede nici un tranvai, atenția ta este centrată pe ce
se întâmplă în jurul tău: oameni, vitrine, mașini care trec pe stradă, etc. Când apare un tranvai în depărtare întorci
privirea în acea direcție, atenția ta este centrată pe aspectul tranvaiului pentru a deduce dacă este numărul așteptat. Pe
măsură ce tranvaiul se apropie, atenția ta este centrată pe ecranul pe care este scris numărul tranvaiului). Atenţia are
două caracteristici esențiale: caracterul selectiv şi caracterul distributiv.
Selectivitatea atenţiei: caracterul selectiv constă în capacitatea de centrare (focalizare) pe anumiţi stimuli cu
ignorarea altora. Factori care influenţează selectivitatea atenţiei:
 caracteristicie fizice ale stimulilor (exemplu clipurile publicitare)
 dimensiune crescută (a produsului)
 intensitate crescută (a sunetului)
 multiple contraste (culori vii)
 noutate
 motivaţia şi expectanţa stimulilor
 interesul personal faţă de anumiţi stimuli (exemplu întorci imediat capul când ești strigat pe nume)
Distributivitatea atenţiei: caracterul distributiv constă în capacitatea de prelucrare simultană a doi sau mai
mulţi stimuli, uneori persoanele au dificultă ţi în a-şi centra atenţia pe o singură sarcină. (exemplu: Testul Stroop
ROŞ U ALBASTRU GALBEN
PORTOCALIU VERDE MARO)
Distributivitatea atenţiei este influenţată de:
 Caracterul automat al unei sarcini: sarcinile automate necesită puţine resurse, restul putâ nd fi alocat
altor sarcini, de exemplu: scrisul (sarcină automată) îți permite să urmărești cursul
 Adresabilittea stimulilor unor analizatori diferiţi, de exemplu: este ușor să conduci un autoturism și să
asculți muzică (vizual / auditiv), dar este practic imposibil să conduci autoturismul și să vizionezi un film la
televizor (vizual / vizual)
 Dificultatea sarcinii, cu câ t o sarcină este mai dificilă, cu atâ t ea interferă mai mult cu alte sarcini, de
exemplu: Când conduci autoturismul în drum spre Cluj, drumul este liber și poți purta o conversație susținută
cu colegii de drum. După ce intrii în oraș, datorită traficului infernal, rămân implicați în conversație doar
colegii de drum.
 Condiţiile stresante determină îngustarea câ mpului atenţiei, de exemplu: învățatul este mult mai eficient
în ziu anterioară unui examen decât cu o săptămână înainte de examen

1.1.3. MEMORIA
Definiţie: Memoria este procesul mental care asigură : fixarea (codarea), stocarea (conservarea), evocarea
(reactualizarea) informaţiei.
Tipurile memoriei în funcţie de informaţiile implicate:

4
 I. Memoria episodică – informaţiile legate de un context specific şi bine precizat (spaţial şi
temporal) în care acestea au fost achiziţionate, de exemplu ultima petrecere de Crăciun (locul, timpul și
evenimentele)
II. Memoria semantică – conţine cunoştinţe generale despre lumea înconjură toare, nelegate
de contextul în care ele au fost achiziţionate, de exemplu continentele globului, teorema lui Pitagora
III. Memoria procedurală – informaţii despre modul de executare a unor sarcini, de exemplu
mersul pe bicicletă, orientarea cu ajutorul unei hărți
Procese de bază ale memoriei:
I. Codarea (fixare, codificare) constă în “introducerea” informaţiilor în memorie.
Informaţiile sunt transformate în coduri la nivelul memoriei – reprezentă ri mentale ale informaţiei. Există
trei tipuri de coduri:
 coduri acustice: reprezintă informaţiile sub forma secvenţelor de sunete
 coduri vizuale: reprezintă informaţiile sub formă de imagini
 codurile semantice: reprezintă informaţiile prin sensul lor
II. Stocarea (conservare) constă în menţinerea informaţiilor în timp. Uitarea se explică prin
două mecanisme de bază :
 Estomparea: reprezentă rile mentale ale informaţiilor se pierd gradual
 Interferenţa: uitarea informaţiilor se datorează învă ţă rii altora:
 Interferenţa retroactivă – informaţiile noi determină uitarea informaţiilor existente în memorie
 Interferenţa proactivă – informaţiile existente în memorie determină uitarea informaţiilor nou
achiziţionate
III. Reactualizarea (actualizare, evocare) constă în accesarea informaţiilor stocate în
memorie şi aducerea acestora în câ mpul conştiinţei. Există două modalită ţi de reactualizare a
informaţiilor:
 reactualizare în serie: informaţiile ajung în câ mpul conştiinţei una câte una (pe
râ nd), de exemplu: reactualizarea unui cuvânt – literele ajung una după alta în câmpul conștiinței
 reactualizarea în paralel: informaţiile ajung în câ mpul conştiinţei toate odată
(simultan), de exemplu: reactualizarea unei definiții din cursul de Științele comportamentului
Stadiile memoriei: Memoria senzorială
↓
Memoria de scurtă durată – MSD
(memorie de fixare, memorie de lucru)
↕
Memoria de lungă durată – MLD
(memorie de evocare)

Memoria senzorială: asigură persistenţa stimulilor la nivelul receptorilor în “registre senzoriale” pentru
un interval foarte scurt de timp, necesar pentru analizarea caracteristicilor fizice ale acestora (obligatorie pentru
codarea senzorială ). Se pare că teoria senzorială are capacitate nelimitată, ea reţine toate informaţiile recepţionate
de analizatori. Codarea la nivelul memoriei senzoriale este minimă “Amintirile senzoriale” sunt reprezentă ri relativ
“brute” ale stimulilor externi:
 Imaginile sunt reprezentate în memoria iconică; au o persistenţă de aproximativ 1 secundă
 Sunetele sunt reprezentate în memoria ecoică; au o persistenţă de pâ nă la câteva secunde

Memoria de scurtă durată: Informaţia din memoria senzorială este transferată în memoria de scurtă
durată . Acest transfer se suprapune cu finalizarea stadiului perceptiv al procesă rii informaţiei (odată cu
recunoaşterea şi denumirea obiectului).
Codificarea informaţiei în memoria de scurtă durată: Memoria de scurtă durată apelează la mai multe
tipuri de coduri mnestice. În majoritatea stimulilor verbali codarea acustică este dominantă.
Experiment: După prezentarea pe un ecran a unor litere majuscule pentru o fracțiune scurtă de timp, s-a
solicitat subiecților să și le reamintească . Confuziile mai frecvente implicau litere similare acustic precum: F cu S, V
cu Z și nu litere similare vizual precum: P cu R, C cu G, O cu Q.
Stocarea informaţiei în memoria de scurtă durată: Capacitatea memoriei de scurtă durată s-a
determinat experimental a fi de 7 ± 2 itemi de informaţie Capacitatea memoriei de scurtă durată poate fi crescută
prin organizarea itemilor de informaţie în unităţi cu sens – chunks. Ca urmare, capacitatea memoriei de scurtă
durată este limitată dar variabilă , de exemplu: reducerea numărului de itemi de informație (9 perechi de litere) prin
gruparea lor în unitați cu sens (6 chunks): IB MB MW FB IC IA KG BU SA
IBM BMW FBI CIA KGB USA.

5
 Pă strarea informaţiilor în memoria de scurtă durată este de 18 secunde, de exemplu: reținerea unui număr
de telefon pentru intervalul de timp dintre citirea lui de pe un bilet până la formarea lui. Durata memoriei de scurtă
durată poate fi prelungită prin repetare mecanică (această repetare presupune reintrarea continuă a informației).
Uitarea informaţiilor din memoria de scurtă durată se datorează atâ t estompă rii cât şi interferenţei. În memoria de
scurtă durată interferenţa se datoreză capacită ţii limitate a acesteia, se realizează prin înlocuirea informaţiilor
existente de informaţii noi (retroactivă ).
Reactualizarea informaţiei din memoria de scurtă durată constă într-o reactualizare în serie. Durata
reactualiză rii este direct proporţională cu numă rul de itemi de informaţie. Cu toate acestea reactualizarea este
extrem de rapidă , de exemplu: Este nevoie de 1/25 secunde pentru aducerea unei litere în câmpul conştiinţei.

Memoria de lungă durată: În cazul în care informaţia din memoria de scurtă durată este procesată în
continuare, ea poate fi codificată în memoria de lungă durată , unde poate ră mâ ne pentru o perioadă nedefinită .
Codarea în memoria de lungă durată: În general codarea în memoria de lungă durată este o codare
semantică, informaţiile fiind reprezentate în funcţie de sensul lor. Există însă şi posibilitatea unei codă ri vizuale la
nivelul memoriei de lungă durată . Memoria fotografică s-a evidenţiat la aproximativ 5% dintre copiii şcolari, în
vreme ce la persoanele adulte ea este mult mai rar întâ lnită. Fixarea informaţiei în memoria de lungă durată este
favorizată de repetarea elaborată , nefiind influenţată de repetarea mecanică . Repetarea elaborată constă într-o
procesare mai “adâ ncă ” a informaţiei prin analiza noilor informaţii şi stabilirea de relaţii între aceasta şi
informaţiile existente în memorie.
Stocarea informaţiei în memoria de lungă durată: Capacitatea şi durata memoriei de lungă durată pare
a fi nelimitată . Rata uită rii informaţiilor din memoria de lungă durată este crescută în primele ore după învă ţare,
după care ea scade semnificativ. Mecanismul preponderent al uită rii este interferenţa, interferenţa poate fi atâ t
proactivă câ t şi retroactivă . Interferenţa pare a determina uitarea nu prin înlocuirea şi pierderea informaţiilor ci
prin diminuarea abilită ţii de reactualizare a acestora.
Reactualizarea informaţiilor din memoria de lungă durată se realizează în paralel. Reactualizarea este
facilitată de mai mulţi factori de reactualizare, în absenţa că rora uneori oamenii ar fi incapabili să -şi amintească
unele informaţii. Eficienţa acestor factori respectă principiul specificită ţii codă rii – aceşti factori trebuie să se
potrivească cu unele dintre componentele informaţiilor codate anterior. Exemple:
 Memoria dependentă de context – reactualizarea este maximă în același context spațio-temporal în care
informațiile au fost fixate, de exemplu: În timpul hipnozei amintirea unor evenimente care nu pot fi
reamintite în condiţii obişnuite este explicată prin crearea unui context imaginar spaţio-temporal similar cu
acela în care evenimentele respective s-au derulat.
 Memoria dependentă de stare – reactualizarea este maximă în același context psihologic în care
informațiile au fost fixate, de exemplu: Şoarecii care învaţă un labirint după administrarea unei doze de
morfină îşi amintesc mai uşor labirintul după administrarea unei noi doze de morfină.

1.1.4. Gândirea
Definiţie: Gâ ndirea constă în manipularea mentală a informaţiei reprezentată în memoria de lungă durată
şi în cea de scurtă durată . Aceste informaţii pot fi stocate în memorie în urmă toarele forme:
 concepte
 propoziţii
 modele mentale
 scenarii cognitive
 cuvinte
 imagini

Conceptele:
Definiție: Conceptele sunt unită ţile elementare de informaţie. Un concept constă într-o categorie de
obiecte, situaţii sau idei care întrunesc mai multe proprietă ţi comune.
Tipuri de concepte:
 Conceptele naturale sunt mai imprecis delimitate; nu există un set bine
delimitat de caracteristici definitorii care să stabilească cu certitudine includerea într-un concept natural,
de exemplu: ”struțul” este un element al conceptului ”pasăre”, deși o caracteristică importantă a păsărilor
este faptul că ele zboară (și struțul nu)
 Conceptele artificiale sunt precis definite prin prezenţa sau absenţa unor
anumite caracteristici – aceste caracteristici se numesc atribute, de exemplu: ”cubul” este figura geometrică
care are patru laturi egale și patru unghiuri drepte

6
 Definirea conceptelor: Există două tipuri de definire a conceptelor. Acestea se bazează pe tipurile de
raţionament. Sunt reprezentate de: metoda deductivă – bazată pe raţionamentul deductiv și metoda inductivă –
bazată pe raţionamentul inductiv
 Metoda deductivă: demersul logic este de la general la particular şi definiţia reuneşte
caracteristicile definitorii ale conceptului după care se dau exemple incluse în concept care întrunesc
caracteristicile definitorii.
 Metoda inductivă: demersul logic este de la particular la general şi se dau exemple incluse în concept, se
analizează caracteristicile comune după care acestea sunt reunite în definiţia conceptului.
Învăţarea conceptelor se bazează pe:
 Construirea unei reprezentă ri a prototipului conceptului în memorie: Prototipul este acel element al
conceptului care întruneşte în modul cel mai caracteristic criteriile definitorii, exemple: prototipul pentru conceptul
”fructe” este ”mărul”; prototipul pentru conceptul ”anibiotice” este ”penicilina”.
 Prin testarea ipotezelor, pe baza verifică rii prezenţei sau absenţei criteriilor defiintorii ale conceptului,
uşurinţa înţelegerii şi învă ţă rii conceptului este influenţată de complexitatea criteriilor de definire a
conceptului. Există trei reguli de definire a conceptelor:
 Afirmaţia sau regula unei caracteristici definitorii – conceptul este definit printr-un
singur atribut, de exemplu: un club care permite accesul doar al femeilor
 Regula conjunctivă – conceptul este definit prin întruirea obligatorie a două sau mai
multe atribute, de exemplu: un club permite accesul femeilor cu vârsta peste 18 ani
 Regula disjunctivă – conceptul este definit prin întrunirea fie a unor atribute, fie a altora,
de exemplu: clubul permite accesu fie al femeilor, fie al copiilor cu vârsta sub 14 ani

Propoziţiile (principii):
Definiție: propozițiile, denumite și principii, sunt aserţiuni care stabilesc relaţii între elementele unui
concept sau între două sau mai multe concepte. Principiile care stabilesc relaţii între elementele unui concept:
 Se bazază pe includerea unui element în cadrul unui concept, de exemplu: ”cubul” ete ”un corp
geometric”; ”hepatita virală tip A” este ”o boală infecțioasă”.
 Se bazează pe ierarhizarea conceptelor (“lanţul conceptual”), de exemplu: medicamente ↔
antibiotice ↔ beta-lactamine ↔ cefalosporine ↔ cefuroxim.
 Principiile care stabilesc relaţii între concepte sunt afirmaţii de forma “Dacă CONCEPT 1 atunci
CONCEPT 2”, de exemplu: Dacă pacientul prezintă durere epigastrică atunci este posibil să aibă ulcer gastric.
Propozițiile pot fi adevă rate sau false.

Modelele mentale:
Definiție: modelele mentale sunt formate din un numă r mare de propoziţii. Descriu modul de înţelegere al
unor fenomene fizice sau procese, de exemplu: procesul de redacare al unui text, salvarea lui și imprimare.
Modelele mentale pot fi acurate sau inacurate .

Scenariile cognitive:
Definiție: scenariile cognitive sunt reprezentă ri mentale ale unor secvenţe corespunză toare unor
activită ţi umane familiare, de exemplu: scenariul cognitiv de a intra într-un restaurant pentru a lua masa.
Oamenii traduc adesea conceptele, propoziţiile, modelele mentale şi scenariile cognitive în cuvinte sau
imagini care devin şi ele unită ţi de bază ale informaţiei. Cuvintele şi imaginile sunt elemente care pot fi manipulate
în procesul gâ ndirii, dar deși sunt importante nu sunt necesare pentru gâ ndire!

Raţionamentul:
Definiţie: Raţionamentul este procesul prin care oamenii analizează şi generază argumente după care
stabilesc concluzii. Există trei tipuri de raţionament: silogismele, algoritmii și euristicile.
Silogismele sunt seturi de propoziţii: două premize și o concluzie bazată pe premize. Pentru enunţarea
unei concluzii sunt necesare: atâ t logica procesului deductiv câ t și analizarea valorii de adevă r a premizelor,
exemple sunt premizele (Pisicile sunt mamifere, Mamiferele nasc pui vii) şi concluzia (Pisicile nasc pui vii).
Algoritmii sunt proceduri sistematice care conduc întotdeauna la o soluţie. Soluţia obţinută prin aplicarea
unui algoritm, dacă nu este corectă este suficient de aproape de cea corectă. Exemple: algoritmul de extragere a
rădăcinii pătrate (radical) a unui număr sau algoritmi diagnostici pentru formularea unui diagnostic pozitiv și
realizarea diagnosticului diferențial

7
 Euristicile sunt “scurtă turi mentale” care limitează numă rul de că ută ri pentru gă sirea unei soluţii. Soluţia
oferită de euristici deşi uneori este “greşită ”, este totuşi “acceptabilă ”. Deși euristicile încalcă uneori regulile
gâ ndirii logice, cea mai mare parte a gâ ndirii se bazează pe euristici. Unele dintre cel mai frecvent folosite euristici
sunt:
 Euristica bazată pe fenomenul de ancoră, care estimează probabilitatea unui eveniment prin
ajustarea unei valori iniţiale, de exemplu: estimarea valorii înmulţirii
 1x2x3x...x8 (1x2=2, 2x3=6, 6x4=24 → estimare mai mică)
 8x7x6x...x1 (8x7=56, 56x6 = 300 și ... → estimare mai mare)
 Euristica bazată pe reprezentativitate, care estimează un eveniment ţinâ nd cont de câ t de
reprezentativ este acel eveniment, facâ nd abstracţie de probabilitatea acestuia, de exemplu: diagnosticul unei
afecţiuni rare faţă de cea frecventă ţinând cont de cât sunt de reprezentative simptomele pentru afecţiunea rară.
 Euristica bazată pe accesibilitate, care estimează probabilitatea unui eveniment în funcţie de câ t
de accesibil este acel eveniment în memorie, de exemplu: supraestimarea probailităţii prăbuşirii unui avion datorită
mediatizării intense a acestor tipuri de accidente.

Abiltăţile mintale – inteligența:

Definiţie: Capacitatea de îndeplinire a proceselor mentale complexe de: raţionament, reactualizare,
înţelegere, rezolvare de probleme. Psihologii nu au ajuns la un consens referitor la modul de definire a inteligenţei.
Cu toate acestea, multiple teste menite să evalueze inteligenţa au fost construite. Coeficientul de inteligenţă al unei
persoane (QI) reflectă gradul de devianţă al performanţei subiectului faţă de media performanţelor celor din
acelaşi grup de vâ rstă – acestei medii îi corespunde QI 100. Testele de inteligenţă sunt indicatori cu fidelitate
crescută și au o valoare predictivă bună pentru: sucesul academic sau succesul în activităţi complexe.
Abordări teoretice ale inteligenţei:
 Abordarea psihometrică se bazează pe observaţia că rezultatele obţinute la testele de inteligenţă
sunt pozitiv corelate. Avâ nd în vedere această situaţie, Spearman a concluzionat că toate aceste teste mă soară un
factor general al abilită ţilor mentale pe care l-a numit “factorul g” al inteligenţei. În prezent se considră că “g”
reflectă o colecţie de abilităţi necesare pentru a completa cu succes orice test de inteligenţă .
 Abordarea prin prisma procesării informaţiei se bazează pe identificarea unor corelaţii
pozitive între QI şi capacitatea şi flexibilitatea atenţiei sau între QI şi viteza de procesare a informaţiei (inclusiv
TR).
 Teoria triarhică a lui Sternberg consideră că gâ ndirea inteligentă include trei tipuri de procese
mentale:
 Componentele de performanţă implicate în: percepţia stimulilori, menţinerea
informaţiei în memoria de scurtă durată , reactualizarea informaţiei din memoria de lungă durată , comparare,
calcularea sumelor şi diferenţelor.
 Componentele de achiziţionare a cunoştinţelor sunt implicate în fixarea şi conservarea
informaţiilor noi
 Metacomponentele sunt procesele care controlează componentele de performanţă şi pe
cele de achiziţionare a cunoştinţelor. Sternberg consideră că metacomponentele deţin rolul important în
activită ţile cognitive inteligente.
 Teoria inteligenţei multiple pe lângă rezultatele la teste şi studiile legate de procesarea
informaţiei, este bazată şi pe studii familiale, studii de dezvoltare, biologie, variabile culturale. Gardner consideră
că oamenii sunt echipaţi biologic cu capacită ţi brute pentru mai multe tipuri de inteligenţă care pot funcţiona cu un
oarecare grad de independenţă şi specificitate:
 Lingvistică – abilită ți de comunicare și de creație literară (exemple: oratori sau autori ale
unor creații literare de valoare)
 Logico-matematică – performanțe în științele exacte (exemple: matematicieni, fizicieni,
chimiști)
 Spaţială – abilitatea de orientare în spațiu (exemple: ghizi turiștici pentru excursii,
salvamontiști)
 Muzicală – performanțe muzicale deosebite, abilitați de creație în domeniul muzicii
(exemple: interpreți, instrumentiști, compozitori)
 Kinestezică – abilitați de coordonare motorie (exemple: sportivi, balerini)
 Personală – abilitatea de a stabilii relații interpersonale (exemplu: organizatori de
reuniuni sociale)

Creativitatea:

8
 Definiţie: Creativitatea este dependentă de gâ ndirea divergentă - gâ ndirea divergentă este abilitatea de a
genera multiple soluţii prin aplicarea a multiple strategii pentru o problemă dată. În contrast, inteligenţa este
dependentă de gâ ndirea convergentă - gâ ndirea convergentă este abilitatea de a aplica logica şi cunoştinţele pentru
a limita numă rul soluţiilor posibile pentru o problemă dată. Deşi creativitatea şi scorurile QI nu sunt înalt corelate,
creativitatea necesită inteligenţă . Mai specific, creativitatea implică :
 expertiză într-un domeniu
 abilită ţi de rezolvare de probleme şi gâ ndire divergentă
 motivaţie pentru creativitate

1.1.5. LIMBAJUL
Elementele limbajului: Limbajul este constituit din cuvinte sau simboluri și reguli pentru combinarea
acestora (gramatică ). Combinațiile cuvintelor su atâ t sintaxă (respectă regulile gramaticale) câ t și semantică
(o semnificație, un sens). Propozițiile sunt alcă tuite din înșiruiri de cuvinte care exprimă relații între idei.
Tipuri de comunicare:
 Verbală (orală , grafică )
 Nonverbală :
 mimică (mişcă ri mimice, expresii faciale, contact vizual)
 pantomimică (postură , gestică, îmbră că minte)
Înțelegerea cuvintelor și propozițiilor: În timpul vorbirii sistemul percetual uman permite percepția
spațiilor dintre cuvinte, chiar dacă aceste spații nu sunt prezente fizic. Sintaxa și semantica, dar și cunoștințele
generale și contextul contribuie la înțelegerea mesajelor verbale. Cunoștințele generale sunt adesea reprezentate
de scenarii cognitive.
Proprietăţile comunicaţionale ale spaţiului:
 Zona intimă între suprafaţa corpului până la 46 cm, accesul e permis doar celor mai apropiaţi
emoţional, în această zonă mesajele au o puternică coloratură afectivă
 Zona personală între 46 cm și 122 cm, evitarea contactului fizic asigură o comunicare verbală
optimă
 Zona socială între 122 și 220 cm, spaţiul personal utilizat în relaţii oficiale, impersonale, asigură o
comunicare verbală clară
 Zona publică peste 360 cm, corespunză toare atunci când ne adresam unui grup mare de oameni,
se menţine între persoane cu statut social diferit

1.2.1. (1.2.2.) AFECTIVITATEA ŞI REACŢIILE AFECTIVE

Definiţie: Afectivitatea – funcția timică – constă în procesele mentale responsabile de tră irea afectivă .
Se disting două variante ale afectivită ții:
 Afectivitatea bazală sau dispoziţia constă în fundalul afectiv, ea caracterizâ ndu-se prin:
 permanenţă : la orice moment dat subiectul prezintă o oarecare dispoziție, inclusiv în timpul
somnului, de exemplu: diminețile când spunem că ”ne-am trezit cu fața la pernă” – este de fapt o
continuare a unei dispoziții negative de pe parcursul ultimei perioade a somnului
 variabilitate: chiar dacă dispoziția este permanentă , ea se schimbă de la un moment la altul, pe
parcursul zilei sau al nopții, exemple: oscilații de la un moment la altul de la bucurie la tristețe, sau
de la calm / relaxare la furie
 valenţă pozitivă sau negativă : dispoziția poate fi pozitivă ”sunt bine dispus” sau negativă ”sunt
prost dispus”, exemple:
 dispoziție pozitivă : veselie, senzație de energie, caracter sociabil, caracter
vorbăreț, spirit de inițiativă
 dispoziție negativă : tristețe, izolare, senzație de oboseală, caracter tăcut, lipsă de
inițiativă
 Afectivitatea elaborată sau reacţiile afective sunt ră spunsuri afective determinate de anumiţi stimuli
sau de anumite situaţii. Reacţiile afective se suprapun dispoziţiei, între reacţiile afective şi dispoziţie existâ nd o
relaţie bidirecţională. Astfel, dispoziţia modulează reacţiile afective, iar reacţiile afective, la râ ndul lor, influenţează
dispoziţia.
Exemple:
 relația dispoziție → reacții afective: o dispoziție de valență negativă determină emoții negative de tipul
deznădejdei, disperării sau furiei

9
  relația reacții afective → dispoziție: dacă avem o dispoziție pozitivă și avem o experiență negativă (de
exemplu ne împiedicăm și cădem), datorită unei reacții afective negative (furie) dispoziția se schimbă în una
negativă (precum rușine, ciudă)
În funcţie de durată şi intensitate se disting mai multe tipuri de reacţii afective:
 afectul - este caracterizat prin durată de ordinul secundelor şi intensitate crescută , de exemplu: izbucnirile
de furie caracteristice persoanelor impulsive
 emoţii - :are durată de ordinul minutelor sau orelor şi intensitate variabilă , de exemplu: frica înainte de a
intra la un examen greu
 sentimentul - are durată de ordinul lunilor sau anilor, intensitatea fiind de asemenea variabilă , de
exemplu: sentimentul de izolare din primele luni ale facultății (colegi noi, oraș de rezidență nou, despărțirea
de membrii familei)
 pasiunea – durează toată viaţa, avâ nd intensitate crescută , de exemplu: dragostea față de partenerul de
viață

Emoțiile:
Definiție: Emoția este o stare tranzitorie, cu valență , tră ită ca o experiență personală , cu o anume
intensitate, fiind generată în parte de evaluarea cognitivă a unei situații, și însoțită de ră spunsuri fizice.Emoțiile
sunt definite de 6 caracteristici:
 Emoțiile sunt stări tranzitorii, o emoție are o durată de ordinul minutelor / orelor după care ea este
înlocuită de alte emoții
 Tră irile emoționale au valență pozitivă sau negativă, starea emoțională poate influența motivația
individului:
 oamenii tind să facă lucruri care le aduc bucurie sau satisfacție
 oamenii evită lucrurile care le cauzează durere, anxietate sau tristețe
 Emoțiile sunt experiențe personale, nu acțiuni. Datorită caracterului lor subiectiv uneori emoțiile sunt
amestecate și chiar contradictorii, denumirea și descrierea lor verbală putâ nd fi dificilă . Emoțiile trebuiesc
diferențiate de comportamente, ele sunt experiențe proprii. Acțiunile sunt inițiate de individ, pe câ nd experiențele
sunt tră ite de individ, de exemplu: mâncatul este o acțiune, dar foamea este o experiență personală
 Emoțiile provin în parte din evaluarea cognitivă a unei situații deși emoțiile nu pot fi determinate în
mod conștient interpretarea personală a situației poate modifica reacția emoțională corespunză toare acesteia, de
exemplu: vederea unui leu produce emoții diferite, în funcție de perceperea lui ca un animal de casă îmblânzit sau ca
o bestie sălbatică, înfometată.
 Emoțiile sunt însoțite de răspunsuri fizice înnăscute și învățate, de exemplu: când ești surprins, vei
deschide larg ochii și vei căsca gura
 Emoțiile variază în intensitate, o lipsă totală de emoții ar face dificilă sau chiar imposibilă funcționarea
normală în orice situație, dar o prea multă implicare emoțională poate cauza probleme precum: lipsă de
concentrare și de ordonare a gâ ndurilor.
Emoțiile și sistemul nervos vegetativ: Ră spunsurile fiziologice care fac parte din experiențele
emoționale sunt generate de sistemul nervos vegetativ (SNV). Acest sistem controlează activitatea tuturor
organelor, permițâ nd corpului să ră spundă nevoilor cauzate de mediu într-un mod coordonat. Activitatea
sistemului nervos vegetativ nu este conștientă , dar poate fi detectată indirect. Datorită naturii involuntare a
reacțiilor vegetative care însoțesc sentimentele de vinovă ție, poligrafele (instrumente care mă soară reacțiile
fiziologice) au fost folosite pe post de detectoare de minciuni. Cu toate acestea, nu există niciun tipar specific de
reacție psihologică care însoțește minciuna în mod cert.
Emoțiile și sistemul nervos central: Diferite pă rți ale sistemului nervos central ar putea fi implicate în
diferite emoții și aspecte ale tră irii emoționale. S-au identificat anumite zone cerebrale care par a fi responsabile
pentru sentimentele de plă cere sau durere din emoții.
Reacțiile emoționale sunt dependente de sistemul limbic și sunt integrate de că tre conexiunile limbice ale
hipotalamusului, septului, hipocampului si amigdalei care la râ ndul lor se afla sub control cortical, în special al
girusului cingulat, al lobilot temporal si frontal (regiunea prefrontală ).
 Girusul cingulat este o verigă importantă în mecanismul afectivită ții. S-a descris o cale anatomică de
nuclei vagali în regiunea cingulată anterioară care trece prin hipotalamusul anterior și regiunea septală .
Datorită unor posibile conexiuni cu sistemul simpatic, acest traiect ar reprezenta o cale prin care factorii
emoționali pot influența motricitatea, tonusul și comportamentul.
 Talamusul ar putea putea fi implicat în manifestarea motorie și exprimarea emoțiilor. Nucleul dorso-
median al talamusului are strâ nse conexiuni anatomice cu hipotalamusul și cortexul prefrontal.

10
  Hipotalamusul a fost privit ca sediul principal al emoțiilor. Hipotalamusul joacă un rol evident  și complex
în elaborarea proceselor afective fiind în legă tură cu structurile nervoase din vecină tate – pă rti ale
sistemului limbic :
 stimularea electrică a hipotalamusului caudal provoacă accese de furie și agresivitate
 leziunile hipotalamice se manifestă prin tulbură ri emoționale negative de tipul fricii, terorii,
furiei, anxietă ții sau stă ri emoționale pozitive cum ar fi buna dispoziție, tendința la glume
 Septul este direct implicat în integrarea unor reacții emoționale înnă scute:
 regiunea septală exercită un efect inhibitor asupra comportamentului ce apare în relație cu
diferite emoții
 tumorile de sept și ale structurilor adiacente determină iritabilitate cu izbucniri de agresivitate și
emoții necontrolate
 Zona limbică rinencefalică are conexiuni în dublu sens cu hipocampul, zonele septale, hipotalamusul și
amigdala.
 stimularea rinencefalului produce reacții de frică, curiozitate și spaimă care sunt însoțite de
activarea sitemului nervos vegetativ simpatic.
 Cortexul, în special cortexul prefrontal (dar și ralte regiuni corticale de la nivelul cortexului frontal și
temporal) este implicat în interpretarea cognitivă a situației, necesară pentru a conceptualiza
(recunoaștere și denumire) emoția.

Comunicarea emoțiilor: Pentru oameni, mișcă rile mimice și expresia facială joacă rolul primar în
comunicarea emoțiilor.
 Exprimări înnăscute ale emoțiilor: Darwin a sugerat că anumite expresii faciale ale emoției sunt
înnă scute și universale și că aceste expresii s-au dezvoltat întrucâ t comunică starea emoțională a subiectului. Unele
expresii faciale ale emoției par a fi, într-adevă r, înnă scute: de exmplu: bebelușii orbi zâ mbesc câ nd sunt fericiți și
plâ ng câ nd îi deranjează ceva. Anumite mișcă ri faciale sunt universal asociate cu anumite emoții, de exemplu: o față
abă tută este asociată tristeții.
 Aspecte sociale ale exprimării emoționale: Multe exprimă ri emoționale sunt învă țate. Drept
urmare, aceeași emoție poate fi exprimată în diferite moduri, în funcție de cultură . Mai ales în situații ambigue,
expresia facială a altor persoane poate fi o sursă vitală de informație care să ne ajute în alegerea comportamentul
adoptat față de aceste persoane. Pe mă sură ce cresc, copii învață expresiile faciale asociate diverselor emoții care
sunt adecvate culturii lor. Aceste expresii constituie cultura emoțională a individului. Chiar și la maturitate, o
schimbare a rolului social sau profesional ar putea necesita învă țarea unor noi moduri de exprimare emoțională .
 Exprimarea facială a emoțiilor și creierul: Mișcă rile faciale voluntare și expresiile faciale
involuntare sunt controlate de pă rți diferite ale creierului. Emisfera cerebrală dreaptă și cea stâ ngă joacă oarecum
roluri diferite în exprimarea emoțională :
 zonele frontale drepte sunt activate în cazul tră irii emoțiilor negative
 zonele frontale stângi sunt activate în cazul tră irii emoțiilor pozitive
Cu toate acestea, emisfera dreaptă pare să joace rolul principal atâ t în exprimarea facială a emoției (partea
stâ ngă a feței are mai multă expresivitate la adulți), câ t și în perceperea emoției. Suprimarea emoțiilor la adulți a
fost explicată ca fiind datorată unei comunică ri reduse între emisferele cerebrale.

1.3.1. MOTIVAȚIA

11
Definiție: Motivația se referă la factorii care asigură inițierea, orientarea, intensitatea și persistența
comportamentului.
Sursele motivației:
 Factori biologici: nevoia de mâ ncare, apă, reglare a temperaturii corporale
 Factori cognitivi: Oamenii se comportă deseori într-un anume fel datorită posibilită ților pe care le
întrevă d și datorită anticipă rii reacțiilor celor din jur.
 Factori emoționali: Panica, frica, furia, iubirea și multe alte emoții pot genera comportamente variind de
la altruism la crimă brutală .
 Factori sociali: Oamenii reacționează la pă rinți, frați, prieteni, profesori, televiziune și alți asemenea
factori. Influențele combinate ale acestor factori sociali au un efect profund asupra aproape fiecă rui aspect al
comportamentului uman.
Tipuri de motive:
 Pentru început, distingem motivele înnăscute (în mare parte factori biologici și emoționali) de motivele
învățate (îndeosebi factori cognitivi și sociali), exemple:
 înnăscute: senzația de sete care generează ingestia de lichide
 dobândite: nevoia de bani care motivează angajarea pe un post renumerat mai consistent
 În al doilea râ nd, distingem motivele interne (factori biologici, cognitivi și emoționali) de motivele
externe (factori sociali), exemple:
 interne: senzația de foame care generează comportamntul alimentar
 externe: teama de a nu fi pus absent care determină prezența la curs
 În al treilea râ nd, distingem motivele inconștiente (factori biologici și emoționali) de motivele conștiente
(factori cognitivi și sociali), exemple:
 inconștiente: scăderea glicemiei care determină comportamentul alimentar
 conștiente: interes pentru a învăța care determină prezența la curs
Perspective teoretice ale motivației: Fiecare teorie s-a axat pe una din cele patru surse ale motivației. Nu
există o teorie individuală care să ne pună la dispoziție o explicație completă a felului în care se comportă oamenii.
Teoria instinctelor: Această teorie sugerează prezența unor tipare înă scute pentru comportamente specifice care
se manifestă automat în condițiile prezenței unui anumit stimul (factori biologici), exemple de instincte: alimentar,
de agresivitate, de afirmare de sine, de reproducere, de gregaritate.
Teoria homeostatică: Susține că , atunci câ nd homeostazia este deranjată , o nevoie ia naștere, care produce un
impuls spre a reface homeostazia. Biologia creează impulsurile primare, dar oamenii sunt de asemenea motivați de
impulsurile secundare care sunt învă țate. Secvențe corespunză toare teoriei homeostatice:
Tulburare homeostatică – echilibrul pierdut
↓
Nevoie – tulburare biologică Exemplu:
↓ Nevoie – Scăderea glicemiei
Impuls – stare psihologică care dă naștere motivației ↓
pentru a satisface nevoia Impuls – Foame
↓ ↓
Comportament – satisface nevoia și reduce impulsul Comportament – Ingestia de alimente
↓ ↓
Homeostazie – echilibrul redobâ ndit Normalizarea glicemie
Teoria activării: Oamenii sunt motivați să mențină un nivel optim de activare. Oamenii, în general, se simt cel mai
bine și funcționează cel mai bine câ nd sunt la nivelul de activare optim. Mecanisme inconștiente asigură atingerea
nivelului de activare optim specific fiecă rui comportament. Relația dintre eficiența funcționă rii și nivelul de
activare:

12
 120
100
80
60
40
20
0

Teoria orientării către scop: Oamenii sunt motivați să se comporte într-un anume fel atunci câ nd se așteaptă ca
acest comportament să aibă consecințe valoroase pentru ei.
Teoria reacțiilor opuse: La baza acestei teorii se află două presupuneri:
 orice reacție inițială după un anumit comportament este urmată de o reacție opusă
 prin repetarea comportamentului, reacția inițială se reduce în intensitate în vreme ce reacția opusă devine
mai intensă .
Exemplu: comportamentul adictiv / dependent: prima expunere la heroină produce o senzație de moment plăcută,
intensă (euforie, relaxare) urmată de un sentiment ușor neplăcut de abstinență asociat cu dorința de a lua o nouă
doză (disconfort fizic și psihologic). După utilizarea repetată a drogului, reacția inițială devine mai puțin intensă, iar
reacția de abstinență are loc mult mai rapid, devine mai intesă și durează mai mult – situație care ar explica
perpetuarea consumului heroinei.
Ierarhizarea motivelor: Maslow propune o organizare a motivelor pe nivele ierarhice, în funcție de elaborarea
lor. La nivelurile de bază (I și II – nevoi primare) se regă sesc majoritatea persoanelor. Pe mă sură ce se urcă la
niveluri ierarhice superioare, un numă r din ce în ce mai mic de persoane ating aceste niveluri (nivelurile III, IV și V
– nevoi secundare).

Ierarhia nivelurilor:
 Nivel I – nevoi fiziologice: constau în satisfacerea nevoilor necesare supraviețuirii (nevoia de oxigen, de
alimente și lichide, de somn și repaus, de statisfacerea instinctului sexual)
 Nivel II – nevoia de securitate: nevoia de protecție, de apă rare, dar și nevoia de ”siguranță a zilei ce
mâ ine” (asigurarea de posibilitatea satisfacerii nevoilor fiziologice și în viitor)
 Nivel III – nevoi sociale: nevoia de a stabili relații sociale, de a aea prieteni, de a-și întemeia sau menține o
familie, de a se simții acceptat într-un grup social
 Nivel IV – nevoia de stimă de sine: nevoia de a fi respectat de cei din jur, de avea un statut social, de a ți
se recunoscute meritele și realiză rile de cei din jur
 Nivel V – nevoi de autoactualizare (autorealizare în sens creativ, spiritual): nevoia de a atinge
potențialul maxim, că utarea și tră irea cu staisfacție a experiențelor deosebite ”de vâ rf”, centrarea pe
creativitate, senzația de auto-împlinire

13
 II.1. CONŞTIINŢA

Definiție: Conștiința constă în realizarea (în sens perceptiv şi nu comportamental) propriilor percepţii,
gâ nduri şi sentimente. Câ mpul conştiinţei este în mare parte superpozabil cu percepţiile, gâ ndurile şi tră irile
afective care pot fi verbalizate. Se disting în principal două variante ale conştiinţei: conştiinţa allopsihică şi
conştiinţa autopsihică :

 Conştiinţa allopsihică este reprezentată de percepţia mediului înconjură tor şi a anturajului, dar şi de
orientarea în timp şi spaţiu.
 Conştiinţa autopsihică se referă la percepţia propriei persoane, avâ nd un caracter autobiografic.

Conştiinţa are două stări fiziologice: starea de veghe şi somnul.

Somnul:

Definție: somnul este o stare fiziologică de îngustare a conştiinţei. Conștiința nu este abolită (pierdută în
totalitate), fapt care explică posibilitatea povestirii (verbaliză rii) viselor și a emoțiilor generate de acestea.

Tipuri de somn:

 Somnul lent, se mai numeşte somn non-REM, ocupă cea mai mare pondere a duratei somnului
(aproximativ 4/5 din durata totală de somn), asigură odihnirea pe plan fizic, obiectiv subiectul este imobil, prezintă
bradipnee şi bradicardie
 Somnul paradoxal, se mai numeşte somn REM, ocupă o pondere redusă din durata totală a
somnului (restul de 1/5), asigură în principal odihna pe plan psihic, este somnul cu vise, obiectiv subiectul prezintă
mişcă ri oculare rapide (REM – Rapid Eye Movements), este uşor agitat, prezintă tahipnee şi tahicardie, la bă rbați,
în mod fiziologic, apare erecția

Dinamica somnului pe parcursul nopţii: Adormirea se face printr-o perioadă de somn lent. Pe
parcursul nopţii perioadele de somn lent alternează cu cele de somn paradoxal. Perioada de somn lent urmată de
perioada de somn paradoxal delimitează un ciclu de somn. Pe parcursul nopţii se succed 4 – 5 cicluri de somn. În
paralel cu derularea somnului, perioadele de somn lent se scurtează progresiv (de la sproximativ 90 min – prima
perioadă de somn lent, la aproximativ 30 min – ultima perioadă de somn lent) în vreme ce cele de somn paradoxal
cresc în durată (de la aproximativ 1-2 min – prima perioadă de somn paradoxal la aproximativ 30 min – ultima
perioadă de somn paradoxal). Trezirea spontană se realizează spre sfâ rșitul ultimei perioade de somn paradoxal.

Aspecte legate de calitatea somnului: Somnul întrerupt nu este la fel de odihnitor întrucâ t la fiecare
trezire se reia dinamica fiziologică a somnului cu perioade lungi de somn lent și perioade scurte de somn
paradoxal. În condiții de reducere a duratei somnlui, după câ teva zile / să ptă mâ ni intră în acțiune un mecanism de
adaptare care asigură durata normală de somn paradoxal, scurtarea fă cându-se prin reducerea duratei somnului
lent. Acest fapt asigură un nivel corespunză tor de odihnă pe plan psihic (rolul principal al somnului). Toate
medicamentele hipnotice (medicamente folosite pentru inducerea / menținerea somnului) prelungesc perioadele
de somn lent, fă ră a influența perioadele de somn paradoxal. Acest fapt explică de ce somnul fiziologic este mai
odihnitor decâ t cel indus medicamentos.

II.2. TEMPERAMENTUL

Temperamentul este constituit din particularită ţile înnă scute de reactivitate motorie şi afectivă. Aceste
particularită ţi se validează în parte chiar imediat după naştere.

14
 II.3. CARACTERUL

Caracterul este reprezentat de modalită ţile comportamentale şi expresive constante, care determină stilul
acţiunilor şi atitudinilor fă câ ndu-le, în consecinţă , predictibile pentru sine, dar şi pentru cei din jur. Caracterul se
constituie prin procese de învă ţare.

II.4. PERSONALITATEA

Atâ t temperamentul câ t şi caracterul sunt incluse în personalitate. Temperamentul este partea înnă sctă a
personalită ţii iar caracterul partea dobâ ndită.

Definiție: Personalitatea este reprezentată de caracteristicile psihologice (cognitive, afective şi conative),

comportamentale și biologice durabile prin care fiecare persoană se diferențiază de restul ca fiind individual.
Personalitatea are două atribute esențiale: unicitatea / identitatea. Ele sunt intercorelate.

 Unicitatea: personalitatea indivizilor este diferită – nu există două personalită ți identice

 Identitatea: personalitatea, ca și caracteristică individuală , este o ”carte de identitate psihologică”.

Evaluarea personalității:

 Observaţia: constă în observarea comportamentului; comportament care este considerat ca

expresie a personalită ții. Este metoda de evaluare folosită în viața de zi cu zi, de exemplu: dacă un coleg este
obraznic cu asistentul de grupă, cei mai mulți vor spune ”este un nesimțit” – trăsătură a personalității acestuia
 Interviul: este o discuție cu subiectul evaluat. Este metoda de evaluare folosită în practica
medicală . Există două variante de interviu:
 Structurat: ese constituit din întrebă ri prestabilite – ”întrebă ri test” (aceleași întrebă ri
sunt adresate fiecă rui subiect), de exemplu: anamneza – întrebările vizează: motivele internării, antecedentele
familiale, antecedentele personale fiziologice și patologice, condițiile de viață și de muncă și istoricul bolii
 Nestructurat: este o discuție liberă cu subiectul evaluat solicitâ nd opinii personale despre
diverse subiecte (politică , cultură , societatea contemporană, etc.)
 Semistructurat: după cîteva întrebă ri prestabilite, discuția devine liberă , la fel cu cea din
cazul interviului nestructurat. Este metoda folosită pentru evaluarea personalită ții în practica medicală .
 Testele de personalitate:

 Teste obiective: întrebă ri cu două sau mai multe variante de ră spuns

 Teste proiective: interpretarea unor stimuli ambigui, ordonare, construcţie sau de desen

Factorii formatori ai personalităţii:

Predispoziţiile genetice: Existența unor factori de natură genetică este susținută prin:

 Studii pe gemeni – Rata de concordanţă MZ (gemeni monozigoți – au material genetic identic) > Rata
concordanţă DZ (gemeni dizigoți – au material genetic diferit), în ceea ce privește caracteristicile
personalită ții.
 Studii pe copii adoptaţi – Asemă nare pă rinţi biologici > Asemă nare pă rinţi adoptivi, de exemplu: Tellegen
în 1988 descrie un caz: Pereche de gemeni monozigoți separaţI la vârsta de 5 săptămâni care se reîntâlnesc la
vărsta de 39 ani: conduceau Chevrolete, fumau aceeaşi marcă de ţigări - Chesterfield, divorţaseră de o femeie
numită Linda, se recăsătoriseră cu o femeie numită Betty, aveau fii pe care i-au botezat James Allan, aveau
câini golden retriever pe care i-au numit Toy, împărtăşeau aceleaşi hobby-uri, lucrau ca ajutor de şerif.

Validarea acestor predispoziţii genetice este determinată de interacțiunea cu mediul și cu elementele sale
prin procese de învă țare.

15
 Paradigme explicative ale personalităţii: În funcție de ideea de la care pornesc există mai multe
teorii care încearcă să explice personalitatea. Fiecare teorie prezintă un model explicativ al personalită ții, un model
de dezvoltare, și ulterior o explicație a comportamentului anormal, respectiv o variantă de intervenție
psihoterapeutică pentru corectarea comportamentului dezadaptativ (anormal).

 Curentul psihodinamic, principalii reprezentanți: Freud, Jung, Adler, Erikson

 Curentul comportamental, principalii reprezentanți: Pavlov, Skinner, Bandura
 Curentul umanist, principalii reprezentanți: Rogers, Maslow
 Curentul biologic, principalii reprezentanți: Allport – tră să turi de personalitate, Eysenk, Costa şi
McCrae, Cloninger – dimensiuni ale personalită ţi

Curentul psihodinamic:

I. Teoria psihanalitică a lui Freud:

Structura personalității: Personalitatea este alcătuită din 3 sectoare:

 id – sectorul inconştient. Este sediul instinctelor primare care ne conferă energia psihică – ne
motivează să acționă m. Ansambul energiei psihice furnizată de totalitatea instinctelor a fost denumită ”libidou”.
Freud considera că dintre toate instinctele există două instincte dominante: instinctul sexual și instinctul de
agresivitate. Id-ul funcționează după ”principiul plă cerii” – satisfacerea imediată a instinctelor ”acum și aici”
 ego – partea executivă a Id. El asigură satisfacerea instinctelor, ținâ nd cont de restricțiile impuse
de cultură și societate. Este partea Id-lui care se poate externaliza, fiind evidentă pe plan comportamental. El
funcționează după ”principiul realită ții”.
 superego - este format din sistemul personal de principii şi valori, apă rute pe parcursul
dezvoltă rii către maturitate. Aceste principii și valori sunt pă rți componente ale personalită ții individului – Freud
spunea că acestea ”sunt internalizate” în personalitate. Superegoul are o structură dihotomică : ce este bine și moral
/ ce este ră u și imoral. Este guvernat de ”principiul moralită ții”

Personalitatea se validează în special prin comportament, comportament care are la bază ”conflictele
mentale interne” denumite de unii autori ”conflicte intrapsihice”. Aceste conflicte sunt generate de confruntarea
celor trei sectoare. Nerezolvarea acestor conflicte ar sta la baza apariției tulbură rilor psihologice la vâ rsta adultă .

Exemple de conflicte:

 conflict id – ego: complexul Oedip din stadiu falic de dezvoltare

 conflict superego – ego: o elevă în clasa a X-a, în urma unei relații cu un băiat mai în vârstă (30
ani), căsătorit, ramâne însărcinată. Aflând acest lucru bărbatul o abandonează. Pentru că nu știe cum se va descurca
singură și nu știe cum vor reacționa părinții tânăra decide să nu păstreze sarcina (ego), deși acest lucru îl consideră ca
fiind un păcat de neiertat și imoral (superego).
Dezvoltarea personalităţii: În modelul lui Freud personalitatea se dezvoltă prin parcurgerea mai multor
”stadii psihosexuale”. Denumirea fiecă rui stadiu psihosexual este dată de centrul plă cerii psihosexuale –
zona corpului a că rei stimularea generează plă cerea sexuală. O alterare a parcurgerii și finaliză rii unui
stadiu a fost denumită ”fixare” în stadiul respectiv (subiectul nu ră mâ ne la nivelul acelui stadiu ci se
dezvoltă în continuare parcurgâ nd și stadiile urmă toare). Această fixare ar determina după Freud tră să turi
specifice ale personaltă ții adultului și predispoziții la boli specifice.
 stadiul oral corespunde primului an de viață , centrul plă cerii sexuale este orificiul bucal,
stimularea se face prin explorarea obiectelor prin intermediul orificiului bucal, fixarea orală - (de exemplu:
interzicerea vehementă de a duce obiectele la gură), tră să turi de personalitate: dependență , predispoziție: fumat,
alcoolism, obezitate
 stadiul anal corespunde celui al doilea an de viață , centrul plă cerii sexuale este orificiul anal,
stimularea se face prin contracția voluntară a sfincterului anal odată cu deprinderea controlului sfincterian, fixarea
anală - (de exemplu: insistența părinților în a începe prea devreme antrenamentul pentru folosirea oliței sau

16
prelungirea excesivă a utilizării scutecelor din comoditatea părinților), tră să turi de personalitate: perfecționism,
obsesie pentru ordine și cură țenie, predispoziție: homosexualitate
 stadiul falic corespunde perioadei de vâ rstă 3 – 5 ani, la această vâ rstă copiii realizează
diferențele anatomice dintre cele două sexe, are o desfă șurară diferită la cele două sexe, fiind crucial pentru
stabilirea identită ții sexuale a copilului pe parcursul dezvoltă rii sale.
 la băieți – ”complexul Oedip”: impulsurile sexuale ale bă iatului sunt orientate spre
mamă ; bă iatul devine gelos pe tată , acesta fiind cel acceptat sexual de mamă ; nutrește față de tată sentimente de
ură și dorește să îl omoare
 la fetițe – ”complexul castrării” dezvoltă sentimente de inferioritate datorită ”pierderii”
organelor sexuale externe ale băieților; mama este acuzată pentru că nu le-a protejat față de această pierdere; încep
să nutrească ură pentru mamă și să se apropie de tată – cel ră mas disponibil
Fixarea falică - tră să turi de personalitate: ambiție excesivă (în special la fete), încă pă țâ nare (în special la
bă ieți), predispoziție: comportament sexual aberant (parafilii) / transexualism
 stadiul genital – ”normalitate ideală”

Modificări ale teoriei lui Freud: Principalele modifică ri aduse teoriei lui Freud sunt urmă toarele:

 renunţarea la o focalizare excesivă pe reprimarea impulsurilor sexuale şi de agresivitate, care

iniţial au fost considerate a deţine rolul esenţial în determinarea comportamentului și în apariţia
tulbură rilor psihologice
 centrarea atenţiei şi pe alte momente ale dezvoltă rii subiectului, şi nu doar pe primii ani de viaţă
 sublinierea importanţei proceselor conştiente, a funcţiilor Ego şi a factorilor sociali şi culturali
II. Jung: Contrazice dominanța universală a instinctelor sexual și de agresivitate. Propune câ teva concepte noi:
 id colectiv: un sector inconștient specific unei anumite colectivită ți – indivizi care prezintă multiple
caracteristici sociale și cultutale comune. În funcție de contextul social și cultural specific dominanța instinctelor
este diferită , fiind corelată cu acest context.
 arhetipuri: scheme preformate ale persoanelor și / sau obiectelor cu care individul este foarte
probabil să intre în contact pe parcursul dezvoltă rii sale, scheme incluse în sectorul inconștient. Aceste arhetipuri
au și un caracter colectiv, în funcție de particularită țile sociale și culturale ale colectivită ții. Pe mă sură ce aceste
scheme prind conținut în urma confruntă rii cu realitatea, ele devin conștiente (trecâ nd în ego sau, mai rar, în
superego).
III. Adler: Consideră că nevoia dominantă din sectorul inconștient este nevoia de autoactualizare – nevoia situată
pe cel mai înalt nivel ierarhic al piramidei lui Maslow.
IV. Erikson: Propune un alt model al dezvoltă rii personalită ții, aceasta parcurgâ nd mai mlte stadii psihosociale.
Fiecare stadiu psihosocial este caracterizat prin aspecte psihologice centrale care constau / generează conflicte
specifice, conflicte care modelează comportamentul și atitudinile individului.

17
 Stadiile dezvoltării psihosociale – teoria lui Erikson

Vârsta Aspecte psihologice centrale Desriere sumară

Anul I ÎNCREDERE VS NEÎNCREDERE Satisfacerea nevoilor de către mamă
Anul al II-lea AUTONOMIE VS RUŞINE / Capacitatea de a-şi exersa voinţa, de a
ÎNDOIALĂ face alegeri şi de a se controla
3 – 5 ani INIŢIATIVĂ VS VINOVĂŢIE Iniţierea activităţilor, satisfacţie
pentru realizări, solicitarea ajutorului
şi îndrumării
6 ani – COMPETENŢĂ VS Dorinţă de a învăţa, curiozitate,
pubertate INFERIORITATE interes pentru multiple sarcini
Adolescenţă IDENTITATE VS CONFUZIE DE Percepţie a propriei persoane ca unică
ROL şi integrată, cu o ideologie personală
Adult tânăr INTIMITATE VS IZOLARE Angajare în relaţii intime
(22 – 40 ani)
Adult PRODUCTIVITATE VS Devotament pentru activitatea
(40 – 65 ani) STAGNARE profesională, pentru binele celorlalţi
Vârstaa III-a INTEGRITATE VS DISPERARE Analiza realizărilor şi sensului vieţii,
acceptarea morţii cu demnitate

Curentul comportamental: Consideră că personalitatea are la bază procesele de învă ţare din
experienţă şi din confruntarea cu mediul şi anturajul. Mecanismele de bază ale învă ţă rii comportamentului sunt:

 Condiţionarea clasică (Pavlov)

 Condiţionarea operantă (Skinner)
 Învă ţarea socială (Bandura)

Curentul umanist: Personalitatea este determinată de modul individual de percepţie a realităţii. Această
versiune personală a realită ţii ghidează comportamentul.

Teoria self-ului (sine-ului) a lui Rogers: Dezvoltarea personalită ţii este determinată de o tendinţă
înnă scută spre auto-actualizare şi modelată de experiențele sociale. Rogers vede auto-actualizarea ca un proces de
dezvoltare care conduce spre atingerea celui mai înalt potențial personal posibil.

Maslow: Consideră că auto-actualizarea ocupă poziţia cea mai înaltă (a V-a) în ierarhia nevoilor umane –
piramida lui Maslow. În funcție de nivelul la care ajung oamenii prin dezvoltare există câ teva caracteristici ale
personalită ții:

 orientare de creştere – atingerea nivelurilor IV și V: persoane energice, pline de inițiativă , dedicate

atingerii scopurilor personale, capabile să minimalizeze lipsurile gă sindu-și satisfacția în experiențe deosebite, ”de
vâ rf”
 orientare deficitară – oprire la nivelurile I sau II: persoane care percept viața ca o corvoadă , plină
de neajunsuri, motiv pentru care sunt astenice, pasive, lipsite de inițiativă .

Curentul biologic:

18
 Trăsăturile de personalitate: Această teorie a apă rut din nevoia de a cataloga diferitele tipuri de
personalită ți patologice pe baza unor caracteristici psihologice comune. Această abordare a fost preluată și în cazul
personalită ții normale generâ nd ”Teoria tră să turilor de personalitate”. La acest moment, teoria tră să turilor de
personalitate avea un caracter pur descriptiv. Confrom acestei teorii personalitatea este alcă tuită din mai multe
caracteristici stabile și durabile denumite ”tră să turi de personalitate”. Fondatorul acestei teorii, Allport, identifică
peste 10.000 termeni care se referă la tră să turi de personalitate. Determină că pentru descrierea unei pesoane în
mod uzual sunt enumerate în medie 7 tră să turi, tră să turi care se validează în comportamentul general. Descrie
două tipuri de tră să turi de personalitate:

 trăsături principale – se validează în o gamă largă de situații (comportamentul general).

Exemple: timiditate, asertivitate, impulsivitate, pesimism
 trăsături secundare – se validează în situații particulare. Exemple: preferința pentru filemele de
dragoste, plă cerea de a mâ nca un anume meniu, preferința pentru o anumită culoare a ochilor / pă rului.

Dimensiunile personalității: Tră să turile de personalitate se grupează într-un numă r limitat și relativ
redus de ”dimensiuni” ale personalită ții Gruparea se face în funcție de o bază genetică şi un substrat neurofiziologic
specific care este comun tră să turilor grupate în aceași dimensiune. S-au propus mai multe modele teoretice:

 Eysenk, fondatorul acestui concept, propune 3 dimensiuni ale personalită ții

 Psihoticism:
Psihoticism crescut: agresivitate, ostilitate, impulsivitate, dispreț față de sentimentele
celorlalți, desconsiderarea normelor sociale

Psihoticism scăzut: blândețe, compasiune, empatie, respectarea normelor sociale

 Extro-introversie – dependentă de starea activare corticală (extroverți scă zut/introverți crescut)

Extroversie: persoane active, vorbă rețe, în că utare permantă a unor activită ți sau situații
sociale noi, inedite

Introversie: persoane retrase, tă cute, rezervate, inactive

 Instabilitate-stabilitate emoţională

Stabilitate emoțională: persoane calme, relaxate

Instabilitate emoțională: pers. îngrijorate, anxioase, cu reacții afective neg. intense (disperare, deznă dejde, depresie)

 Costa și McCrae propun modelul cu 5 dimensiuni cunoscut drept modelul ”big five”. Substratul
neurofiziologic ar fi legat de activitatea unor sisteme de neurotransmitere.
 Neuroticism – sistem serotoninergic

Neuroticism scăzut: persoane calme, relaxate

Neuroticism crescut: pers. îngrijorate, anxioase, cu reacții afective negative intense (disperare, deznă dejde, depresie)

 Extro-introversie

19
 Extroverți: persoane active, vorbă rețe, în că utare permantă a unor activită ți sau situații sociale noi, inedite

Introverți: persoane retrase, tă cute, rezervate, inactive

 Caracter agreabil

Caracter agreabil crescut: persoane tolerante, prietenoase, ”bune la suflet”

Caracter agreabil scăzut: persoane rigide, intolerante, nepreitenoase, ostile

 Caracter deschis

Car. des. cres.: pers. care acceptă cu ușurință noul, se adaptează ușor și repede la schimbare, inovatoare și creative

Car. des. scăz.: pers. conservatoare, țin de tradiții, tiparuri, acceptă greu și se adaptează cu dificultate la schimbare

 Conştiinciozitate – sistem dompaminergic

Conștiinciozitate crescută: persoane ordonate, organizate, își respectă cuvâ ntul dat și termenele propuse

Conștiinciozitate scăz.: pers. delă să toare, leneșe, dezordonate, nu își respectă cuvâ ntul dat și termenele propuse

 Cloninger descrie un model cu 7 dimensiuni pe care le grupează în dimensiuni ale temperamentului – 4 și

dimensiuni ale caracterului – 3. Substratul neurofizilogic este legat de nivelurile de activitate ale neurmediatorilor.
 Dimensiunile temperamentului:
 Că utarea noului: inters pentru explorare, impulsivitate, extravaganță , lipsa interesului
pentru ordine – activitate dopaminergică scă zută
 Evitarea traumei: teamă anticipatorie ,teama de nesigurnață , timiditate, fatigabilite –
activitate serotoninergică crescută
 Dependența de recompensă : sentimentalism, deshidere spre comunicare caldă ,
atașament, dependențã – activitate noradrenergică scă zută
 Persistența: dorință neră bdă toare pentru efort, muncă susținută , ambiție, perfectionism
 Dimensiunile caracterului
 Autodirecționare: responsabilitate, centrare pe scop, plin de resurse, autoacceptare
 Autotranscendența: uituc, identificare transpersonală , acceptare spirituală
 Cooperarea: acceptare socială , empatie, dispus de a oferi ajutor, compasiune

TIPURI DE COMPORTAMENT

Comportamentul instinctual

20
 Definiţie: Instinctele sunt tipare înnă scute pentru comportamente specifice care se manifestă automat în
condițiile prezenței unui anumit stimul, exemple de instincte: alimentar, de agresivitate, de afirmare de sine, de
reproducere, de gregaritate

Comportamentul alimentar: este reglat de mecanisme biologice şi de factori non-biologici.

Mecanisme biologice care reglează comportamentul alimentar:

 factori legaţi de stomac, în condiţii de foame subiecţii resimt „contracţii de foame”. După o masă
consistentă subiecţii descriu senzaţia de „stomac plin”. Cu toate acestea subiecţii cu operaţii cu
rezecţie gastrică totală descriu „contracţii de foame” similare cu cele ale celorlalţi şi continuă să
ingereze cantită ţi similare de alimente.

 factori legaţi de gust, cantitatea de alimente ingerată este mai mare dacă se servesc mai multe
feluri de alimente decâ t dacă se consumă un singur fel.
 factori cerebrali, rolul principal în controlul comportamentului alimentar îi revine
hipotalamusului:

 Nucleii laterali din hipotalamus (”centrul foamei”) declanşează comportamentul

alimentar, adică stimularea electrică a acestora declanşează comportamentul alimentar,
iar rezecţia fibrelor nervoase la nivelul acestor nuclei stopează comportamentul.

 Nucleul ventromedial din hipotalamus (”central sațietății”) inhibă comportamentul

alimentar, deci stimularea electrică a nucleului ventromedial inhibă comportamentul
alimentar, iar rezecţia fibrelor nervoase la nivelul nucleului ventromedial îl declanşează

• factori de semnalizare a foamei, sunt anumiţi factori circulatori ce acţionează la nivel cerebral:

 nivelul glicemiei, o scă dere a nivelului determină iniţierea comportamentului alimentar

 colecistokinina (CCK) care este eliberată din neuroni în hipotalamus după ingestia de
alimente inhibă comportamentul alimentar. Injectarea CCK determină blocarea
comportamentului alimentar, dar induce şi alte stă ri care se asociază în mod normal cu
saţietatea, de exemplu somnolenţa.

Factori non-biologici:

 stimulatori: aspectul şi mirosul unor anumite alimente, obiceiuri alimentare familiale sau sociale,
stresul, de exemplu, în condiţii de stres – precum în sesiunea de examene – cei mai mulţi studenţi
cresc în greutate

 inhibitori: societatea contemporană apreciază persoanele slabe, saţietatea condiţionată se referă

la asocierea unor anumite alimente cu starea de saţietate (mâncărurile consistente, de exemplu:
dulciurile concentrate, mâncărurile cu conținut crescut de lipide), reacţii emoţionale negative (în
episodul depresiv major mulţi pacienţi scad în greutate, uneori cu 10 – 15 kg, în 2 – 3 săptămâni)

Comportamentul sexual: este reglat de factori biologici, reprezentaţi în principal de hormonii

sexuali, dar şi de factori non-biologici.

Rolul hormonilor sexuali:

21
  hormonii sexuali feminini sunt reprezentaţi de: estrogeni (cel mai important – estradiol) şi de
progesteroni (cel mai important – progesteron)
 hormonii sexuali masculini sunt androgenii (cel mai important – testosteron)
 la ambele sexe se pot identifica la nivel circulator atât estrogeni şi progesteroni cât şi androgeni,
numai la femei există un nivel relativ mai crescut al estrogenilor şi progesteronilor, pâ nă câ nd la
bă rbaţi există un nivel relativ mai crescut al androgenilor
Efectul hormonilor sexuali:
 efectul organizaţional, care se validează la nivel cerebral, constă într-o reactivitate individuală
diferită determinată de hormonii sexuali la cele două sexe. Prenatal se stabilesc conexiuni
cerebrale specifice pentru fiecare sex
 efectul activaţional, care se validează pe plan comportamental şi apare în pubertate. Androgenii
deţin rolul crucial în reglarea interesului sexual la ambele sexe, pâ nă câ nd la femei estrogenii
influenţează interesul sexual în mai mică mă sură decâ t androgenii

Factori non-biologici: Dezvoltarea comportamentelor sexuale este bazată pe formarea identită ţii
sexuale şi pe experienţe sexuale timpurii. Atitudinile faţă de comportamentul sexual se schimbă odată cu
schimbarea expectanţelor sociale. Un studiu realizat în 1920 – 1925 a arată t că cei mai mulţi bă rbaţi au declarat că
au prea rar contacte sexuale cu partnerele lor, în vreme ce acestea au declarat că sunt prea frecvente. Un studiu
similar realizat în 1970 – 1972 a ară tat că doar 2% dintre partenere au declarat o frecvenţă prea crecută a
contactelor sexuale cu partenerii lor, în vreme ce 32% au declarat că acestea sunt prea rare.

Comportamentul agresiv este un act destinat să dă uneze unei alte sau propriei persoane.
Agresivitatea este determinată de factori biologici și de factori non-biologici.

Factori biologici:

 Freud considera că agresivitatea este un îndemn biologic instinctiv care se intensifică progresiv și la
un moment dat trebuie eliberat:

 abuz fizic sau verbal asupra celorlalți

 autovă tă mare pâ nă la suicid
 acțiuni acceptabile din punct de vedere social, ca şi exercițiu fizic intens sau câștigarea unui
concurs (de exemplu: ”l-am bătut” la tenis)

 Teoria antropologică susține că factorii genetici creează predispoziții pentru agresivitate și ori de
câ te ori impulsurile agresive și un factor declanșator sunt prezente, un ră spuns agresiv este
declanșat.
 Experiment: Cei mai agresivi membri ai unui grup mare de soareci au fost împerecheați, iar
cei mai agresivi dintre descendenții lor au fost și ei împerecheați. Acțiunea s-a repetat timp de
25 de generații. Ș oarecii rezultați au dat dovadă de o agresivitate extremă . Repetarea situației
cu șoarecii cu cel mai redus nivel de agresivitate a generat animale care refuzau să ră spundă
agresiv și dacă erau atacați
 Studiile pe gemeni crescuți împreună sau separat sugerează faptul că există o componentă
genetică a agresivită ții
 Sistemul nevos central: Septul, hipotalamusul și regiunile adiacente ale sistemului limbic joacă
rolul de stimulare a agresivită ții. Leziuni minore la nivelul amigdalei au redus agresivitatea la
pacienții cu epilepsie, care prezintă în general o agresivitate extremă.
 Factori endocrini: nivelul de testosteron s-a dovedit a fi în corelație cu agresivitatea, pentru că
agresivitatea este mai mare la bă rbați decâ t la femei şi printr-un studiu realizat în Norvegia în care
224 de bă rbați condamnați pentru agresiuni sexuale au fost castrați, fapt care a determinat o
scă dere semnificativă a agresivită ții în relație cu comportamentul sexual. În schimb nu s-a observat
și o scă dere semnificativă a agresivită ții nelegate de comportamentul sexual.
 Neurotransmițătorii: agresivitatea s-a dovedit a fi asociată cu niveluri crescute ale adrenalinei și
noradrenalinei şi niveluri scă zute ale serotoninei.

22
  Reacțiile emoționale: Ipoteza frustrare–agresivitate consideră că există o asociere universală a
frustră rii cu agresivitatea. S-au abordat şi contraargumente oferite de experimente: există situații
în care frustarea s-a asociat cu depresie sau retragere şi ră spunsuri agresive au fost evidențiate și
în absența frustră rii. Viziunea actuală: Frustarea nu determină în mod universal agresivitate, ci o
predispoziție pentru a ră spunde agresiv. Această predispoziție de a ră spunde agresiv la frustrare
este influențată de asocierea unor emoții cu valență negativă la sentimentul de frustrare.
 Nivelul general de activare: Activarea generată de o experiență se poate transfera într-o situație
independentă (fenomenul de ”transfer al excitației”), de exemplu starea de activare generată de o
activitate intensă (fizică sau intelectuală) va determina o sensibilitate crescută la certuri sau
reproșuri favorizând răspunsurile agresive.

Factori non-biologici:

 Teoriile învățării: Deși factorii biologici și chiar instinctivi stau la baza agresivită ții, cea mai mare
parte a comportamentului agresiv poate fi explicată prin teoriile învă ță rii. S-au descris două
mecanisme prin care învă țarea poate determina comportamentul agresiv:

 Unele dintre comportamentele agresive sunt rezultatul învățării observaționale prin

modelare. Modelarea determină adoptarea comportamentului agresiv în general dar și a unor
modalită ți comportamentale diverse de validare a agresivită ții. Efectul vizionă rii TV a
programelor cu violență a fost demonstrat ca determinâ nd o creștere a agresivită ții.

 Alte comportamente agresive sunt învă țate prin condiționare operantă. Executarea
comportamentelor agresive depinde semnificativ de modalitatea în care persoana primește
”recompense” sau ”pedepse” legate de acel comportament.

 Factorii de mediu: vremea – temperaturile ridicate sunt un factor de stres care determinnă
creșterea agresivității, poluarea aerului – aerul cu conținut ridicat de etil-mercaptan sau alți
poluanți urât mirositori determină creșterea agresivității (agresivitatea este mai accentuată în
mediile urbane), zgomotul – în special zgomotele neașteptate și neregulate, aglomerația - Atât
zgomotul cât și aglomerația determină iritabilitate și cresc probabilitatea răspunsurilor de tip
agresiv.

Comportamentul învăţat

Mecanismele de bază ale învăţării sunt: condiţionarea clasică descrisă de Pavlov, condiţionarea
operantă descrisă de Skinner şi învă ţarea socială descrisă de Bandura.

Condiţionarea clasică: formarea ră spunsului condiţionat. Etapele ei:

 Etapa I: SNC → RNC, unde: SNC – Stimul NeCondiţionat (mâ ncare) iar RNC – Ră spuns
NeCondiţionat (secreție salivară ) şi SN → RN, unde: SN – Stimul Neutru (sonerie) iar RN – Ră spuns
Neutru (ră spuns de orientare)
 Etapa a II-a: SNC (mâ ncare) + SN (sonerie) → RNC (secreție salivară )
 Etapa a III-a: SN (sonerie) → RNC (secreție salivară )
 În final: SN → SC – Stimul Condiţionat şi RNC → RC – Ră spuns Condiţionat

Factori care influenţează intensitatea RC:

 Intensitatea SNC: cu cât intensitatea SNC este mai mare cu atât intensitatea RC este mai mare, de
exemplu: copilul mic plânge când vede halatul alb al medicului SNC – injecţie mai mult sau mai puţin
dureroasă, RNC – plâns → RC, SN – halat alb → SC, SC – halat alb → RC – plâns, injecţie dureroasă
(intensitate ridicată a SNC) → RC intens – plânge mai tare
 Modul de asociere a SNC cu SN: intensitate RC maximă dacă SN începe cu câ teva secunde înaintea
SNC, SN şi SNC se termină deodată stfel SN semnalizează apariţia la scurt timp a SNC.

23
 Evoluţia RC în timp:

 Extincţie – dacă SN este prezentat singur de mai multe ori RC dispare

 Revenire spontană – după extincţie, continuarea prezentă rii izolate a SC determină la un moment dat
reapariţia neaşteptată a RC, după care acesta dispare din nou
 Recondiţionare – la reasocierea SC cu SNC după extincţie de 1 – 2 ori (mult mai puţin decâ t în cazul
condiţionă rii inițiale) recondiţionarea apare. Revenirea spontană şi recondiţionarea arată că asocierea
dintre SC şi SNC nu se pierde din memorie.

Condiţionarea operantă: este bazată pe relaţia Comportament – Efect.

Dacă efectul comportamentului este pozitiv – comportamentul este “întă rit”. Poate fi întărit pozitiv
(obţinerea unei “recompense”, de exemplu: obţinerea unei sume de bani după prestarea unei munci) sau întărit
negativ (de evadare, încetarea unei ”pedepse”, de exemplu: administrarea unui antialgic cu reducerea consecutivă
a cefaleei; de evitare, evitarea unei ”pedepse”, de exemplu: prezenţa la curs pentru a nu fi pus absent)

Dacă efectul comportamentului este negativ – comportamentul este evitat, de exemplu: dacă vei fi pus
absent pentru că lipseşti de la curs, data viitoare vei fi prezent.

Factori care influenţează eficienţa condiţionării operant:

 Intervalul de timp dintre comportament şi întărire: cu câ t întă rirea este mai apropiată în timp
de comportament (contingentă ) cu atâ t condiţionarea operantă este mai eficientă

 Valoarea întăririi: cu câ t întă rirea este mai importantă cu atâ t eficienţa condiţionă rii operantă
este mai mare

 Modul de prezentare al întăririlor: continuu (întă ririle sunt prezentate după fiecare
comportament achiziţionat prin condiţionare operantă, de exemplu: după fiecare notă de 10
primeşti 50 RON), intermitent în funcţie de frecvenţă (întă rirea este primită după un numă r fix de
ră spunsuri, de exemplu: un muncitor îşi primeşte salariul după ce produce un număr prestabiit de
piese), intermitent în funcţie de intervalul de timp (întă rirea este primită după un interval
prestabilit de timp, de exemplu: un cadru didactic îşi primeşte salariul o dată pe lună). În cazul
întă ririlor intermitente comportamentul achiziţionat prin condiţionare operantă are rezistenţă
crescută la extincţie, mai ales câ nd întă rirea este intermitentă în funcţie de frecvenţă.

Tipuri de întăriri:

 Înnăscute: prezente de la naştere (moştenite), pozitive (de exemplu hrana, apa) şi negative (de
exemplu reducerea durerii)

 Dobândite: învă ţate pe parcursul dezvoltă rii subiectului, pozitive (de exemplu banii) şi negative
(de exemplu respectarea regulilor de circulaţie pentru a evita o amendă, prezența la curs pentru a nu
fi pus absent)

Pedepsele au eficienţă maximă şi au dezavantajele că sunt lipsite de eficienţă câ nd sunt întâ rziate şi
exclud anumite comportamente nedorite fă ră însă a promova comportamente care ar putea fi
recompensate.

Învăţarea socială

Experimentul “BODO DOLL”:

 Etapa I: Trei grupuri de copii vizionează un film în care un adult agresează pă puşa BODO (”BODO
DOLL”)

24
  Etapa a II-a: După acest film primul grup vede în continuarea filmului cum adultul este recompensat
(primeşte o cutie cu bomboane), al doilea grup vede în continuarea filmului cum adultul este pedepsit
(este arestat de poliţie), al treilea grup vede în continuarea filmului că adultul nu este nici recompensat
nici pedepsit.
 Etapa a III-a: introducerea copiilor în camera de studiu cu pă puşa BODO, copii din primul grup agresează
pă puşa, copii din al doilea grup se joacă frumos cu pă puşa, copii din al treilea grup agresează păpuşa la fel
ca cei din primul grup.
 Concluzii: Învă ţarea socială (denumită şi observaţională ) are la bază două mecanisme:

 Condiţionare vicariantă, care este o condiționare operantă observată – observâ nd consecinţele

comportamentului celorlalţi, comportamentul observat este întă rit sau evitat

 Modelare: este o imitare a unui comportament, influenţată de o motivaţie pentru modelare – cu

câ t modelul este mai atractiv fizic pentru observator cu atâ t modelarea este mai importantă , de
exemplu: în publicitate personajele implcate sunt atractive fizic (actriţe sau manechine sau sportivi)

Condiţii necesare învăţării observaţionale:

 Atenţie: urmă rirea atentă a comportamentuui

 Retenţie: capacitatea de a reţine comportamentul

 Abilitatea de reproducere a comportamentului

 Motivaţia pentru a efectua comportamentul

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Psihologia socială studiază modul în care procesele mentale și comportamentul unui individ este influențat
de alte persoane. De asemenea se studiază procesele mentale și comportamentele specifice unui grup social ca
întreg.

Cogniția socială: procesul mental prin care indivizii îi percep și reacționază la cei din jur.

Compararea socială: O preocupare universală umană este de a se autoevalua continuu. Unele

caracteristici umane sunt mă surabile (de exempplu: înă lțime, greutate) dar cele mai multe nu pot fi cuantificate
(precum: simțul umorului, atractivitatea fizică , bunul simț). Câ nd nu au la dispoziție criterii obiective prin care să
se autoevalueze, oamenii apelează la comparare socială, folosindu-i pe alții drept criterii de evaluare. Persoanele
din proximitate formează grupul de referință . Prin compararea cu aceștia, autoevaluarea caracteristicilor
nemă surabile devine posibilă . Alegerea grupului de referință respectă două particularită ți:

 Persoanele incluse sunt persoane din aceleași cercuri sociale (cu același statut social, cu activită ți, profesii,
posibilită ți materiale, preocupă ri similare), de exemplu: pentru a-și evalua atractivitatea fizică băieții nu se
vor compara cu Brad Pitt iar fetele cu Angelina Jolie, ci cu colegii de grupă sau serie.
 Persoanele incluse sunt inconștient alese astfel încâ t cel ce se evaluează să ”iasă bine”. Acest proces
inconștient și involuntar este important pentru asigurarea și menținerea stimei de sine, necesară pentru o
funcționare personală și socială eficientă .

Normele sociale: reguli de comportament învă țate referitoare la ce este sau nu este permis în diverse
situații. Normele sociale permit oamenilor să își explice și să anticipeze comportamentul celorlalți. Nomele sociale
sunt de două tipuri:

25
  Norme scrise, care sunt consemnate ca legi ale unei comunită ți socio-culturale, se învață conștient și
voluntar, sunt respectate la modul conștient și voluntar şi sunt asociate cu eventuale pedepse în cazul încă lcă rii lor.
Exemple: este interzis să agresăm fizic pe cineva sau este permis să facem contestație dacă ne simțim evaluați
incorrect la un examen.
 Normele nescrise reprezintă ponderea cea mai importantă a regulilor de comportament, sunt învă țate cel
mai adesea implicit (inconștient și involuntar), sunt respectate cel mai adesea implicit (inconștient și involuntar),
nu sunt asociate cu eventuale pedepse în cazul încă lcă rii lor, exemple: dacă vedem o coadă la un magazin ne plasăm
ultimul la rând sau reciprocitatea este o normă cu o influență semnificativă în viața de zi cu zi care se referă la
tendința de a te comporta cu ceilalți într-un mod similar cu modul în care ei se comport cu tine

Tipuri de influenţe sociale: S-au descris mai multe tipuri particulare de influențe sociale.

 Conformarea: schimbarea comportamentului sau a convingerilor pentru a fi în concordanţă cu

grupul, de exemplu: fenomenul autokinetic: senzația că un punct luminos fix se deplasează când este
prezentat în întuneric

 Unui prim grup de studenți i s-a cerut să estimeze distanța de deplasare și să o noteze pe un
bilet. În această situație estimă rile s-au înscris în intervalul 5 – 25 cm. La un al doilea grup de
studenți i s-a cerut să declare cu voce tare, pe râ nd, estimă rile distanței de deplasare. De
această dată estimă rile s-au înscris în intervalul 10 – 15 cm. Solicitâ nd celui de al doilea grup să
noteze pe un bilet de hâ rtie estimarea proprie, s-a observat că majoritatea au schimbat
estimarea față de cea declarată inițial cu voce tare. Concluzii: există două tipuri de
conformare:

 publică, care apare în majoritatea situațiilor şi nu constă într-o schimbare reală a

convingerilor sau comportamentului, această schimbare fiind doar declarată
 propriu-zisă, este mult mai rară , constă într-o schimbare reală a
comportamentului sau a convingerilor
 Complianţa: schimbare a comportamentului sau convingerilor ca urmare a unei cereri explicite.
Tehnici de creștere a complianței:
 tehnica ”piciorului în ușă”: inițial se formulează o cerere acceptabilă , după care se
solicită ”comportamentul țintă ” care este mai greu de acceptat, de exemplu: unui pacient i
se spune că este esențial să respecte un stil de viață sănătos, iar după ce acceptă i se dau
detaliile legate de alimentație, consum de toxice și regimul de activitate fizică
 tehnica ”ușii în nas”: inițial se formulează o cerere inacceptabilă , după care se solicită
”comportamentul țintă ” care este mai ușor de acceptat, de exemplu: unui pacient i se
indică inițial un regim alimentar extrem de restrictiv, după care se renunță la unele dintre
restricții
 Supunerea: schimbare a comportamentului sau convingerilor ca urmare a unei cereri din partea
unei autorită ţi recunoscute. De căutat (facultativ): Experimentul lui Milgram, delegarea
responsabilității şi derogarea reponsabilității

Percepția socială: procesul care ghidează impresiile altora și interpretează motivele de la baza
comportamentului lor.

Prima impresie se formează cu ușurință și foarte rapid. Acest fapt se explică prin utilizarea unor scheme
cognitive preexesistente referitoare la persoane din mediul social. Oamenii apelează adesea la procesul de
”corectare în plus” al schemei: o schemă preexistentă este folosită pentru percepția și interpretarea informațiilor
noi prin adă ugarea acestora. De exemplu: studenții din anul I sunt percepuți pe baza schemei pe care ne-am format-o
când noi înșine eram studenți în anul I adăugând faptul că în majoritate ei sunt mai gălăgioși la cursuri.

Odată formată această impresie se schimbă cu mare dificultate, fapt justificat prin faptul că oamenii au
întotdeauna încredere în acuratețea impresiei lor despre alte persoane, oamenii tind să interpreteze noile
informații astfel încâ t să fie în concordanță cu impresia inițială şi oamenii tind să -și amintească impresia inițială
mai bine decâ t orice corecție care este adă ugată ulterior.

26
 Explicarea comportamentului. Atribuirea: procesul de identificare a cauzelor comportamentului,
inclusiv a comportamentului propriu. Oamenii tind să atribuie comportamentele unor cauze interne sau externe
față de cel ce îl execută .

 Atribuire internă: comportamentul este explicat ca fiind datorat unor caracteristici ale celui
care îl execută, de exemplu: prezența la curs din cauza conștinciozității.

 Atribuire externă: comportamentul este explicat ca fiind datorat unor factori externi,
independenți de caracteristicile celui care îl execută , de exemplu: prezența la curs pentru a nu primi o
absență.

În general stilul de atribuire (atribuirea internă sau externă ) are la bază aplicarea a trei criterii legate de
comportamentul analizat:

 Consensul este gradul în care comportamentul altor persoane este similar cu cel al persoanei în cauză .

 Coerența este gradul în care comportamentul apare în mod repetat într-o anumită situație.

 Distinctivitatea este gradul în care comportamentul este diferit în situații diferite. Exemplu: Tatăl tău
nu-i place deloc de prietenul tău George: Dacă toată lumea crede că George este un golan, comportamentul tatălui
tău are un grad ridicat de consens și ai atribui reacția tatălui tău la ceva extern – probabil ceva despre George. Dacă
oricine altcineva crede că George este cel mai dulce om de pe pământ, răspunsul negativ al tatălui tău ar avea un
consens scăzut și probabil că îl vei atribui intern – legat de ceva despre tatăl tău. Dacă tatăl tău îl invită uneori pe
George la cină și uneori îl dă afară pe ușă, consistența comportamentului tatălui tău este scăzută, comportamentul
tatălui tău este atribuit unei cauzei externe – George face ceva nepoliticos. Dacă tatăl tău se poartă îngrozitor cu toți
prietenii tăi, comportamentul lui față de George are o distinctivitate redusă, care sugerează o cauză internă – legată
de tatăl tău.

Atribuirile sunt de asemenea modelate de prejudecăți atributive, de exemplu diferențe de atribuire

între bărbați și femei:

 În condiții de succes:

 Femei: atribuire extrenă: ”Am avut și eu noroc”

 Bărbați: atribuire internă: ”Era de așterpat la cât sunt eu de capabil”

 În condiții de eșec:

 Femei: atribuire internă: ”Sunt o proastă”

 Bărbați: atribuire externă: ”Am știu că ceilalți sunt invidioși și că vor încerca să îmi pună
piedici”

Atracția interpersonală este influențată de mai multe variabile:

 Apropierea fizică este importantă deoarece permite familiaritatea.

 Situația în care oamenii se întâlnesc este importantă deoarece aspectele pozitive sau negative ale situației
tind să fie asociate cu cealaltă persoană .

 Caracteristicile celeilalte persoane sunt, de asemenea, importante.

 Inițial, atracția este mai puternică pentru cei care sunt cei mai atră gă tori din punct de vedere fizic.

27
  Pentru relațiile pe termen lung oamenii tind să îi aleagă pe cei care au aproximativ același nivel de
atractivitate fizică .

 Atracția este, de asemenea, mai mare atunci câ nd două persoane împă rtă șesc multe atitudini similare.

Dezvoltarea relațiilor intime este caracteristica definitorie a unei relații intime este interdependența. Dezvoltarea
unei relații intime este un proces relativ lent, care depinde în primul râ nd de niveluri din ce în ce mai profunde și
mai largi de ”dezvă luire de sine”. Cele mai importante componente ale unei relații intime sunt afecțiunea și
expresivitatea emoțională , acestea conduc adesea la sentimente de sprijin, coerență și sexualitate.

Dragoste și căsătorie: teoria triunghiulară a iubirii a lui Sternberg sugerează că aceasta este o funcție a trei
componente: pasiune, intimitate şi angajament. În funcție de intensitatea relativă a celor trei componente, există
mai multe tipuri de iubire calitativ diferite:

 iubirea pasională implică pasiunea și intimitatea, de exemplu: filmele clasice americane

 dragostea platonică este marcată de o mare intimitate și angajament, dar puțină pasiune

 dragostea brutală se bazează numai pe pasiune și angajament, de exemplu: cuplurile care recurg la abuzuri
fizice sau sexuale

 iubirea perfectă este cea mai completă, deoarece include un nivel ridicat din toate cele trei componente
(pasiune, intimitate și angajament)

Satisfacția conjugală este mai mare atunci câ nd dezvă luirea de sine este ridicată la ambii parteneri. De asemenea,
este important ca cei doi să perceapă relația ca fiind echitabilă și corectă . Acest lucru permite încrederea și creează
dorința ca fiecare persoană să facă sacrificii pe termen scurt pentru viabilitatea pe termen lung a relației. În cele
din urmă , simpla plă cere și respectul reciproc sunt importante deoarece permit oamenilor să se ocupe eficient de
conflicte și de furie.

Atitudinile: predispoziția de a ră spunde într-un anumit mod pe plan cognitiv, emoțional și comportamental unei
anumite situații.

Componentele atitudinilor: Majoritatea teoreticienilor sunt de acord că atitudinile au trei componente:

 componenta cognitivă este un set de credințe

 componenta emoțională constă într-o tră ire emoțională pozitivă sau negatvă față de obiectul atitudinii

 componenta comportamentală implică un mod de a acționa față de situația în cauză , de exemplu:

atitudinea anti-fumat, componenta cognitivă : ”fumatul este extrem de dă ună tor sănă tă ții”, componenta
emoțională : ”emoții negative declanșate de fumul de țigarete” sau ”reacții negative de respingere față de
fumă tori”, componenta comportamentală : ”militarea împotriva fumatului” sau ”încurajarea fumă torilor
pentru a renunța la fumat”

Formarea atitudinilor: Atitudinile sunt adesea privite ca structuri de informație stocate în memoria de lungă
durată . Unele atitudini sunt învă țate prin mai mute mecanisme: modelare de că tre pă rinți sau colegi, condiționarea
clasică , condiționarea operantă .

Schimbarea atitudinii: Rolul comunicării persuasuve: Schimbarea atitudinii este cea mai probabilă atunci câ nd
sursa unei comunică ri este percepută ca fiind credibilă , demnă de încredere și similară cu cea de sine.

 În general, un mesaj unilateral (doar argumente pro) este mai eficient atunci când audiența este de acord
cu punctul de vedere al vorbitorului, în timp ce un mesaj bilateral (argumente pro și argumente contrare)
este mai eficient atunci câ nd atitudinea publicului este contrară cu cea a vorbitorului.

28
  Schimbarea atitudinii este, de asemenea, mai mare atunci câ nd vorbitorul precizează concluzii explicite.

 Apelurile de frică pot fi extrem de eficiente, dar numai dacă nu sunt prea înfricoșă toare și sunt însoțite de
orientă ri specifice pentru a evita consecințele negative.

 Schimbarea atitudinii este mai mare în râ ndul persoanelor care au un nivel moderat de stima de sine.

 Reactanța psihologică poate determina oamenii să își schimbe o atitudine în direcția opusă celei pe care o
susține vorbitorul.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Etapele de vârstă: Dezvoltarea analizează urmă toarele perioade de vâ rstă :

Perioada de dezvoltare Subetape Vâ rstă
Copilă rie: Noună scut 0 – 28 zile
Sugar 28 zile – 1 an
Copil mic 1 an – 3 ani
Preșcolar 3 ani – 6 ani
Ș colar: 6 ani – 16 ani
Adolescent 16 ani – 20 ani
Maturitate Adult tâ nă r 20 ani – 40 ani
Adult 40 ani – 65 ani
Vâ rsta a III-a peste 65 ani

Dacă aceste perioade de vâ rstă sunt extrem de utile pentru precizarea achizițiilor psihomototii (în special
a primelor subetape ale copilă riei), dezvoltarea diferitelor aspecte psihologice propune anumite perioade de vâ rstă
bazate mai degrabă pe achizițiile psihologice decâ t de perioadele de vâ rstă menționate. Achizițiile psihologice se
vor referi la:

 Dezvoltarea cognitivă
 Dezvoltarea psihosocială
 Dezvoltarea raționamentului moral
Dezvoltarea cognitivă – teoria lui Piaget

După Piaget, informaţiile sunt reprezentate în memorie sub forma unor scheme cognitive. Pe parcursul
dezvoltă rii aceste scheme suferă două tipuri de procese: asimilare şi acomodare. Asimilarea constă într-o ajustare
a obiectului în acord cu schema preexistentă şi are loc atunci câ nd nu există discrepanţe semnificative între schema
existentă şi obiect. Acomodarea constă într-o ajustare a schemei la obiect, atunci câ nd diferenţele dintre schema
existentă şi obiect sunt semnificative. Ca rezultat, pe lâ ngă schema iniţială se generează o schemă nouă. Piaget
consideră că dezvoltarea cognitivă se realizează printr-o secvenţă fixă de stadii.

 Stadiul senzorimotor: de la o activitate exclusiv reflexă, în acest stadiu se formează reprezentă ri mentale
complexe ale obiectelor şi acţiunilor. Finalul acestui stadiu corespunde achiziţiei principiului obiectului
permanent – obiectul există în continuare şi după ce el dispare din câ mpul vizual al copilului, de exemplu:
copilul caută o jucărie după ce aceasta este acoperită cu păturica. Acest stadiu corespunde vâ rstei de nou-
nă scut şi sugar: 0 – 1 an.
 Stadiul preoperaţional: Copilul îşi dezvoltă abilită ţi în manipularea simbolurilor, fapt care oferă
posibilitatea achiziţionă rii limbajului (înlocuirea obiectelor cu cuvinte). Gâ ndirea este intuitivă şi
egocentrică. Acest stadiu corespunde vâ rstei de 1 – 6 ani.
 Stadiul operaţiilor concrete: Se caracterizează prin posibilitatea efectuă rii de operaţii logice cu obiecte
concrete. Finalul stadiului preoperaţional şi debutul stadiului operaţiilor concrete este marcat de
achiziţionarea principiului conservă rii. De exemplu: volumul unui lichid rămâne acelaşi indiferent de forma

29
 vasului în care acesta este turnat (un vas cilindric cu aria bazei mare în care nivelul lichidului este redus
versus un vas cilindric cu aria bazei mică în care nivelul lichidului este ridicat). Acest stadiu corespunde
perioadei cuprinse între 6 şi 14 ani. Abilităţile cognitive câ ştigate în acest stadiu permit iniţierea
procesului de şcolarizare al copilului.
 Stadiul operaţiilor formale debutează după vâ rsta de 14 ani. Apare şi se dezvoltă gândirea abstractă .
Adepţii teoriei lui Piaget au preluat reperele principale ale stadiilor sus-menţionate, subliniind însă faptul
că dezvoltarea nu este un proces care se desfă şoară în trepte ci unul continuu, ca o linie continuă
ascendentă .

Dezvoltarea psihosocială: Erikson propune un model al dezvoltă rii personalită ții, aceasta parcurgâ nd
mai multe stadii psihosociale. Fiecare stadiu psihosocial este caracterizat prin aspecte psihologice centrale care
constau / generează conflicte specifice, conflicte care modelează comportamentul și atitudinile individului.

Stadiile dezvoltă rii psihosociale – teoria lui Erikson:

Vâ rsta Aspecte psihologice centrale Desriere sumară

Anul I ÎNCREDERE VS Satisfacerea nevoilor de că tre mamă

NEÎNCREDERE

Anul al II-lea AUTONOMIE VS RUŞ INE SAU Capacitatea de a-şi exersa voinţa, de a face alegeri şi de a se controla
ÎNDOIALĂ

3 – 5 ani INIŢ IATIVĂ VS VINOVĂŢ IE Iniţierea activită ţilor, satisfacţie pentru realiză ri, solicitarea ajutorului

6 ani – pubertate COMPETENŢĂ VS Dorinţă de a învă ţa, curiozitate, interes pentru multiple sarcini
INFERIORITATE

Adolescenţă IDENTITATE VS CONFUZIE DE Percepţie propriei persoane ca unică şi integrată , cu o ideologie personală
ROL

Adult tâ nă r INTIMITATE VS IZOLARE Angajare în relaţii intime

(22 – 40 ani)

Adult PRODUCTIVITATE VS Devotament pentru activitatea profesională, pentru binele celorlalţi

STAGNARE
(40 – 65 ani)

Vâ rsta III-a INTEGRITATE VS DISPERARE Analiza realiză rilor şi sensului vieţii, acceptarea morţii cu demnitate

Dezvoltarea raţionamentului moral: Studiind un eșantion mare de persoane cu vâ rste diferite,

Kohlberg descrie 6 stadii de dezvoltare ale raționamentului moral – ce este bine, corect sau moral

Stadii de dezvoltare ale raționamentului moral – teoria lui Kohlberg:

30
 Stadiul Criterii pentru analiza moralităţii

I Supunere şi evitarea pedepsei din partea unei autorită ţi

II Încheierea unei înţelegeri care poate aduce un beneficiu

III Intenţia de a-i mulţumi pe alţii şi de a obţine aprobarea acestora

IV A-ţi face datoria respectâ nd regulile şi ordinea socială

V Respectarea regulilor şi a legilor recunoscâ nd însă faptul că acestea au anumite limite

VI Urmă rirea principilor etice universale precum dreptate, reciprocitate, egalitate şi respect
pentru viaţă şi drepturile omului

Caracteristici psihologice ale principalelor grupe de vârstă:

 Copilăria: 0 – 16 ani: Interacţiunile sociale timpurii oferă posibilitatea dezvoltă rii primelor
expresii emoţionale (bucurie, supă rare). Temperamentul prezent de la naştere se modelează în funcţie de cererile
şi aşteptă rile pă rinţilor. Consecutiv apare o conturare a tră să turilor prin modelarea caracteristicilor
temperamentale. Ataşamentul apare în primele 6 – 7 luni de viaţă . Atitudinea responsivă sau rejectivă a pă rinţilor
generează copilului sentimentul de siguranţă respectiv nesiguranţă . Pe baza relaţiilor cu pă rinţii copilul
achiziţionează stilurile de socializare: permisiv sau autoritar. Relaţiile cu alţi copii stau la baza legă rii primelor
prietenii bazate pe sentimente şi nu pe motivaţii de natură materială (jucă rii, bomboane, etc.). Abilită ţiile sociale
apar odată cu creşterea competenţelor sociale. Astfel copilul începe să înţeleagă şi să interpretreze semnalele
emoţionale şi situaţiile sociale. Totodată el achiziţionează normele şi rolurile sociale.
 Adolescenţa: 16 – 20 ani este perioada unei contradicţii între modifică rile fizice şi modifică rile
psihologice. (Adolescentul este: „o minte prea mică într-un corp prea mare”). Această perioadă se caracterizează
prin oscilaţii afective accentuate şi variaţii ale stimei de sine. În mod caracteristic apar conflicte cu pă rinţii, în
paralel cu o apropiere şi conformism cu prietenii. Adolescenţa este o perioadă de criză a identită ţii. Identitatea are
la bază formarea unei imagini integrate ca persoană unică.
 Perioada adultă şi vârsta a III-a:

Modificarea abilităţilor mentale: În perioada de adult (20 – 65 ani) IQ ră mâ ne relativ constant. La vâ rsta
a III-a (peste 65 ani) anumite aspecte ale “inteligenţei cristalizate” pot să se dezvolte în continuare (reactualizarea
informaţiilor şi cunoştinţelor din memoria de lungă durată ), în vreme ce se înregistrează un declin al “inteligenţei
fluide” (manipulare rapidă şi flexibilă a ideilor şi simbolurilor).

Schimbări sociale şi psihologice: Perioada de adult tâ nă r (20 – 40 ani) se caracterizează prin stabilizarea
opţiunilor profesionale, asumarea unor angajamente intime, ierarhizarea priorită ţilor. Adultul (40 – 65 ani) devine
preocupat pentru “ce va ră mâ ne după el”. În condiţii normale este o perioadă de satisfacţie personală . Vâ rsta a III-a
se caracterizează printr-o tendinţă spre introspecţie, grijă sporită pentru propria persoană, conformism crescut.

BAZELE NEUROBIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI

31
 Sistemul nervos central: caracteristica distinctivă a sistemului nervos este rolul să u în transmiterea de
mesaje de la o parte a corpului la alta. Această funcție este posibilă deoarece unită țile fundamentale ale sitemului
nervos – neuronii – au abilitatea remarcabilă de a comunica unul cu celă lalt.

Comunicarea interneuronală:

A – neuron presinaptic

1 – vezicule presinaptice: conțin neurotrasmiță tori care vor fi eliberați în fanta sinaptică

3 – canale de Ca ++

4 – moleculă de neurotrasmiță tor

5 – canal de reabsorție a mediatorilor (receptori presinaptici)

B – fantă sinaptică (enzime de neutralizare a neurotransmiță torilor)

C – neuron postsinaptic

2 – proteina G: clase de proteine intramembranare cu funcție de cuplare a complexului neurotransmiță tor-

receptor la mesagerul intracelular

6 – receptori postsinaptici

Câ nd potențialul de acțiune ajunge la sinapsă, se deschid canalele de Ca++. Ca++ pă truns în neuronul

presinaptic, stimulează transportul veziculelor spre membrana sinaptică unde acestea fuzionează cu membrana și
moleculele sunt eliberate în fanta sinaptică . Mediatorul se cuplează cu receptorul specific determinâ nd schimbă ri
în neuronul postsinaptic: deschiderea/închiderea unor canale ionice şi transducția semnalului la mesagerii de
ordin 2, sau proteine G.
Majoritatea neurotransmiță torilor sunt îndepă rtați din fanta sinaptică de enzime (esteraze). Efectul
neurotransmiță torului este dat de receptorul pe care acționează . Neurotransmiță torii din clasa hormonilor
hidrosolubili (peptidici, catecolamine) nu pătrund în celule, ci interacționează cu receptorii membranari. Fixarea
hormonului pe receptor activeaza un sistem transductor care transformă semnalul extern (mesager prim) într-
unul intracelular (mesager secund). Fiecare tip de proteină G leagă un anumit tip de receptor cu un anumit efector
enzimatic sau canal ionic. Mesagerul secund acționează în interiorul celulei inițiind evenimente care duc la

32
activarea sau inactivarea enzimelor, secreție, contracție, sinteză de noi proteine. Numă rul mesagerilor secunzi este
mic: cAMP, cGMP, diacil glicerolul, inozitolul fosfat, calciucalmodulina.
Neurotransmițătorii se clasifică în patru grupe:

 Aminoacizii: excitatori (glutamat, gentamat, aspartat) sau inhibitori (acid

gamaaminobutiric-GABA sau glicină )

 Peptide: opioizi endogeni (endorfină , enkefalină , dinorfină , leumorfină ) sau alte peptide
(substanţa P, neuropeptidul Y, colecistokinina(CCK), somatostatina)

 Aminele biogene: noradrenalină , dopamină , serotonină , histamină

 Acetilcolina

La nivel cerebral acționează în principal șapte sisteme de neurotransmisie:

Sistem de Principalele funcții: Exemple de afecțiuni asociate:
neurotransmisie
Acetilcolina motilitate Boala Alzheimer
memorie
Noradrenalina somn Depresia
învă țare
dispoziție
Serotonina dispoziție Depresia
apetit alimentar
Dopamina motilitate Boala Parkinson
motivație (sistemul de Schizofrenia
recompensă )
GABA motilitate Boala Huntington
Epilepsia
Glutamatul memorie Demențe
Opioizii endogeni modularea durerii Dependența la substanțe psihoactive

Sistemul endocrin: este în strâ nsă legă tură cu sistemul nervos. Sectreția hipofizară este reglată de
hipotalamus (prin intermediul ”liberinelor”). Pe de altă parte hipofiza este glanda care intervine în controlul
secreției tuturor celorlalte glande endocrine, cu exceția epifizei. Influențele hormonale asupra comportamentului
sunt probate de modifică rile comportamentale care survin în patologia endocrină . Puține date certe legate de
influența anumitor hormoni asupra comportamentului sunt confirmate. Dintre glandele endocrine și hormonii
corespunză tori cele care influențează cel mai semnificativ comportamentul uman sunt:

 Glandele sexuale și hormoii sexuali

 feminini: Estrogenul joacă un rol important în comportamentul sexual (dorința sexuală și
receptivitatea sexuală ) şi în comportamentul general estrogenul joacă un rol în inhibarea
comportamentală și controlul comportamentelor periculoase sau nedorite la ambele sexe
 masculini: Testosteronul promovează dorința sexuală la ambele sexe, un sentiment de separare,
agresivitate și asumarea riscurilor, anxietate sau senzație de energie care duce la dificultă ți de
concentrare, asertivitate și încredere în sine, capacitate vizuo-spațială crescută și interes pentru
mutarea lucrurilor
 Tiroida și hormonii tiroidieni
 Modifică ri comportamentale în hipertiroidism (secreția cresută de tiroxină și triiodotironină ):
anxietate, iritabilitate și nervozitate, hiperactivitate
 Modifică ri comportamentale în hipotiroidism (secreția scă zută de tiroxină și triiodotironină ):
tulbură ri de somn (somnolență , hipersomnie), oboseală, dificultă ți de concentrare, depresie
 Glandele suprarenale și hormonii suprarenalei
 Cortizolul: nivelurile mai ridicate de cortizol determină urmă toarele modifică ri
comportamentale: pregă tirea fizică și psihică pentru confruntarea cu factorii de stres (stresori),
privarea de somn, performanță cognitivă afectată temporar, posibil anxietate

33
 Adrenalina: determină urmă toarele modifică ri comportamentale: creșterea funcției musculare
globale, hipervigilență , excitabilitate crescută , creșterea intensită ții emoțiilor

34