Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Comercial. Unitatea I.1
Drept Comercial. Unitatea I.1
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Drept comercial – II 8
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Persoana fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa, potrivit intereselor
sale, cu respectarea limitelor generale legale. Aceste limite erau stabilite
generic prin dispoziţiile art. 5 C. civ., potrivit cărora:
„nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”.
Aceste dispoziţii au fost reiterate în prevederile noului C. civ., respectiv în art.
11 şi ele trebuie coroborate cu prevederile art. 1236 alin. (2) şi (3) din noul C.
civ., conform cărora:
„cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală când este
contrară bunelor moravuri”.
Din această coroborare reiese că voinţa contractuală trebuie să se manifeste atât
în cadrul legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu
sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.
Potrivit prevederilor art. 1169 C. civ., părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să
determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea pu blică şi de bunele
moravuri.
Drept comercial – II 9
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Din această cauză, forma scrisă a contractului este întâlnită destul de rar ca cerinţă de
validitate a actului (cambia, cecul, biletul la ordin), în majoritatea situaţiilor, forma scrisă este
cerută doar pentru proba contractului comercial, precum în cazul contractului de comision,
contractului de consignaţie, contractului de agenţie etc.
Astfel, potrivit art. 250 C. proc. civ., dovada actelor juridice se poate face prin înscrisuri,
martori, prezumţii, mărturisire, expertiză şi alte mijloace prevăzute de lege, iar potrivit art.
280 C. proc. civ., în litigiile între profesioniştii comercianţi pot fi folosite ca mijloace de
probă registrele întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale. Rezultă că, în materie
comercială, probatoriul este mult mai larg şi mai permisiv decât în raporturile civile.
Aceeaşi posibilitate o au părţile şi ulterior încheierii contractului, prin încheierea jnui act
separat, denumit compromis. Libertatea părţilor în cazul arbitrajului cunoaşte numai limitarea
dată de ordinea publică şi bunele moravuri, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de dispoziţiile
imperative ale legii. Arbitrajul reprezintă un mecanism eficient care permite rezolvarea cu
celeritate a litigiilor, asigurând principiul confidenţialităţii şi posibilitatea de a soluţiona
litigiul în echitate.
Principiul libertăţii contractuale în materie comercială este supus unor îngrădiri prevăzute
în mod expres de diferite norme speciale, îngrădiri ale libertăţii contractuaale se întâlnesc, în
principal, în trei categorii de contracte, respectiv în contractele dictate (de adeziune), în
contractele cu clauze impuse de lege şi în contractele cu clauze interzise de lege (Vasile
Nemeș, Drept Comercial, Ed. Hamangiu, 2015, p. 259).
Drept comercial – II 10
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
1.2.2. Regulile generale privind încheierea contractelor în activitatea comercială
Mecanismul încheierii contractului reglementat de Codul civil se aplică
deopotrivă şi contractelor din activitatea comercială, cu particularităţile impuse
de specificul acestei activităţi.
La fel ca şi în cazul contractelor civile, încheierea contractului comercial
presupune oferta de a contracta şi acceptarea ofertei (Pentru detalii privind
oferta de a contracta, acceptarea ofertei şi momentul încheierii antractului în
materie comercială, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 410).
Aceasta înseamnă că, potrivii prevederilor art. 1182 alin. (1) C. civ. şi în
raporturile comerciale contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi
sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Prin art. 1182-1185, Codul civil a stabilit obligaţia de confidenţialitate în
cadrul negocierilor precontractuale, elementele de care depinde încheierea
contractului şi, de importanţă deosebită, a supus conduita părţilor în timpul
negocierilor exigentelor bunei-credinţe, cu antrenarea răspunderii părţii care
iniţiază, continuă sau rupe negocierile cu rea-credinţă.
Propunerea va constitui ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente
elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se
obliga în cazul acceptării ei de către destinatar [art. 1188 alin. (1) C. civ.].
Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului,
care îl determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul
element esenţial al contractului. Propunerea adresată unor persoane
nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci intenţie de
negociere sau solicitare de ofertă, excepţie făcând cazurile în care rezultă astfel
din uzanţe ori în mod neîndoielnic din împrejurări (Angheni, M. Volonciu, C.
Stoica, op. cit., p. 291-295; I. Schiau, op. cit., p. 371-376).
În ceea ce priveşte forma ofertei de a contracta, potrivit art. 1187 C. civ., oferta
şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului.
Cum în majoritatea situaţiilor normele legale nu impun condiţii speciale de
formă pentru validitatea contractului, oferta de a contracta, respectiv acceptarea
pot îmbrăca orice formă, inclusiv forma verbală.
In legătură cu acceptarea ofertei vor fi avute în vedere prevederile art. 1196-
1198 C. civ. În consecinţă, orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă,
astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei.
Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când
aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între
acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări (V. Nemeș, Drept Comercial, 2015).
În practică, sunt destul de frecvente situaţiile în care între partenerii de afaceri
se stabilesc relaţii de durată, astfel încât acestea se înfăţişează ca veritabile
uzanţe sau practici statornicite în procesul de perfectare a contractelor
comerciale. De aceea, sunt numeroase cazurile în care obligaţiile comerciale
iau fiinţă prin acceptarea tacită a ofertei de a contracta.
Drept comercial – II 11
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Se impune precizarea că, potrivit legii (art. 1197 C. civ.), răspunsul
destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) nu respectă forma cerută anume de ofertant
c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă. Cu toate acestea,
răspunsul destinatarului, exprimat în condiţiile de mai sus, poate fi considerat,
după împrejurări, ca o contraofertă.
Dacă părţile consimt, contractul poate lua fiinţă chiar dacă acceptarea ofertei
are loc după expirarea termenului sau după ce oferta a devenit caducă, dar
numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre
încheierea contractului (art. 1198 C. civ.).
Potrivit prevederilor art. 1182 alin. (2) C. civ., este suficient ca părţile să se
pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar daca lasă
unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează
determinarea acestora unei alte persoane.
În activitatea comercială, datorită celerităţii raporturilor juridice şi a distanţei
dintre părţile contractante, se uzitează forma simplificată a perfectării actelor
juridice, în sensul că părţile se înţeleg asupra elementelor esenţiale ale
contractului, urmând să definitiveze ulterior detaliile.
De pildă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare se negociază în principal
calitatea, cantitatea, preţul şi termenul de predare a bunurilor şi de plată a
preţului, iar celelalte aspecte privind transportul bunurilor, suportarea
cheltuielilor de încărcare, descărcare, transportul propriu-zis, asigurarea
bunurilor pe timpul transportului, instrumentele sau modalităţile de plată etc. se
stabilesc ulterior.
Dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana
căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune,
la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor [art. 1182 alin. (3) C. civ.].
În sfârşit, în ceea ce priveşte momentul şi locul încheierii contractului, potrivit
art. 1186 C. civ., contractele specifice activităţii comerciale se încheie în
momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu
ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea,
contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în
temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit
naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Momentul încheierii contractului este important pentru determinarea legii
aplicabile, aprecierii asupra condiţiilor de validitate a contractului, pentru
stabilirea datei de la care se produc efectele juridice, mai ales în cazul
contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu) etc.
Tot astfel, în ceea ce priveşte locul încheierii contractului, Codul civil leagă
anumite consecinţe de acest aspect.
Drept comercial – II 12
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Cu titlu de exemplu, evocăm prevederile art. 1662 C. civ., potrivit cărora în
contractul de vânzare-cumpărare preţul poate fi determinat şi de către una sau
mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor. Atunci când
persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi
sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii
interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va
desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert
pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale
de către părţi. Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la
încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au
convenit un alt mod de determinare a preţului.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1720 C. civ., în lipsa unei stipulaţii
contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul (a locul în care bunul se afla
în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă.
1.2.3. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice
Datorită dezvoltării şi extinderii tehnologiei informaţiilor, au fost create noi
tehnici de încheiere a contractelor, bazate pe mijloacele electronice de
comunicare la Distanţă. Pentru armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene, au
fost adoptate O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea
şi executarea contractelor la distanţă (republicată în M. Of. nr. 177 din 7 martie
2008), care a fost recent abrogată prin O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum si
pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Legea nr. 455/2001
privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic. Toate aceste acte normative cuprind reguli speciale privind
încheierea contractelor folosind mijloacele de comunicare la distanţă.
O.U.G. nr. 34/2014 se aplică oricărui contract încheiat între un profesionist şi
un consumator, inclusiv contractelor de furnizare a unor servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului sau a unor servicii de acces şi conectare la
reţele publice de comunicaţii electronice, precum şi de livrare a unor
echipamente terminale care au legătură cu furnizarea serviciului. Ea se aplică şi
contractelor de furnizare a apei, gazelor naturale, energiei electrice sau energiei
termice, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste utilităţi
sunt furnizate pe bază contractuală.
Prin O.U.G. nr. 34/2014 au fost adoptate anumite reguli speciale privind
încheierea şi executarea contractelor între profesioniştii care furnizează
produse sau servicii şi consumatori.
În concepţia ordonanţei, prin contract la distanţă se înţelege contractul încheiat
între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare
de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a
profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai
multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în
care este încheiat contractul.
Profesioniştii care recurg la încheierea contractului prin utilizarea tehnicilor de
comunicare la distanţă sunt obligaţi să-l informeze pe consumator cu privire la:
principalele caracteristici ale produselor sau serviciilor; identitatea
Drept comercial – II 13
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
profesionistului; datele de contact ale acestuia; preţul total al produselor şi
serviciilor cu toate taxele incluse sau, în cazul în care preţul nu poate fi calculat
dinainte în mod rezonabil dată fiind natura produselor sau a serviciilor,
modalitatea de calcul al preţului şi, după caz, toate costurile suplimentare de
transport, de livrare, taxele poştale sau de orice altă natură sau, în cazul în care
acestea nu pot fi calculate dinainte în mod rezonabil, menţionarea faptului că
aceste costuri suplimentare ar putea fi suportate de consumator, inclusiv
perioada de valabilitate a ofertei sau a preţurilor; modalităţile de plată, livrare;
condiţiile de exercitare a dreptului de retragere, dacă acesta există etc.
Momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul confirmării,
pe un suport durabil, de către profesionist a acceptării comenzii transmise de
consumator [art. 8 alin. (9) din ordonanţă].
O particularitate specială a contractelor la distanţă o constituie dreptul de
retragere al consumatorului, într-un termen de 14 zile de la data încheierii
contractului,
În cazul contractelor de prestări de servicii sau de la ziua în care consumatorul
sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator,
intră în posesia fizică a produselor, în cazul contractelor de vânzare (art. 9 din
ordonanţă).
Regulile specifice privind comerţul electronic
Comerţul electronic este reglementat prin Legea nr. 455/2001 privind
semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic. Din
punct de vedere contractual, specific comerţului electronic este că manifestările
de voinţă ale ofertantului şi destinatarului ofertei se materializează în înscrisuri
în formă electronică, iar semnătura autorilor în semnătură electronică (St.D.
Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 422).
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 365/2002, dacă părţile nu au convenit
altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei
de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului, înscrisul în formă electronică
care conţine încheierea unui contract este asimilat înscrisului sub semnătură
privată dacă, potrivit legii, i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o
semnătură electronică extinsă.
Se impune a preciza faptul că potrivit art. 6 alin. (8) din O.U.G. nr. 34/2014,
cerinţele în materie de informare la încheierea contractelor la distanţă au şi
rolul de a completa cerinţele de informare cuprinse în Legea nr. 365/2002, însă
în cazul în care dispoziţiile ultimului act normativ contravin celor cuprinse de
ordonanţă, vor prevala cele cuprinse în conţinutul O.U.G. nr. 34/2014.
Sarcina de lucru 1
Precizează în 3 fraze care este importanţa determinării momentului şi a
locului încheierii contractului comercial.
Drept comercial – II 14
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Drept comercial – II 15
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul
stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului,
la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii
contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere
definitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se
plăteşte în cote egale de către părţi.
Art. 1664 alin. (3) din noul C. civ. dispune: „În lipsă de stipulaţie contrară,
vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este
presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii
contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă
această zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare”.
Drept comercial – II 18
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
In înţelesul ordonanţei, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de
debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru
perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei. După cum se
observă, dobânda remuneratorie reprezintă dobânda datorată de către debitor cu
titlu de preţ al folosinţei capitalului creditorului.
Drept comercial – II 19
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Codul civil actual consacră anumite reguli speciale cu valoare de principii
deosebit de importante pentru raporturile juridice specifice activităţii
comerciale.
În raporturile specifice întreprinderilor comerciale, în anumite situaţii
îndeplinirea cu exactitate şi promptitudine a obligaţiilor este deosebit de
importantă pentru creditor. De aceea, în raporturile comerciale se operează
cu noţiunea de «termen esenţial» în executarea obligaţiilor. Termenul
esenţial poate rezulta din voinţa părţilor (de exemplu, în cazul contractului
de vânzare-cumpărare, cumpărătorul achiziţionează marfa cu scopul de a o
revinde) sau din natura obligaţiei (de exemplu, aceasta constă în predarea
unor bunuri de sezon), iar întârzierea în ambele cazuri generează pagube
importante creditorului. Tot astfel, executarea obligaţiilor care constau în
plata unor sume de bani este esenţială pentru raporturile de afaceri, ştiut
fiind faptul că, în comerţ, banii sunt frugiferi, iar neplata lor poate cauza
dificultăţi financiare grave în patrimoniul părţilor, inclusiv riscul
declanşării procedurii insorvenţei.
Din acest motiv, dintre cazurile reglementate de art. 1523 C. civ. privind
situaţiile în care debitorul se află de drept în întârziere, în raporturile
comerciale, de mare însemnătate juridică sunt cele care privesc termenul
esenţial în executarea obligaţiilor şi obligaţia de plată a unei sume de bani,
asumată în exerciţiul unei întreprinderi. Prin urmare, când părţile prevăd în
mod expres că prin simpla ajungere la termen debitorul se află în
întârziere, precum şi când obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani
contractată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, debitorul nu mai
trebuie notificat, deoarece este considerat de drept în întârziere dacă nu-şi
execută obligaţia faţă de creditor.
Se impune a fi reţinut că, potrivit art. 1523 alin. (4) C. civ., cazurile în care
debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Principalele efecte juridice ale întârzierii obligaţiilor băneşti sunt prevăzute
de art. 1535 C. civ. şi de art. 2 din O.G. nr. 13/2011.
Astfel, art. 1535 C. civ. statuează căt în cazul în care o sumă de bani nu
este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în
lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
În completarea acestei reguli, O.G. nr. 13/2011, în art. 2 dispune că, în
cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale,
obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare,
după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către
părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Aşadar, astfel cum rezultă din interpretarea normelor mai sus-reproduse,
obligaţiile ce au ca obiect plata unei sume de bani, asumată în exerciţiul
unei întreprinderi comerciale, produc dobândă de drept de la scadenţă.
Aceasta înseamnă că debitorul obligaţiei de plată a unei sume de bani
contractată în exerciţiul activităţii specifică unei întreprinderi comerciale
va plăti dobânzi de la scadenţă fără să fie necesară punerea în întârziere a
acestuia.
Drept comercial – II 20
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Se impune a fi reţinut că, deşi potrivit Codului civil dobânzile curg de
drept de la scadenţă, ele trebuie cerute de creditor, neputând fi acordate din
oficiu de către instanţă (A se vedea şi St.D. Cărpenaru, op. cit., 2014, p.
461.).
Pentru curgerea de drept a dobânzilor este necesar ca obligaţia debitorului
să constea din plata unei sume de bani, obligaţia să fie lichidă (cuantumul
sumei să fie determinat) şi obligaţia să fie exfgibilă.
În legătură cu efecte juridice ale întârzierii debitorului în executarea
obligaţiilor, evocăm şi prevederile art. 1525 C. civ. care stipulează că
debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice
pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit
îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.
Sarcina de lucru 2
Identifică 5 elemente specifice executării obligaţiilor comerciale, prin
raportare la executarea obligaţiilor civile.
Drept comercial – II 21
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
juridice ad validitatem, şi alte cazuri în care forma scrisă a actului juridic
comercial este cerută ad probationem de lege.
Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad validitatem sunt cele
precum: cambia, care potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 58/1934, trebuie
să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii enumerate de
lege; contractul de societate, care, în ipotezele de la art. 5 alin. (6) lit. a)-c) din
Legea nr. 31/1990, trebuie să îmbrace forma autentică; contractele între
societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia se încheie în
formă scrisă sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 15 din Legea nr. 31/1990).
Actele juridice pentru care legea impune forma scrisă ad probationem sunt, de
exemplu: contractul de societate în participaţie, contractul de agenţie,
contractul de consignaţie.
Potrivit art. 265 C. proc. civ., înscrisul este orice scriere sau altă consemnare
care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei
material ori de modalitatea de conservare şi stocare. În ceea ce priveşte
înscrisul pe suport informatic, acesta este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca
înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (art.
266 C. proc. civ.). Ca regulă generală, înscrisul sub semnătură privată,
recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca
recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară, înscrisurile sub
semnătură privată pentru care nu s-au îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 274
(pluralitatea de exemplare) şi art. 275 (formalitatea bun şi aprobat) sunt
socotite ca început de dovadă scrisă, în privinţa înscrisurilor întocmite de
profesionişti, dispoziţiile de mai sus nu se aplică. Aceasta deoarece art. 277
alin. (1) C. proc. civ. prevede în mod expres că dispoziţiile art 274, respectiv
art. 275 C. proc. civ. nu se aplică raporturilor dintre profesionişti. Mai exact,
art. 277 alin. (2) C. proc. civ. prevede că înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod
obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act
juridic face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune
forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic, înscrisul sub semnătură
privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost
făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub
semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă, iar dacă
înscrisul nu conţine nicio dată, aceasta va putea fi stabilită în raporturile dintre
părţi cu orice mijloc de probă [art. 277 alin. (3) şi alin. (4)].
§2. Proba cu martori
Libertatea contractuală care guvernează raporturile comerciale de drept
material se răsfrânge şi asupra raporturilor comerciale de drept procesual care
se exprimă mai ales în folosirea probei cu martori în litigiile comerciale.
Potrivit art. 309 C. proc. civ., proba cu martori este admisibilă în toate cazurile
în care legea nu dispune altfel. Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu
martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate
acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act
juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul
activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă
scrisă.
Drept comercial – II 22
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
În consecinţă, obligaţiile izvorâte din raporturile la care participă profesioniştii
comercianţi pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori, şi
aceasta indiferent de valoarea actului juridic.
§3. Raportul de expertiză
În litigiile comerciale rapoartele de expertiză sunt destul de frecvent folosite,
iar aspectele privind administrarea probei cu expertiză în materie comercială
vor fi regularizate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă (art. 330 şi
urm.).
§4. Facturile acceptate
Facturile acceptate reprezintă unul dintre mijloacele de probă specifice
raporturilor comerciale. Facturile sunt deosebit de răspândite în activitatea
comercială, fiind emise în cadrul operaţiunilor de vânzare-cumpărare, dar ele
pot însoţi, în principiu, orice altă operaţiune comercială (de locaţiune, leasing,
comision, agenţie etc.). De aceea, factura comercială este definită ca fiind un
înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni
comerciale (V. Nemeș, Drept Comercial, 2015).
Menţiunile obligatorii ale facturii sunt reglementate în art. 155 alin. (19) C.
fiscal (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (M. Of. nr. 927 din 23
decembrie 2003) şi privesc elementele de identificare a părţilor la care se referă
produsele sau serviciile consemnate în aceasta, data emiterii, numărul de
ordine, descrierea produselor livrate sau a serviciilor prestate, baza de
impozitare a bunurilor şi serviciilor la care se referă factura etc.
Forţa probantă a facturii comerciale este cea a înscrisului sub semnătură
privată
Fiind un înscris sub semnătură privată, factura face dovada împotriva
emitentului. Deşi potrivit prevederilor art. 155 alin. (28) C. fiscal, semnarea şi
ştampi-larea facturilor nu constituie elemente obligatorii pe care trebuie să le
conţină factura, este indicat ca facturile să fie semnate şi ştampilate atât de
către emitentul facturii, cât şi de către destinatarul acesteia. Dacă este
acceptată, factura comercială poate fi folosită şi în favoarea emitentului, adică
împotriva destinatarului.
Ca orice act juridic, factura poate fi acceptată expres sau tacit.
Acceptarea facturii este expresă când există menţiunea «acceptat» pe aceasta
sau o formulă asemănătoare. Cu atât mai mult se consideră acceptată factura în
cazul în care destinatarul comunică emitentului poziţia sa de acceptare a
facturii.
Trebuie reţinut că, în practica curentă a raporturilor comerciale, dacă factura
poartă semnătura reprezentantului destinatarului şi ştampila acestuia, se
consideră că respectiva factură este acceptată expres. Se înţelege că în virtutea
dispoziţiilor art. 309 C. proc. civ., facturile vor putea fi combătute cu orice
mijloace de probă, inclusiv cu martori.
Factura se consideră acceptată tacit în situaţia în care, de exemplu, destinatarul
emite un instrument de plată (cec, bilet la ordin etc.) sau când foloseşte marfa
livrată în procesul de producţie, o revinde mai departe sau întreprinde alte
Drept comercial – II 23
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
operaţiuni din care rezultă acceptarea neîndoielnică a facturii (St.D.
Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 483-484).
Drept comercial – II 24
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
E-mailul reprezintă o tehnică de comunicare la distanţă sub formă electronică.
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub
formă electronică. În conformitate cu art. 4 pct. 2 din această lege, înscrisul în
formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care
exista relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte
caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui
program informatic sau al altui procedeu similar.
În privinţa forţei probante a înscrisului în formă electronică, art. 267 C. proc.
civ. prevede că înscrisurile făcute în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor
legii speciale, în acest sens, Legea nr. 455/2001 prevede că înscrisul în forma
electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
logică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a
semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele
sale, cu înscrisul sub semnătură privată (art. 5 din lege). Tot legea prevede că
înscrisul sub formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat
logic o semnătură logică, recunoscută de cel căruia i se opune, are acelaşi efect
ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă
drepturile.
Comunicările pe cale electronică pot fi imprimate pe suporturi electronice sau
pe suport de hârtie şi folosite ca mijloace de probă în faţa instanţei de judecată.
În privinţa înscrisurilor pe suport informatic, potrivit art. 284 C. proc. civ.,
dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act,
înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba
contrară.
Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează
integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc
material de probă sau ca început de dovadă scrisă. Codul de procedură civilă
instituie şi o prezumţie de validitate a înscrierii în situaţia efectuării acesteia de
către un profesionist. Astfel, art. 283 C. proc. civ. prevede că înscrierea datelor
unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanţii
suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în cazul în care ea este
făcută în mod sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate
contra alterărilor şi contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului este
deplin asigurată. O astfel de prezumţie există şi în favoarea terţilor din simplul
fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist. Dacă suportul sau
tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului,
acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca
început de dovadă scrisă [art. 284 alin. (2) C. proc. civ.].
Sarcina de lucru 3
Identifică legislaţia națională aplicabilă în domeniul comerţului
electronic şi enumeră actele normative.
Drept comercial – II 25
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Rezumat
Drept comercial – II 26
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Teste de autoevaluare
1. Principiul libertăţii contractuale se referă la:
a) libertatea de a stabili conţinutul contractului;
b) doar la stabilirea locului încheierii contractului;
c) numai la posibilitatea de a stabili durata contractului.
Bibliografie minimală
Cărpenaru, S. D. (2007). Drept comercial român. Bucureşti: Universul Juridic, pp.
405-448.
Schiau, I. (2009). Drept comercial. Bucureşti: Hamangiu, pp. 393-407.
Roşu, A. (2010). Drept comercial. Bucureşti: Pro Universitaria
Drept comercial – II 27
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor
comercianţi
Angheni, S. (2011). Dreptul comercial – între dualism şi monism în Noul Cod civil.
Comentarii, în Noul Cod civil comentarii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
coordonator Marilena Uliescu. Bucureşti: Universul juridic.
Sauleanu, L. (2011), Specificul obligatiilor asumate de profesionisti in contextul
dispozitiilor Noului Cod civil, studiu susţinut în cadrul Conferinţei “Avocatura şi
mediul de afaceri. Impactul Noului Cod civil”, organizată de Baroul Vâlcea, 1
octombrie 2011.
Boroi, G., Stănciulescu, L. (2012), Instituţii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Bucureşti: Hamangiu.
***Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii (2011). Bucureşti: C.H. Beck.
Drept comercial – II 28