ANATOL EMILIAN BACONSKY

BISERICA NEAGRĂ
ECHINOXUL NEBUNILOR ȘI ALTE POVESTIRI

Mureșan Emilia Maria

LRE III

1
 Anatol Emilian Baconsky s-a născut la data de 16 iunie 1925, în satul Cofa, județul Hotin.
Acesta fost un eseist, poet, prozator, publicist teoretician literar și traducător român de orientare
modernistă, asociat și cu mișcarea suprarealistă din România.
A fost fiul lui Eftimie Baconsky, preot ortodox basarabean, și al Liubei. Inițiala E. din
numele său provine de la prenumele tatălui, Eftimie, după obicei rusesc. A fost fratele criticului și
istoricului literar Leon Baconsky, respectiv tatăl lui Teodor Baconschi. A urmat liceul la Chișinău și
la Râmnicu Vâlcea. Între 1946 și 1949 a frecventat cursurile Facultății de Drept a Universității din
Cluj. A debutat cu versuri în revista pentru copii „Mugurel” din Drepcăuți (1943), cu eseu în
„Tribuna nouă” din Cluj (1945), iar debutul editorial s-a produs în 1950 cu volumul Poezii. A fost
redactor-șef al revistei „Almanah literar”, devenită ulterior „Steaua”, de la Cluj (1953-1959). Dacă
în primii ani poezia sa este apropiată de poetica realismului socialist, la maturitate devine un poet
neo-expresionist. La Congresul Scriitorilor din 1956 atacă principiile dogmatice ale
proletcultismului. Traduce mult din lirica universală, din Salvatore Quasimodo, Carl Sandburg,
Arthur Lundkvist și este autorul volumului Panorama poeziei universale contemporane, un
compendiu al poeziei moderniste europene. A murit în cutremurul din 4 martie 1977, la București.
Biserica Neagră este un roman scris de A. E. Baconsky. Textul acestuia se păstrează în
două variante manuscrise: un caiet, datat 8.VIII.970, și un al doilea caiet, cu mici modificări, datat
16.X.971. O dactilogramă a acestuia a fost depusă la editură, însă romanul nu a fost publicat în țară
în timpul vieții scriitorului, din rațiuni de cenzură fiind tipărit mai întâi în Germania (1976). După
revoluție, a apărut în A. E. Baconsky, Scrieri, vol.II, Proze, ediție îngrijită, note, cronologie și
bibliografi de Pavel Țugui, studiu introductiv de Mircea Martin, București, Cartea Românească,
1990. Au apărut și diverse traduceri ale romanului, precum: Die schwarze Kirche, Roman, Ins
Deutsche übertragen von Max Demeter Peyfuss, Berlin, Frankfurt / M., Wien, Verlag Ullstein,
1976; L'église noire, traduction de Samuel Richard, préface de Al. Călinescu, București – Paris,
1997.
Biserica neagră este unul dintre puținele texte de sertar din perioada comunistă, cenzura
timpului refuzând să îl publice din cauza mesajului său alegoric subversiv. Romanul este o
antiutopie a societății totalitare, în tradiția unor mari cărți ale secolului nostru: Noi al lui Evgheni
Zamiatin, Cevengur al lui Andrei Platonov, 1984 al lui George Orwell, Brave New World al lui
Aldous Huxley. După 1989, și la noi au apărut câteva cărți distopice: Al doilea mesager, de Bujor
Nedelcovici, Perimetrul zero al Oanei Orlea (amândouă publicate inițial în Franța), Gulliver în
Țara Minciunilor a lui Ion Eremia și Adio, Europa! A lui Ion Sîrbu. Ca și utopia, antiutopia este
construită prin mecanismul reducerii la absurd. Din paleta complexă de tonuri intermediare ale
realității, utopia preia doar nuanțele pozitive și imaginează o lume perfect albă, fără umbre, iar
antiutopia selectează aspectele negative, imaginând o lume neagră, fără lumină. Cele două imagini
2
sunt extremele scării axiologice, punctele de reper moral prin care este judecată o anumită societate.
Cel mai instructiv exemplu în acest sens sunt Călătoriile lui Gulliver, personaj care ajunge întâi
într-o Anglie descrisă alegoric drept liliputană (antiutopie), iar apoi într-o Anglie tratată drept
urieșească (utopie). În același raport de simetrie inversă se află viziunea distopică a lui A. E
Baconsky față de viziunea utopică promovată de ideologia comunistă. Romanul răstoarnă punct cu
punct sloganurile propagandei oficiale și imaginează o lume anamorfotică, în care ceea ce
personajele oficiale proclamă drept progres și ascensiune este resimțit de protagonist ca scufundare
și involuție. Biserica Neagră nu face parte din categoria, mai răspândită, a contrautopiilor
scientiste, ci din a celor poetice, fiind în continuitate stilistică cu Echinoxul nebunilor. Într-un în
oraș neprecizat de la malul mării ( atmosfera nebuloasă și stranie a spațiilor maritime este o
constantă a prozei lui Baconsky) se întoarce, după o lungă absență, un bărbat care își petrecuse
tinerețea în țări străine. Protagonistului nu i se pronunță niciodată numele, cum de altfel nici unul
dintre personaje nu are o identitate civilă, ci este desemnat printre o trăsătură dominantă: Bătrânul
profesor, Paracliserul, Groparii, Sordidul, Generalul, Proprietăreasa, Fosta dansatoare,
Fratele, Personajul auster, Servitoarea, Dumnealor, etc. Acest regim nominal păstrează lumea
livrescă într-o imprecizie generică, fiind un indice că romanul se vrea citit în cheie alegorică.
Orașul este luat în stăpânire de către Liga cerșetorilor, societate având drept lăcaș de cult Biserica
Neagră. Din figuri marginale, cerșetorii devin o clică dominantă, care și impune propriul mod de
viață tuturor celorlalți locuitori. Spre exemplu, celor mai înalte personaje din noua ierarhie li se
aruncă, drept gest suprem de respect, câte un bănuț în pălăria întinsă; hainele noii protipendade,
făcute din cele mai bune stofe, sunt croite din petice și au un aspect studiat șleampăt, etc. Totul este
o ironie acidă la adresa complexelor defulate ale lumpen-proletariatului care, prin revoluția
socialistă, nu a făcut decât să preia privilegiile foștilor aristocrați și să le maimuțăreală blazonul.
Parabola instalării comunismului este extrem de străvezie și, chiar dacă romanul nu este cu cheie
( personajele nu trimit la cutare sau cutare figură reală, ci la tipurile umane ale ale noii societăți:
fanaticul, aparatcicul, parvenitul, delatorul, opozantul etc.), el urmărește în mare firul istoric al
socialismului românesc. Astfel, înspre finalul romanului, în sânul Ligii are loc o mișcare
reformistă, prin care partizanii liniei dure sunt înlăturați de reprezentanții unei linii noi, totul
trimițând imediat la schimbarea tactică a regimului Dej cu regimul Ceaușescu. Simbolic, deși este
născut în oraș, protagonistul rămâne totuși un străin. El joacă rolul personajului martor, venit din
afară, care asistă lucid și relativ detașat la metamorfoza celor din interior, la rinocerizarea pe care
aceștia nu pot sau nu vor s-o conștientizeze. Într-o lume pe dos, el reprezintă un punct de reper, care
permite determinarea temperaturii morale a celor din jur. Instrumentul nu rămâne însă intact,
fiindcă suferă la rândul său influența dezumanizantă a mediului. După o încercare ratată de
evadare din oraș, la bordul unui vapor de pe care se întoarce înot pe țărm, el se lasă impasibil în
3
voia destinului pe care îl croiește Liga. astfel, este numit, rând pe rând, administrator al
cimitirului de pe lângă Biserica Neagră, gropar de noapte, participant la orgiile nocturne ale
ierarhilor și, în sfârșit, preot la oficierile nocturne. Deși aceste slujbe sunt prezentate de ligă drept
un progres în ierarhia cerșetorilor, protagonistul le resimte ca o decădere din condiția sa umană: i se
repartizează locuințe tot mai mizere, poartă haine tot mai proaste, muncile sunt tot mai degradante,
sfârșește prin a primi și nu a da de pomană. Răsturnarea de sens axiologic specifică antiutopiei este
evidentă: în loc să își perceapă destinul ca pe o înălțare în Olimp, personajul trăiește o coborâre în
Styx. El intră tot mai mult în stări de apatie, absență și inerție, lăsându-se manipulat de sistem. În
fond, este supus unei alienări, al cărei scop este transformarea lui într-un cerșetor (citește: om
nou). Instrumentul prin care Liga dirijează chimia alienării este falsul. Societatea cerșetorilor este o
lume orientată după valori factice: elan, abnegație, spirit pătrunzător, hotărâre, clarviziune și
multe asemenea cuvinte trebuiau să devină podoabele viitoarei mele activități. Societatea surogat
este evident o parabolă a comunismului, în care ideologia are pretenția de a înlocui realitatea. În
Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, Soljienițîn sublinia că obligația de a stimula
credința într-un sistem fals este distructivă pentru spirit, dezaxarea fiind chiar scopul educației
ideologice. Protagonistul romanului lui Baconsky observă cum vidul formelor îi ruinează reperele
și ființa interioară: „o falsă încredere, o falsă temeinicie, o falsă speranță, o falsă certitudine. Eu
însumi devenisem într-o anumită măsură fals”. Liga îi răpește progresiv viața privată, singurătatea,
identitatea, pentru a-i construi insidios o altă biografie. Astfel, eroul este confruntat cu un individ
care, pretinzând a fi fratele lui, îi înculcă amintirile unui trecut ce nu îi aparține, îi reinventează de
fapt viața, în vederea unui transfer de personalitate: „erau plăsmuiri străine, fapte și întâmplări pe
care nu le trăisem niciodată dar le-aș fi putut trăi, mi se păreau din ce în ce mai firești, mai
plauzibile, și simțeam cum îmi forțează memoria încercând să pătrundă, să devină ale mele,
uzurpând adevărata mea viață de altădată”. Atunci când se rezolvă împotriva lente spălări a
creierului la care este supus și Liga vrea să îl aresteze, protagonistul se salvează luând locul unui
clopotar mort, deoarece sistemul nu deosebește indivizii, iar personajele sunt pentru el
interschimbabile. Însă viziunea de lemn a noii Biserici sfârșește prin a-i provoca un clivaj interior,
eroul simțind cum altcineva începe să trăiască în el, un alter ego laș și ticăloșit, pregătit pentru
compromisuri. În fața emergenței omului nou, vechiul eu adoptă o atitudine disperat-cinică:
„ticăloșiți-vă până în măduva oaselor dacă, în această existență de netrebnici, ingenuitatea noastră
găsește un antidot împotriva marasmului. Fie-vă greață de cuvintele frumoase - bacili ai
imbecilității! Scuipați-le! Trăiți într-un mediu toxic pentru ca teniile ce se oploșesc printre voi, să
moară! Și să muriți voi înșivă dacă veți deveni tenii!”. Baconsky diagnostichează corect maladia
morală a comunismului, văzând în ideologie neantul central pe care se sprijină întreg regimul.
Câțiva ani mai târziu, pentru un pătrunzător eseu politologic, Originile intelectuale ale leninismului,
4
Alain Besançon se va apleca asupra acestui paradox, arătând că marxismul își datorează forța de
atracție faptului că, fără a fi nici știință, nici filosofie, nici religie, îmbină aceste trei domenii într-un
mod ilicit, dar eficace. Mai exact, ideologia ia naștere prin învestirea științei (a ideii de cunoaștere)
cu încărcătura afectivă a credinței. Marxismul este o religie pe dos, care, deși se pretinde atee,
folosește același mesaj ca și creștinismul, dar înlocuiește transcendentul cu imanentul, spiritul cu
materia, Dumnezeu cu omul. Ori, cu bună intuiție, Baconsky își construiește contrautopia comunistă
folosind o imagistică escatologică, ce deconspiră impostura ideologiei comuniste. Societatea
cerșetorilor este o Biserică Neagră, unde se oficiază Liturghii pe dos, orgii sexuale, exact după cum
ereticii secolului al VII-lea participau la slujbe negre. În biserică, în locul lui Christos crucificat
tronează un bust de ipsos reprezentând un bătrân cu mustăți enorme, care e, desigur, Stalin în
postura de Dumnezeu Tatăl. Societatea cerșetorilor parodiază un ordin franciscan, atât în aspectul
mimat sărac, cât și în mesajul centrat pe virtuți teologale adaptate scopului propagandistic: „Prin
umilință și milostenie vom elibera lumea!”, umilința ca mod al disciplinei interioare. Maimuțărind
euharistia, ei distribuie pâine și vin acru și intonează cântece în genul imnurilor religioase. Groparii
sunt mari preoți, ca slujba funerară pentru vechea societate ( înmormântându-i deci pe oponenți) și
botezul pentru omul nou. Dominația cerșetorilor este pentru gândirea mitică un simptom
escatologic, al răsturnării sociale ce anunță sfârșitul lumii ( Dostoievski vedea în omul - divinitate
propovăduit de nihilismul ateu imaginea lui Antihrist). Întreg romanul este apăsat de o surdă
angoasă apocaliptică („întunericul se lăsa asupra țării”), pe care cerșetorii o întrețin deliberat pentru
a putea inculca un mit mesianic, al salvatorului de clasă. Alain Besançon analizează structura
gnostică a propagandei comuniste, în care societatea burgheză corespunde lumii întunericului
guvernate de Demiurgul cel rău, societatea comunistă corespunde lumii de lumină guvernată de un
Dumnezeu transcendent, iar tovarășii sunt inițiații care aduc gnoza salvatoare (marxismul).
Gnostică este și atitudinea existențială cinică adoptată de protagonist: pentru a elibera sufletul pur
din cloaca materiei, diferitele secte a experimentaseră două căi opuse, dar identice în rezultate, fie
cea a ascetismului complet (ca refuz de a lua contact cu tentațiile acestei lumi rele), fie cea a
orgiilor ( ca modalitate de a arde, de a consuma toate tentațiile cărnii care ne țin legați de materie).
Ca și Echinoxul nebunilor, titlul Biserica Neagră este, prin urmare, un oximoron care deconspiră
registrul inversat al imaginilor religioase folosite de ideologia comunistă. Spre deosebire însă de
Echinoxul nebunilor, unde atmosfera halucinantă are o consistență proprie, în Biserica Neagră,
fantasticul este sugrumat de intenția parabolică. Lumea imaginară nu se mai desfășoară după
propriile ei legi imanente, și pretinde să fie mereu citită în transparență. De aceea, ficțiunea nu
reușește să îl prindă pe cititor, evaporându-se rapid din fața referentului metaforic. Romanul este,
de fapt, o meditație autobiografică mediată, o reflecție în cod alegoric asupra propriului destin. prin
lentila deformantă a ficțiunii, lentilă ce urmărește devierea atenției cenzurii ( atât cea socială, cât și,
5
poate, cea interioară), Baconsky pare a își judeca trecutul din perioada stalinistă, pe care îl
repudiază în această a doua parte a vieții și a creației. În protagonist, el reface și încearcă să
conștientizeze mecanismele sufletești de dedublare care permit coabitarea neaderenței și a revoltei
cu acceptarea și compromisul și care au drept consecință căderea în apatie și marasm. Fără să ducă
luciditatea autodemascatoare până la specia mărturisirii ispășitoare, romanul este o analiză
psihologică ( încercare de autoînțelegere) în regim indirect a condiții de marionetă la care este redus
omul într-un sistem totalitar.

Echinoxul nebunilor și alte povestiri a fost publicat în 1967, la Editura pentru Literatură
din București. Cuprinde povestirile Farul, Fuga pietrarului, Cel-mai-mare, Aureola neagră,
Încețoșatul Orfeu, Echinoxul nebunilor, Bufnița, Artiștii din insulă, Cimitirul piraților. Autorul a
început să lucreze la el în anul 1965. manuscrisul s-a păstrat în două variante, Prima având data
17.VII.1966, a doua, redactată paralel, fiind datată cu o zi mai târziu. din sumarul volumului predat
editurii a fost eliminată povestirea Ultimul rol, care a apărut mai târziu, în revista „Luceafărul”,
nr.38, 1968. Volumul a fost tradus integral în limba germană de Max Demeter Peyfuss și a fost
întâmpinat elogios de critica vest-germană.
Ca în poezia lui Baconsky, și în aceste proze există un continuu dialog subtextual este
între om și spațiu: marea e un element permanent, poetic, intrând în prim-planul trăirii, o forță
oarbă și nedefinită, și scapă oricăror explicații și determinări și care proiectează asupra omului
dimensiunea unei singurătăți definitive. În celălalt spațiu, al uscatului, deschis și el, loc al
migrațiune unor vagi seminții războinice, într-o geografie și istorie de asemenea nelămurite, al
existența protagoniștilor. În Farul, prima și cea mai lungă dintre proze, eroul își caută identitatea la
confluența acestor două dimensiuni, pe coordonate neștiute și neînțelegându-se pe sine,
descoperindu-și prea târziu, abia în final, identitatea, odată cu iremediabila solitudine. În general,
autorul nu urmărește biografii circumscrise domeniului clar delimitat al actului uman creator de
evenimente; o stranie atmosferă împiedică constituirea și dezvăluirea integrală a semnificațiilor
autonome ale gestului, de unde și sentimentul damnării unui univers redus la câteva elemente
indescifrabile: „De altfel, bolta nu era pentru mine. stelele care o veghează, risipite peste cenușiul,
galbenul și verdele ei, îmi caligrafiau zadarnice și neînțelese hieroglife, iar moartea în mlaștină nu
putea să mă aștepte” (Farul). Semnele rămân ascunse și accentuează, de fapt, în orice moment,
tragicul existenței. Poet în primul rând, autorul scrie o proză incantatorie, urmărind vraja unei
atmosfere rarefiate și fantastice, nu tinde spre autonomia epicului; ba chiar îl evită. Eroul liric al
prozelor trece prin scenă relegat la periferia acțiunii, care se dispensează de voința sa; totul rămâne
în starea originară a unei speranțe vagi, constant contrazise de tendinte opuse, negate de continua
zbatere și de neputința ontologică a omului. Numai moartea îl atrage cu adevărat, ca lege supremă
6
ce încheie fără să explice nimic, dar având un sens universal în care el se recunoaște; moartea,
individuală sau colectivă, care guvernează deopotrivă lumea exterioară și cea lăuntrică, inspiră și
mitul singurătății definitive, totale. Nimic nu salvează de la damnațiune, nici măcar arta. În Artiștii
din insulă, ea apare incapabilă să reziste trecerii: sculpturile din trunchiuri de stejar scut ramuri
noi primăvara, dar incriminează visul artistic ca pe o demență, nimic nu rezistă asediului timpului;
salvarea, sublimarea într-o creație superioară sunt contrazise de vehemență ascunsă, neiertătoare, a
unei naturi oarbe. În povestirea Echinoxul nebunilor, teatrul maschează doar pentru o vreme
deznodământul iminent în haina unei istorii imaginare, totul se împlinește printr-o crimă reală care
este din domeniul fabulației și te impune ca inexorabilă vendettă, făcând din eroul liric criminalul
sortit să înfăptuiască necesara răzbunare. Simbolul esențial al prozei lui Baconsky a fost văzut, de
altfel, în condiția, existența artistului, o condiție tragică, de victimă a unei conjurații a inerției, a
unui mediu moral în care arta este amenințată ( Eugen Simion) cum sugerează atmosfera obsesivă
din Fuga pietrarului sau Bufnița. Nu lipsește însă nici parabola cu accente sociale, conturând o
utopie negativă, ca în Cel mai mare, unde așteptarea celui ce va aduce legea rătăcită de mult este
contrazisă grotesc de apariția unor profeți care citesc paginile goale ale unor tomuri voluminoase
ferecate în aur, reproducând, de fapt, șoaptă unui straniu călugăr a ascuns în spatele lor. ( Eugen
Simion a apropiat, pe bună dreptate, această proză de Isarlîk-ul lui Ion Barbu, cu observația că
legendarul, tragicul Hogea este înlocuit la Baconsky cu personajele unei farse sinistre). Într-un
asemenea spațiu straniu, stăpânit de moarte, imaginația însăși este rareori productivă, iar starea de
veghe inutilă. Omul nu se poate simți aici decât exilat și închis, dominat de porniri contradictorii,
lipsit de orice certitudine, incapabil de a se defini în funcție de ceea ce există în jurul său.
fundamental singur, el nu este în stare să se desprindă de ce aceste ar putea numi complexul
interiorității pure, pentru a se integra în scenariul mare al vieții. Mitul solitudinii absolute devine
astfel, de la început, un mod universal al existenței, fără ca singurătatea să aibă o explicație. În
Incețoșatul Orfeu, solipsistul coboară, oarecum împotriva voinței sale, în Infernul unui lupanar,
împins din spate de cei ce își asumă atributele normalității, și descoperă, dincolo de atașamentul
pentru o ființă, supunerea în fața destinului. în alte momente, spațiul se depopulează: oamenii unui
întreg oraș dispar, lăsând loc meditației autorului asupra morții (Cimitirul pirațiilor). Descrierile,
frecvente, stau, cum s-a observat de către comentatori, sub semnul vagului, ca în acest pasaj din
Farul: „Țărmul avea frumusețea aleanului și a dezolării. Era o limbă îngustă de nisip, lungă de zeci
de kilometri și cam tot atâtea țineau bălțile care porneau spre nord, dincolo de șirul dunelor
mărunte. Dacă te urcai pe dune, vedeai în spatele lor o întindere fără sfârșit, dominantă de trestii
înalte ca niște păduri. din loc în loc se zăreau suprafețe de apă, mari lacuri cu insule de plaur
strălucitor sau șiruri de sălcii și plopi cu trunchiuri pline de scorburi negre. Păsări piereau în
văzduh, necunoscute, bizare, cu penajul uneori alb, alteori cafeniu sau pătat de culori neobișnuite.
7
Păsări imense, cu gâturi lungi și cu ciocurile în formă de sabie, răsfirându-se ori adunându-se
întru-un punct mișcător sub cerul vast, colindat de formele halucinante ale norilor”. Farul, ca un
centru lipsit de sens al lumii, cu o găleată în spațiu insolit, dominat de o adâncă melancolie, ce
generează sentimentul disperării: „altminteri, nu ne căuta nimenea, și de soarta noastră nu se
îngrijea decât vântul tare, asemenea vremii, curgea mereu, schimbându-și mereu direcția,
învăluindu-ne cu palele lui, alintându-ne sau biciuindu-ne cu violență, răvășind întinderea și
purtând nisipul călătoarelor dune”. Raportate la alte experiențe din proza secolului XX, prozele lui
Baconsky au putut fi situate în aria problematică a înstrăinării, cu trimite la Kafca sau Camus,
precum și - având în vedere tehnica echivocului - la pecetea tainei sub care Mateiu I. Caragiale își
menținea viziunea. un reper definitoriu, în spațiul prozei fantastice, poate fi însă, cum susține
Sergiu Pavel Dan, mai ales Edgar Poe, cu vizionarismul său poetic de factură simbolistă, care atrage
tema substituției realitate-mască și justifică înclinația spre frazare cadențată, spre euritmie muzical-
evocatoare. despre stilul solemn, ușor prețios vorbise Eugen Simion, nu fără a observa excesele
calofiliei.

8
Bibliografie
1. https://www.autorii.com/scriitori/anatol-emilian-baconsky/
2. Pop, Ion. Dicționar analitic de opere literare românești. Cluj Napoca, Casa Cărții de
Știință, 2007 (Vol. I, II)