CORNELIU MUNTEANU

Marele bulangiu

CĂRTICICA REVIZIONISTULUI

2012
CORNELIU MUNTEANU

Marele bulangiu

2012
Cuvânt înainte

Informația înseamnă putere. Cine deține informația, deține și puterea. Este un adevăr
valabil încă din cele mai vechi timpuri. Problema care se pune este dacă acest lucru
mai este valabil astăzi când informația circulă liber pe toate canalele? Evident că da,
numai că accentul se deplasează spre mijloacele de difuzare a informației. Dacă în
perioadele negre ale regimurilor totalitare, informațiile, ca și difuzarea lor, erau strict
controlate, iar dacă nu, se aplica principiul conform căruia este interzis tot ceea ce nu
este permis, ei bine, acum toate acestea sunt de domeniul trecutului. Mai trebuie oare
să amintim că înainte de ’89 posesia unei banale mașini de scris era strict legiferată
și controlată? De asemenea, multe cărți erau formal interzise, consultarea celor puse
la index se putea face doar cu aprobare specială ce permitea accesul la fondurile se-
crete ale bibliotecilor. Ce constatăm azi la o distanță de doar două decenii? Că pro-
gresul tehnologic permite oricui să multiplice sau să tipărească o carte, un manifest,
o proclamație. De asemenea, internetul permite accesul rapid și oarecum nestingherit
la informație. Spun oarecum nestingherit deoarece mai există informații nepublicate
încă, dar nu pentru că ar fi clasificate sau interzise, ci doar datorită unor limite impuse
de finanțare, volum al informațiilor de prelucrat, etc. Cum spuneam și altă dată, ac-
centul se deplasează spre difuzarea informației. Nu cel ce deține informația este cel
mai puternic, ci cel care deține mijloace de difuzare mai puternice (ziare, canale tv,
situri internet, reclame și publicitate). Dacă în trecut puterea era deținută prin con-
trolul asupra accesului la informație, în prezent puterea se exercită prin difuzarea
acesteia. Prigoana împotriva celor ce spun adevăruri neconvenabile nu a slăbit câtuși
de puțin, atâta doar că este ceva mai subtilă. Evident că asta se face urmărind scopuri
politice. Manipularea nu se mai poate exercita prin controlul accesului la informație,
ci prin denaturarea și falsificarea acesteia. Ca atare, nu are dreptate cel ce spune ade-
vărul, ci cel care minte mai mult și mai tare. Documente istorice, acte, decrete, steno-
grame, fotografii, nici nu mai contează, contează modul în care sunt interpretate și
cât de largă este difuzarea acestei interpretări. Paradoxal, chestii petrecute cu milenii
în urmă sunt mult mai clare decât fapte petrecute recent, la care toată lumea a asistat.
Bunăoară se știe cu câte legiuni s-au luptat dacii la Tapae, se știu chiar și numele co-
mandanților romani de legiuni, dar nu s-a stabilit clar cine a adus minerii în 14 iunie
’90. Aduși evident, să planteze flori în Piața Universității. Apoi minciuna cu genoci-
dul lui Ceaușescu, cei 60 de mii de morți – au fost mulți cei care au crezut-o atunci,
dovadă că cel ce minte mai grosolan și mai sonor are în final dreptate. Și cu dragul
nostru domn Iliescu, cum spunea prin ’90 altă democrată convinsă, nu-i mai dau nu-
mele că nu merită, care ne-a scăpat dragul de el de teroriștii Kama-Sutra, mama lor
de bandiți ce trăgeau din orice poziție! De ce spun toate astea? pentru că se constată
că istoria recentă este falsificată după bunul plac al unor indivizi animați de interese
obscure, indivizi intoleranți și extremiști care încearcă să bage pumnul în gura celor
care gândesc altfel decât ei, inși cărora li se asociază mai întotdeauna un cor de

3
lătrători, de yesmeni corecți politic și care își închipuie că ar fi elite, în fapt fiind doar
pseudo-intelectuali cu studii europene de scurtă durată la fără-frecvență. Istoria nu
mai este o înlănțuire de fapte bazate pe decizii clare, ci o suită de interpretări și răs-
tălmăciri, omisiuni intenționate amestecate cu adevăruri spuse cu jumătate de gură,
dar și minciuni ordinare. Nu mai vorbesc despre cei ce susțin ascunderea adevărurilor
istorice pe considerent că lumea nu ar fi pregătită să le recepteze, unul dintre aceștia,
mi-e jenă s-o spun și o spun cu mare părere de rău, este și venerabilul Neagu Djuvara.
(Sigur că da! greu de digerat – câte minciuni poate debita acest om în cele câteva
minute cât ține un fragment de emisiune pe youtube, de dragul de a fi politic co-
rect chipurile, acest pretins cuman ce n-a înțeles nimic din istorie. Nu am ce să fac,
voi reveni de câte ori am ocazia asupra minciunilor debitate de către acest individ,
cultivat cu asiduitate de o mass-media de două parale, acest om care minte tot așa
cum respiră). Astfel, istoricul devine în mod inevitabil un geambaș de informații care
merge cel mai adesea alături de cel care plătește mai mult. De aceea am inițiat această
serie de posturi pentru a face cât de cât lumină asupra unor evenimente recente despre
care se minte cu nerușinare sau despre care istorici cât de cât onești evită să se pro-
nunțe din varii motive. Voi face asta bazându-mă pe documentele epocii, nu prin ci-
tate din citate din cărți mincinoase. Numai așa pot fi contracarați marii calpuzani (ex-
presia lui Paul Goma) ce falsifică la minut istoria. M-a susținut în acest demers expe-
riența altora care fără a fi istorici de profesie au ajuns să aibă un punct de vedere res-
pectat în domeniu. În definitiv, revizionismul nu este doar apanajul istoricilor cu pa-
talama la mână și pe urmă la fel de bine aș fi putut scrie o istorie a fotografiei sau a
motorului cu ardere internă și nimeni nu ar fi avut nimic de obiectat. Nu cred că ro-
mânii sunt atât de proști încât să nu poată discerne binele de rău. Mai degrabă cred că
au fost îndoctrinați timp de 45 de ani de o propagandă mincinoasă, de kitsch-urile
dlor Sergiu Nicolaescu și Manole Marcus, la fel cum acum se încearcă îndobitocirea
lor cu o istorie prefabricată pe aiurea servită la tavă. Iată de ce voi prezenta faptele
așa cum apar ele în documente, lăsând cititorul să tragă singur concluziile. Am scris
aceste texte prin 2011, publicate pentru prima dată pe blogul foto, ulterior fiind tran-
scrise pe blogul Mizeria istoriei. Inițial niște gânduri privind viața și activitatea lui
Nicolae Titulescu care mi-au venit în minte în timp ce bântuiam prin arhiva de docu-
mente a acestuia, după o vreme au căpătat cât de cât un aspect coerent. Evident că
acest modest studiu nu acoperă câtuși de puțin problematica legată de activitatea aces-
tuia, ci cel mult ridică o serie de probleme și întrebări cărora studiile viitoare le vor
oferi răspunsul corect.

21 dec. 2020
Autorul

4
Un mare “vizionar”

Motto: „Ti-tu-les-cu! Cele patru silabe ale numelui său sonor au umplut istoria
diplomatică de după război”. (Raymond Cartier – ziarist francez, 1939, NA. este
vorba de primul Război Mondial.)

La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu,

pe atunci ministru de finanțe, strămutarea avutului Băncii Naționale în Rusia. Încăr-
carea trenului care avea să conțină al doilea transport al tezaurului s-a făcut în perioa-
da 23–27 iul. 1917, în seara aceleiași zile pornind spre Rusia. Trenul avea 24 de va-
goane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare decla-
rată de peste 1,5 miliarde lei. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, al
căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei. (ca ordin de mărime, 1 leu aur 1917
= cca. 56 RON de azi, cele 9 miliarde date gratis bolșevicilor ar fi vreo 120 miliarde
de euro, fără a mai comenta dimensiunile acestei gafe istorice, făcută cu nonșalanță
cu atât mai mult cu cât bolșevicii controlau deja de luni bune o mare parte din Rusia).
Cu 6 luni în urmă izbucnise la Petrograd Revoluția rusă, încheiată cu Revoluția din
Octombrie si preluarea puterii de către bolșevici în frunte cu Lenin. Leon Trotzki,
(Leiba Davidovici Bronstein) în calitate de Comisar al Poporului pentru Afacerile Ex-
terne va declara tezaurul confiscat și confiscat a rămas și până în ziua de azi.

După război, în calitate de Ministru de Externe a depus un efort susținut pentru obți-
nerea de garanții de la aliații noștri tradiționali Franța și Anglia privind integritatea
granițelor României Mari. Aceste garanții au fost obținute cu prețul unor înrobitoare
împrumuturi externe. În 1939, odată cu împărțirea Poloniei între Germania și URSS
și desființarea statului polonez, românii aveau să descopere câte parale valorau toate
aceste garanții, plătite extrem de scump de-a lungul a două decenii.

Alte eforturi susținute au fost depuse de către Titulescu pentru un tratat de neagresi-
une cu URSS, direcție în care a purtat intense convorbiri cu Maxim Litvinov (Max
Wallach Finkelstein). Ulterior românii aveau să descopere că acest tratat nu a făcut
decât sa deschidă porțile Europei pentru grupul de bandiți de la Kremlin în frunte cu
Stalin. În fapt, textul Convenției Feroviare semnate atunci nu făcea decat să recunoas-
că în mod voalat “legitimitatea” pretențiilor sovietice asupra Basarabiei.

Dușman declarat al Germaniei, mai ales după 1933, nu a reușit decât să-i irite pe
Hitler și pe Ribbentrop care pe atunci se situau clar de partea României în privința re-
vizionismului maghiar. Germania, cea care în 1938 ne oferise securizarea tuturor
frontierelor și asistență tehnică privind modernizarea armatei și industriei la schimb
cu petrol și grâne, refuzată fiind și tot mai iritată de politica duplicitară a României,
împreună cu Italia vor sprijini Arbitrajul de la Viena, impropriu numit de istoriografia
mincinoasă dictat, prin care autoritățile românești vor consimți cedarea unei părți din
Ardeal (Ardealul de nord) către Ungaria.

Mare simpatizant al comuniștilor spanioli, a refuzat să vadă ceea ce toată lumea ve-

5
dea în această așa-zisă revoluție spaniolă, anume că era o repetiție generală a revolu-
ției mondiale preconizate de Stalin. Zdrobirea comuniștilor spanioli a arătat întregii
lumi fața hidoasă a acestei ideologii sălbatice, cea care nu se vede din înduioșătoarele
imagini ale lui Robert Capa – execuții sumare a oponenților politic împreuna cu fami-
liile lor, asasinarea prin înecare și îngropare de vii a preoților, violarea sălbatică ur-
mată de arderea de vii a călugărițelor și atâtea altele preluate de la sovietici, terorism
demn de hoardele mongole. Un episod trecut cu grijă sub tăcere de către calpuzanii
istoriei este cel în care fără a-l consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roșii per-
mițând cu de la sine putere trimiterea de arme și muniţii prin porturile dunărene, ce-
dând fără multă vorbă guvernului Spaniei roșii avioane comandate de Franța pentru
România. (Andreas Hillgruber.)

Titulescu a fost și artizanul Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice. Ulterior, cehii

aveau și ei să descopere câte parale valorau garanțiile franco-britanice, nu mai vor-
besc de cele stipulate de Mica Înțelegere. Românii aveau ei înșiși nevoie de ajutor,
darămite să-i mai ajute și pe cehi. Cât privește Înțelegerea Balcanică, ar trebui între-
bați și aromânii masacrați prin anii ’30 de către naționaliștii greci, și cărora primul
ministru I.G. Duca, omul lui Titulescu, le refuza în 1933 dreptul de a se stabili în Do-
brogea.

Punct si de la capăt. Un principiu de bun-simț ne spune că o politică externă realistă

se măsoară în rezultatele obținute. Din această perspectivă, cred că imaginea de față
vorbește de la sine. (Români îngenuncheați în fața palatului regal în momentul raptu-
lui Basarabiei ca urmare a ultimatumului sovietic din 28 iun. 1940.) Dezastrul Româ-
niei din 1940 nu a fost decât rezultatul a 20 de ani de politică externă nefastă și ne-
realistă care a irosit sângele vărsat de sute de mii de români regățeni în primul Război
Mondial. Rezultatele ei le resimțim și azi, și le vom resimți încă mulți ani de aici în-
colo. Rănile României și mai ales ale Basarabiei nu s-au închis încă. Efectele politicii
de epurare etnică, deportările în Siberia, execuțiile în masă, politica sovietică de dez-
naționalizare a românilor de peste Prut, nu pot și nu vor fi uitate. Dincolo de discursu-
rile bombastice privind personalitatea lui Nicolae Titulescu, ținute de “istorici” cu a-
pucături de pastramagioaică cu SNSPA și doctorat sistem Bologna, dar și frenezia cu
care sunt redenumite cu numele acestuia străzi și instituții – rămân acțiunile sale con-
crete în planul politicii externe a României interbelice precum și rezultatul lor final.
Realitatea ne spune că existența unei țări nu se apără cu petice de hârtie. Chiar și ex-
periența actuală arată că mai marii lumii se șterg undeva cu rezoluțiile Națiunilor U-
nite. Principii fundamentale precum integritatea granițelor nu se apără cu tratate de
prietenie, ci cu o armată puternică, o politică externă inteligentă si cu aliați puternici.
Iată că mulțumită politicii duse timp de două decenii de către Nicolae Titulescu, Pac-
tul Ribbentrop-Molotov semnat în 23 aug. 1939 avea să găsească o Românie înge-
nuncheată deja, cu o armată prost înzestrată, fără armament greu, la remorca unei
Franțe care nu importa nimic din România, Franță pe care Wehrmacht-ul și Luftwaffe
aveau să o spulbere în doar două săptămâni.

Adevărul este că Titulescu plătea sume importante din banii Ministerului de Ex-

6
terne evident, unor ziare occidentale, din Franța în special, ca și principalelor agenții
de presă, pentru a scrie despre dansul, ca și despre marile sale realizări. Toate acestea
s-au aflat în țară, prin urmare Titulescu a fost acuzat că își face imagine proprie în
detrimentul intereselor țării. Sigur că da, tipic românesc, un precursor al Marelui Câr-
maci la capitolul ăsta. Imaginea înainte de toate. Cei ce l-au acuzat în mod direct că
a trădat interesele țării nu erau chiar niște neica-nimeni, enumăr doar câțiva: Constan-
tin Argetoianu, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Armand Călinescu, Const. C. Giurescu,
Radu Rosetti, Grigore Gafencu, etc. Tot așa aflăm cu surprindere din presa vremii că
Titulescu schimba unele informații la un nivel ce depășea protocolul cu Gabriel Péri,
secretarul general al Tineretului Comunist Francez și șef al secției de politică externă
a ziarului comunist L'Humanité, membru activ al agenturii sovietice franceze, pentru
care avea să fie împușcat mai apoi de către germani după capitularea Franței, trădat
de proprii săi tovarăși comuniști.

În ziua de azi, analizând la rece toate aceste informații, pare de neînțeles această
înverșunare în a susține legături strânse cu Franța. În 12 dec. 1931, în Parlament, Ior-
ga vorbea chiar despre „datorii ereditare” față de această țară. Totul pare aberant da-
torită faptului că garanțiile de securitate pe care le-a oferit atunci Franța erau nule, ca
și cele oferite de Anglia de altfel – pentru că nu au funcționat și nici nu aveau cum să
funcționeze eficient. Pe urmă, relațiile cu Franța erau exclusiv politice, cel care se o-
cupa de astea la bunul său plac era Titulescu. Factorul economic era ca și inexistent,
schimburile comerciale fiind aproape nule. Practic, Franța nu importa absolut nimic
din România. Titulescu în primul rând, apoi camarila regală, dar și oamenii politici
lucizi, toți cunoșteau această stare de lucruri anormală. Neputând combate Germania
în domeniul economic, prin manevre de culise, Franța căuta să blocheze orice apropi-
ere de Germania, chiar și economică, a aliatelor sale. Treaba ei, problema este de ce
Titulescu a acceptat așa ceva? Dar nu numai el, ci și clasa politica conducătoare în
bună parte a susținut această politică sinucigașă ce avea mai apoi să ducă la pierderea
a aproape o treime din teritoriul României în 1940.

Răspunsul constă în împrumuturile înrobitoare acordate de Franța după 1930, îm-

prumuturi acordate la ordinul guvernului francez de către Banque de Paris et des Pa-
ys-Bas, director al acestei bănci fiind un evreu-ungur, pe nume Horace Finaly, asupra
căruia vom reveni. Se pare că persoane din vârful Partidului National Țărănesc ca și
al Partidului Național Liberal ar fi încasat comisioane substanțiale de pe urma acestor
împrumuturi, asta ar putea fi unul din motive. Problema lor era aceeași ca și cea a po-
liticienilor de azi, să reziste până la alegeri fără prea mari tulburări sociale, după
care om mai vedea. Ca doar nu plăteau ei, ci prostimea. Sigur, aceste credite erau ne-
cesare, dar se puteau obține nu numai din Franța, asa cum vom vedea mai târziu. Cum
o mâna o spală pe alta, mai toți politicienii erau „abonați” cu împrumuturi grase la
mai toate marile bănci cu capital preponderent evreiesc, vom reveni și asupra acestui
aspect. În fine, Partidul Național Țărănesc se va înscrie necondiționat în tabăra filo-
franceză după afacerea Skoda care a compromis politica de apărare a țării, dar a și
dezvăluit prin spionaj o parte din sistemul defensiv al României. Colac peste pupăză,
dl. Corneliu Zelea Codreanu, proaspăt deputat, cu ocazia primului sau discurs în Par-

7
lamentul României enumeră „portofoliul de clienți” ai Băncii Marmorosch-Blank,
cap de listă fiind dl. Nicolae Titulescu cu un „împrumut” de 19 milioane de lei. (NA
– salariul de deputat pe 53 de ani.) Deci lucrurile încep să se cam lege.

Trebuie subliniat că toate aceste erori fatale cu iz de înaltă trădare din politica ex-
ternă româneasca vor ieși la iveală în mod tragic în anul 1940, și ele se vor datora în
bună parte „lucrăturilor” lui Nicolae Titulescu. Dintr-o telegramă cifrată, datând de
pe la sfârșitul lui 1930, trimisă de către ambasadorul Franței la București, Gabriel
Puaux, rezulta că pentru Franța, Basarabia era o „problemă deschisă”, ceea ce demon-
strează că tocmai Franța, principala noastră aliată, nu recunoștea integritatea teritori-
ală absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii românești ca rezultat
al voinței poporului român, mergând în continuare pe ideea că Basarabia ar fi fost
chipurile făcută cadou de către puterile învingătoare la sfârșitul primului război mon-
dial. Ca atare, rezulta din telegramă că teritoriile în litigiu, inclusiv Basarabia, ar putea
constitui monedă de schimb, citez: „pot servi în momente grele drept compensație
pentru salvarea altor poziții mai importante”. Ale Franței, evident. Iată deci cu cine
eram noi aliați multumită „vizionarului” diplomat. Franța, care în problema Basara-
biei se comporta ca o autentică putere colonială, vezi-doamne, ea ne-a dat, ea ne poa-
te lua oricând, idee ce o regăsim și la Hannah Arendt în lucrarea Eichmann în Ieru-
salim, 1963. Dar Hannah Arendt e doar o evreică ce-și bazează mizerabilele aserțiuni
la adresa românilor pe baza aberațiilor scrise de alt evreu “iubitor” de români, Mata-
tias Carp, în timp ce dl. Puaux era ambasadorul la București al marii noastre prietene,
eterna aliată a României, Franța.

În ciuda acestei politici, cunoscută la Berlin, după victoria zdrobitoare a partidului

nazist la alegerile din 30 ianuarie 1933, atât Hitler cât și Göring, Ribbentrop, ca și alți
înalți oficiali germani au declarat în nenumărate rânduri că Germania va garanta in-
tegral frontierele României Mari în schimbul avantajelor economice. Germania era
dispusă să participe din plin la modernizarea armatei, la dotarea ei cu armament de
ultimă generație, astfel încât să descurajeze orice amenințare venită din partea URSS
sau Ungariei. Răspunsul public al României a fost negativ. Prin urmare, în 1935, prin
Friedrich V. de Hohenzollern-Sigmaringen, vărul lui Carol al II-lea, nemții ne-au co-
municat că, citez: „România va pierde toate simpatiile în Germania… …ar fi o iluzie
să se creadă în garanțiile rusești pentru granițele României – pentru nici o țară co-
munismul nu ar prezenta o mai mare amenințare decât pentru România învecinată
cu Rusia Sovietică”. Previziunea lor va deveni crâncenă realitate în 1940, când rușii
vor ocupa Basarabia și mai apoi prin instaurarea comunismului pe tot teritoriul țării
după actul de la 23 august ’44.

Părerea contemporanilor. Culese din presa vremii și Monitorul Oficial, aprecieri

extrem de corozive la adresa „marelui diplomat” ca și asupra mărețelor sale realizări.
Multe trecute sub tăcere sau minimalizate de către marii geambași de istorie. Proble-
ma noastră este că, în momentul în care citim jurnalele sau amintirile politicienilor
vremii, imaginea lui Titulescu și a politicii sale este cu totul alta. Constantin Argetoia-
nu, Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Constantin C. Giurescu, Radu Rosetti, Grigore

8
Gafencu, toți au subliniat faptul că Titulescu a adus enorme deservicii țării prin folo-
sirea influenței sale din Franța – de altfel, cumpărată cu banii ministerului pe care îl
conducea.

Deci omul care și azi, prin guri prietene bine nutrite cândva cu banul nostru, face
să se spună la Paris că un singur Român iubește și ajută Franța, ceilalți fiind hitleriști
fățiși sau mascați, omul care dădea rușilor dreptul de a trece pe la noi, cu condiția
să lase o carte de vizită, același om era gata să fraternizeze cu aceia care n-au recu-
noscut hotarele noastre. Ce inimă largă are d. Titulescu și de ce iubiri ambigue era
plină!
N. Iorga

D-lor deputați, existența României nu se apără prin petice de hârtie. Oricâte petice
de hârtie vom semna, în ziua când interesele vor coincide altfel, să stiți că aceste pe-
tice de hârtie vor fi înlăturate, înainte de a ne găsi siguranța noastră în semnarea u-
nui pact de neagresiune, trebuie să ne găsim siguranța noastră în propriiile noastre
puteri la care trebuie saă ne gândim necontenit.
A.C. Cuza

Câtă dreptate în aceste puține cuvinte! Și cât de greu pentru români va fi atunci când
se vor adeveri! Cu atât mai mult apare ca indecentă toată această frenezie de a denumi
instituții de cultură, străzi, licee, etc. cu numele “marelui diplomat” și nu numai, așa
cum vom vedea mai târziu.

Politica duplicitară a Franței față de România și-a găsit o mulțime de adepți în lu-
mea coruptă a politicii interbelice. Judecând astăzi la rece, nu este greu de văzut că
un rol însemnat l-au jucat și legăturile tradiționale cu Franța, datând încă din timpul
Unirii Principatelor. Asta însă nu excludea o apreciere realistă și responsabilă a situ-
ației economice și militare reale din Europa acelor ani. Din păcate, așa cum vom ve-
dea în continuare, incompetența și aprecierea deformată a realității atât în armată cât
și în diplomație, dar și politica nefastă dusă de Titulescu vor conduce implacabil la
dezastrul din 1940. În posturile următoare vom încerca să demonstrăm că prăbușirea
României Mari a început în 1933, odată cu impunerea lui I.G. Duca în fruntea guver-
nului, rolul lui Titulescu în aceasta numire fiind capital.

Trebuie spus că încă din 1928, datorită crizei mondiale, România ajunsese să supra-
viețuiască doar cu împrumuturi externe. Nici o deosebire față de prezent, când ne sunt
impuse împrumuturi de la Banca Mondială și FMI. Așa cum am precizat deja în pos-
tul anterior, cele două masive împrumuturi obținute prin intermediul guvernului fran-
cez au cântărit ca două pietre de moară de grumazul României. Venirea liberalilor la
guvernare în 1933, cu I.G. Duca în frunte, cu scopul de a obține un nou împrumut
înrobitor din Franța, a fost condiționata de eliminarea din viața politică a Gărzii de
Fier. Franța se temea că ascensiunea Gărzii de Fier va conduce la o apropiere econo-
mică de Germania, și pe de altă parte, cercurile evreiești erau de asemenea alarmate
de creșterea în popularitate a unei mișcări naționaliste. Geambașul acestui șantaj

9
ordinar a fost marele diplomat în persoană. În viziunea sa bolnăvicioasă, dar nici cu
cei de azi nu mi-e rușine, Garda de Fier era exponenta Germaniei naziste în România.
Iată însă că desecretizarea arhivelor a arătat cu claritate dezinteresul total al Germa-
niei până în 1940 față de mișcarea legionară, cât despre finanțare, nici vorbă. Cu toate
acestea, o droaie de geambași de istorie pistonează în continuare pe această temă. Mai
trist este faptul că legionarii intuiseră de mult că Franța va trăda România pentru o
înțelegere cu Rusia cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia să conducă la o apro-
piere sistematică și inteligentă de Germania. Bâiguielile genialului oltean în fața asal-
tului de acuzații din ședința Parlamentului din 23 nov. 1932 nu au servit la nimic,
soarta Basarabiei era ca și pecetluită, pentru că atunci a fost începutul. La fel, o ches-
tiune de bun-simț, pe care muhaialele de azi ca și cele de ieri, în frunte cu marele di-
plomat au refuzat să o vadă, este că scoaterea în afara legii a unui partid legal consti-
tuit, Garda de Fier, a fost un atentat grav la adresa democrației. Acest fapt a fost con-
damnat în epocă de absolut toate forțele politice, indiferent de orientare, mai puțin
comuniștii și evreii, chestie trecută sub tăcere astăzi. În acest joc mizerabil, așa cum
vom vedea, I.G. Duca a fost pionul de sacrificiu al lui Titulescu, sacrificat fără absolut
nici o remușcare. Explicațiile ulterioare doi bani nu fac, așa cum încerca dl. Neagu
Djuvara să ne explice ce ar fi făcut legionarii dacă ar fi ajuns la putere. Istoria nu se
conjugă la modul condițional-optativ. Vom reveni asupra acestui aspect.

În imaginea de față, eroul nostru la Cap-Martin, Franța. Fericit și mulțumit, între-

vedea probabil viitorul luminos ce avea să se pogoare peste noi în următorii 50 de
ani. Prin politica lui externă, legați cu mii de fire invizibile de Anglia și Franța, omul
nostru nici nu bănuia pe când se bălăcea mulțumit în apele Mediteranei că în câțiva
ani politica românească în următoarea jumătate de secol va fi făcută în primii cinci
ani de Germania și mai apoi în restul de patruzeci și cinci de Rusia.

Cum spuneam și în postul trecut, declinul fragilei democrații românești a început în

momentul 9 dec. 1933, când prin Jurnalul Consiliului de Miniștri, (un fel de ordonanță
de guvern) Garda de Fier a fost scoasă în afara legii. Ceea ce a urmat se știe. Pe mo-
ment însă vom analiza rolul jucat de dl. Titulescu în această afacere ce a culminat cu
asasinarea primului ministru I.G. Duca. Ceea ce este extrem de curios, este că deși
toate aspectele acestei afaceri au fost clarificate în epocă, fiind extrem de bine reflec-
tate în presa vremii, în discuțiile publice și din Parlament, în memoriile contempora-
nilor, istoriografia de azi nu pomenește nimic. Căutând bunăoară în wikipedia la I.G.
Duca și la Titulescu, vedem că nu se pomenește nimic despre acest adevărat scandal
de proporții. Bun, atunci să vedem faptele, lăsând pe moment deoparte acest aspect –
doar nu degeaba am intitulat această serie Mizeria istoriei, care ulterior a dat și nu-
mele blogului. Scandalul a izbucnit în momentul în care Titulescu, revocat din funcția
de Ministru de Externe, s-a hotărât să candideze pentru un post de deputat pe listele
Partidului National Țărănesc în rândurile căruia ceruse să fie înscris „ca simplu sol-
dat” chipurile. Dl. Titulescu a avut niște intervenții în presa vremii, sub forma unor
articole ce voiau a clarifica anumite aspecte criticabile ale politicii sale, primul fiind
un articol intitulat Eu și Garda de Fier. În urma acestui articol, fratele fostului prim-
ministru I.G. Duca, asasinat de o echipă de trei legionari, revoltat de cele afirmate de

10
către Titulescu, îi va da acestuia o replică în presă, prin care îl acuza drept AUTORUL
MORAL al asasinării fratelui său. Bun, înainte să lămurim cum devine treaba cu
această afacere, să vedem ce spun contemporanii. Dăm cuvântul dlui Constantin Ar-
getoianu, una din cele mai lucide minți din epocă. Citez, consemnează dânsul în 12
dec. 1937:

„…articolul lui Titulescu Eu si Garda de Fier, în jurul căruia s-a făcut atâta reclamă,
a apărut în fine în Universul de azi-dimineață. E slab. O mare decepție și din punct
de vedere documentar și din cel literar. Pledoarie de clăntzău. Minte de la început
până la sfârșit, cu nerușinare, și se străduiește să-și sprijine minciunile cu documente
ce nu dovedesc întru nimic nevinovăția sa, ci numai vinovăția altora. În ce privește
raporturile sale cu Regele, cu Duca și cu Sovietele, e de o rară perfidie. Presupun că
„moștenitorii programului lui Duca” îi vor răspunde cum merită. Titulescu își in-
cheie pelteaua cu această perlă: „Titulescu tace și face!” Aci, paranoicul atinge in-
conștiența…”

Dar nu numai Argetoianu, ci și Iorga, foștii membri ai cabinetului Duca, până și presa
evreiască de stânga din Sărindar, toți sunt revoltați de minciunile dlui Titulescu. Ce
se întâmplase de fapt? Mare dușman al apropierii chiar și economice de Germania,
Titulescu vedea în ascensiunea Gărzii de Fier un pericol mortal pentru politica nefastă
ce o ducea. Cum spuneam și altădată, neputând să o combată pe plan economic, Fran-
ța căuta să blocheze orice apropiere de Germania a aliatelor sale, agentul principal al
acestei politici fiind Titulescu. În polemica iscata în 1937 vor interveni miniștrii ca-
binetului Duca din 1933 care vor lămuri lucrurile. Aceștia vor confirma în scris, în
unanimitate, ceea ce toată lumea știa deja, și anume că, în numeroase ședințe de gu-
vern din acel sfârșit de decembrie 1933 s-au discutat toate aspectele legate de o even-
tuală dizolvare a Gărzii de Fier cerută imperativ de Titulescu. În finalul discuțiilor s-
a ajuns la unanimitate de a nu dizolva Garda de Fier. În continuare, citez din scri-
soarea semnata de foștii membri ai cabinetului Duca:

„…a doua zi după luarea acestei hotărâri, am fost chemați de I.G. Duca. Șeful nostru
ne-a comunicat: că d. Titulescu nu împărtășește soluțiunea adoptată de guvern; că
d. Titulescu cere dizolvarea Gărzii de Fier, ca o soluțiune reclamată imperios de
necesitățile politicii externe; că fără această dizolvare, d. Titulescu se vede silit să
demisioneze – și irevocabil – din guvern. Ion Duca a făcut tot ce i-a stat in putință
pentru ca să determine pe d. Titulescu sa renunțe la punctul sau de vedere. Demer-
surile sale au fost însă zadarnice. Cum demisiunea dlui Titulescu ar fi creat – în
împrejurările internaționale de atunci – dificultăți de nedorit, Duca s-a văzut silit să
cedeze stăruințelor sale. Astfel a fost dizolvată Garda de Fier. Câteva zile după exe-
cutarea actului de dizolvare, Duca se prăbușea sub gloanțele răzbunării, pe peronul
gării din Sinaia.”

Și acum, câteva prime concluzii. În ciuda explicațiilor mincinoase ale dlui Titulescu,
adevărul a ieșit la iveală. Rolul dânsului în aceasta afacere a fost clarificat. În presa
vremii ca și la procesul Nicadorilor s-a mai vehiculat și acuzația ca Duca ar fi acceptat

11
la presiunea cercurilor evreiești din Franța, prin persoana bancherului evreu Horace
Finaly, de a primi pe teritoriul României și a acorda eventual cetățenie pentru 300 de
mii de evrei comuniști germani. (Teorie falsă, reluată prin ultimii ani ai secolului
trecut de către dr. Șerban Milcoveanu.) Nu există nici o dovadă privind așa ceva, mai
ales că masonii nu lasă acte semnate în urma înțelegerilor lor oculte, dar este posibil
sa fi fost ceva, vom reveni asupra acestui aspect, pentru ca nu iese fum fără foc. Pe
urmă cifra este enormă, greu de presupus ca din jumătate de milion de evrei câți erau
în Germania în 1933, peste jumătate sa fi fost comuniști, și toți să vrea să vină în
România. Clar cifra este mult exagerată. Dar că Duca a refuzat așezarea pe teritoriul
țării a aromânilor din Grecia, masacrați, persecutați și deposedați de avutul lor de
către naționaliștii greci, asta este clar. Nu degeaba doi dintre Nicadori, Caranica și
Belimace, erau aromâni. Din nou Titulescu era implicat, nedorind să strice relațiile
cu Grecia în cadrul Micii Înțelegeri. Mai trist este însă faptul că pe nicăieri nu se po-
menește despre această afacere cu mare răsunet în epocă. Textele citite pe wikipe-
dia sunt de tot râsul. Veți spune că acele articole sunt redactate de amatori. Ei bine
NU, în ciuda acestui fapt, dânșii, așa cum vom vedea, dau citate din autori respectați,
care nu fac decât să sporească confuzia ce persistă asupra acestui subiect. În continua-
re, vom încerca să demontăm toate aceste minciuni în falsch, ca să-l citez și pe Marele
Ciuruit [din Sfânta zi de Crăciun].

Atunci să continuăm cu alte aspecte și implicații ale scoaterii în afara legii a Gărzii
de Fier din 1933, a treia, urmată de asasinarea principalului responsabil, primul-mi-
nistru de atunci, dl. I.G. Duca. Pentru început, câteva lucruri clare. Am văzut în epi-
sodul anterior că scoaterea în afara legii a fost făcută printr-un Jurnal al Consiliului
de Miniștri, în urma șantajului exercitat de către dl. Nicolae Titulescu, Ministru de
Externe în acel moment. Motivele au fost, citez din acel jurnal:

Considerând că prin programul și prin acțiunea sa din ultimul timp, această grupare
urmărește, pe de o parte, schimbarea pe cale revoluționară a ordinei legale în stat și
pe de altă parte întronarea unui regim social și politic contrar celui statornicit atât
prin Constituție, cât și prin tratatele de pace! Având în vedere că după cum se con-
stată din referatele d-lor miniștri de interne și de justiție, mijloacele de acțiune ale
acestei grupări sunt teroarea și violența. Considerând că în același timp executarea
lor se face prin formațiuni de luptă înarmate, a căror activitate constituie un izvor
permanent de dezordine, dând loc la acte de rebeliune împotriva autorităților statu-
lui; și contribuind prin aceasta la crearea unei stări de natură a aduce anarhie în
țară; Considerând așadar, că funcționarea acestei grupări constituie o primejdie
pentru liniștea publică și pentru existența statului; În virtutea art. 107, ultim aliniat
din Constituție și a art. 2 al legii din 23 decembrie 1925 hotărăște: Art. I. Gruparea
„Arhanghelul Mihail” astăzi „Garda de Fier” este și rămâne dizolvată…

Așa să fie oare? Deci, să reluăm pe scurt motivele. În primul rând, deoarece prin
program și acțiune, Garda de Fier ar fi urmărit schimbarea pe cale revoluționară a
ordinii existente. Sa subliniem în primul rând că Mișcarea Legionară, cu toate parti-
dele pe care le-a generat de-a lungul existenței sale, nu a avut niciodată un program

12
politic în adevăratul sens al cuvântului. (A avut totuși, vom vedea asta altă dată.)
Ceva idei politice despre cum vedea societatea pe care dorea s-o creeze apar în scri-
erile Căpitanului, Pentru Legionari, Cărticica Șefului de Cuib și în mai mică măsură
în circulările emise de acesta de-a lungul timpului. Spicuiesc doar câteva idei la ni-
mereală, citez:

„Doresc ca toate localitățile prin care veți trece, sate sau orașe, sa rămână impresi-
onate de disciplina, corectitudinea, atitudinea plină de demnitate și bună cuviință, în
toate ocaziile, a legionarilor” – Convocare la construirea unui dig în com. Vișani –
București, 23/VI. 1933

„Educația Națională: tânărul român trebuie să-și iubească Patria, Pământul și Re-
gele… El trebuie ferit de literatura comunistă care se ridică în contra lui Dumnezeu,
în contra Familiei, în contra proprietății, în contra Armatei.” Cărticica Șefului de
Cuib, 1933 – pag. 9, Despre organizare.

„Orașele și târgurile sunt adevărate colonii de lipitori înfipte in trupul istovit al ță-
rănimii. Și culme a nerușinării, tocmai aceste lipitori s-au transformat în luptători
împotriva exploatării poporului, în contra terorii care apasă poporul. Aceștia sunt
comuniștii din Basarabia și din România. Și mai mult: aceste lipitori pline de sângele
supt al românilor întrețin, în presa lor în frunte cu „Adevărul” următorul limbaj: –
Numai niște dușmani ai poporului, dușmani ai țării, niște extremiști de dreapta, vor
să strice această armonie”. C.Z. Codreanu – Discurs electoral în Basarabia – 1932.

Sună cunoscut, nu? Parcă și dl. Darie Novăceanu, alt mare ziarist democrat, vedea în
14 iunie ’90, în Piața Universității, cum legionari cu cămăși verzi și centuri cu diago-
nală împușcau pașnicii mineri, veniți nu-i așa, sa planteze flori, uzurpând locurile de
muncă ale bieților țigani de la „spații verzi”. Cam așa ceva scria în Adevărul, fost
Scânteia, fost înainte de Scânteia, Adevărul evreiesc din Sărindar despre care vorbea
dl. Corneliu Zelea Codreanu. Priviți la imaginea de mai sus, pentru cei ce au uitat sau
nu vor să-și mai aducă aminte. Încununarea unei mizerabile campanii de dezinfor-
mare începută în anii ’30 ai secolului trecut, și care continuă neîntrerupt până în ziua
de azi. Se poate citi, cred : „Bandele legionare și-au făcut apariția în uniforme.
Tentativa de lovitură de stat a eșuat”(colecția autorului). Cred că e de-ajuns. Mai
clar de atâta, nici că se poate. Așa care va să zică! Curat murdar, Coane Fănică! Și
mai aveau unii tupeul să vorbească despre „democrație” în România. Atunci, ca și
acum. Nu a trebuit decât să iau la plesneală câteva fraze ca să vedem cât de mult
doreau legionarii schimbarea revoluționară a ordinii existente.

Continuăm cu analiza motivelor invocate în Jurnalul Consiliului de Miniștri din 9

dec. 1933 prin care Garda de Fier a fost scoasă abuziv în afara legii și împiedicată să
participe la alegeri. În acel jurnal, o ordonanță de guvern de fapt, se vorbește în con-
tinuare despre, citez :

„…având în vedere că după cum se constată din referatele d-lor miniștri de interne

13
și de justiție, mijloacele de acțiune ale acestei grupări sunt teroarea și violenţa. Con-
siderând că în același timp executarea lor se face prin formațiuni de luptă înarmate,
a căror activitate constituie un izvor permanent de dezordine, dând loc la acte de
rebeliune împotriva autorităților statului; și contribuind prin aceasta la crearea unei
stări de natură a aduce anarhie în țară…”

Cine citește acest text își și închipuie dezordini sângeroase, lupte crâncene între for-
mațiuni de luptă para-militare înarmate și forțele de ordine, schimburi intense de fo-
curi, incendii, baricade, luare de ostatici, pierderi colaterale – ca să zic așa, în fine,
tot arsenalul luptelor de stradă, așa cum îl știm încă din timpul Comunei din Paris.
Păi hai să vedem ce au făcut autoritățile la ordinul Primului Ministru I.G. Duca.
Atunci să spicuim din nou în presa vremii – de reținut, toate acestea se întâmplau
înainte de scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe când acest partid era angrenat
în mod legal în cursa electorală, citez din presa vremii:

„Constanța, studentul legionar Virgil Teodorescu este împușcat în spate de către

agenți de poliție în timp ce lipea afișe electorale… La Tecuci este împușcat legionarul
Toader Toma… La Iași, muncitorul legionar Constantin Niță este împușcat pe stradă,
în plină zi de către agenți de poliție… Este ucis în bătaie de jandarmi, în jud. Vlașca,
țăranul legionar Nicolae Blăianu… Sunt uciși de poliție următorii legionari: Toader
Toma, croitor, Gh. Bujgoli, colonist macedonean din Dobrogea. Etc…”

În urma anchetelor oficiale, asasinii sunt ridicați în grad și mutați în alt post pentru a
li se pierde urma. Sigur că da, se păstrează tăcerea și asupra acestor îngrozitoare în-
călcări ale legii. Atunci ca și acum, geambașii de istorie corecți din punct de vedere
politic nu pomenesc niciun cuvințel despre aceste evenimente sângeroase, chipurile
pentru a nu da apă la moară Mișcării Legionare. Până și wikipedia spune cu jumătate
de gură, citez: „…în campania electorală, ciocnirile dintre legionari și forțele de or-
dine s-au întețit, în urma schimburilor de focuri rezultând decesul a numeroși legio-
nari…” Sigur că da, cei ce au scris în wiki au citat și ei dintr-o lucrare, iar acea lucrare
a fost și ea scrisă de un geambaș de istorie. Altfel ce să mai înțelegem din toate astea?
Au loc ciocniri violente, schimburi de focuri – dar de fiecare data legionarii sunt îm-
pușcați în spate. Bizar, nu? Pe urmă nu ni se spune nimic despre victimele din cealaltă
parte, de partea Poliției – nu pot decât să înțeleg că legionarii nu luaseră suficiente
lecții de tir… Orișicât, tot e bine, căci aceste minciuni ordinare ne fac să ne punem
întrebări, pentru ca alți geambași de istorie ar vrea să ascundă complet adevărul, cum
a fost de pildă fantele tomnatic manelist, fost prim-ministru de tristă amintire, ce vrea
acum sa reintre în politică pe ușa dindos, dl. Petre Roman, (Neulander) care prin 1990
se pare, a dat o circulară prin care se permitea accesul la arhivele istorice, cu excepția
celor privitoare la Mișcarea Legionară, pentru care a propus extinderea perioadei de
interzicere a studierii lor cu încă 30 de ani!

Și hai să apelăm acum și la acte oficiale. Bunăoară, ordinul difuzat către toata orga-
nizația de către dl. Gen. G. Cantacuzino – Grănicerul, mare căpetenie legionară, pre-
ședintele partidului, pe 10 dec. 1933, la doar câteva ore după interzicerea Gărzii de

14
Fier, ordin scris chiar de către Căpitan, citez:

„Camarazi, 1. Veți aștepta cu calm și cu aceeași neînvinsă credință desfășurarea

furtunii. 2. Nu vă veți îndoi niciodată că aceasta este calea marilor izbânzi. 3. Vă veți
supune măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit.” etc.
etc. Sigur că da! Clar de tot!…

Recapitulând, trebuie să recunoaștem că există o discrepanță uriașă între părerile ce-

lor două părți. Eu m-am lămurit demult, aștept însă să-și dea cu părerea marii noștri
istorici, dacă-și vor da vreodată cu părerea asupra acestui subiect – și mai sunt destui
așijderea, am pomenit doar câțiva din cei cu care ne vom mai intersecta pe aici…

Continuăm. Deci, am văzut că în 9 dec. 1933, Garda de Fier a fost scoasă în afara
legii prin Jurnal al Consiliului de Miniștri, guvern prezidat la acea dată de I.G. Duca.
Cu toate că guvernul, în frunte cu I.G. Duca, a fost împotriva acestei măsuri, totuși
ea a fost adoptată datorită șantajului exercitat de către Nicolae Titulescu, ministru de
Externe, care a amenințat cu demisia, căreia i-ar fi urmat o criză guvernamentală. Am
văzut că această măsură nu se justifica în niciun fel, toate pretextele invocate în actul
de dizolvare fiind false. De fapt, hotărârea de a forța mâna guvernului a fost luată,
citez: „…sub influența cercurilor iudeo-internaționale, d. N. Titulescu a fost omul
politic care a încercat, prin toate mijloacele, oprirea mișcărilor naționaliste, care n-
au urmărit și nu urmăresc decât apărarea românilor împotriva cotropirii evre-
iești...” (Neamul românesc, 15 dec. 1937, NA. ziar condus de Nicolae Iorga)

Ce a urmat? Se știe foarte bine – dar și de data asta marii calpuzani ai istoriei au ciocul
mic. O represiune îngrozitoare. Toată conducerea legionară arestată. Oficial s-a recu-
noscut un număr de cca. 2.000 de arestări abuzive, fără mandat de arestare sau dispo-
ziție judecătorească. Legionarii au vorbit de 12.000 de arestări, cifra e poate exage-
rată, dar și cele 2.000 recunoscute oficial sunt suficiente pentru a ne da seama de
dimensiunea represiunii, ca și de „virtuțile” statului democratic și constituțional de
atunci. Curat constituțional, Coane Fănică! Arestările – urmate de bătăi și schingiuiri
cumplite. Percheziții abuzive de domicilii și sedii de partid. 16 persoane împușcate,
300 spitalizate. Casierul Legiunii și secretarul personal al lui Corneliu Codreanu, eco-
nomistul Sterie Ciumetti este torturat îngrozitor pentru a se afla unde se ascunde Că-
pitanul. În final, neputând afla nimic, comisarii Ion Panova și Aurelian Negrescu îl
împușcă din ordinul lui Victor Iamandi, subsecretar de stat la Interne. Cadavrul oribil
mutilat este găsit mai apoi în Lacul Fundeni. În urma reclamației făcute ulterior, afa-
cerea este înmormântată. Toți trei își vor primi ulterior pedeapsa meritată, câte un
glonte. Este uluitor cum mizerabila propagandă anti-legionară, care continua azi cu
mult mai multă violență chiar în raport cu vremea comuniștilor, vorbește despre cei
asasinați la Jilava în 1940 ca despre ofițeri superiori și fruntași ai vieții politice inter-
belice. Nu trebuie decât să răsfoim presa interbelica, nu numai cea legionară, ci de
toate culorile, de la dreapta la stânga, pana la cea comunistă, ca să citim despre ispră-
vile celor doi „bravi comisari”. Crime la comandă, estorcări de fonduri, afaceri dubi-
oase cu lumea interlopa locală, șantaje, trafic de carne vie, taxe de protecție. Și acești

15
criminali cu mâinile pătate de sânge sunt catalogați în zeci de lucrări „de istorie” drept
„personalități politice”, victime ale violenței legionare. Și toate acestea se întâmplau
într-o țară așa-zisă democratică, cu o constituție democratică, „cea mai democratică
din Europa, probabil” – parcă așa se zicea. Și totul pentru a distruge un partid legal
constituit, care înțelesese și acceptase regulile democrației. Am dat, cred eu, sufici-
ente exemple din scrierile Căpitanului pentru a vedea că predominau cuvinte precum
ordine, disciplină, justiție…. Și à propos de „măsurile” luate pentru reprimarea Gărzii
de Fier, stimabilul diplomat, marele vizionar, semnase parcă și ceva tratate de interzi-
cere a torturii. Sigur că da! cu excepția celor ce deranjau augusta sa persoană. Dacă
citim însă presa din epocă ce se opunea legionarilor, presa de stânga evreiască din
Sărindar, Adevărul, Dimineața și Lupta, ziarul liberal Viitorul, ziarul țărănist Drepta-
tea, observăm că sunt pline de caracterizări de tipul : teroriști, extremiști de dreapta,
dușmani ai poporului, inamici ai democrației, plătiți de Hitler și Mussolini, ba chiar
se vorbește pe larg despre o afacere cu falsificare de bani la Rășinari. Nimic nou sub
soare, așa se re-înnoadă vechi tradiții, din moment ce avem tradiții în așa ceva. Oare
nu vorbea Adevărul prin iunie ’90 despre bandele kentivore ale lui Coposu și mașinile
de falsificat dolari de la sediul PNȚ-CD. Nici acuzațiile de atunci din presa FSN nu
erau departe de acuzațiile din 1933 aduse legionarilor, de data asta legionarii din Piața
Universității nu mai erau plătiți de Hitler & Mussolini ci de Rațiu & Câmpeanu. Nici
arestările abuzive din acele zile, bătăile si torturile de la Măgurele, morții neștiuți și
făcuți dispăruți în gropi comune nu sunt departe de ce s-a întâmplat în 1933. Diferența
este că în 1990 nu era democrație, ci doar restaurație neo-securistă, epoca în care
trăim și azi, în timp ce în 1933 Romania era, cel puțin teoretic, un stat democratic.
Rezultatul a fost că liberalii au câștigat scrutinul, legionarii fiind împiedicați să par-
ticipe la alegeri.

Să revenim acum la rolul lui Titulescu în această afacere. În cursul dezbaterilor din
presă asupra rolului jucat în scoaterea în afara legii din 1933 a Gărzii de Fier, pus față
în față cu membrii guvernului Duca, dânsul a trebuit să recunoască răspunderea pen-
tru emiterea actului de dizolvare, doar votase pentru, votul său fiind determinant, dat
fiindcă se ajunsese la balotaj. Că a avut rolul determinant prin șantajul exercitat asu-
pra lui Duca, pentru ca mai apoi să susțină că s-ar fi opus, asta ține de caracterul
omului, în popor atitudinea asta este foarte plastic exprimată prin expresia pielea
p___i. Nici nu mai interesează câte minciuni a spus acest individ ridicat azi în slavă
de alți indivizi de aceeași teapă cu el sau mult mai jos, precum așa-zisul Bombonel,
fost prim-ministru, toate se regăsesc în presa vremii.

Se pune acum problema de ce? De ce această represiune îngrozitoare? Că oamenii

Siguranței, Poliției și Jandarmeriei erau aleși pe sprânceană, torționari cu vocație, de
asta nu se îndoiește nimeni. Nici azi nu suntem prea departe. Și totuși erau instituții
de tip militar sau pe aproape, unde se acționează pe bază de ordin, existau legi care
teoretic trebuiau respectate, nu erau departe de cele de azi, vom reveni și asupra lor.
Și totuși, de unde toate aceste abuzuri inimaginabile? Răspunsul este simplu, pentru
că au fost acoperiți la cel mai înalt nivel. Nu spuneam prostii când afirmam că decli-
nul democrației în România a început atunci, în acea nenorocita zi de 9 decembrie

16
1933. Demn de menționat este că Titulescu, pus față în față cu membrii cabinetului
Duca a trebuit să recunoască ceea ce toată lumea știa, că el a fost factorul hotărâtor
ce a condus la actul de dizolvare a Gărzii de Fier. Pe de altă parte, s-a desolidarizat
de represiunea propriu-zisă ca și de „excesele adiacente”. Din nou a intervenit un
fost membru al cabinetului Duca, Victor Iamandi, care a demascat minciuna, ci-
tez: „…pot să afirm că dacă a fost cineva în guvern care a voit ori a cerut ca repri-
marea Gărzii de Fier să fie mult mai severă decât a fost, acela a fost d. Titules-
cu…” Iată deci cu cine avem de-a face, genialul diplomat era și un mare democrat,
adept al torturii. Aplicată altora, evident. Sigur că da, atunci ca și acum, unii erau mai
democrați decât ceilalți… In imagine, sediul PNT în 15 iunie ’90, după „trecerea”
minerilor. Se pot observa în curte, aruncate de-a valma, mașinile de multiplicat dolari
și droguri. Imaginea autorului.

Punct și de la capăt. Indiferent de cât se pistonează pe aceasta temă, vom reveni cât
de curând și asupra acestui aspect, scoaterea în afara legii prin hotărâre de guvern a
partidului Garda de Fier, aripa politică a Mișcării Legionare a fost un grav derapaj de
la principiile statului de drept și un atentat grav la adresa democrației. Și asta trebuiau
s-o știe chiar și sculați din somn cei responsabili, în principal Titulescu și Duca. De-
mocrația nu se întărește prin terorism de stat. Terorismul de stat nu poate genera decât
terorism, ceea ce s-a și întâmplat, și toate acestea au afectat stabilitatea statului de
drept și credibilitatea în instituțiile sale. A fost o formidabilă lovitură dată democra-
ției. Demn de menționat este dârzenia comandanților legionari care deși au fost tor-
turați în chip inimaginabil, au refuzat să declare ceea ce ar fi vrut să afle Titulescu și
Duca de la ei, prin torționarii Siguranței și Poliției, și anume că Garda de Fier ar fi
fost finanțată de către Germania nazistă. Ei bine, chiar și dacă ar fi fost așa, existau
metode legale pentru a interzice acest lucru. Din păcate pentru cei ce încă mai insistă
pe această temă, desecretizarea arhivelor germane a arătat în mod clar că până în 1940
Germania nu a fost câtuși de puțin interesată de Garda de Fier, cu toata influența
considerabilă a acesteia în rândul populației. Finanțări masive a primit însă partidul
de buzunar al lui Octavian Goga, mai ales după aducerea lui la putere, urmată de
emiterea de legi antisemite, încă un lucru trecut sub tăcere de către falsificatorii de
istorie. Nici după 1940 Germania nu a fost prea interesată de Mișcarea Legionara,
considerând-o ca pe o mișcare mai mult mistică. Interesul Germaniei s-a deșteptat
abia după actul de la 23 august 1944, când a sprijinit un guvern în exil format cu par-
ticiparea unor căpetenii legionare. Deci lucrurile sunt clare. Există acte, documente,
referate, se găsesc și se pot consulta cu ușurință chiar și pe net. Și totuși, o grămadă
de geambași de istorie, dar și masturbatori ai condeiului, mistificatori de istorie cu
voie sau fără de voie, încă mai insistă cu jumătate de gură sau cu gura plină vorbind
numai despre replica dată de legionari, făcând tabula rasa peste agresiunea teroristă
comisă de instituțiile statului și violarea celor mai elementare principii ale statului de
drept: arestarea a mii de persoane fără mandat legal, reținerea drept ostatici a mem-
brilor familiilor acestora, schingiuiri, torturi si omoruri, violări și devastări de domi-
cilii și sedii de partid. Asta era democrația românească promovată de „genialul diplo-
mat”. Iar I.G. Duca a fost doar instrumentul. Cel puțin el și-a asumat aceasta răspun-
dere, citez din jurnalul lui Victor Iamandi care își amintește că Duca i-ar fi spus în
acea nenorocită zi de 9 dec. 1933: „dacă adepții Gărzii de Fier sunt în adevăr ca-

17
pabili să comită, așa precum se spune, un act de teroare, să-l comită împotriva mea,
să mă împuște pe mine.” Sună ca într-o tragedie antică, dar din păcate, exact așa avea
să se întâmple câteva zile mai târziu. Sigur că din acest punct de vedere I.G. Duca
poartă răspunderea principală pentru toate excesele din acea noapte de 9-10 decem-
brie 1933, dar și de dinainte și după. Sa dăm din nou cuvântul lui Constantin Argeto-
ianu, citez:

Din toată cearta asta rămâne cert că Titulescu este autorul moral al dizolvării Gărzii
de Fier. În seama Partidului Liberal, dacă nu și a lui Duca, rămâne modul cum a fost
executată măsura și toate brutalitățile comise cu acest prilej. Pe acestea le-a plătit
cu viața Duca, căci ceea ce a exasperat pe gardiști n-a fost dizolvarea (pe care o mai
făcuse și Mihalache), ci bătăile, arestările, schingiuirile și omorurile Poliției. (Con-
stantin Argetoianu, Însemnări zilnice.)

În mod cert, au fost și altele care au exasperat Garda de Fier. Bunăoară, conform
estimărilor, Garda de Fier ar fi obținut un număr de voturi care ar fi plasat-o ca al
treilea partid politic al țării, după PNL și PNŢ, chestie iar trecută sub tăcere de către
marii calpuzani ai istoriei. Sigur, se afirmă că trebuie protejată memoria „marelui
diplomat”, la fel și a lui Duca, acesta din urmă fiind evaluat politic prin prisma morții
sale violente. Ei bine, toate acestea nu pot face decât rău, pentru că odată și odată
adevărul tot iese la iveală. Așa cum am văzut până acum, dacă Duca și-a asumat răs-
punderea, inclusiv cu prețul vieții, pentru hotărârile guvernului ce l-a condus, patru
ani mai târziu Titulescu, mazilit din postul de Ministru de Externe, nu neapărat dato-
rită unei politici nefaste și lamentabile, cu consecințele știute, prăbușirea României
Mari, politică ce va fi continuată și de succesorul său, ci datorită unor declarații com-
plet alăturea cu drumul care au iritat cancelariile occidentale, vom reveni și asupra
acestor declarații iresponsabile, deci patru ani mai târziu, Titulescu, dornic să revină
în politică, încearcă într-un mod mai mult decât penibil să se împace cu Garda de Fier
în văzul întregii țări uluite de această abominabilă lipsă de caracter, aruncând întreaga
răspundere a dizolvării abuzive a Gărzii de Fier pe umerii răposatului I.G. Duca.

Deci să recapitulăm. Să vedem pe scurt ce s-a întâmplat în decurs de câteva zile. Să

dăm cuvântul lui Grigore Gafencu, care numai de simpatie pentru legionari nu poate
fi acuzat, deci să vedem ce părere avea despre acțiunile genialului diplomat, citez:

Stăpân pe mijloacele de informare ale străinătății, a participat la alarmarea centre-

lor apusene cu privire la primejdia Gărzii de Fier și a adus la cunoștința regelui, în
calitate de intermediar „dezinteresat” ostilitatea Parisului împotriva lui Vaida, pe
care el o provocase… …Denunțarea marii primejdii hitleristo-fasciste în România și
apoi desființarea acestei primejdii, prin hotărârea, stăruința și meritul său îi părea
un succes ușor și însemnat… …Astfel a venit la putere Jean Duca, protejat de Titu-
lescu, cerut de Paul Boncour, dorit de „presa democratică”, impus de camarila evre-
iască … …Venit ca să „restabilească” ordinea, guvernul liberal a fost nevoit, pentru
a corespunde nevoii lui, să intervină în chestiuni de ordine, și a provocat, astfel, nu-
maidecât, o nespusă dezordine… …Mai întâi a „reprimat” Garda de Fier. Apoi, în

18
ajunul alegerilor a dizolvat-o. Cu acest prilej au fost împușcați mai mulți studenți,
arestați și bătuți toți militanții gardiști … …Jean Duca a șovăit înainte de a-i dizolva.
Lua informații de la toți cu privire la ei… Iar in Consiliul de Miniștri, care a hotărât
dizolvarea, președintele s-a pronunțat împotriva măsurii… …Titulescu, el nu a șovăit
nici o clipă. A apărat măsura în Consiliul de Miniștri, a cerut-o regelui, a impus-o
lui Duca… … A urmat apoi vâltoarea alegerilor – o ciomăgeală cumplită și absurdă
pe spinarea țării…Și ca încheiere, cele cinci focuri de revolver de la Sinaia.

Clar și la obiect. O ciomăgeală cumplită și absurdă pe spinarea țării. Cutremurător

este faptul că toate aceste mii de drame, de la moartea lui Duca până la cea a lui Sterie
Ciumetti, în final drama întregii țări, a fost doar de-un fason, de-un pam’plezir al ma-
relui diplomat, doar pentru ca Titulescu să arate cine e el și ce poate face el, sau mai
pe românește, să-și arate mușchii. Și evident, pentru că el era un democrat, iar gar-
diștii niste „legionari plătiți de Mussolini și Hitler”. Parcă am mai auzit noi chestia
asta cu legionarii plătiți.

Care a fost cursul ulterior al evenimentelor? Odată câștigate alegerile de către liberali,
toți legionarii au fost eliberați. Vor mai muri câțiva în următorii doi ani datorită „tra-
tamentului” la care fuseseră supuși în timpul „reținerii”. Vor urma nenumărate plân-
geri penale împotriva abuzurilor produse, mai toate înmormântate și mușamalizate.
În urma protestelor de după alegeri și asasinării lui I.G. Duca va urma un alt val de
arestări ordonat de Victor Iamandi. Nicolae Constantinescu, economist și legionar,
comandant al Bunei Vestiri, (cel mai înalt grad în conducerea Mișcării, și nu oficiosul
Mișcării Legionare cum aiurea a scris un netot în Enciclopedia României – de ase-
menea, nu era un „susținător” al Mișcării Legionare, cum scrie alt netot în wikipedia,
ci legionar sadea, și comandant în eșalonul cel mai de sus), proaspăt eliberat din be-
ciurile poliției din Făgăraș, ca urmare a torturilor și umilințelor la care fusese supus,
jură să se răzbune. Echipa va fi completata de doi aromâni, Doru Belimace, licențiat
al Facultății de Litere și student la Drept și Ion Caranica, economist și gazetar. Răz-
bunarea va fi fulgerătoare, la numai câteva zile de la eliberarea lui Constantinescu din
închisoare. Conducerea superioară nu a fost în nici un fel implicată în răzbunarea
celor trei și nici nu putea să fie, fiind vorba de ore. Inutil să mai menționez penibi-
lele acuzații la adresa Căpitanului, care vezi-doamne, deținea controlul absolut, ordi-
nul „scris” văzut de Stelescu, etc… tot atâtea prilejuri de orgii scatofage ale marilor
calpuzani ai istoriei, seniorii falsificării istoriei naționale. Am menționat într-un post
anterior și motivațiile aromânilor. Restul se știe, se poate găsi cu ușurință pe net. Cei
trei, numiți Nicadori, după asasinarea lor mișelească în noaptea de Sf. Andrei 1938
vor fi propulsați în nemurire, mucenici ai mântuirii neamului românesc. Marii câști-
gători, pe moment cel puțin, vor fi Titulescu și Carol al II-lea, se cunoaște și implica-
rea indirectă a acestuia din urmă. S-a vorbit de dușmănia ce i-o purta regele lui Duca.
Apoi despre documente pe care le-ar fi deținut primul ministru privind afacerea Fok-
ker și implicarea regelui. Sigur că da, nu iese fum fără foc, dar nu există pe moment
nici o dovadă concretă, așa că hoțul neprins e negustor cinstit. Marele perdant va fi
însă I.G. Duca, cu creierul împrăștiat pe peronul gării Sinaia, cadavrul său fiind apoi
cărat cu căruciorul de bagaje într-o anexă a servitorilor de la Peleș. Încă un cui în coș-

19
ciugul democrației românești fusese bătut grație mașinațiilor genialului diplomat.

După ce a tras 5 gloanțe în primul ministru, primul fiind fatal, două ne-atingându-și
ținta, Nicolae Constantinescu a pus pistolul jos și a ridicat mâinile sus în semn că se
predă. Ceilalți doi se vor preda câteva ore mai târziu. Demn de precizat este faptul că
în acțiunile lor de auto-justiție, atunci când justiția română, mult prea obedientă față
de autorități, se făcea că închide ochii în fața unor abominabile abuzuri comise împo-
triva unor cetățeni ai statului, legionarii s-au raportat permanent la morala creștină,
fiind perfect conștienți că acțiunile lor de pedepsire constituie un păcat de moarte.
Aceste păcate grele au fost asumate în mod conștient, în mod individual, ca jertfă pe
altarul mântuirii neamului romanesc de tot ce îi submina evoluția firească – corupție,
politicianism, aservirea țării intereselor străine, în final trădare a interesului național.
Nimic nou sub soare, nici azi nu stăm mult mai bine din punct de vedere al politicia-
nismului ce sugruma evoluția firească a României spre democrație. Chiar și așa, jus-
tiția de atunci era departe de cea de azi. Majoritatea acestor adevărați mucenici ai
credinței au plătit cu viața faptele comise. Inutil să menționăm disproporția uriașă
între numărul de victime ale legionarilor și miile de jertfe date de membrii Mișcării
Legionare. Azi, când Mișcarea Legionară ca forță politică nu mai există, prigoana
continuă cu și mai multă înverșunare, pentru că ideile ce au însuflețit tineretul națio-
nalist în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, Moța, Marin, Nicadorii, Decemvirii și
atâtea și atâtea mii de legionari ce au luptat cu arma în mână contra fiarei bolșe-
vice pe Frontul de Est, dar și în munți după încheierea războiului, fenomen unic în
Europa de Est, martirii închisorilor care au ispășit pedepse grele, nu pentru ce au
făcut, ci pentru ce gândeau, începând din timpul dictaturii carliste, apoi sub cea anto-
nesciană și în final, sub cea comunistă, ei bine, ideile ce i-au insuflețit pe legionari
sunt mai de actualitate ca oricând. Și cu atât mai mult deranjează anumite cercuri
de yesmeni corecți din punct de vedere politic, indivizi animați de interese obscure,
orișicât anti-naționale, care încearcă să denatureze prin fals grosolan și prin politica
pumnului băgat în gură aceste idealuri. De aceea ideile lor constituie încă un pericol
mortal pentru toți dușmanii neamului romanesc.

Revenind la Titulescu, imediat după publicarea acestei decizii de scoatere în afara

legii a Gărzii de Fier, a cerut o gardă militară și detectivi care să-l însoțească până la
graniță, urmând a călători cu trenul în Cehoslovacia, în vagon blindat cu comparti-
ment special amenajat. Am adăugat acest amănunt nu lipsit de importanță pentru a
arăta că Titulescu era perfect conștient la ce se expune el, dar mai ales Duca, în urma
acestei decizii. Iar faptul că a cerut ca represiunea să se facă cât se poate de dur întă-
rește această convingere. De altfel, într-o discuție cu Duca, Argetoianu avea sa re-
marce : „ce sau cine s-ar prăpădi daca câțiva gardiști – fie 10 sau 20 – ar intra în
Cameră? Sunt toți submediocri și în Parlament se vor curăți prin propria lor prostie,
pe câtă vreme, prin dizolvare, îi va îndârji și va spori popularitatea lor în țară. Un
curent serios, mai ales în straturile populare nu se poate înăbuși prin violență. Băieții
sunt dârji, și la lovituri vor răspunde prin lovituri – va curge sângele…” Perfect ade-
vărat, Argetoianu a intuit perfect, cu oarece rețineri privind părerea că toți legionarii
ar fi sub-mediocri. În privința studiilor, garda avea printre conducători mult mai mulți

20
intelectuali de mare clasă decât tot restul partidelor la un loc. Până și asasinii lui Duca
aveau toți studii superioare, și nu la institute prin corespondență așa cum au o droaie
de politicieni din ziua de azi. Politicienii gărzii erau naivi, dar nu proști. Cum dracu
să-l schimbi pe un Titulescu, care avea un împrumut la banca Marmorosch-Blank de
19 milioane de lei (salariul de parlamentar pe 53 de ani)? Este clar pentru orice om
cum devine chestia cu politicianismul pe care-l combăteau legionarii. Sigur că da, ce
naivitate pe ei să creadă că sistemul parlamentar poate fi reformat din interior? Cu
împrumuturi pe care este clar ca niciun parlamentar nu le putea plăti în vecii-vecilor,
unde mai pui că nimeni nu era parlamentar pe viață? Nu degeaba câțiva ani mai târziu,
după mazilirea marelui diplomat, ziarul parizian L’Action Française va pune întreba-
rea retorică: „cine plătește viața luxoasă pe care o duce d. Titulescu de atâta vreme,
departe de țara sa și fără funcție publică, fără profesiune privată?” Sau în Țara
Noastră, numărul din 16 dec. 1937, citim, citez: „…cu o dezinvoltură de surâzătoare
ingenuă, d. N. Titulescu îndemna pe cei rămași acasă să consume mămăligă cu
ceapă, dar să nu i se taie cumva dumisale porția de icre negre aduse cu avionul și
tainul de șampanie franțuzească…” Clar de tot, atunci ca și acum marii noștri politi-
cieni patrioți aveau abonament pe viață la băncile evreiești și la banul public. Nu de-
geaba observatori lucizi din epocă l-au văzut drept unul din cele mai corupte perso-
naje, și nu degeaba este idolul dlui Adrian Năstase, zis Bombonel, nepotul Mătusii
Tamara, înșurubat definitiv în istoria României ca model suprem de corupție din pe-
rioada post-decembristă.

De altfel, Căpitanul avea să scrie în Pentru Legionari: „…noi ne-am încadrat însă în
cea mai perfectă ordine și legalitate. Pentru ca să nu ni se poată spune nimic. Dar
aceasta nu va avea nici o valoare. Lozinca guvernelor va fi: „Nu vă putem distruge
pentru că nu ați călcat legile? Nu-i nimic, le călcăm noi și vă distrugem! Nu vreți să
fiți ilegali, suntem noi ilegali”.

Cam asta era ideea în epocă, excelent subliniată în scrierile Căpitanului. Și de asta,
așa cum am arătat în episodul precedent, erau perfect conștienți atât Titulescu cât și
I.G. Duca, rămas în țară să plătească oalele sparte de genialul diplomat. Știa Titulescu
ce-l paște din moment ce ceruse gardă armată, detectivi și vagon special pentru a pă-
răsi țara. Mai trist este că a insistat pe această idee de a desființa Garda de Fier, care
numai bine nu facea democrației, în ciuda faptului ca era perfect conștient de ce avea
să i se întâmple lui I.G. Duca. A știut și și-a văzut de treaba lui. Cu atât mai mult ade-
văratul său caracter avea să se vadă patru ani mai târziu pe când încerca să se împace
cu legionarii în văzul întregii țări, uluită de această îngrozitoare lipsă de caracter.
Consemna atunci și Victor Slăvescu în ale sale Însemnări zilnice, citez:

„Polemica a continuat, sub imboldul unei patimi personale și a unei lașități, care mă
face să pierd orice iluzii asupra lui Titulescu și să înțeleg cât este de jos din punct de
vedere moral, când este vorba de nemăsurata lui ambiție personală”.

Apoi în revista Țara Noastră din 18 dec. 1937, publicație patronată de Octavian Goga,
citim, citez:

21
„…pe când țara se zbate în ghearele anarhiei și fiecare întrunire de propagandă
electorală se termină cu înmormântări, guvernul e ocupat să-și apere pielea de
Garda de Fier, prezentând pe bietul Duca, căruia d. Gutză Tătărăscu ar trebui să-i
fie recunoscător pentru că l-a moștenit drept o jucărie a dlui Titulescu, care la rândul
lui apare un tremurici mincinos, care imploră pe căpitanul Gărzii de Fier: nu trageți
în mine că, dacă îmi găuriți pielea, răsuflă secretele, și eu sunt gata să vând orice
secret al Regelui, al țării mele, al Franței mai scumpă mie decât Anglia, al Europei
întregi, numai pentru a-mi scăpa pielea…”

Demn de subliniat este că în toată această bălăcăreală la nivel național, legionarii nici
măcar nu s-au pronunțat, dovadă că ajunseseră demult la deplină maturitate politica,
lăsând protagoniștii să se acuze reciproc, în văzul țării ce asista neputincioasă la de-
clinul democrației și ascensiunea politicianismului de două parale. Iată ce consem-
nează Mișcarea în 16 dec. 1937, citez:

„…urmărim cu toată atenția polemica iscată în jurul dizolvării Gărzii de Fier. Ea

constituie un fapt fără precedent în analele noastre politice. Din cele publicate până
acum, o singura intervenție nu poate fi discutată, aceea a dlui Gr. Duca, expresiune
a unui sentiment de pietate, care în orice împrejurări are drept la respectul nostru,
și care, de altfel, nu era decât o reacțiune firească la articolul dlui N. Titulescu.”

„…atmosfera în care se constituise guvernul din care făcea parte dl. Titulescu și pre-
opinenții săi de astăzi, care arată până la evidență atât intervenția din afară, cât și
lipsa totală de conștiință și răspundere lăuntrică. Concurența de lașitate în arunca-
rea răspunderilor unii asupra altora, cearta macabră în jurul numelui fostului lor șef
de guvern și de partid, constituie, desigur, spectacolul cel mai respingător al dramei
ce se desfășoara sub ochii noștri.”

„acești oameni au îndrăznit cândva sa vorbească de „autori morali”.

Cum a reacționat țara la asasinarea primului ministru I.G. Duca? Păi dacă e să citim
ziarele liberale, jale mare, șuvoaie de lacrimi amenințau să înece democrația libe-
rală instaurată prin mii de arestări abuzive, omoruri, torturi si schingiuiri. Iată ce con-
semnează oficiosul liberal, Viitorul, pe 1 ian. 1934, citez:

„…știrile ce vin din întreaga țară mărturisesc covârșitoarea durere pricinuită de

moartea tragică a lui I. G. Duca. Pentru întreaga opinie publică, odiosul atentat nu
răpește numai pe marele bărbat de stat Ion G. Duca, în momentul în care avea mai
mare nevoie de el, ci răpește un om cunoscut și iubit pretutindeni, pentru bunătatea,
abilitatea și onestitatea sa. Pretutindeni a fost iubit și respectat.”

Lăsând deoparte osanalele înălțate de oficiosul partidului al cărui șef fusese, să ascul-
tăm și părerea unei persoane mai mult decât avizate, tot din partea puterii, așa că nu
poate fi acuzată de simpatie pentru legionari. Este vorba de seful de mai târziu al Si-
guranței statului, Eugen Cristescu. Acesta avea să-i spună lui Armand Călinescu, fost

22
subsecretar de stat la Interne în guvernul anterior, citez:

„…e de semnalat, însă, că în tara – probabil ca un ecou al brutalităților din timpul

alegerilor – foarte multe persoane, țărani și intelectuali, își exprimă într-o formă sau
alta satisfacția pentru asasinarea lui Duca. Se fac, din aceasta cauză, foarte multe
arestări și procese.”

Sigur că da, pentru cei care nu știu cum se câștigau alegerile în perioada interbelică
să menționăm că autoritățile, în primul rând primarul și jandarmeria aveau un rol ho-
tărâtor în determinarea votului alegătorilor. „Prime electorale” pentru obedienți, bă-
tăi, schingiuiri și omoruri pentru cei recalcitranți. Nici cu politicienii de azi nu mi-e
rușine, în esentă metodele sunt cam aceleași, doar ca mai puțin brutale, vâna de bou,
ciomagul pe cârcă sau glonțul în ceafă fiind înlocuite cu punga cu „provizii” și plicul
cu mita electorală.

Încheiem aici discuția despre evenimentele legate de scoaterea in afara legii a Gărzii
de Fier din acel sfârșit de an 1933, a treia în ordine cronologică, nu înainte de a men-
ționa un fapt nesemnificativ în aparență, dar care subliniază antagonismul dintre două
moduri de gândire, ca și ravagiile pe care le pot produce ideile preconcepute. Unul
din membrii fondatori ai Mișcării Legionare, intelectual de mare clasă, Ion I. Moța,
își termina studiile de drept în străinătate, ca și Corneliu Codreanu de altfel, la Gre-
noble, în Franța, unde își ia și doctoratul cu teza La securité juridique dans la Société
des Nations, în care demonstrează tocmai incapacitatea congenitală a acestei instituții
de a apăra statele mici împotriva agresiunilor, teorie ce va deveni cruntă realitate în
doar câțiva ani. Succesul acestei teze de doctorat îl va pune în gardă pe Titulescu și îi
va stârni resentimente la adresa conducătorilor Mișcării Legionare, astfel că, tipic
pentru caracterul său, în 1934, pe când Moța se găsea la Montreux în calitate de invitat
la Congresul Fascist, printr-un denunț calomnios, marele diplomat va cere arestarea
acestuia, susținând că este venit în Elveția pentru activitate teroristă, atentate și asasi-
nate. După constatarea lipsei de temei a denunțului mincinos, poliția elvețiană este
nevoită să prezinte scuze căpeteniei legionare. Ion I. Mota îi va scrie mai apoi lui Ti-
tulescu, citez : „România de mâine, a noastră, a tinerilor, care se va înstăpâni cu
siguranță și, în curând, va ști să spele toate aceste ofense de pe obrazul țării”. Din
păcate, așa cum vom vedea, legionarii nu vor putea niciodată să-și pună acest proiect
în aplicare. Atunci ca și acum, marii baroni ai corupției, marii cavaleri de industrie
vor avea ultimul cuvânt. În imagine, un alegător din perioada interbelică, autor necu-
noscut. În mână tine o mizerabilă fițuică din epocă, Dimineața, ziar de cultură „pro-
letară”. Mizerabila fițuică anti-națională cu același nume va renaște după „răsturnarea
de situație” din decembrie ’89, având drept nași trei sinistre personaje ale istoriei
noastre recente, Silviu Brucan, Petre Roman și, cu voia Dvs., ultimul pe listă, Ion
Iliescu, blestemul poporului roman.

Revenim la wikipedia pentru a vedea ce s-a mai întâmplat cu marele diplomat Ni-
colae Titulescu. Citez:

23
„…în 1936, regele Carol al II-lea aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-
naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă
să se exileze, să-și părăsească țara. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța,
Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil prin conferințe și articole de ziare ideea
prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război…”

Așa să fie oare? Da de unde? Câte afirmații, tot atâtea minciuni ordinare. Măcar astea
din wiki sunt anonime. Vom reveni cât de curând asupra ofensivei anti-românești
practicate prin wikipedia și nu numai. Și hai să vedem ce s-a întâmplat în realitate. Să
menționăm una din cauzele probabile ale demiterii lui Titulescu, amintită de dl. dr.
Șerban Milcoveanu, fost o perioadă comandant legionar al studenților de la medicină,
într-un interviu din 2005, interviu plin de afirmații de senzație, asupra cărora nutresc,
în bună parte, extrem de multe rezerve. Bunăoară chestiunea cu încetățenirea celor
300.000 de evrei comuniști, fugiți din Germania, despre care am mai vorbit. Cel mai
plauzibil motiv, dintre cele enunțate de dl. Milcoveanu, asupra căruia de asemenea
am serioase rezerve, voi explica imediat de ce, ar putea fi însă avioanele și tunurile
trimise comuniștilor spanioli, chestiune care ar fi înfuriat Anglia, deoarece nu respec-
ta principiul neamestecului în războiul civil spaniol, apoi o seamă de critici publice
privind poziția adoptată de Anglia vis-a-vis de acest război, și că Chamberlain i-ar fi
cerut personal lui Carol al II-lea, citez : „…să pună botnitză acelui avocat lim-
but” Cine știe? Cert este că încă din 23 nov. 1932, așa cum am văzut aici, Titulescu
a fost luat la întrebări în Parlament cu privire la tratatul dintre Franța și Rusia încheiat
cu sacrificarea intereselor României. După demiterea sa, mascată printr-o remaniere
de guvern, aspect sesizat de către toți contemporanii, dl. Titulescu se întoarce în țară,
face rapid rocada de la ideologia liberală la cea țărănistă, înscriindu-se în partidul lui
Iuliu Maniu „ca simplu soldat”. Cum țărăniștii încheiaseră un pact de neagresiune
electorală cu legionarii, dl. Titulescu, așa cum am văzut, va încerca să se împace cu
Garda de Fier, publicând un articol plin de minciuni, intitulat Eu și Garda de Fier, în
care încearcă să arunce pe umerii răposatului I.G. Duca întreaga responsabilitate asu-
pra scoaterii Gărzii în afara legii, articol ce a produs o imensă polemică în epocă, as-
pect asupra căruia marii geambași de istorie tac precum peștele. Încă o dată avem să
remarcăm intransigența și caracterul Căpitanului, ca și refuzul de a face compromi-
suri politicianiste, în ciuda deosebitului respect ce-l avea față de Iuliu Maniu, care
încerca să-l împace cu Titulescu. Citez dintr-un Raport al Corpului Detectivilor din 5
decembrie 1937, ANIC, fond Casa Regala, dosar 36/1937, f. 162. Deci, cu scuzele de
rigoare privind exprimarea, fiind vorba de un agent detectiv, cam la același nivel de
educație și cultură cu un subofițer de poliție din ziua de azi, citez:

„…în legătură cu atitudinea GĂRZII DE FIER și mai ales a lui Codreanu față de
dl. Titulescu, din cercurile apropiate șefului legionarilor s-a aflat că acțiunea de os-
tilitate întreprinsă este foarte pronunțată și nimeni nu mai poate influența pentru ate-
nuare, Codreanu neadmițând ca dl. Titulescu să se mai amestece în politica internă
a țării…Corneliu Codreanu a cules informațiuni verificate, că în disolvarea GÂRZII
DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinatate, dl. Titulescu a cerut deceda-
tului Duca, sa disolve Garda de Fier, obiectând ca nu pleacă în străinătate în misi-

24
unea ce avea, până nu se îndeplinește acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta
de vorbă cu el, decât cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situația
externă fiind atunci gravă, și consecințele se cunosc, Titulescu servind exclusiv inte-
resele masoneriei internaționale…”

QED. Și totuși, în continuare se vorbește despre amenințările cu moartea ale Gărzii

de Fier, ale altor cancelarii și oficine occidentale (asta chiar îmi place, aduce cu pro-
paganda comunistă), despre sănătatea șubredă a marelui diplomat, despre șocul de-
miterii, despre cercurile de extrema dreaptă, ultra-reacționare (și asta îmi place, îmi
aduce aminte de alte vremuri), despre tentative de otrăvire, despre o anume boală
misterioasă, despre șocul divorțului…, în fine, despre absolut orice, …dar numai des-
pre politica sa lamentabilă nu, politica ce se va dovedi în scurtă vreme catastrofală
pentru România. Inutil să subliniez ceea ce vedea și amărâtul de agent detectiv, și
anume activitatea marelui diplomat în slujba intereselor masoneriei internaționale.
Așa e când te joci cu focul, te orbește de nu mai vezi interesul național. Sau cum afir-
ma un ilustru analist politic din epoca, Alex. Hodoș, în ziarul Țara Noastră, numărul
din 17 dec. 1937, citez :

„…habar n-aveți dumneavoastră cât îl iubește d. N. Titulescu pe Mussolini! (Nici

Ducele însuși n-a aflat încă…) Pentru Adolf Hitler, cel puțin, nutrește o veritabilă
slăbiciune. (Dacă ar fi putut sa bănuiască măcar, Fuhrer-ul, ce mare prieten avea în
mijlocul Micii Antante!) Cu o seninătate de muiere guralivă, care nu recunoaște că
a călcat strâmb nici când e prinsă în flagrant delict, d. N. Titulescu ne aruncă praf
în ochi și își închipuie că ipocrizia sa mai face victime. Nici pomeneală!… …Vedeta
de cinema, după ce s-au stins reflectoarele, s-a șters fardul și a dispărut trucajul
peliculei, se arată, între ai ei, așa cum a născut-o maică-sa: lălâie și toantă…”

Și pentru că am promis să revin asupra cauzelor demiterii, pentru că între timp am

mai cercetat arhivele, chestiunea privind armamentul trimis spaniolilor este falsă.
Nici să fi vrut, Titulescu nu putea face așa ceva fără acordul regelui, dar este foarte
posibil, grandoman fiind, să fi făcut ceva promisiuni, al căror ecou să fi ajuns mult
deformat în țară. Adevărul este că a fost demis, mă rog, “remaniat”, pur și simplu
pentru că nu mai era nevoie de el, atâta vreme cât Liga (Societatea) Națiunilor își
dovedise cu prisosință inutilitatea și ineficacitatea, urmând să se auto-dizolve de facto
odată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial. În consecință, nu se mai jus-
tificau cheltuielile exorbitante ale lui Titulescu și ale camarilei sale, atâtă vreme cât
liga își pierduse aproape complet importanța. La care s-au adăugat accesele sale vio-
lent narcisiste și grandomane, amenințările repetate cu demisia, fără a mai vorbi de
eșecurile din politica externă care atunci abia se întrevedeau, ulterior devenind cruntă
realitate. Nici vorbă de presiuni ale “cercurilor” pro-naziste asupra lui Carol al II-lea.
Care cercuri pro-naziste? Singurul astfel de “cerc” era “partidul național-socialist” al
lui Ștefan Tătărescu, fratele premierului care îi va urma lui Duca, partid care, fără
aripa formată din germanofoni, încăpea foarte bine într-un apartament mai mare.

Revenind la minciunile ordinare consemnate în wikipedia, trebuie să spunem că Ni-

25
colae Titulescu nu a fost niciodată exilat de Carol al II-lea, nici măcar verbal. De
altfel, nici nu știu ce înseamnă din punct de vedere juridic a exila pe cineva. Probabil
ceva gen retragerea cetățeniei, urmată de declararea respectivului drept persona non
grata pe teritoriul țării. Nici vorbă de așa ceva. Omul nostru, deși avea asigurat un
post de senator „de drept”, adică i se recunoscuse oficial calitatea de senator pe viață,
așa că nici vorba despre exil (NA. alta mizerie antebelica, Senatul cu senatorii săi de
drept, tot atâția păduchi pe capul contribuabilului, ca și azi de altfel), a decis sa can-
dideze pentru un fotoliu de deputat în Olt, convenția fiind ca în caz că pierde, urmă-
torul reușit să-i cedeze locul. Evident că a pierdut, în ciuda propagandei electorale
mai mult decât jenante și penibile, făcută cu megafoane montate pe două automobile
ce difuzau discursul său imprimat pe discuri de patefon, o noutate pe atunci, ce avea
sa fie ridiculizată de Iorga, citez:

„…s-a gândit oare Caragiale ca modestul sau Cațavencu va putea ajunge ministru
de Externe și mare European și va vorbi, de mult curaj ce are, ca d. Titulescu, cu pa-
tefonul în căruță prin sate?”
N. Iorga – Neamul Românesc, numărul din 23 dec. 1937

Ce s-a întâmplat în continuare nu era greu de prevăzut. Rezultatele alegerilor comu-

nicate la 21 dec. 1937 de Biroul județean Olt consemnau victoria lui Alexandru Ali-
măneșteanu, candidatul liberal, în timp ce Nicolae Titulescu, candidatul Partidului
National Țărănesc, s-a clasat pe locul secund. Așa cum se convenise inițial cu Iuliu
Maniu, următorul clasat pe listele PNȚ, dl. Dumitru Căpățâneanu i-a cedat prompt
locul fostei primadone a politicii externe. Iată însă că după o săptămână numai, la 27
dec. 1937, Nicolae Titulescu părăsește în grabă țara, fără a se mai întoarce vreodată.
Și totuși de ce? Pentru că nu există aparent nici o explicație. Chestia cu exilul e vră-
jeală pură, cu multa bunăvoință o putem lua drept metaforă, poate doar în sensul unui
auto-exil, evident. Tot ce s-a spus și se spune despre motivele plecării sale precipitate
sunt simple presupuneri, daca nu minciuni ordinare. Și hai să vedem totuși ce se
spune. Dl. George Potra, o autoritate în materie, încearcă să dea câteva explicații,
citez:

„…nu dispunem de motivele precise ale plecării sale din țară. Dar le putem bănui.
Ele sunt politice. Atmosfera de ostilitate era evidentă. Devenea de-a dreptul sufo-
cantă. Amenințările veneau din mai multe direcții și erau mai categorice ca oricând.
Temerea de asasinat nu era o invenție, atâta timp cât pericolul unui asasinat pus la
cale de Garda de Fier era previzibil”.

Așa să fie oare? Da de unde? Din nou metaforă. Minciuni ordinare! Că motivele ple-
cării erau politice – de acord. În primul rând proaspătul eșec al candidaturii sale pen-
tru un post de deputat, cu toate că avea asigurat pe viață un post de senator (de drept).
Apoi eșecul politicii externe nefaste pe care o dusese timp de atâția ani. Degeaba
încearcă azi unii să ne demonstreze justețea politicii sale externe. Bulgaria care a mers
dintotdeauna pe mâna Germaniei este cel mai bun contra-exemplu, inclusiv azi. Nu
trebuie decât să vedem ce a făcut capitalul german pe litoralul bulgar, și acela în bună

26
parte obținut de la români, tot prin bună-voința Germaniei. Cât despre amenințările
Gărzii de Fier, ca și despre pericolul de asasinat, astea sunt deja speculații abjecte.
Daca era să fie pedepsit și eventual lichidat, momentul optim ar fi fost imediat după
mazilire sau remaniere, cum vreți Dvs, înainte să se înscrie în PNȚ. Oricât de ostil
era Căpitanul re-intrării în politică a lui Titulescu, „nu vreau nici să vad hoitul
lui” afirmase Codreanu referitor la încercarea de împăcare a lui Titulescu, nu era atât
de inconștient încât sa comande uciderea unui parlamentar ales, mă rog – așa cum
fusese ales, în urma unei convenții, membru de vază al unui partid cu care legionarii
încheiaseră un pact electoral de ne-agresiune, ținând cont și de respectul pe care toată
conducerea legionara îl nutrea pentru Iuliu Maniu. În fine, vom mai avea prilejul să
discutăm despre „crimele politice” legionare. Ca atare, inexplicabil pentru mulți, pe
27 decembrie dl. Titulescu, delăsata odaliscă a politicii externe românești, cum plas-
tic spunea Argetoianu, pleacă la St. Moritz pentru a petrece sărbătorile de iarna. Nu
avea sa se mai întoarcă vreodată. Sigur că da, pe atunci nu exista televiziune care să
transmită cum politicienii își plimbă canidele la Predeal printre fotbaliști, pitzipoan-
ce, prosperi oameni de afaceri, ca să folosesc o sintagma la moda, și alți cocălari de
același calibru. Pentru că erau și pe atunci astfel de specimene, ceva mai spălate însă,
și oricum mult mai decente. În lipsa televiziunii, erau însă numeroase reviste ilustrate
care publicau imagini inedite, să vadă prostimea cum marii politicieni puneau țara la
cale între două partide de schi sau de săniuș. In imagine, Titulescu, împreună cu alți
înalți demnitari români, la Constanța, în 16 iunie 1935, asistând la aducerea în țară
din Rusia a rămășițelor pământești ale domnitorului Dimitrie Cantemir. Sigur că da!
La cererea guvernului român de înapoiere a tezaurului trimis în Rusia în 1917, și con-
fiscat mai apoi de Lenin și Trotzki, generoasa Rusie a început cu osemintele. Restul
mai apoi. Din păcate, în câțiva ani se vor face 100 de ani de la confiscare și tezaurul
tot nu a fost înapoiat. Și nici nu cred ca va fi înapoiat vreodată. Pe ce pune mâna rusul,
nu mai dă drumul. Și asta nu de azi de ieri, ci de la Alexandru Nevski încoace tot așa.
Asta ar fi trebuit s-o știe marele diplomat, prin grija căruia, așa cum am văzut deja, a
fost trimisă a doua tranșă a tezaurului, pe vremea când bandele bolșevice controlau
deja două treimi din Rusia. Demn de menționat este că în epocă, pentru ca opinia
publică românească să accepte mai ușor un tratat cu Rusia, ce ar fi permis trupelor
rusești să treacă nestingherite pe teritoriul nostru, Titulescu a lăsat să se înțeleagă că
ne va fi înapoiat în totalitate. Vom mai vorbi pe această temă, băgată ușurel sub preș
de către marii calpuzani ai istoriei.

Începusem în postul precedent o discuție despre minciunile ordinare insinuate sau

spuse de-a dreptul în wikipedia. Și hai sa vedem epilogul, repet citatul, citez din arti-
colul dedicat de wiki primadonei politicii externe românești:

„În 1936, regele Carol al II-lea aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-
naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă
să se exileze, să-și părăsească tara. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța,
Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil prin conferințe și articole de ziare ideea
prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război…”

27
Reluată cu copy-paste, frazele de mai sus apar în mii de locuri pe net, multiplicând
exponențial falsul, prin repetare obsesivă dând falsa impresie de verdict definitiv. Așa
să fie oare? Da de unde? Minciuni ordinare de la un cap la celălalt, și nu este vorba
numai despre Titulescu, așa cum vom vedea mai târziu. Tot ce poate căpăta cât de cât
încărcătură ideologică, cu deosebire articolele cu referire la istoria recentă a Româ-
niei, așa cum vom vedea în continuare, a devenit prilejul unor lupte înverșunate între
extremiști de toate orientările, atât cei dispuși la exaltarea anumitor fapte istorice care
de multe ori nu ne-au făcut prea mare cinste, dar mai ales detractori înverșunați ani-
mați de interese obscure. Persoanele dispuse să privească cât de cât echidistant istoria
României sunt extrem de rare și de cele mai multe ori li se bagă pumnul în gură, alte-
ori sunt reduși la tăcere și pe anumite căi administrative ce țin de regulamentul wiki-
pediei. Vom mai avea prilejul să discutăm despre asta. Revenind la cele scrise despre
Nicolae Titulescu, am arătat în posturile trecute câteva motive suficiente ca să fie de-
mis. De fapt nici nu a fost demis, ci remaniat, ca să zic așa. Apoi ce presiuni de dreapta
(pro-naziste)? Era clar, așa cum am scris, că dreapta naționalistă, Garda de Fier în
principal, dar și conducători de partide mai mici de dreapta, precum Octavian Goga
sau A.C. Cuza, să fi fost contra politicii vasale Franței duse de Titulescu, și am arătat
și de ce. Și nu numai ei, dar și Nicolae Iorga, Grigore Gafencu, Constantin Argetoia-
nu și mulți alții au subliniat politica nefastă dusă de Titulescu. Apoi sumele imense
de bani din vistieria țării cheltuite de acesta pentru a trăi în cel mai ostentativ lux, el
și camarila sa. Pentru că avea o adevărată camarilă, începând cu soția și terminând cu
„șoferul englez”. Apoi alte sume, la fel de imense, tot de la bugetul țării, cheltuite
pentru a cultiva o imagine favorabilă sieși în presa străină, cheltuieli menționate în
presa vremii. Mesele îmbelșugate la cele mai luxoase restaurante, Maxim și Ritz, atât
pentru dânsul cât și pentru suita sa, reședințe cvasi-permanente în stațiuni de lux, Cap-
Martin – vara, și St. Moritz – iarna, cupele de schi, și multe, multe altele ar face să
pălească de invidie orice euro-parlamentar din ziua de azi, care în comparație cu ma-
rele diplomat ar apărea ca un umil slujbaș ce trăiește de azi pe mâine, drămuind „la
sânge” bugetul de câteva mii euro pus la dispoziție. Pentru comparație, președintele
parlamentului european are indemnizații lunare cumulate în cuantum de 21.314,23 €,
un adevărat mizilic, dacă ținem cont că azi, o noapte în cea mai ieftină cameră la Ritz
trece binișor de 1.000€, iar un prânz tot pe acolo.

Titulescu, ultimul peceneg printre noi, așa cum plastic l-a caracterizat mai târziu Prin-
țul Mihail Sturdza. Putem vorbi și de indiscrețiile, de cele mai multe ori extrem de
dăunătoare și periculoase făcute unor ziariști cunoscuți pentru simpatiile lor comunis-
te, dacă nu erau agenți sovietici de-a dreptul, precum Pertinax (André Géraud) sau
Gabriel Péri. Toate acestea sunt extrem de pertinent reflectate în presa vremii. Din
păcate, wikipedia nu pomenește un cuvințel cu privire la aceste aspecte ale activității
marelui diplomat, iar apologeți de aceeași teapă cu dânsul sau mai jos, precum Adrian
Năstase, zis Bombonel, revenit de curând în centrul atenției printr-o tentativă nereu-
șită de sinucidere, și dansul unul din candidați la postul de campion al corupției, tac
precum peștele la acest capitol. Prietenii știu de ce! Sigur că da, sunt adevăruri spuse
cu jumătate de gură, cum spuneam, în 27 dec. 1937 Titulescu a părăsit țara, dar nu în
exil, pentru ca nu l-a exilat nimeni, ci la Viena. Și nu pentru tratament, așa cum ar
crede unii, ci pentru shopping presupun, așa se spune acuma, chiar dacă a consultat

28
în grabă și un medic. Mai departe, la St. Moritz, pentru petrecerea Anului Nou. Nu l-
a exilat absolut nimeni, nu am reușit să dau de cel care a scris mizerabilele fraze de
care este plin mediul online, din moment ce în Ajunul Anului Nou, pe 31 decembrie,
îi trimite o telegramă lui Iuliu Maniu, solicitând înscrierea ca simplu soldat în rându-
rile Partidului National Țărănesc. (Sic!) Sigur că da! Interesul țării înainte de toate.
Chestia cu exilul e metaforă pură. Cu toate acestea, nu este chiar așa de nevinovată
pe cât pare. Inoculată cu perseverență pe toate căile, începând cu manualele școlare
și terminând cu presa scrisă și online, această minciună nenorocită tinde să devină a-
devăr încetățenit deja. Iar de la acest fapt până la dogmă nu e decât un pas. Legiferarea
ulterioară a falsului va fi apoi o formalitate, așa cum a fost și celebra ordonanță cu
holocaustul. Și asta, evident, în detrimentul imaginii regelui, care l-a exilat chipurile,
legionarilor, care plănuiau să-l lichideze, cercurilor de dreapta, fasciste, naziste, legi-
onare & combinații de toate felurile care făceau presiuni chipurile. Cât despre activi-
tatea din exil a fostei primadone a politicii externe românești, ea a început imediat
după remanierea acesteia, încă înainte să se întoarcă în țară, așa cum bine remarca
presa occidentală. Bunăoară cotidianul Deutsche Allgemeine Zeitung din 10 aug. 19-
37 scrie într-un articol sugestiv intitulat Titulescu după culise, citez:

„Cercurile din Franța au rămas totuși neîncrezătoare, în primul rând din cauză că
d. Titulescu desfășoară o activitate febrilă jucând pe „exilatul” și agitând, cu toate
mijloacele, în Europa Occidentală împotriva guvernului român, chiar și contra Rege-
lui. Efectele acestei lucrări de subminare le-a simțit Regele Carol, în călătoria sa la
Paris și Londra, cu toate că această călătorie a urmărit tocmai ținta să distrugă efec-
tul străduințelor dlui Titulescu de a intercala România din nou în axa Paris-Mosco-
va.”

Clar de tot. Orice comentariu este inutil. Din tot ce am citit până acum (eu personal),
mii, poate zeci de mii de pagini de documente oficiale, articole de presă, corespon-
dență oficială și privată, memorii, nu rezultă decât un singur lucru, evident și pentru
cel mai naiv într-ale politicii, și acela că dl. Nicolae Titulescu se juca cu focul. Și nu
oricum, ci la modul extrem de periculos pentru țară. Desigur, pe baza unor convingeri,
pe baza educației primite. Nu neagă nimeni bunele intenții și patriotismul dânsului,
dar din păcate, așa cum am văzut, orientarea era greșită. Multe din acțiunile dânsului
au avut un iz de înaltă trădare, așa cum au observat destui în epocă, chiar dacă azi se
susține cu totul altceva. Și nu este vorba de adversari politici sau de altă natură, ci de
observatori independenți, în deplină cunoștință de cauză. Chiar și atunci când era mai
mult decât evident, a persistat în aceeași greșeală de a ignora o realitate mai mult
decât evidentă în 1937, și anume că politica de vasalitate necondiționată față de Franța
nu servea câtuși de puțin intereselor țării. Din păcate, așa cum am văzut pe aici, poli-
tica externă dusă de Titulescu era a lui și nu a țării. Cu toate că și în continuare se
insistă la greu cu privire la politica sa clarvăzătoare, în politică rezultatele contează
și nu intențiile. Rezultatul politicii nefaste duse de Titulescu se va vedea în mod
tragic, în momentul prăbușirii granițelor României Mari, în 1940. Franța și Anglia,
atunci, ca și în 1944, și mai apoi până în prezent, au fost mai mult sau mai puțin alături
de noi. Cu sufletul poate, dacă și cu ăla, că în rest nu ne-a servit la nimic, iar noi am

29
belit p__a, așa cum se spune extrem de plastic în limbajul popular. Iar urmările le
resimțim și azi, și le vom resimți încă mult timp de aici încolo, secole poate.

Continuăm cu ceva concluzii privind locul lui Nicolae Titulescu în politica vremii.
Am mai spus-o și o repet, rezultatul politicii nefaste duse de Titulescu se va vedea în
mod tragic în momentul prăbușirii granițelor României Mari, în 1940. Am văzut că
politica alături de Franța, politică de subordonare aproape totală de fapt, nu a servit
la nimic, fiind aproape nulă din punct de vedere economic și chiar nefastă din punct
de vedere politic. Am văzut deja într-un post anterior ce poziție avea Franța cu privire
la chestiunea Basarabiei. Va veni cândva vremea să examinăm și poziția acesteia vis-
à-vis de această problemă și după război, ca și astăzi, când România este membru cu
drepturi depline al Uniunii Europene. Chestiuni trecute în continuare sub tăcere de
marii falsificatori de istorie care nu mai prididesc cu elogiile la adresa politicii vizio-
nare a genialului diplomat. Aceasta este problema dureroasă a României, care la mai
bine de jumătate de secol de la răpirea Basarabiei, a Bucovinei și a Ținutului Herța,
dar și a Insulei Șerpilor, rămâne încă o rană deschisă, ca și o moștenire dificilă pentru
generațiile viitoare. Oricât ar condamna naționalismul diverse pramatii cu studii de
istorie la fără frecvență, nu putem să nu punem aceste probleme dureroase pentru ori-
ce român în conexiune cu politica externă dusă timp de aproape două decenii de către
marele vizionar. Cum spuneam în postul trecut, Nicolae Titulescu a dus politica sa,
și nu a țării. Chiar dacă aceasta se baza pe propriile convingeri democratice și patrio-
tice, dar și având aprobarea Parlamentului, Guvernului și Monarhiei. Pentru că, am
spus-o și o mai repet, în politică rezultatele contează, nu intențiile. De altfel, dânsul
avea să devină conștient de asta încă din 1937, atunci când nori negri se adunau dea-
supra Europei. Să vedem ce spune dânsul la Comitetul pentru Pace și Apărare din
Londra, discurs ținut în 14 iun. 1937, citez: „…în țara mea eu reprezint idealurile an-
glo-franceze. Ce pot transmite din partea dumneavoastră concetățenilor mei? Ni-
mic!…” Așa este! Gura păcătosului adevăr grăiește! Sau canci în limbajul popular.
(Din țigănește, kanč.) Schimburi comerciale practic nule și o politică la remorca inte-
reselor Franței. Curat murdar, Coane Fănică! Deși Germania oferise garanții clare ale
frontierelor României, modernizarea armatei astfel ca să poată descuraja orișice atac
extern, ca și modernizarea industriei, în schimbul petrolului și grânelor. Pe toate aces-
tea se făcea ca nu le vede dl. Titulescu și nu numai, așa cum vom vedea, ca și cum ar
fi fost probleme rezolvate de la sine, chiar și atunci când se dezvinovățește venind cu
justificări penibile. Nimeni nu-i contesta acestuia patriotismul, dar din păcate a mizat
pe o carte proastă. Desecretizarea arhivelor a arătat cât de păguboasă a fost această
politică în condițiile ascensiunii revizionismului maghiar, sovietic și bulgar. În con-
dițiile în care România era doar o remorcă la politica Franței, schimburile comerciale
cu aceasta fiind extrem de reduse, cu atât mai absurdă și nejustificată ne apare azi
respingerea brutală a garanțiilor germane în schimbul priorității în relațiile comerci-
ale. Cu atât mai evident va apărea acest fapt în momentul în care vom bascula efectiv
spre Germania, după care vom primi vagoane de aur în schimbul grânelor, materiilor
prime și petrolului. Dar deja atunci era prea târziu. În câțiva ani România va pierde
totul, teritorii – Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Insula Șerpilor, va-
goanele de aur de la nemți, sute de mii de români morți în război, în bombardamente,
deportați în Siberia sau făcuți dispăruți de KGB. După ce am reconstruit totul în urma

30
rușilor care au aplicat tactica pământului pârjolit, am ajuns sa plătim de câteva ori
despăgubirile de război impuse de tratatul de pace, chipurile pentru distrugerile pro-
duse de rușii înșiși, am ajuns un popor de criminali și asasini, pentru nemți în plus și
de trădători, am suportat peste zece ani ocupația rusească și jefuirea țării prin așa-zi-
sele Sovromuri, peste patru decenii de teroare a fiarei comuniste, și multe, multe al-
tele,… urmările încă le resimțim, și le vor resimți încă mulți ani de aici încolo urma-
șii-urmașilor noștri. Și nu numai material, pentru că asta se poate diminua prin progre-
sul economic, ci prin urmele adânci lăsate în conștiința zecilor de generații. Cu alte
cuvinte, mai pe românește, și f_____i și cu banii luați. Colac peste pupăză, ni se mai
falsifică și istoria, transformând pe călăi în victime. Acesta este rezultatul vizibil pen-
tru orișicine. Cât despre Tezaur, bună parte din el pierdut datorita clarviziunii genia-
lului diplomat, în lipsa unor anumite priorități în cadrul relațiilor economice, din nou
politica extrem de păguboasă dictată României direct de la Washington, guvernanții
actuali ai Rusiei ne sfătuiesc să-l cerem lui Trotzki. Tare de tot, nici chiar așa, dar pe
aproape, adică susțin că e problema guvernului sovietic din 1917 și nu a lor. Cu alte
cuvinte, mortul de la groapă nu se mai dezgroapă, și dacă vrem cu tot dinadinsul te-
zaurul, n-avem decât să-l răscumpăram la valoarea de acum (numai aurul, fără a vorbi
de alte valori, precum bijuteriile Coroanei, cca. 93 tone de aur = cca. 5,2 miliarde
EURO). Exact ce spuneam puțin mai înainte, și f_____i, și cu banii luați. Și de asta
nu este de vină poporul român și cu atât mai puțin legionarii care, așa cum am văzut
și vom mai vedea sunt țapul ispășitor a tot ce e rău în România.

Continuăm, așa cum am început deja de ceva timp. Că nu degeaba am intitulat acest
blog Mizeria istoriei. Cât de greșită a fost politica externă dusă de Titulescu, conti-
nuată de cei ce i-au urmat în calitate de miniștri de externe după înlăturarea sa, acest
fapt va fi remarcat și de reprezentanții celui mai mare dușman al României, Rusia
Sovietică. Este dureros pentru noi, că astăzi, privind la rece prin prisma celor întâm-
plate ulterior, să constatăm absurditatea unei politici nefaste, dar mai ales să consta-
tăm că cei mai înverșunați inamici ai României au văzut ceea ce politicienii de atunci
au refuzat să vadă. Cu consecințele tragice știute, respectiv prăbușirea granițelor Ro-
mâniei Mari. Să dăm deci cuvântul dlui Mihail Semionovici Ostrovski, Trimis Extra-
ordinar și Ministru Plenipoțentiar al URSS la București. Să vedem deci ce concluzii
trage dânsul în Nota de Convorbire cu dl. Gheorghe Tătărescu, Președinte al Consiliu-
lui de Miniștri al României, citez:

„…italienii au propus reînnoirea alianței de prietenie din 1926, începând cu luna

octombrie a anului trecut; guvernul român i-a refuzat, deși România nu are niciun
fel de divergențe cu Italia. Germania a făcut și face și astăzi României cele mai ade-
menitoare propuneri la capitolul înzestrării armatei. El, Tătărescu, se opune acestei
ispite, mergând adesea împotriva intereselor țării și rezistând în fața curentului pro-
german existent în țară. Și toate acestea pentru că România este fidelă Franței și
Cehoslovaciei – principalii ei aliați….”
București, 29 iulie 1937

Clar de tot. Deci până și reprezentantul celui mai înverșunat dușman al României,

31
Rusia bolșevică, vedea ceea ce conducătorii din epocă ai destinelor țării refuzau să
vadă, anume că duceau, de fapt continuau să ducă o politică împotriva intereselor
țării. Am putea să ne punem întrebarea de ce? Păi nu trebuie decât să menționăm
împrumuturile înrobitoare acordate de băncile evreiești din Franța despre care am mai
vorbit, ca și așa-zisa Afacere Skoda, de mare răsunet în epocă, ca să vedem cum de-
vine chestia. Cu atât mai stupefiante apar azi, așa cum am văzut și altădată, afirmațiile
mincinoase și aberante privind politica externă justă și clarvăzătoare a fenomenului,
cum îl numea în derâdere Constantin Argetoianu, ca și a celor ce i-au urmat la cârma
politicii externe românești. În continuare se minte cu nerușinare în ceea ce privește
acest subiect. Bunăoară, venerabilul Neagu Djuvara, acest cuman mincinos, secondat
de alte două pramatii, vorbind despre orbirea colectivă, în masă chiar, cu privire la
Mișcarea Legionară, ne îndeamnă într-un filmuleț pe youtube să ne închipuim ce s-
ar fi întâmplat dacă legionarii ar fi reușit să vină la putere. Sigur că da! Pai hai să ve-
dem ce mare dramă s-ar fi întâmplat. Citez din presa epocii declarația dlui Corneliu
Codreanu după încheierea pactului de „ne-agresiune” cu PNȚ :

„Eu sunt contra marilor democrații ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înțelegeri,
eu sunt contra Înțelegerii Balcanice, și n-am nici un atașament pentru Societatea
Națiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru politica externă a României alături de
Roma și Berlin, alături de statele revoluțiilor naționale. În contra bolșevismului. În
48 de ore după biruința Mișcării Legionare, România va avea o alianță cu Roma și
Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume…”
(C.Z. Codreanu, declarație politică făcută ziariștilor în 30 noiembrie 1937)

Sigur că da! Insinuări veninoase, știți Dvs., alianța cu naziștii, ăia cu holocaustul, ca
și cum nu ar fi trebuit mai apoi, forțați de împrejurările dramatice să ne aliem cu
Germania și să intrăm alături de ea în război. Vom mai reveni într-un episod viitor
asupra discursului Căpitanului din 30 nov. 1937. De altfel, nu e singura minciună a
acestui personaj, cam tot ce privește istoria modernă și contemporană a României, de
la înființarea Legiunii Arhanghelul Mihail până la instaurarea comunismului este plin
de minciuni amestecate cu adevăruri spuse cu jumătate de gură. Vorbesc despre o lu-
crare arhicunoscută a dânsului, se găsește liber pe internet, O scurtă istorie a româ-
nilor povestită celor tineri. Vom reveni cât de curând asupra ei.

Vorbeam în postul trecut despre minciunile debitate cu dezinvoltură de către dl.

Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, minciuni
amestecate cu adevăruri spuse de multe ori cu jumătate de gură. Dânsul ne îndemna
într-un soi de conferință, care apare într-un filmuleț pe youtube să ne imaginăm ce-ar
fi însemnat venirea legionarilor la putere. Am văzut și declarația controversată chi-
purile, a dlui C.Z. Codreanu, asupra căreia vom reveni, prezentând-o în totalitate și
nu trunchiată, așa cum ne-o citează dânsul, evident, așa cum este corect dpdv politic.
Dl. Neagu Djuvara, acest cuman mincinos, omniprezent pe toate canalele unei media
de doi bani ar fi vrut sa ne îngrozim chipurile, în perspectiva unei alianțe cu Germa-
nia. Sigur că da! Dânsul susține în carte ca ar fi trebuit să respingem ultimatumul
sovietic din august 1940 și să luptăm cu rușii. În această ipoteză, am fi avut soarta

32
Poloniei, pentru că mai mult ca sigur că nemții ar fi ocupat mai devreme sau mai
târziu România pentru a interzice rușilor accesul la petrolul romanesc. De acord cu
dânsul, numai ca eu i-am ascultat sfatul și am încercat să-mi închipui ce ar fi însemnat
un acord comercial și o alianță militară cu Germania în 1938 sau chiar mai înainte,
pentru că se putea realiza încă din 1933, ca urmare a unei eventuale veniri la putere a
legionarilor, fără ca aceasta să fie absolut necesară, și nu neapărat ce ar fi însemnat
eventual în 1940 o respingere a ultimatumului sovietic. Este clar că în acest caz pasa-
jul cu privire la Basarabia din pactul Ribbentrop-Molotov nu ar mai fi existat, ne-
putând fi admis de germani, dar nici arbitrajul de la Viena nu ar mai fi avut loc. Vor-
besc de arbitraj, că arbitraj a fost, pentru că A FOST ACCEPTAT CU UȘURINȚĂ
DE PUTEREA POLITICĂ DE ATUNCI, CAROL AL II LEA, CAMARILA ȘI
GAȘCA DE LINGĂI CARE ÎI CÂNTAU ÎN STRUNĂ și nu Diktat, așa cum este
denumit în mod tendențios de către istoriografia mincinoasă, inclusiv de către dl. Dju-
vara. Toata drama de mai apoi a României a fost cauzată de respingerea tuturor ofer-
telor germane de colaborare economică și militară, oferte făcute încă din 1933. Ei
bine, daca tot s-a lansat in ipoteze și teorii de genul „ce-ar fi fost dacă…”, în per-
spectiva acestei ipoteze dl. Djuvara tace precum peștele. Nu suflă un cuvințel în pri-
vința „asigurărilor” Franței și Angliei, care garantau doar independența statului ro-
mân, nu și integritatea acestuia. Iar în privința granițelor, doar cea de vest, nu și cea
de est. Iara o chestiune extrem de semnificativă, și ea trecută cu grijă sub tăcere de
către marii calpuzani ai istoriei. De altfel nici apologeții marelui diplomat nu se lasă
mai prejos. Cum spuneam, pe toata durata acestui șir de posturi, înhămarea la remorca
politicii Franței și Angliei nu ne-a adus nimic bun. O recunoaște și dl. Djuvara în car-
te cu jumătate de gură, citez: „…primiserăm și noi garanții din partea Franței și a
Marii Britanii, dar ce valoare mai aveau?”. Sigur că da! Dânsul ar vrea sa spună că
primisem asigurări tot așa precum Polonia și Cehoslovacia. Chiar dacă se face că plo-
uă în privința garanțiilor acordate de Germania, despre care nu suflă o vorbuliță. În
fine, vom mai reveni asupra minciunilor debitate cu dezinvoltură în această carte.
Veți spune că acest cuman mincinos are o scuză – nu este istoric de profesie. Ei bine,
nu asta e problema, ci faptul că afirmațiile dânsului sunt omniprezente în mass-media.
Și aici este miezul problemei. Practic, wikipedia și nu numai, abundă de citate din
cărțile dânsului, cu deosebire din cartea la care facem referire în postul de față. Ei
bine, minciunile citate în wiki, sursă de informație pentru o presă și o televiziune cu
chiloții pe vine, iresponsabile și tabloidizate, sunt multiplicate exponențial, inclusiv
pe internet. Ca atare, falsul tinde să copleșească prin volum și repetare obsedantă
adevărul istoric. Cum spuneam la începutul acestei serii de posturi, nu cel ce spune
adevărul are dreptate, ci cel ce minte mai tare, dar mai ales cel ce are la îndemână mai
multe canale de distribuție a informației. Dau numai un exemplu. La articolul despre
Garda de Fier este reprodusă integral o frază din cartea cu pricina, citez:

„…în 1933, după victoria lui Hitler în alegerile din Germania, legionarii s-au pre-
gătit de alegerile din țară cu un program atât de violent fascist, antisemit și antioc-
cidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de regele Carol să organizeze alege-
rile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier…”

O minciuna ordinară de fapt, și nu este singura debitată cu nonșalanță de dl. Djuvara.

33
Cum spuneam și altă dată, legionarii n-au avut niciodată un veritabil program politic.
Căpitanul considera că o broșurică precum Cărticica șefului de cuib, plus credința în
Dumnezeu, Rege și Țară, sunt mai mult decât suficiente.

PS. Fac aici o scurtă paranteză. În realitate, legionarii au avut realmente un adevărat
program politic, la fel ca și celelalte partide participante la scrutinul din 1933, dar
departe de tot de demagogia ieftină din programele acestora, un program cu obiective
clare. L-am căutat cu asiduitate mai mulți ani ca să descopăr că este integrat sub forma
câtorva capitole din Cărticica șefului de cuib. Bănuiam de mult acest lucru, dar am
avut confirmarea la aproape un deceniu după ce am scris rândurile de față, atunci
când am descoperit în arhive broșura-program, adevărată raritate bibliofilă. M desco-
perit tot atunci identitatea textului programatic cu textul din Cărticica șefului de cuib.

Ca și scrierile doctrinare ale lui Eminescu. De unde program fascist, antisemit și an-
tioccidental? Metafore de două parale. Vom mai avea prilejul să discutăm din punct
de vedere doctrinar deosebirile și asemănările dintre doctrina legionară, fascism și
nazism, chestiuni complet diferite, asupra cărora se întreține o stare continuă de con-
fuzie, fie inconștienta, fie voită de cele mai multe ori. Orișicât, fascismul ca mișcare
cu esență economică de tip corporatist nu avea nici în clin nici in mânecă cu mișcarea
legionară, mișcare de renaștere națională cu esență creștină. Sigur că anumite elemen-
te, în special aderarea de mase tot mai largi la această adevărată mișcare de renaștere
a conștiinței naționale putea în teorie cel puțin, să conducă mai devreme sau mai târ-
ziu la un partid unic, dar nu aceasta este esența fascismului și nazismului, și cu atât
mai puțin a mișcării legionare. Și asta trebuia să o știe un fin intelectual precum dl.
Neagu Djuvara, nu să înșire minciuni ordinare la kilogram. În fond, cum spuneam și
altă dată, Garda de Fier era un partid legal constituit, care înțelesese și acceptase re-
gulile jocului democratic atunci când se înscrisese în cursa electorală cu restul parti-
delor “democratice”. În imagine, 25 iul. 1930, Thoiry, Hotel Leger. Nicolae Titules-
cu, ultimul din stânga, așezat, alături de membrii Comisiei de Cooperare Intelectuală
Internațională de pe lângă Societatea Națiunilor. Sigur că da, comisiile și comitetele
lui pește prăjit, prilej de plimbări și sinecuri grase pentru diverse personaje celebre.
Rezultatele însa au fost nule, exact ceea ce spuneam. În centru, așezat, Albert Ein-
stein. Cine se-aseamănă, se-adună, parcă așa se spune… Căutați pe google, Ein-
stein impostor sau plagiator, ca să vedeți cum devine chestia. Sau cum unii descoperă
și alții au prioritate. Așa pățesc cei ce nu sunt corecți dpdv politic. Nu degeaba a pier-
dut Paulescu Premiul Nobel.

Continuăm cu câteva concluzii pe marginea activității marelui diplomat. Să precizăm

pentru început contextul în care s-a desfășurat activitatea dlui Titulescu, relevând
anumite aspecte ce au avut consecințe extrem de grave pentru țara noastră, aspecte
trecute de multe ori sub tăcere de către geambașii profesioniști de istorie. Astăzi, pri-
vind la rece documentele epocii, apare extrem de clar că tot cursul acelor evenimente
tragice, începând cu prăbușirea României Mari și culminând cu instaurarea comunis-
mului nu a fost decât o înlănțuire firească de evenimente cu responsabilități clare.
Nici vorbă despre o soartă inevitabilă. O viziune fatalistă cum ca rușii, ungurii, evreii,

34
nemții, americanii, etc…ar fi de vină, știți Dvs. cum devine chestia la o adică, de vină
totdeauna sunt ceilalți, opinie greșită și păguboasă deopotrivă. Nici vorbă de așa ceva.
Degeaba se vorbește azi despre conjunctura internațională nefastă, soarta tragică a
unei națiuni mici în fața imperialismului unor vecini acaparatori de teritorii, fragilita-
tea democrației românești, etc… degeaba se invoca tot felul de false argumente. Isto-
ria, e drept, nu mai poate fi întoarsă înapoi, dar nici nu poate fi ascunsă sub preș. Mai
trist e că nu s-a învățat mai nimic din tot ce s-a întâmplat atunci.

Pai atunci să trecem puțin în revistă contextul epocii. Cum spuneam și altă dată, de-
clinul fragilei democrații românești a început atunci, în acel sfârșit de an 1933, în 9
decembrie, când printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri, Garda de Fier, partid legal
constituit, a fost scoasă în afara legii în mod abuziv, ilegal și nejustificat, responsabi-
lul principal fiind, așa cum am demonstrat aici, însuși genialul diplomat. De fapt,
acest declin avea sa fie anticipat cu trei ani mai devreme, prin așa-zisa Restaurație, o
lovitură de stat de fapt, artizanii iresponsabili ai acestui act fiind Iuliu Maniu si Nico-
lae Iorga, chestiune a cărei importanță este minimizată iarăși de către marii calpuzani
ai istoriei. Iar consecințele tragice pentru țară nu au întârziat să apară. Astăzi, privind
la rece contextul epocii, pare de neînțeles orbirea unei întregi clase politice cu privire
la intențiile ne-disimulate ale vecinilor noștri, Rusia bolșevică în primul rând, apoi
Ungaria, Bulgaria și chiar Serbia. Cu atât mai mult cu cât semnalul de alarmă fusese
tras de către C.Z. Codreanu încă din 1919. Cu toate acestea, privind la rece azi acti-
vitatea lui Titulescu, textul tratatelor semnate, declarațiile și cuvântările acestuia, nu
putem decât să tragem concluzia că a fost un zelos susținător al dușmanului de moarte
al României Mari, Uniunea Sovietică. Totul apare azi extrem de clar. Activitatea a-
cestuia, e drept, încuviințată de către Parlament, Guvern, ca și de către rege și cama-
rila regala, care l-au dirijat permanent, în sensul satisfacerii pretențiilor franceze cu
privire la politica externă, a vizat pe alocuri înalta trădare. Câteva cuvinte acum des-
pre contextul epocii. Să precizăm că în 30 ian. 1933 s-a întâmplat un fapt cu conse-
cințe extrem de importante pentru întreaga lume. În Germania, partidul național-so-
cialist câștiga cu o majoritate zdrobitoare alegerile, iar Adolf Hitler era învestit can-
celar. S-a spus peste tot și se repetă de zeci de ani într-una că poporul german l-ar fi
urmat orbește. Bine-înțeles, este vorba despre orbirea colectivă atât de dragă dlui
Neagu Djuvara. Nici vorbă de așa ceva, minciuni ordinare. Orișicât, Germania a
pierdut ea doua războaie mondiale, dar l-a câștigat pe al treilea, cel economic, asta
contează acum. În câțiva ani ea își va rescrie în mod cert istoria, cea adevărată, și vom
mai vedea atunci cum devine chestia asta cu orbirea colectivă. Până una alta, trebuie
menționat că la venirea sa la putere, Adolf Hitler a găsit o Germanie îngenuncheată
de despăgubirile de război uriașe pe care le plătise, șomaj, foamete, orașe în paragină.
În câțiva ani, urmat orbește de către poporul german, așa cum le place falsificatorilor
de istorie să spună, va construi o Germanie puternică, cu o economie extrem de efici-
entă, șomajul va fi ceva de domeniul trecutului, va construi autostrăzi de o calitate
incontestabilă pe care se călătorește și azi, locuințe pentru muncitori, marca germană
va deveni monedă forte, va înființa o armată puternică, extrem de bine echipată și
instruită, și multe, multe altele, ce vor propulsa Germania ca o mare putere ce va
amenința pozițiile deținute de către marile puteri ce trăiseră secole de-a rândul din
expansiunea coloniala, Franța și Anglia. Germania nu mai era țara cuprinsă de sărăcie

35
și îngenuncheată din 1922, așa cum va fi descrisă extrem de plastic de către Căpitan
în 1935 în cartea sa Pentru Legionari, citez:

„…rănile lăsate de războiul care se terminase de curând și de înfrângere, sângerau.

Mizeria materială se întindea peste Berlin și peste restul țării, deopotrivă. În ultimul
timp fusese ocupată și Valea Ruhrului, un însemnat centru de bogăție. Asistam la
prăbușirea vertiginoasă și catastrofală a mărcii. Lipsă de pâine, lipsă de alimente,
lipsă de lucru prin cartierele muncitorești. Sute de copii acostau lumea pe stradă,
cerând ajutor. Căderea mărcii arunca în aceeași mizerie și aristocrația germană.
Oameni care avuseseră bani, în câteva zile nu mai aveau nimic. Cei cu pământuri și
imobile care și le vânduseră atrași de mirajul unui mare preț, numai în câteva săptă-
mâni rămâneau săraci. Capitalurile jidănești din țară și străinătate făceau afaceri
colosale. Cu câteva sute de dolari, deținătorii de valută forte deveneau proprietari ai
unor imobile uriașe de câte 50 de apartamente. Samsarii mișunau pe toate străzile,
dând lovituri formidabile…”

Sună cunoscut, nu? Numai epoca diferă. Tunurile sunt însă aceleași, ca și modul de a
acționa al membrilor unei anume etnii. În imagine, 1922, Germania – copii jucându-
se cu teancuri de miliarde de mărci, autor necunoscut.

Revenind la cele spuse în episodul anterior, nu putem să nu facem o conexiune între

scoaterea ilegală în afara legii a Gărzii de Fier din decembrie 1933 și câștigarea ale-
gerilor din Germania de către partidul național-socialist. Este clar că acest fapt a fost
impus din afara țării, dat fiindcă, așa cum am mai spus, în viziunea bolnăvicioasă a
lui Titulescu, și nu numai a lui, Garda de Fier nu era decât un partid inspirat și finanțat
de către naziști. Vom mai discuta despre asta. Să revenim însă la Rusia bolșevică.
Dintre toate statele, ea se simțea cea mai vulnerabilă în fața acestei mari puteri, despre
Germania vorbesc, ce se ridica impetuos în Europa de Vest. Pe de o parte datorită
pericolului unei opoziții interne cauzată de teroarea și milioanele de cadavre pe care
se clădise statul criminal comunist, dar mai ales datorită ineficienței economice, cu
toate că Rusia dispunea de resurse imense, atât materiale cât și umane. Pentru că nu
dorea să rămână izolată în fața pericolului reprezentat de Germania, Rusia comunistă
a căutat pe toate căile o apropiere de țările potențial amenințate de noua mare putere.
Dar marile democrații occidentale, Anglia în special, s-au arătat reticente față de o
posibilă alianță cu un stat totalitar în care individul nu conta mai mult decât un vierme.
La vremea respectivă, ea considera Germania un factor de echilibru, capabil să con-
tra-balanseze tendințele expansioniste ale Rusiei. În Franța însă, datorită unei puter-
nice orientări spre stânga, atât a unei părți a populației, cât și a unei bune părți din
clasa politică, cu un Partid Comunist activ și puternic, aservit în bună parte Komin-
ternului, atmosfera era mult mai favorabilă Rusiei bolșevice. În acest mediu și-a des-
fășurat activitatea dl. Nicolae Titulescu, cu voie sau fără de voie agent al bolșevismu-
lui. Ce să mai spun de bâiguielile penibile ale acestuia în fața întrebărilor puse în
Ședința Parlamentului din 23 nov. 1932 asupra acordului dintre Franța și Rusia, în-
cheiat de marea și eterna noastră aliată cu desconsiderare fățișa a intereselor Româ-
niei, acord pe care Titulescu n-a putut sau n-a vrut să-l împiedice. Răspunsul dânsului

36
a fost cât se poate de edificator, citez: „…răspunsul, domnii mei, e foarte ușor de dat.
Nu aceste state au simțit trebuința unui nou pact de neagresiune, ci Sovietele l-au
cerut…” Clar de tot. Pentru orișice român erau clare intențiile Rusiei față de Basara-
bia și nu numai, și nu de azi de ieri, ci de la 1812 încoace, practic eram într-un război
tăcut cu rușii pe aceasta temă, fără a mai vorbi de interesul lor de a controla Gurile
Dunării. Iar dovezile recente erau mai mult decât suficiente, de la incursiunile bolșe-
vicilor în Moldova după 1917, tentativa de asasinat asupra Regelui Ferdinand, asasi-
nat comandat de Lenin personal, bomba din Senatul României și culminând cu “insu-
recția” din Tatar-Bunar și afilierea Partidului Comunist din România la Internaționala
a III-a. Cu toate acestea, dl. Titulescu, în loc sa acționeze pe toate căile puse la dis-
poziție de calitatea sa de ministru de externe și președinte al Ligii Națiunilor, pentru
a izola TOTAL un regim criminal și terorist, a făcut tot posibilul să deschidă larg
poarta Europei civilizate hoardelor sălbatice comuniste, în detrimentul cel mai fla-
grant al intereselor României. Este uluitor cum un om învestit cu atâta putere, înalt
demnitar al unui stat amenințat direct și ne-disimulat de expansionismul comunist fă-
cea și desfăcea combinații oculte împreună cu Maxim Maximovici Litvinov (Meir
Henoch Mojszewicz Wallach-Finkelstein sau pe scurt Max Vallah), ministrul de ex-
terne bolșevic, în vederea recunoașterii unui regim criminal drept factor de ordine,
stabilitate și de pace in Europa. Curat stabilitate, Coane Fănică! Ce bine se va vedea
ea în 26 iun. 1940 după primirea Notei Ultimative prin care guvernul sovietic ne cerea
sa cedăm Basarabia, și nu numai, dar și Bucovina. Singurii care au protestat atunci,
în afară de noi, evident, au fost nemții, pe motiv că Bucovina nu figura în protocolul
secret semnat cu ocazia pactului Ribbentrop-Molotov, chestie iară spusă cu jumătate
de gură sau trecută sub tăcere de marii plastografi ai istoriei. Și așa pierdurăm doar
Bucovina de Nord și Ținutul Herța, chestie confirmată prin tratate cu Ucraina de către
alți mari patrioți iubitori de țară, agenți de influență ai intereselor sovieto-americane.
Cât despre Basarabia, ce să mai vorbim, s-a dus și dusă a fost, ultima dată în 1991,
fapt pentru care se cuvine să-i aducem mulțumiri fostului președinte Ion Ilici Iliescu,
blestemul poporului român. Sigur că da! Ne este greu să acceptăm că de la 1918 în-
coace fratele mare și roșu de la răsărit a făcut ce a vrut cu Romania. Evident, prin
interpuși, Titulescu, Mihai I, Dej, Iliescu, și mai sunt, am numit doar pe cei mai odi-
oși. Desigur, cu mici intermitențe, în perioada criminalului război anti-sovietic și
în epoca de aur, dacă și atunci, că încă nu au fost cercetate integral toate arhivele
sovietice. Astăzi, analizând la rece toate acestea, concluzia care se trage este că inte-
resele României nu puteau fi apărate mai prost decât le-a apărat Titulescu. Sigur că
da, nimeni nu-i contesta dansului bunele intenții, deși mai e de cercetat în domeniu,
dar din păcate, a mizat pe o carte proastă. Cineva spunea că a luptat cu mijloacele pe
care le-a avut la dispoziție. Nimic mai fals. Toată istoria omenirii, de la Geneză în-
coace arată clar că hotarele unei țări mici se apără nu cu petice de hârtie, ci cu o
armată înarmată până în dinți și bine instruită, dar și cu aliați puternici. Vezi Elveția,
unde până și paraliticii fac serviciul militar la radiolocație, serviciul militar durează
până la 50 de ani și orice cetățean posedă acasă arme de asalt și muniție suficientă să
poată ține la respect orice potențial dușman. Asta s-a văzut cel mai bine în ultimii 200
de ani, când Elveția și-a păstrat neutralitatea, integritatea teritorială și bunăstarea ma-
terială, ne-participând la nici un război. Asta trebuia s-o știe dl. Titulescu chiar și scu-
lat din somn. Ori dânsul a neglijat complet factorul economic și militar, contând doar

37
pe cel politic. Sigur, la dejunuri copioase la hoteluri de lux în Geneva, cu icre negre
și șampanie franțuzească, e mai greu să deslușești politica de apărare a unei țări. Is-
toria recentă ne-a confirmat însă că cei puternici se șterg undeva cu tratatele de pace
atunci când au interesul. Tot ce contează în această ecuație este armata și aliații. În
fața statului terorist sovietic, clădit pe milioane de victime, mulțumită în primul rând
lui Carol al II-lea, camarilei, întregii clase politice, dar și lui Nicolae Titulescu, fiecare
din cei enumerați având o parte din vină, nu vom avea nici una, nici alta, iar cizmoaka
împuțită a hoardelor bolșevice de la răsărit va călca pe grumazul basarabenilor sacri-
ficați cu bună știință.

Ne pregătim de încheiere cu seria de posturi dedicată lui Nicolae Titulescu. Am spus-

o și o repet, în politică nu intențiile contează, ci rezultatele. Politica nefastă a lui
Titulescu va fi continuată de mai toți ce se vor succeda ulterior la cârma politicii ex-
terne românești, Victor Antonescu, Grigore Gafencu, un complotist ordinar, despre
Grigore Niculescu-Buzești vorbesc, și continuând până în ziua de azi cu dnii Adrian
Năstase și Adrian Severin, toți fac parte din trista moștenire lăsată în urmă de către
marele vizionar, strigoi ai fenomenului. Iar rezultatele s-au văzut clar în momentul
prăbușirii granițelor României Mari. Toate acestea, ca și consecințele lor ulterioare,
intrarea în război, ocupația sovietică, aproape jumătate de secol de teroare a fiarei co-
muniste, în politica nenorocită a acestuia își au originea. Iar rezultatele ei sunt azi mai
mult decât palpabile. Desigur, cum spuneam și altă dată, de-a lungul întregii sale ac-
tivități a avut acordul casei regale, al camarilei, al guvernului și parlamentului țării.
Asta însă nu ii diminuează cu nimic responsabilitatea. Să nu-l fi citit genialul pe A.D.
Xenopol care atrăgea atenția, cu mulți ani în urmă, că: „…o alianță cu rușii în orice
împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie
scump plătită”. Multe din mașinațiile sale oculte au avut iz de înaltă trădare, vom
reveni altă dată asupra acestora, multe băgate sub preș de către marii geambași de
istorie. Ambiția și orgoliul său l-au condus la acțiuni contrare intereselor României.
Dar și o ignoranță și o obtuzitate de neimaginat pentru înaltul post pe care-l ocupa.
Cum spuneam și altă dată, în activitatea sa s-a concentrat în principal pe factorul po-
litic, neglijând aproape complet factorii economici și militari, care în istorie au fost
totdeauna argumentele supreme în cadrul conflictelor dintre state. Ori chestiunea asta
ar fi trebuit sa o știe și sculat din somn. Mai ales că primisem deja numeroase aver-
tismente. Activitatea ostilă și agresivă a Uniunii Sovietice data încă de la înființarea
acesteia, nefiind de fapt decât o continuare a expansionismului țarist – am amintit în
primul post de confiscarea Tezaurului României din ordinul lui Trotzki, pierdere la
care fenomenul, așa cum în derâdere îl numea Argetoianu, își adusese o prețioasă
contribuție. Apoi „insurecția” de la Tatar-Bunar, agitațiile comuniste din anii 1928-
33, agitații soldate cu numeroși morți și răniți, bomba pusă de agenți evrei comuniști
în Senat, terorismul radiofonic și prin manifeste răspândite în Basarabia, incidentele
de frontieră soldate cu morți și răniți, și mai sunt o droaie, ei bine, toate astea nu erau
chiar niște bagatele. Iar apărarea în fața agresiunilor repetate ale sovieticilor nu se
face cu petice de hârtie semnate în fața unui prânz copios la Cannes sau la Geneva,
cu icre negre și șampanie fină, ci cu o ripostă militară severă și categorică. Se insistă
în continuare că ar fi fost păcălit chipurile de către șiretul Max Litvinov. Pe dracu!
Orice prost știe, darămite ditamai ministrul de externe, că de la Petru cel Mare încoace

38
rușii au râvnit tot timpul să controleze Gurile Dunării, ba chiar să ajungă până la
Marea Egee. Ba chiar Litvinov avea să-i declare genialului în 1937, fără ocoliș, ci-
tez: „vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus și nu ger-
man. De aceea, țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate
mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile”. QED. Mai clar nici că se
poate. Și cu bandiții ăștia voia genialul să întreținem relații de prietenie. Aliatul alia-
ților noștri, cum numea dânsul eufemistic Uniunea Sovietică. Vai de capul lui și al
nostru cu așa aliați. Bandiți 100%. De altfel, nici azi nu cred ca au renunțat la acest
obiectiv. L-au amânat poate, pentru vremuri în care conjunctura internațională le va
fi mai favorabilă. Azi, ca și atunci, ar fi cea mai falsă iluzie să ne amăgim că au
renunțat definitiv la controlul asupra Basarabiei și Gurilor Dunării. Cât timp însă nu
vom reuși să eliminăm din trupul țării agenții Moscovei, Basarabia, străvechi teritoriu
românesc, își va continua tragicul destin, rămânând o rană deschisă pentru orișice
român și o grea problemă pentru generațiile ce vor veni. Sub conducerea lui Ion Ilici
Iliescu, un președinte neo-comunist, agent de influență al Moscovei, daca nu chiar
KGB-ist cu acte în regulă, care în 1989 încă avea ochii ațintiți spre Moscova și care
nu a dorit să-i supere pe șefii săi cei mari de la Kremlin, în 1991 s-a ratat un moment
care putea deveni istoric. Și dânsul, ca și primul său ministru de paie, Petre Roman
(Neulander), copii de suflet ai comunismului, sunt și ei o părticică din greaua moște-
nire lăsată în urmă de către marele vizionar.

Așa cum am menționat în postul anterior, dar și în alte dăți, în politică, rezultatele
contează, și nu intențiile. Să facem observația ca situația diplomatică la data demi-
terii lui Nicolae Titulescu din funcția de Ministru de Externe, pe 29 august 1936, pe
când se afla la Cap Martin, pe Coasta de Azur, (sic!) după cei patru ani la cârma
Ministerului de Externe, se prezenta dezastruos. Într-o perioadă relativ scurtă, rezul-
tatul activității extrem de intense a marelui diplomat, activitate purtând o amprentă
personală și extrem de originală, a fost slăbirea considerabilă a poziției României față
de Imperiul sovietic, însoțită, cum spuneam și altă dată, de o izolare relativă față de
aliații noștri istorici. Izolare politică, pentru că nici nu are rost să mai vorbim de
schimburi comerciale, care erau practic nule. Iar din punct de vedere militar, canci,
mai pe românește. Practic, nu eram decât o colonie îndepărtată a Franței, legată de ea
prin împrumuturi înrobitoare la băncile evreiești, cu comisioane grase pentru politi-
cieni și membrii camarilei regale. De asemenea, eram izolați și față de cel mai apro-
piat aliat, Polonia, rezultat la care, așa cum spuneam și altă dată, a contribuit din plin
si diplomația Franței, marea noastră aliată, marea iubire a fenomenului. Franța, care
spera ca în acest mod, o Românie slăbită în fața pericolului bolșevic se va îndrepta cu
brațele deschise spre garanțiile anglo-franceze, iluzorii de fapt, așa cum vom constata
în mod amar în câțiva ani, atât noi cat si Polonia. Toate aceste aspecte au fost remar-
cate de fini observatori din epocă, chiar și de către cei ce ar fi trebuit sa aibă opinii
partizane, ca să zic așa. Bunăoară, un alt geambaș de istorie, un mare calpuzan și
denigrator al legionarilor, Henri Prost, în cartea sa Destin de la Roumanie, (1918–
1954), Paris, Editions Berger Levrault, 1954, într-un rar moment de înțelegere a situ-
ației României din acei ani, va consemna cu privire la politica lui Nicolae Titulescu:

Condus de principiile morale pe care Liga Națiunilor se forțează să le impună în

39
viața internațională, atitudinea lui Titulescu este fără îndoială ireproșabilă, dar ea
nu răspunde nici cât negru sub unghie sentimentelor celor în numele cărora el pre-
tinde a vorbi și făptui; așa se face că declarațiile titulesciene riscă să ne înșele cu
privire la intențiile Guvernului Român și să ne expună la decepții peste decepții. La
București se pune mai mare preț pe securitatea imediată a Țării, decât pe binefacerile
iluzorii, promise de securitatea colectivă, vânturată de Liga Națiunilor. În cazul
unui al doilea război mondial, România riscă să piară cu totul; ea trebuie deci, cu
orice preț, să evite de a lua poziție în cadrul conflictului ce se profilează între marile
Puteri… Această politică prudentă nu poate fi făcută decât de un om ponderat, de un
diplomat conciliant, de un ministru conștient de rolul relativ modest pe care România
îl joacă în lume. Titulescu este însă departe de omul prudent, de diplomatul concili-
ant, de ministrul conștient de interesele și poziția Țării sale…

Clar de tot. Dacă până și un reprezentant al puterii coloniale SH care era Franța în
acel moment își dădea seama clar de politica în totală contradicție cu interesele țării
dusă de către Titulescu. Un politician slugarnic și fără caracter precum Gheorghe
(Gutză) Tătărescu, va desfășura în fața lui Carol al II-lea harta Europei, spu-
nând „…iată, sire, Titulescu ne-a certat cu toată lumea”, prezentându-i pretențiile
amenințătoare ale Rusiei, Ungariei și Bulgariei, ostilitatea și disprețul afișat față de
Germania, chestiune asupra căreia vom reveni în postul viitor, atitudinea lingușitoare
față de Franța și Anglia, de care acestea vor profita din plin. Fără a mai vorbi de ero-
rile fatale ale politicii sale față de Uniunea Sovietica. Într-un rar moment de sinceri-
tate, Henri Prost a punctat excelent cu privire la activitatea marelui vizionar: …fără
îndoială, ireproșabilă, dar din păcate nu răspunde nici cât negru sub unghie celor în
numele cărora el pretinde a vorbi…”.

Promiteam în postul precedent să revin asupra ostilității și disprețului afișat față de

Germania de către Titulescu. Inutil să mai discutăm despre faptul că această atitudine
dovedea o crasă inconștiență și obtuzitate față de o adevărată mare putere economică
și militară. Această viziune falsă, complet alăturea cu drumul, nu se va schimba nici
după dezastrul prăbușirii granițelor României Mari, fără a mai vorbi de capitularea
mai mult decât rușinoasă a Franței, astfel că într-o scrisoare trimisă Generalului Ion
Antonescu în octombrie 1940, scrisoare asupra căreia vom reveni poate într-unul din
posturile viitoare, mostră de delir bolnăvicios grando-maniac, va afirma, citez:

Puțini din «inițiatii» noștri politici știu că eu am oferit Germaniei un tratat de alianță,
odată în 1935 și odată în 1936. În ambele rânduri, Germania l-a refuzat. Pentru ofer-
ta mea din 1935, refuzul ei ar fi avut o explicație, deoarece îi ceream să nu atace nici
România, nici prietenii ei. …

Orice comentariu e inutil. Care vasăzică puternica Românie oferea…un tratat de ali-
anță umilei Germanii, ba chiar îi și cerea… câte oarece, pentru prieteni… ca doar, nu-
i așa? prietenul la nevoie se cunoaște. Sigur că da! Păi nu avea dreptate Henri Prost,
vezi și în postul precedent? Păi atunci hai să vedem cum devine chestiunea cu Ger-
mania. Dl. Alex Mihai Stoenescu, într-o lucrare controversată, dar extrem de popu-

40
lară, Istoria Loviturilor de Stat din România (1821-1999), vol.3, pag. 50, lansează o
informație cu caracter de senzație, citez:

„…la 18 martie 1933, Titulescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere secretă, …Adolf
Hitler i-a acordat-o imediat, deplasându-se pentru asta la Munchen, dar Nicolae Ti-
tulescu nu s-a mai dus, punându-l pe liderul Germaniei în cea mai penibilă situa-
ție…”

Având cunoștință și de alte afirmații de senzație ale dânsului, fără acoperire în docu-
mente, pe de o parte, și neputând să verific sursa informației de față, pe de altă parte,
am considerat că și această informație este neveridică. Mi se părea mult prea nevero-
simil un afront de calibrul ăsta, și tocmai față de unul din cei mai puternici oameni ai
Europei. Și apoi de ce? De ce întrevedere secretă, și când? La nici două luni de la
numirea lui Hitler în postul de cancelar? Orișicât, dacă nu au rămas urme în arhivele
românești, in cele germane tot ar trebui sa se găsească ceva. În fine, chestia mi se
părea pe atunci mult prea fantezistă, așa că am dat-o uitării. Iată că de curând, revă-
zând lucrarea lui Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail, (sic!) peste ce-mi
dădură ochii la pag. 228, citez:

„…în martie 1933, ministrul român de Externe, Titulescu, s-a informat dacă ar putea
avea o discuție personală cu Hitler. Propunerea nu a fost comunicată pe cale diplo-
matică, ci transmisă de Ștefan Tătărescu (colonel, președintele unui obscur Partid
Național-Socialist Român) și Friedrich Weber (corespondent în România al publica-
ției Volkischer Beobachter, reprezentant al serviciului de presă al Reichului) la Ber-
lin. Ministerul de Externe a apreciat inițiativa lui Titulescu drept o manevră diversi-
onistă. Se pare totuși, că prin intervenția lui Rosenberg s-a ajuns la o invitație, al
cărei răspuns a fost amânat însă pe timp nelimitat de ministrul de Externe român…”
(ADAP, C, vol.1, doc.118, pag 217 și următoarele, doc. 189, pag. 346.)

Sursa e clara, ADAP (Akten zur Deutschen Auswartigen Politik) – arhivele germane.
Sigur, lipsește chestia cu acordul imediat al lui Hitler și deplasarea acestuia la Mun-
chen, care par a fi doar rodul imaginației bogate a dlui Stoenescu. Dar, în esență, ideea
e aceeași. Și totuși, se pune întrebarea de ce a apelat la serviciile unui insignifiant
corespondent de presă, chiar dacă acesta avea și unele misiuni informative, ca și la
cele ale unui președinte al unui partid mai mult decât obscur. Totul nu pare a fi decât
un alt aspect al modului său original de a face politică externă. Combinații oculte,
care mai de care mai fantasmagorice, așa cum fusese probabil inițiat de către franc-
masoni în tinerețe. Dincolo de toate astea, rămâne reacția, mai precis lipsa de reac-
ție la răspunsul german, un afront inimaginabil la adresa oamenilor din Ministerul de
Externe german, dar și la adresa Cancelarului celui de-al Treilea Reich, Adolf Hitler,
unul din cei mai puternici oameni ai lumii la acea dată. În fond, sigur că da! e și ăsta
un răspuns. Extrem de original și mai ales, extrem de diplomatic. Orice cuvânt în plus
e de prisos. În imagine, Adolf Hitler în 1924, în închisoarea de la Landsberg. Un
excelent portret cu autor necunoscut. În cele 264 de zile petrecute in închisoare, va
scrie Mein Kampf, ulterior imens succes editorial.

41
Câteva concluzii spre final. Vom pune în curând punct acestui șir de posturi dedi-
cate marelui diplomat. Fără a trage linie. Chiar dacă eu nu am relevat aici decât anu-
mite aspecte care m-au făcut să mă îndoiesc asupra activității dânsului, cineva se va
găsi odată și odată să analizeze zi cu zi activitatea acestuia. Și am trecut aici în revistă
suficient de multe fapte cu caracter îndoielnic, cu consecințe nu tocmai neglijabile
pentru România: pierderea unei bune părți din tezaur, rolul jucat în scoaterea în afara
legii în 1933 a Gărzii de Fier ca și reprimarea aferentă a membrilor acesteia, politica
funestă în relațiile cu Uniunea Sovietică. Dar și intrigile de la Curte, combinațiile
politice sordide în care s-a amestecat împreună cu camarila, și mai sunt o mulțime de
astfel de chestiuni insuficient cunoscute. Măcar a apucat să vadă cum toată șandra-
maua s-a dus de râpă. Vreo urmă de regret, vreo îndoială cât de mică, nu am găsit
niciodată prin scrierile dansului, deși am parcurs cam toate documentele legate de
activitatea sa diplomatică. Din contra, atrage imediat atenția orgoliul său nemăsurat,
în totală contradicție cu poziția economică, militară și politică a României acelor vre-
muri. Sau cum spunea Henri Prost, citat într-un post precedent: …Titulescu este însă
departe de omul prudent, de diplomatul conciliant, de ministrul conștient de interese-
le și poziția Țării sale… Dl. dr. Șerban Milcoveanu, un veteran al Mișcării Legionare,
într-un interviu de senzație publicat in Oltul Cultural, an IX, nr. 1 (32), 2006, pp. 11–
18, interviu despre care am mai pomenit pe aici, afirmă tranșant despre genialul di-
plomat, citez: …defectele lui astea erau: sensibil la lingușeli, și bineînțeles evreii sunt
foarte capabili la lingușeli și de a te direcționa cu lingușeli și de la evrei n-a primit
bani, a primit numai lingușeli și articole de ziar, i-au făcut faimă, glorie mondială…
În țară el a fost permanent pe poziție pro-evreiască, antiromânească… și mai de-
parte: …Titulescu a fost permanent în favoarea infiltrării de evrei și a ascensiunii e-
vreilor în statul român și împotriva macedonenilor… Sigur că da! așa cum spuneam
și altădată, asupra multora din afirmațiile de senzație ale dlui Milcoveanu nutresc
serioase rezerve, dar un sâmbure de adevăr ar trebui să existe, așa că mai e de trudit
la săpături în documentele de arhivă. Orișicât însă, asupra celor afirmate in citatul de
mai sus, nu exista nici o îndoială. Se știe exact până și cât plătea Titulescu diverșilor
ziariști pentru a-i ridica osanale.

Adevărul e că toată vina pentru pierderea României Mari le-a aparținut, le aparține și
le va aparține mereu trădătorilor. Trădarea a fost o prezență permanentă în toată isto-
ria noastră. De la asasinarea lui Burebista în 44 îHr și până la cea a Marelui Ciuruit
în ziua de Crăciun a anului ’89, faptele de trădare s-au înlănțuit în istoria noastră într-
o tragică și tristă continuitate. Trădarea a subminat din totdeauna evoluția firească a
neamului nostru, și este prima care ar trebui eliminată pentru a garanta atât însănato-
șirea morală a poporului român, cât și recuperarea adevărului istoric pe care trădătorii
de neam și de țară caută să-l ascundă. Asta nu înseamnă în mod automat că românii
sunt un popor de trădători sau că ar fi lipsiți de caracter. Ci doar că neamul ăsta a avut
din totdeauna suficiente cozi de topor. Se va spune că mulți au fost străini – e adevă-
rat, dar au fost și destui autohtoni. Cum spuneam, istoria nu mai poate fi băgată sub
preș. Bunăoară, în chiar ziua de azi, oameni ca Titulescu sunt văzuți ca mari eroi ai
neamului, când de fapt un astfel de om nu poate fi apreciat decât ca trădător, deoarece
rezultatele politicii sale o dovedesc cu prisosință. Care vasăzică, cei ce-l laudă pe
acest om, sunt de acord și cu pierderea Basarabiei, fiindcă acest fapt i se datorează în

42
bună măsură încă din primele zile ale pornirii relațiilor diplomatice cu Rusia Sovie-
tică și ale refuzului ofertei venite de la Berlin prin care Reich-ul se oferea să ne asi-
gure integral granițele cât și să echipeze oștirea cu armament modern, cerând un sin-
gur lucru de la noi: o asigurare ca nu vom permite ca Armata Roșie să treacă prin
România.

Cât privește trădarea la români, nu trebuie decât să facem o mică comparație între
beneficiarii ultimelor două “lovituri de stat” din istoria noastră recentă, din 23 august
1944 și din 21 decembrie 1989. Atunci, în ’44, ca și în zilele noastre de după ’89, ale
democrației originale ca să zic așa, beneficiarii au rămas aceiași. În primul rând Uni-
unea Sovietica, prin KGB în calitate de co-organizator al celor două lovituri de stat,
Partidul Comunist, prin reprezentanții săi, cei mai buni fii ai poporului, sau la vre-
muri noi, tot noi, parca așa se zicea, răposatul Silviu Brucan a tras de sfori, și atunci,
și acum, și mai apoi, încă vreo două decenii de democrație originală – și ultimul pe
listă, cu voia Dvs, Mihai I, la împărțirea desertului de la masa celor ce au stabilit ce
trebuia stabilit. Că tot vorbeam de continuitate… Atunci, ca și acum, sângele româ-
nesc a curs din belșug. Degeaba…, sau pe aproape… În imagine, Titulescu cu soția,
în 1936 la Cannes, stațiune de lux, atunci ca și acum, unul din locurile preferate de
dânsul drept cartier general al activității în slujba țării și poporului român.

Cum promiteam într-un post anterior, revin asupra scrisorii din 23 octombrie 1940,
Cannes, (AMAE, Fond 77 T) scrisoare trimisă de Nicolae Titulescu lui Ion Antones-
cu. Dl. George G. Potra, mare admirator si apologet al lui Titulescu, o și comentează
într-un articol intitulat Ion Antonescu nu răspunde… În comentariul său, dl. Potra
afirmă că această scrisoare îl confirmă pe Nicolae Titulescu ca un mare analist, ca un
redutabil practician, ca un autentic om politic, animat de un înalt simț al datoriei față
de țară și al răspunderii față de destinele ei. Cu mare părere de rău, și cu tot respectul
pentru munca dlui Potra, părerea mea este exact contrară. Așa cum afirmam și atunci,
această scrisoare, dar mai ales cea anterioară, plasată undeva între 6 septembrie si 23
octombrie 1940, nu sunt decât o mostră de delir bolnăvicios grando-maniac, o expre-
sie fidelă a orgoliului nemăsurat al lui Titulescu, dar și a incapacității sale de a înțe-
lege rolul neglijabil (Henri Prost vorbea de rolul modest, eu zic neglijabil) al Româ-
niei în jocul marilor puteri, chestie valabilă și azi. Și asta deși șandramaua se prăbu-
șise precum un castel de cărți de joc, exact așa cum anticipase Căpitanul în celebra sa
declarație din 30 noiembrie 1937, asupra căreia vom reveni altă dată. Și nu era vorba
doar de politica externă falimentară, ci de pierderea a aproape o treime din teritoriul
țării. Basarabia, Bucovina, Ținutul Herței, Cadrilaterul și o bună parte din Ardeal. În
prima scrisoare, relativ extinsă, Titulescu justifică politica externă dusă față de Ger-
mania, Italia și Rusia. Politica față de Rusia se lămurise deja în 26 iunie 1940 după
primirea Notei Ultimative prin care guvernul sovietic ne cerea să cedăm Basarabia,
și nu numai, dar și Bucovina, ulterior fiind luat cu japca și Ținutul Herței, care vasă-
zică rezultatele vorbesc de la sine. Nu mai vorbesc de consecințele ulterioare, depor-
tări, asasinate și deznaționalizare forțată a milioane de români pentru a face loc ruși-
lor. Iar cea față de Italia, așijderea, Contele Ciano ne-a plătit-o cu ocazia Arbitrajului
de la Viena, impropriu denumit diktat, în urma căruia pierdurăm și o bună parte din

43
Ardeal, fără a mai vorbi de suferințele românilor, expulzări, deportări și asasinate.
Deci iată că din nou rezultatele vorbesc de la sine. Să vedem acum cum stă treaba cu
Germania. Am mai adus la lumină oarece aspecte într-un post anterior, întrevederea
neonorată cu Hitler. Sigur că da! Atunci să vedem ce mai spune dânsul în legătură cu
Germania. Așa cum l-am citat deja în acel post, dânsul vorbește de faptul că ar fi
oferit încă din 1936 un tratat de alianță Germaniei, prin Petrescu-Comnen, ministrul
plenipotențiar al României la Berlin. Ei bine, în buna tradiție deja a acestui blog, nu
mă interesează ce spune dl. Titulescu, ci ceea ce a făcut în mod concret, prin dl. Com-
nen care vasăzică. Păi atunci să apelăm la arhiva de documente a Ministerului de
Externe, pentru că nu-i așa? actele vorbesc. Ce raportează dl. Petrescu-Comnen (T
3643/25 februarie 1936), citez:

Ieri, 24 februarie, am avut cu von Neurath, ministrul Afacerilor Străine al Reich-ului,

o convorbire de aproape două ore. După ce i-am trimis amicițiile Excelenței Voastre
și l-am rugat să primească cutia de icre ce i-ați transmis prin mine, am făcut un larg
tur de orizont, examinând, în special, problemele ce ne interesează direct.

Tare de tot chestia cu cutia de icre. Ca în vremea împușcatului, pe când se schimbau

la nivel înalt calupul de salam de Sibiu+kitschuri pirogravate pe post de artă populară
românească cu pachete de cafea+cartușe de țigări. În fine, dar să vedem ce povestește
dânsul mai departe, citez din nou:

Am trecut apoi la chestiunea ce știam că preocupă mai deaproape Guvernul german,

și anume la raporturile noastre cu Sovietele, reînnoindu-i cunoscutele explicații date
de atâtea ori… …dacă cumva, într-o zi, România ar vedea necesitatea încheierii
unui nou pact cu Rusia, Germania să ia act… urmează cunoscutele propuneri, pe care
le enumeră și Titulescu în scrisoarea sa, adică citez: 1. un asemenea pact nu va fi în-
dreptat împotriva Germaniei 2. că România ar fi dispusă a semna unul similar cu
Reich-ul 3. că România nu va admite trecerea, din punct de vedere tehnic, chiar im-
probabil, a trupelor sovietice prin teritoriul său.

Câteva observații privind nuanțele, pentru cei ne-obișnuiți cu stilul. Prima chestie ce
atrage din start atenția este că subiectul nu era politica față de Germania, ci raportu-
rile noastre cu Sovietele. Nici vorbă de tratat de alianță cu Germania, de care aceasta
nici nu era interesată în acel moment. Sau mă rog, acesta ar fi putut fi oferit în contra-
partidă față de un eventual tratat cu Uniunea Sovietică. Oricum, ne-interesant pentru
germani în această formă. Deci Titulescu minte, minte chiar cu buna stiință prin pre-
zentarea deformată a situației reale, inversând subiectul cu predicatul. Apoi totul e
exprimat la modul condițional-optativ, dacă cumva, într-o zi, aducând mai degrabă a
tatonare a terenului, de a afla cam cum ar reacționa Germania în cazul unei alianțe a
României cu Uniunea Sovietică, chestiune îndelung exersată de către Petrescu-Com-
nen, ca și de către Grigore Gafencu ulterior, și chiar de către Carol al II-lea în con-
vorbirile cu înalții oficiali germani cu Adolf Hitler cap de listă. Pielea p___i, mai pe
românește, sau politică duplicitară în termeni diplomatici. Daca însă ne vom raporta
la, citez din scrisoarea către Ion Antonescu: plinele puteri pentru a încheia un pact

44
de asistență mutual cu Sovietele îmi fuseseră date încă din iulie trecut, adică din iulie
1935, precum și angajamentul Partidului Liberal de-a vorbi în întruniri publice des-
pre necesitatea unei înțelegeri pe tărâmul politicii externe cu URSS…, păi atunci lu-
crurile încep sa fie clare. Deci – punct și de la capăt – nici vorbă de alianță cu Ger-
mania, ci de pact cu Sovietele, Soviete care îi dăduseră clar de înțeles prin Max Lit-
vinov că sunt decise să ia prin forță sau pe altă cale Basarabia. De aici reiese și
responsabilitatea liberalilor dar si a camarilei regale pentru pierderea Basarabiei. A-
poi, atenție la expresia România nu va admite trecerea, din punct de vedere tehnic.
Pentru cine nu știe, atunci ca și acum, ecartamentul căilor ferate sovietice este diferit
de cel european. Cu alte cuvinte, România nu se angaja să se împotrivească pe orice
cale, inclusiv armată, trecerii trupelor Armatei Roșii în eventualitatea unui atac asupra
Germaniei, ci doar să nu le pună la dispoziție căile ferate, materialul rulant și loco-
motivele necesare. Orișicât, la faze de genul ăsta ii durea pe bolșevici exact la doi
metri în fața tancurilor, ca să zic așa. Ei bine domnilor apologeți ai genialului diplo-
mat, cum sună asta? Că mie îmi miroase a înaltă trădare. Nu numai că miroase, dar
pute de-mi întoarce mațele pe dos. INALTĂ TRĂDARE 100%.

Continuăm azi cu scrisoarea trimisă de către Nicolae Titulescu lui Ion Antonescu,
scrisoare datată în 23 octombrie 1940, Cannes, (AMAE, Fond 77 T). Dar să vedem
scrisoarea, citez:

Scumpe Antonescu,
De când nu ne-am mai văzut, viața mea a fost un adevărat chin, astfel încât prezenta
scrisoare e mai mult un strigăt de durere pe care legăturile noastre de prietenie mă
îndrituesc să ți-l adresez… Deci, trecând peste aceste formulări patetice, să intrăm
direct în miezul chestiunii și să vedem ce spune mai departe marele diplomat, ci-
tez: …recunosc că din punct de vedere pecuniar situațiunea de jurisconsult consul-
tant internațional e preferabilă celeia de diplomat…,pentru ca în final să intre direct
în miezul chestiunii, ca să zic asa: …de aceea, fără să simt nicio umilință, mă adresez
dumitale ca să-ți cer conducerea unei legațiuni puțin importantă și îndepărtată, ca
să mă uite oricine unde sunt. De pildă, aș primi azi și legațiunea din Berna, și pe cea
din Lisabona, dar mai ales una din America de Sud, ca cea din Buenos-Aires. Știu că
ai suprimat legațiunea din Rio de Janeiro, dându-i același diriguitor ca cel al legației
din Argentina. Să-mi fie permis să-ți spun-independent de chestiunea personală des-
pre care-ți scriu-România trebuie să-și aibă reprezentanța ei în fiecare din aceste
state, gelozia lor bine cunoscută putând să vatăme mult interesele noastre atât de
mult lezate prin greșelile trecutului. Dac-ar fi vorba de o legațiune în America de
Sud, țiu să adaug că climatul de la Rio de Janeiro nu convine sănătății mele, pe când
cel din Argentina, da…

Tare de tot, deci după atâtea și atâtea catastrofe produse de politica sa externă contrară
intereselor țării, ale cărei rezultate se vedeau cu prisosință pe harta oribil ciuntită a
României, așa cum se prezenta ea la sfârșitul acelui nenorocit an 1940, dânsul mai
avea tupeul sa ceară o funcție în diplomația românească. Punând și oarece condiții,
evident, legate de starea precară a sănătății dânsului. Sigur că da, publicarea acestei

45
scrisori a suscitat numeroase comentarii, citez doar pe istoricul Mihai Pelin:

Ca să spunem lucrurilor pe nume, marele personaj retranșat la Cannes nu-și oferise

serviciile, ci solicitase o sinecură, într-un moment în care sinecuriștii, la București,
nu prea mai erau agreați…
Mihai Pelin, Moartea lui Nicolae Titulescu (Ecouri si atitudini la București, în pri-
măvara anului 1941), în Națiunea, an II, nr. 7 (34), martie 1991, p. 5.

Dl. Potra, care a publicat scrisoarea lui Titulescu se arată extrem de întristat de afir-
mația dlui Mihai Pelin, care îl transformă chipurile pe inegalabil într-un veleitar și
profitor. Cum spuneam și în episodul trecut, cu mare părere de rău, și cu tot respectul
față de munca dlui Potra, părerea mea este exact contrară. Adică sunt întru-totul de
acord cu cele afirmate de către dl. Mihai Pelin. Exact asta reiese din scrisoare. O sine-
cură, un favor, sau cum vreți să-i spuneți. Pentru că sinecură nu înseamnă numai un
salariu luat pe degeaba sau pe aproape, ținând cont și de importanța relațiilor diplo-
matice cu Argentina și Brazilia, într-o perioadă în care România era în prag de război
cu bolșevicii și cu țara mutilată. Sinecură în cazul de față poate însemna și un favor
politic, pentru ca dansul să se ocupe în continuare de diplomație, să fie din nou în
cărți, care vasăzică. Chestia cu să fie uitat de oricine e metaforă pură. Nu este decât
o dovadă a orgoliului său nemăsurat, dar și a unei naivități incredibile. Cum dracu
poți să gândești că Antonescu ar fi putut face o astfel de numire, chiar și să fi vrut,
trecând peste germani, care îl detestau pe Titulescu, dar mai ales peste ministrul ro-
mân de externe, Prințul Mihail Sturdza, comandant legionar și diplomat de carieră,
adevărată personalitate, știut fiind și testamentul politic al Căpitanului – „chiar dacă
va fi să mor”, ar fi spus Codreanu colaboratorilor săi, „nici atunci să nu renunțați la
distrugerea acestui mason”, făcând aluzie la Titulescu. „Nu vreau nici să văd hoitul
lui”, ar mai fi afirmat tot atunci. Clar și la obiect. Cât de orb poți să fii să faci o astfel
de cerere, complet alăturea cu drumul? Sigur că da, epoca în care un rege dezaxat,
din proprie inițiativă sau la sugestia camarilei sau a lui Titulescu, numea în diplomație
pe cine voia mușchiul său, se dusese dracu. Orice comentariu e de prisos. Titulescu
avea să moară câteva luni mai târziu, exact așa cum dorise, uitat de toți. Alții însă,
animați ulterior de interese obscure, începând încă din iepoca de aur, l-au scos de la
naftalină, băgându-l în față și exaltându-i activitatea, din nevoie de idoli și personali-
tăți de talie europeană. Din păcate, așa cum am văzut în această lungă serie de posturi,
la o cercetare mai atentă, idolul e cam gol pe dinăuntru.

Încheiem aici acest șir de posturi dedicate marelui diplomat. Fără a trage linie însă.
Las la latitudinea cititorului să tragă concluziile de rigoare. Părerea mea este că mult
prea mult ne-am grăbit să ridicăm în slăvi acest personaj, a cărui activitate merita cu
prisosință numele de trădare, pentru că odată și odată, adevărul tot va ieși la iveală și
atunci va fi mult mai trist. Cu atât mai mult frenezia cu care sunt redenumite cu nu-
mele dânsului străzi, bulevarde, școli și alte instituții, va apărea alăturea cu drumul
celor ce vor veni după noi și vor re-evalua în mod realist activitatea politică a acestuia.
Pentru că pe moment, cele două decenii de restaurație neo-securistă dovedesc, cu da-
tele la îndemână, că nu s-a schimbat nimic în percepția asupra activității nefaste

46
a marelui vizionar. Și nu e vorba de a regreta trecutul recent, ci de a respinge cu toată
hotărârea prezentul, cu regulile impuse de centre de putere neo-imperialiste, cu falsele
lor valori de import, care au indus o mare parte a distrugerii și a jefuirii actuale a Ro-
mâniei, prin odioasa complicitate dintre interesele străine și interesele unor români
colaboraționiști. Atunci ca si acum, trădarea intereselor naționale prezintă o tragică și
tristă continuitate.

Câteva caracterizări suculente ale contemporanilor, așa cum l-au perceput ei, dincolo
de oarece presupuse aversiuni personale niciodată dovedite.

Pentru început, wikipedia, articolul redactat de subsemnatul acum vreo două decenii
fiind refăcut complet de apologeți ai fenomenului. Citez ideile principale privind po-
litica acestuia:

*Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal și al Consiliului de Mi-

niștri, se gândea în urma decedării regelui Ferdinand la proclamarea Republicii și
alegerea lui Nicolae Titulescu în funcția de președinte.

*Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Na-
țiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei
organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Eu-
ropa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi
de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și ega-
lității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și preve-
nirea agresiunii. Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de
externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bol-
șevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în
Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică ro-
mânească a vremii.

*Titulescu și-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale po-
liticii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și
seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte
state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării in-
ternaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titu-
lescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convențiile:
-împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a
Micii Înțelegeri;
-pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o
pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste);

Elocvent, nu? Totul perfect, mai bine de atâta nici că se poate. Despre tezaur, I.G.
Duca, pactul cu sovieticii, mărturiile contemporanilor, nici o vorbă.

Atunci să vedem ce spun câțiva dintre ei. Pentru început, prințul Mihail Sturdza:

47
Titulescu este în istoria României o tragică şi fantastică arătare. Tragică prin influ-
enţa ce a avut-o asupra destinelor Ţării; fantastică nu numai prin aparenţa sa fizică
şi prin caracterele personalităţii sale, dar şi prin originea misterioasă a puterilor
care îl stăpâneau şi îi dictau purtarea. Hrăpăreţ şi cheltuitor, milioanele curgeau în
mâinile lui şi curgeau din ele. Corupător şi corupt, un deputat francez a putut zice
despre el: “Titulescu ar fi în stare să plătească, doar-doar s-o găsi vreunul să-l cum-
pere!” Se simţea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint Moritz, la Lido, la Cap
Martin, urând pământul ţării sale, de unde fugea în grabă după scurtele vizite la care
era silit pentru uriaşele sale cereri de fonduri şi pentru tainicele operaţii ale politicii
sale. Titulescu era născut în Ţara Românească, trăia în opulenţa şi moliciunea unei
cadâne rafinate, mulţumită banilor şi influenţei pe care această Ţară i le dăruia, dar
nu era român... ultimul peceneg printre noi.

În cartea "Destin de la Roumanie", Henri Prost îl descrie:

Curios acest om Titulescu. Are o faţă de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anor-
male pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari scopiţi din Bucureşti,
care aparţineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Ner-
vozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila
lui frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim de luxul ameţitor
în care se complace, toate acestea ne arată comportamentul feminoid al personajului
şi explică multe din bizarul lui comportament.

Petre Pandrea, în stilul său polemic și pasional, întregeşte portretul:

N. Titulescu a debutat la Caracal, ca avocat într-un proces de falsificator de monezi,

iar ca profesor, s-a dus la Iaşi, ca suplinitor la catedra de drept civil, până când s-a
transferat la Bucureşti. A ocupat catedra vreme de 25 de ani, deşi n-a avut timp să
ţină decât una sau două prelegeri anuale. Păcat de ea! (...) Vocea sa era de scapete.
Dintre scapeţi se recrutează, la catolici, tenorii pentru oratorii. (...) Titulescu a fost
personaj de rang secund pe eşicherul european. Proporţiile mitice, exagerate, au fost
create de jurnalişti stipendiaţi cu peste o sută de milioane de lei, fonduri reptiliene
anuale, care i-au stat la dispoziţie. N. Titulescu acea o conversaţie de om al antica-
merelor şi al camarilei, mica şi eleganta odăiţă înainte de a intra la Stăpân. Titulescu
a fost întotdeauna omul Măriei Sale. (...) Era tandru, dibaci, încântător. La Paris şi
Londra trimitea cutii cu icre negre la ziarişti şi oameni politici. Trimitea ceasuri el-
veţiene de aur şi metrese de ziarişti influenţi şi oameni politici. Avea obiceiuri de
pezevenghi de Ţarigrad, adică de "vânzător de cadâne". În România a cumpărat
presa de dreapta, de centru şi de stânga cu banii statului, risipind ca un nabab. N-
avea scrupule şi nici pudoare. (...) Glandele lui puţine şi atrofiate de TBC nu mai
receptau efluviile pământului natal. Acest om nu mai avea barbă. Vedetismul, spiritul
de reclamagiu, atitudinea de copil genial şi prost crescut, viclenia şi ferocitatea, până
şi iloaialitatea, anxietatea şi exploziile de nervi se aflau în legătură cu canalul semi-
nal atacat şi estropiat. (...) Titulescu a fost mai puţin o problemă politică de dimen-
siuni, cât o problemă psihiatrică. Moartea sa a confirmat aserţiunea? Sunt două

48
variante, Titulescu devenise toxicoman (cocaină) şi pacient al doctorului Voronov,
care i-a făcut grefe cu extract testicular de maimuţoi, pentru învigorare. După altă
versiune, a fost ucis de Gestapo (...)

Cu certitudine prima versiune este mai aproape de adevăr, fiind confirmată și de unul
din membrii “camarilei” sale, dar și de Argetoianu, după cum vom vedea imediat:

Miercuri, 24 ianuarie. [1940] Dejunat ieri la Tătărescu cu Urdăreanu care mi-a co-
municat ultimele știri venite de la Titulescu. Sunt caraghioase în tristețea lor. Acum
se știe tot: nimic din ce s-a crezut, nici demență nici uremie. Dar totuși nebunie. Nu
se știe cine, ce doctor, și-a făcut păcate cu el, și i-a recomandat injecții de Pantocen
(sau așa ceva), ca să-l îmbărbăteze, recomandându-i să facă 3 injecții pe săptămână.
În loc de 3 injecții pe săptămână, Titulescu s-a pus să facă 10-12 pe zi. Și le face sin-
gur; și-a făcut o provizie formidabilă de fiole, două-trei geamantane pline și se înțea-
pă toată ziua, căci pe lângă drăcia cu hormoni, își mai injectează și un stupefiant, al
cărui nume Urdăreanu nu și-l mai aducea aminte. Rezultatul acestui fantastic trata-
ment a fost o supraexcitare generală glandulară și a centrelor nervoase erotice. I-a
crescut omului penisul, cel puțin în aparență, din cauza stării de continua congesti-
onare probabil; a început să-i crească și barba - barbă de care nenorocitul e nespus
de mândru și a ajuns să nu se mai gândească decât la copulare. Se aruncă pe toate
femeile care îi ies în cale și când găsește o ocazie se screme și cade leșinat, dar
convins că va merge din ce în ce mai bine și că în curând își va ajunge țelul, și va fa-
ce copii, căci ăsta este visul. [Pe atunci avea aproape 58 de ani.] Deocamdată se
mulțumește cu scandalul. Iese pe culoarele hotelului în care stă și aleargă după bone.
Deunăzi a făcut scandal directorului de la Ritz și a urlat fiindcă la toate etajele ho-
telului erau slujnicuțe drăguțe, numai la etajul lui babe bătrâne...

Din nou, elocvent, nu? Și pe mâna unui astfel de personaj s-au aflat câțiva ani desti-
nele țării. Mă opresc aici. Cititorii să judece.

49
În loc de încheiere

Am reunit în acest mic volum cele peste douăzeci de posturi de pe blogul Mizeria
istoriei, dedicate unor aspecte privind activitatea lui Nicolae Titulescu. Departe de
mine de a avea pretenția unei lucrări de istorie riguros științifice, din contra, tonul
mai degrabă polemic îndeamnă la reflecție și la aprofundarea problemelor ridicate,
chestiuni pe care le-am elucidat în bună parte, în Istoria Mișcării Legionare – 1916
– 2016, 2 vol. – 572+682 pag., lucrare ce va apărea la primul târg de carte “adevărat”
de după pandemie. Textul nu reflectă decât ceea ce gândeam acum mai bine de zece
ani, gânduri care m-au împins ulterior la aprofundarea problemelor ridicate aici.

Autorul, 27 dec. 2020

50
Autorul, foto – Dana Vajea.