Sunteți pe pagina 1din 6

 

 
EXTINCŢII STRĂVECHI
TRILOBIŢII  (dispăruţi acum 250 de milioane de ani)
Numele acestor bine cunoscute artropode marine descrie de fapt diviziunea corpului lor, care era format din “trei lobi”. Aceştia au
fost primele vieţuitoare de pe pământ cu ochi bine definiţi, care îi ajutau să aibă un câmp vizual aproape emisferic. Au dominat mările
şi oceanele timp de 300 de milioane de ani, fiind la vremea lor cele mai răspândite vietăţi de pe Terra, cu aproximativ 17.000 de specii
identificate până în prezent de oamenii de ştiinţă. Deşi mărimea acestora variază de la 1 mm până la 72 cm, majoritatea
reprezentanţilor speciei se încadrează între 3 şi 10 cm. Anul trecut, National Geographic anunţa descoperirea în nordul Portugaliei a
unei fosile de trilobit de-a dreptul remarcabilă de 90 de cm !
Dispariţia trilobiţilor a avut loc într-o perioadă de timp îndelungată, care nu poate fi explicată numai prin apariţia peştilor care se
hrăneau cu ouăle lor. Din amprentele lor fosilizate se ştie că ultimilor trilobiţi le apăruseră protuberanţe spinoase groteşti, precum şi
alte trăsături stranii şi aparent inutile.  Acesta este adesea un semn că o specie se află sub o presiune enormă din partea mediului
înconjurător şi că încearcă din răsputeri să se adapteze  noilor condiţii ostile cu ajutorul unor modificări haotice ale unor trăsături.
Lovitura de graţie a survenit în cadrul Marii Extincţii a Vieţii de acum 250 de milioane de ani, când, împreună cu trilobiţii, au dispărut
circa 90% din vietăţile Terrei.
În mod cert, oceanele zilelor noastre ar fi fost cu totul diferite dacă nu ar fi survenit dispariţia simpaticilor trilobiţi.
 
 
MIRIAPODELE GIGANTICE (dispărute acum 280 milioane de ani)
Arthropleuridele cu o lungime care ajungea până la trei metri, au fost cele  mai  mari nevertebrate din toate timpurile. Dimensiunile
gigantice ale miriapodelor au fost puse pe seama procentului mare de  oxigen care se afla în atmosferă în timpul perioadei
carbonifere, când uscatul era acoperit de mlaştini şi păduri tropicale întinse. Nu numai miriapodele aveau astfel de dimensiuni. Exista
şi Meganeura, libelula cu anvergura aripilor de  75 de cm sau scorpionii care ajungeau până la un metru lungime. Tocmai de aceea
unele specii dispărute nu sunt la fel de regretate ca celelalte.
Deoarece sunt rude atât cu centipedele carnivore, cât şi cu milipedele erbivore şi până în prezent nu au fost descoperite părţi
fosilizate ale gurii lor, nu se pot face decât speculaţii despre dieta acestor creaturi. Cu toate acestea, este posibil ca miriapodele să fi
fost omnivore şi să posede un venin pentru apărarea de puţinii duşmani naturali pe care i-ar fi putut avea.
Arthropleura a dispărut la începutul perioadei permiene, când clima a devenit mult mai uscată, distrugând pădurile tropicale şi ducând
la scăderea nivelului de oxigen din atmosferă. Noile condiţii climatice au făcut imposibilă supravieţuirea acestei specii uriaşe de
insecte.
 
TYRANNOSAURUS REX (dispărut acum 65 de milioane de ani)
Tyrannosaurus Rex a devenit emblema prădătorului suprem de uscat şi poate cel mai cunoscut şi temut reprezentant al dinozaurilor.
Cu o înălţime de până la 6 metri, o lungime  de 12 metri şi o greutate de 7 tone, T-Rex a fost cel mai mare carnivor din timpul său.
Acesta avea un craniu de 1,2 metri, cu colţi ascuţiţi şi zimţuiţi de 18 cm lungime, special dezvoltaţi pentru a sfâşia carnea. Fosilele
acestuia au fost descoperite în formaţiuni geologice din America de Nord, datând de acum 68,5 până acum 65,5 de milioane de ani,
fiind printre ultimii dinozauri care au vieţuit înainte de extincţia totală a acestora. Până în prezent au fost descoperite mai mult de 30
de specimene de Tyrannosaurus Rex, multe dintre ele fiind schelete aproape complete, inclusiv cu urme de ţesut şi de proteine. Acest
lucru a permis o studiere amănunţită a acestuia din punct de vedere biologic. Deşi există o dezbatere veche cu privire la modul în care
îşi procura hrana, majoritatea paleontologilor sunt de acord că acesta era atât un prădător activ, cât şi un consumator de cadavre, ca
şi majoritatea carnivorelor de astăzi.
Calamitatea din cretacic care a dus la dispariţia dinozaurilor şi implicit a lui Tyrannosaurus Rex, reprezintă a doua extincţie ca mărime
din istorie după cea permiană. Cauzele? Sunt multiple şi încă nu pe deplin elucidate. La sfârşitul Cretacicului s-a manifestat o intensă
activitate vulcanică, odată cu despărţirea continentelor Gondwana şi Laurasia. Gazele de origine vulcanică conţin acid clorhidric care a
produs  găuri imense în stratul de ozon al atmosferei. Astfel, creaturile acoperite doar de piele precum dinozaurii au fost direct expuşi
radiaţiilor ultraviolete, spre deosebire de  mamiferele mici, acoperite de blană, păsările protejate de pene sau  fiinţele marine care
trăiau la adâncimi mari şi care toate au supravieţuit extincţiei.  O altă ipoteză larg acceptată care explică dispariţia subită a unui număr
atât de mare de specii este impactul unor corpuri cereşti (un asteroid de mari dimensiuni sau o ploaie de meteoriţi) cu Terra, care au
dus la formarea de ploi acide  şi nori de praf denşi care au acoperit lumina soarelui. Totul a culminat cu o iarnă nucleară căreia nu i-a
supravieţuit nici o creatură terestră mai mare de 25 de kilograme: doar şerpii mici, crocodilii, ţestoasele, şopârlele şi mamiferele mici.
Sfârşitul epocii reptilelor a făcut posibilă evoluţia şi prosperarea mamiferelor, deci implicit a noastră.
 
MEGALODONUL  (dispărut acum 1,5 milioane de ani)
Rechinul preistoric (Carcharodon Megalodon) a fost unul dintre cei mai mari şi puternici peşti de pradă din istoria vertebratelor.
Dovezile fosile indică faptul că a fost cel mai mare rechin care a trăit vreodată, ajungând până la o lungime de 20 de metri şi o
greutate de 70 de tone. Aceste date au fost calculate pe baza mărimii dinţilor, singurii care au rezistat trecerii timpului, deoarece
cartilajul rechinului se descompune aproape la fel de uşor ca şi ţesuturile moi. Datorită taliei mari este puţin probabil ca acesta să se fi
hrănit cu peşti mici, mult prea iuţi şi agili pentru el. Dovezile sugerează că megalodonul prefera mai degrabă balenele, pe care le ataca
rapid, provocându-le răni care făceau fuga imposibilă.
Cauzele care au dus la dispariţia lor nu sunt nici astăzi pe deplin lămurite. Rechinul, care prefera exclusiv apele calde ale Oceanului
Planetar, este posibil să fi căzut victimă a răcirii oceanelor, cauzată de închiderea istmului Panama acum 5 milioane de ani şi de
schimbarea curenţilor marini globali. Aceste schimbări climatice împreună cu glaciaţiunile repetate au schimbat rutele de migraţie a
balenelor către apele polare, astfel încât prădătorul a rămas fără pradă,  lucru care i-a expus pe puii de megalodon atacurilor adulţilor
înfometaţi. O altă ipoteză este legată de prădătorul marin suprem de astăzi: orca. Strămoşii  balenei ucigaşe au evoluat tocmai în
perioada în care megalodonul începea să dispară. Atacul în grup, inteligenţa, dorinţa de a-şi proteja puii precum şi agresivitatea fără
măsură a acestor mamifere fac plauzibilă posibilitatea ca ele să fi contribuit la sfârşitul supremaţiei marelui rechin. Am rămas totuşi cu
ruda lui deloc mică, şi anume rechinul alb.
 
URSUL DE CAVERNĂ (dispărut acum 27.800 de ani)
Ursul de cavernă şi-a primit numele datorită numeroaselor fosile descoperite în interiorul formaţiunilor carstice, unde, din cauza
condiţiilor climatice aspre, îşi petrecea cea mai mare parte a vieţii. Acesta a populat munţii şi pădurile europene din Rusia până în
Spania de astăzi, de-a lungul perioadei pleistocene. Munţii Carpaţi au fost căminul unei importante populaţii de urşi de cavernă. 
Peştera Urşilor din munţii Apuseni conţine cele mai multe schelete de astfel de specimene din lume: nu mai puţin de 140. Datorită
unui eveniment natural care a blocat intrarea în peşteră, aceştia au rămas captivi, fiind forţaţi să se mănânce unii pe alţii. Ca şi
dimensiuni, aceştia se pot compara cu specimenele mai mari din zilele noastre, masculii cântărind undeva la 400-500 de kg, iar
femelele ajungând până la 250 kg.
Urşii de cavernă au dispărut complet acum 27.800 de ani. Deşi animalele mai dădeau uneori nas în nas cu oamenii aflaţi în căutarea de
adăposturi naturale precum peşterile, aceştia din urmă nu au reprezentat o ameninţare serioasă pentru urşi, deoarece erau prea
puţin răspândiţi la acea vreme. Din picturile păstrate în peşteri se pare că Neanderthalienii chiar îi evitau, având un soi de adoraţie
religioasă şi respect faţă de aceste animale.
În mai 2005, oamenii de ştiinţă din California au reuşit să recupereze şi să decodeze ADN-ul unui specimen care a trăit cu 42.000-
44.000 de ani în urmă. Asta duce la posibilitatea uimitoare de a se încerca în viitor clonarea lor.
 
SMILODONUL (dispărut acum 10.000 de ani)
Tigrul cu colţi sabie şi-a câştigat repede celebritatea după ce a fost descoperit primul schelet, prin aspectul impunător şi prin colţii
lungi de aproape 30 de cm. Cea mai mare specie era Smilodon Populator care cântărea între 360 şi 470 de kg, fiind printre cele mai
mari feline care au trăit vreodată. Cu toate acestea, s-a constat că forţa muşcăturii unui Smilodon era doar o treime din cea a unui leu
adult. De asemenea, structura colţilor era mai slabă,  ceea ce făcea ca aceştia să se rupă relativ uşor în cazul în care nimereau un os
mai mare sau dacă prada se zbătea prea mult.  De aceea, cercetătorii au concluzionat că mai degrabă ataca prada la gât şi cu o singură
muşcătură îi secţiona jugulara. Arealul de răspândire al acestuia era limitat cu precădere la continentul nord american.
La fel ca şi în cazul celorlalte mamifere mari şi Smilodonii au dispărut la sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Schimbările climatice, combinate
cu dispariţia erbivorelor vânate de către oameni, i-au adus repede în pragul extincţiei.
 
LENEŞUL URIAŞ (dispărut acum 8.000 de ani)
Megatherium americanum a trăit fără duşmani naturali în câmpiile şi pădurile Americii de Sud, încă din  perioada când aceasta era
separată prin ape de continentul nord-american. Există şi o concepţie greşită cum că acesta ar fi fost vânat de Smilodon, dar adulţii
sănătoşi erau pur şi simplu prea mari pentru a cădea pradă felinei. Aceştia cântăreau în jur de trei tone şi stând în două picioare
măsurau chiar şi opt metri în înălţime! Hrana preponderentă a leneşilor era formată din plante terestre, dar şi din frunzele copacilor,
la care se ridicau pe picioarele din spate. Toate dovezile sugerează că, după milioane de ani în care au trăit nestingheriţi, aceştia au
dispărut subit acum 8000 de ani. Necunoscându-i pe oameni ca duşmani naturali, au devenit pur şi simplu o ţintă facilă pentru suliţele
acestora.

 
CERBUL GIGANT (dispărut acum 7.700 de ani)
Megaloceros giganteus, după denumirea ştiinţifică latină, a fost unul dintre cei mai mari cerbi care a trăit vreodată.  Mai este cunoscut
şi sub denumirea de elanul irlandez, datorită numeroaselor fosile descoperite în mlaştinile de turbă care se găsesc în Irlanda. Cu o
înălţime de aproximativ 2 metri, o greutate de 400-500 kg şi o deschidere de 3 metri a coarnelor, acesta avea o înfăţişare cu adevărat
impozantă. Specia era răspândită pe teritoriul Eurasiei, din Irlanda până la Lacul Baikal. Colecţii de schelete fosile de cerb gigantic
există peste tot în Europa, ba chiar şi la noi în ţară. Ultimul specimen cunoscut a fost datat cu carbon ca având aproximativ 7700 de
ani. Motivele dispariţiei nu s-au elucidat nici în zilele noastre.

 
MAMUTUL LÂNOS (dispărut acum cca 3.000 de ani)
Mamutul lânos, vărul mai îndepărtat al elefantului de astăzi, a fost ultima specie de mamut care a dispărut. Extrem de bine adaptat
condiţiilor aspre de climă, acesta a prosperat timp de milioane de ani, rezistând cu succes în faţa intemperiilor vremii. Însă ultimele
glaciaţiuni au făcut ca gheţarii să se extindă mult spre sud acoperind o mare parte a continentului eurasiatic şi reducând drastic
sursele de hrană.
Cu toate acestea, mamuţii ar fi supravieţuit, dacă nu ar fi apărut oamenii, un duşman nou care nu le-a lăsat nici o şansă. Aceştia  au
început să vâneze mamuţii pentru carne şi blană acum 40.000 de ani.  În unele zone ale Americii de Nord, au ieşit la iveală printre
scheletele fosilizate ale mamuţilor şi a altor animale, cuţite şi vârfuri de suliţe din silex. Hrana nu a fost singurul motiv pentru care
animalele au fost decimate. Din toate informaţiile existente despre popoarele primitive, se ştie că vânătoarea, ca şi sport, era o probă
fundamentală de verificare şi reafirmare a bărbăţiei. La sfârşitul erei glaciare, în condiţiile în care hrana se găsea din belşug, clima se
încălzea, iar bolile erau rare, populaţia a crescut semnificativ, răspândindu-se în toate direcţiile. Până de curând se credea că ultimul
mamut lânos a dispărut din Europa şi Siberia de sud acum 12.000 de ani, dar fosile nou descoperite dovedesc că mai existau mamuţi
în viaţă acum 10.000 de ani. O populaţie mai mică a supravieţuit în Alaska până în 3750 î.Hr, iar câţiva mamuţi de dimensiuni mai
reduse până în 1650 î.Hr.
Datorită specimenelor găsite perfect conservate în gheaţă şi pornind de la firele de păr din blana acestora, cercetătorii au reuşit să
decodeze genomul mamuţilor lânoşi în proporţie de 50%.
Dacă defrişările de pădure vor continua în acest ritm – şi nimic nu pare să indice contrariul - perspectivele sunt foarte sumbre pentru
speciile de floră şi faună rămase.
EXTINCŢII MODERNE
Moa (dispărută în secolul al XV-lea)
Pasărea Moa, care trăia exclusiv în Noua Zeelandă a cuprins de-a lungul timpului unsprezece specii de păsări, incapabile de zbor, de
dimensiuni variate şi asemănătoare unui struţ din zilele noastre. Cei mai mari reprezentanţi ai păsării Moa (Dinornsis
robustus şi Dinornsis novaezelandiae) ajungeau până la 3,7 metri înălţime şi cântăreau în jur de 230 kg. Aceasta se hrănea în special cu
seminţe, fructe, frunze şi iarbă pe care le măcina cu ajutorul unei cantităţi de aproximativ 3 kg de pietre din pipotă. Fiind o bună
alergătoare şi având o lovitură de picior nimicitoare, până la apariţia oamenilor pe insulă, Moa nu a avut alţi duşmani naturali în afară
de enorma acvilă de Haast (Harpagornis moorei) care îşi vâna prada năpustindu-se din aer asupra ei.
Populaţia maoră a ajuns în Noua Zeelandă undeva înainte de anul 1300 d. Hr. , Moa devenind o victimă sigură pentru suliţele acestora.
Până în secolul al XV-lea, se crede ca Moa era dispărută cu desăvârşire de pe insulă, împreună cu acvila de Haast care îşi pierduse
astfel principala sursă de hrană. Cert este că în 1769, când căpitanul James Cook a debarcat pe coastele insulei, uriaşa pasăre nu mai
era de găsit. Deoarece nici un maor în viaţă care vorbise cu europenii nu văzuse vreodată o moa, poveştile fictive şi hiperbolizate
despre mărimea, ferocitatea şi ura păsării faţă de oameni nu conteneau să apară, producând fascinaţie în toată lumea cunoscută. În
anul 1939 au fost descoperite într-o regiune mlăştinoasă a insulei, conservate în smârcurile de turbă şi aflate în diferite stadii de
degradare, în jur de 140 de exemplare de Moa, dintre care aproape o treime aparţineau speciei Dinornsis. În primăvara acestui an,
oamenii de ştiinţă australieni au anunţat că au extras cu succes secvenţe de ADN din cojile unor ouă fosilizate identificate într-un sit
de pe insulă.
 
 
Dodo (dispărută în jurul anului 1700)
Pasărea Dodo este una dintre cele mai faimoase şi simpatice păsări care au dispărut de pe suprafaţa pământului, fiind şi astăzi folosită
de numeroase organizaţii de mediu care promovează protecţia speciilor pe cale de dispariţie.
Trăind vreme de milenii izolată în insula Mauritius din Arhipeleagul Mascarene, arhipeleag plasat undeva între Madagascar şi
Australia, ea nu avea practic nici un inamic natural, fapt care a dus la pierderea capacităţii acesteia de a zbura. Mai mult, nu putea nici
măcar să alerge. Cu un corp greoi şi dolofan, completat de o coadă scurtă formată dintr-un smoc de pene, cu un mers legănat ca al
raţelor şi cu dimensiunile unui curcan, dodo era de fapt înrudită cu porumbeii de astăzi. De la descoperirea acesteia de către olandezi
în 1598 şi până la dispariţia ei de pe faţa pământului a trecut aproximativ un secol. Lipsite de teamă şi fără posibilitatea de a se apăra,
păsările au devenit victima uşoară a coloniştilor care le-au sacrificat pentru carnea nu tocmai bună a acestora. Să mai adăugam şi
faptul că dodo nu era o specie prea prolifică, femela clocind abia câte un ou pe an. Câinii, pisicile, porcii şi şobolanii aduşi pe insulă au
distrus cuiburile păsărilor, astfel că în scurt timp pasărea a dispărut complet.
Un fapt demn de reţinut este că datorită repeziciunii cu care a fost extinsă, la începutul secolului al XIX-lea multă lume nu credea că
această pasăre a existat vreodată, deşi rămăseseră mărturie numeroase picturi realizate după exemplare vii care au fost capturate şi
trimise în Europa. Păsările dodo erau preferatele artiştilor, fiind capabile să stea ore întregi nemişcate. Un exemplar aflat în Olanda a
servit ca model pentru paisprezece tablouri în ulei şi în acuarelă până la moartea sa. Descoperirea în acea perioadă a câtorva schelete
în mlaştinile insulei împreună cu transformarea păsării de către Lewis Carroll într-un personaj fictiv în „Alice în Ţara Minunilor” au
înlăturat complet aceste suspiciuni şi i-au adus celebritatea.
 
Sirenianul lui Steller (dispărut în 1768)
Alături de rudele lor apropiate şi încă în viaţă - dugongii şi lamantinii, sirenienii (Hydrodamalis gigas) fac parte din ordinul Sirenia, fiind
printre cele mai mari mamifere ierbivore marine astăzi dispărute. Cu o lungime de 8-9 metri, culoare rozalie şi forme mai voluptoase,
aceştia au stat la baza legendelor despre sirene din secolele trecute, când marinarii aflaţi de multe luni pe mare, vedeau în aceste
animale ceea ce vroiau ei să vadă. Fosilele găsite indică că sirenienii erau cândva extrem de răspândiţi de-a lungul coastei Pacificului
de Nord, ajungând până în Japonia şi California.
Vaca de mare, cum mai era numită, a fost descoperită în 1741 de către naturalistul Georg Wilhelm Steller, aflat la bordul unei expediţii
ruseşti condusă de către căpitanul Vitus Bering. Pe atunci aria de răspândire a animalului se restrânsese numai la arhipeleagul
Comandorului care cuprindea două insule din Marea Bering. Având în vedere că se apropia iarna, echipajul expediţiei a făcut un popas
pe una dintre aceste insule, dar o furtună puternică le-a aruncat vasul pe mal, distrugându-l. Acest lucru a însemnat condamnarea la
moarte a sirenienilor. Sătui de păsări şi de foci, marinarii au început să vâneze uriaşele animale inofensive şi lente, mai ales în timpul
perioadelor lungi de inactivitate pe care le petreceau digerându-şi mâncarea. Aceştia mai aveau o caracteristică maternă care îi făcea
o pradă uşoară: când unul era lovit de un harpon, începea să emită urlete de durere, iar femelele, în loc să se ascundă , se adunau în
jurul acestuia pentru a-l proteja, devenind şi ele victime sigure ale măcelului.
După ce echipajul a reuşit să scape de pe insulă şi să se repatrieze ducând în ţară vestea despre carnea gustoasă „ca de vită” a acestui
animal , mii de vase au pornit spre arhipeleag întorcându-se înapoi cu tone de carne roşie de cea mai bună calitate. Dezastrul nu a mai
putut fi oprit. În anul 1768 a fost ucis ultimul exemplar găsit pe insule. La mai puţin de 30 de ani de la găsirea lui de către europeni,
sirenianul a fost complet exterminat. În scurt timp scheletele acestor animale au devenit extrem de apreciate de marile muzee
europene. Sirenianul lui Steller este unic prin faptul că este singurul animal observat de un singur om de ştiinţă.

Marele pinguin (dispărut în 1844)


Pinguinus impennis era cel mai mare dintr-un număr de 22 de specii de pinguin nordic şi singurul care a dispărut până în prezent. În
trecut marele pinguin număra câteva milioane de exemplare răspândite în nordul Oceanului Atlantic din Canada până pe coastele
Norvegiei şi Spaniei. În apă era o pasăre agilă însă pe uscat era stângace, constuind astfel o pradă uşoară pentru oameni, care o vânau
încă de acum o sută de mii de ani. Exemplarele au început însă să dispară pe capete o dată cu colonizarea Americii de către europeni.
Păsările erau atât de încrezătoare încât nici măcar imaginea sângeroasă a măcelăririi dintr-un an nu le inducea teama masacrului de
anul următor.
Astfel, la începutul secolului al XIX-lea mai rămăsese o colonie mică de aproximativ 50 de pinguini, care s-au refugiat pe o insuliţă cu
relief extrem de stâncos, care descuraja apropierea corăbiilor. Adăpostul lor nu a putut fi folosit însă decât douăzeci de ani, deoarece
un vulcan subacvatic a scufundat stânca. Pinguinii care au supravieţuit s-au refugiat de-a lungul coastelor islandeze. Directorii de
muzee, conştientizând că specia se află pe cale de dispariţie au început să ofere preţuri bune pentru pinguini şi pentru ouale acestora.
Până în 1844, mai rămăseseră două exemplare în viaţă. Un colecţionar islandez a angajat trei pescari să îi prindă şi pe aceştia. Pinguinii
, în continuare încrezători în oameni, au fost găsiţi relativ uşor, doborâţi cu câte o lovitură în cap pentru a le afecta cât mai puţin
preţioasa blană şi au fost predaţi colecţionarului, care i-a împăiat. Procesul de extincţie se încheiase.
 
Quagga (dispărută în 1883)
Quagga (Equus quagga quagga) este o subspecie dispărută a zebrelor de câmpie, care cutreiera cândva câmpiile sud-africane , având
o densitate mai mare în jurul Capului Bunei Speranţe. Aceasta seamănă cu o zebră neterminată, adică prezintă dungi (la fel ca şi zebra,
albe pe pielea neagră şi nu invers) doar în zona capului, a gâtului şi primului sfert al corpului. Restul corpului era colorat uniform în
brun, cu expepţia picioarelor care erau albe.
Burii olandezi care au deschis în anul 1652 un port la Capul Bunei Speranţe au început să ucidă aceste animale pe scară largă ,
folosindu-i carnea ca un aliment necostisitor pentru numărul din ce în ce mai mare de sclavi pe care îi aveau. Pentru că lor nu le plăcea
gustul cărnii, burii au păstrat pentru ei doar pieile animalelor, dezvoltând o întreagă industrie din prelucrarea lor. Naturalistul William
John Butchell a fost martor în anul 1811 la un masacru organizat de aceştia când au fost ucise cu ocazia unei singure vânători în jur de
o mie de animale. Înţelegând că quagga este deja pe cale de dispariţie , naturaliştii au trimis o pereche la o grădină zoologică din
Londra în speranţa salvării ei, însă masculul a murit. Femela a supravieţuit până în epoca fotografiei, fiind singurul exemplar
fotografiat vreodată, ea pierind de bătrâneţe în anul 1872. Ultimul exemplar de Quagga din lume a murit pe data de 12 august 1883 la
grădina zoologică din Amsterdam.

Porumbelul migrator (dispărut în 1914)


Porumbelul migrator sau sălbatic (Ectopistes migratorius), originar din America de Nord, avea multe asemănări cu porumbeii sau
turturele din zilele noastre. Aspectul cel mai remarcabil al acestei specii l-a reprezentat numărul enorm de indivizi. Cifrele care sunt
legate de existenţa şi dispariţia acestei specii vin încă o dată să confirme proporţiile dezastrului care poate fi lăsat în urmă de oameni.
În 1870 mai existau stoluri de două miliarde de păsări. 45 de ani mai târziu specia a dispărut. Unele stoluri aveau o lungime de 500 de
km şi o laţime de până la 2 km, uneori durând ore întregi până ce aceştia treceau pe deasupra unei localităţi. Problema cea mai mare
era reprezentată de excrementele acestora, deoarece atunci când porumbeii se ridicau în aer de pe un teren, toate ierburile, plantele
şi tufele erau moarte, iar copacii mureau ulterior datorită solului acid. Se estima că un singur foc de puşcă putea ucide cel puţin două
sute de păsări. Dar sigur că această metodă nu putea duce aşa de uşor la extincţia acestora.
O metodă folosită pentru uciderea lor a fost acoperirea solului cu iarbă inflamabilă şi sulf. După ce porumbeii se aşezau pe crengile
copacilor pentru înnoptare, se dădea foc amestecului care degaja un fum dens care sufoca păsările. Astfel erau ucise milioane de
păsări în doar câteva ore. În alte cazuri se împrăştiau pe jos grăunţe îmbibate în alcool, astfel că păsările dezorientate deveneau o
ţintă uşoară pentru oameni. Ultima mare vânătoare de porumbei a avut loc în anul 1878, când timp de 30 de zile vânătorii au doborât
un stol de peste un milion de exemplare care se adăpostise într-o pădure din vecinătate. Câte cinci vagoane încărcate cu păsări plecau
zilnic către pieţele din Boston şi New Zork.
Pe data de 23 septembrie 1907 a fost ucis ultimul porumbel migrator din natură. Ultimul exemplar captiv a murit la 1 septembrie 1914
la grădina zoologică din Cincinnati la vârsta de 29 de ani şi în prezent poate fi admirat împăiat în colecţia de păsări rare a Institului
Smithsonian.

Lupul marsupial (dispărut în 1936)


Thylacinus cynocephalus mai este cunoscut şi sub numele de tigrul marsupial sau tigrul tasmanian, deoarece la înfăţişare aduce cu o
corcitură între lup, tigru, vulpe şi hienă. Blana sa maronie prezenta între 13 şi 21 de dungi închise la culoare, care scădeau în
intensitate o dată cu înaintarea în vârstă. În Australia nu a mai fost consemnat vreunul de mii de ani, ultimele exemplare
supravieţuind în statul insular Tasmania, aflat pe coasta de sud-est a continentului. Prima menţiune tipărită despre lupul marsupial a
apărut într-un ziar local, care îl acuza de uciderea în masă a turmelor de oi. Acest lucru a dus la punerea de recompense pentru
uciderea lui, astfel că populaţia şi aşa mică a acestor animale, a intrat rapid în declin. Potrivit datelor istorice, ultimul lup marsupial
pentru care s-a plătit recompensă a fost împuşcat în 1909. Se ştie de asemenea că un exemplar a fost doborât în 1930.
Capturat în 1933, ultimul lup marsupial în viaţă a murit la 7 septembrie 1936, într-o grădină zoologică, la două luni după ce Tasmania a
adoptat o lege care decreta lupul marsupial specie de animal aflată sub protecţie. De-abia după ce ultimul exemplar murise, locuitorii
din Tasmania au început să regrete ceea ce făcuseră. Între timp statul a inclus pe stemă doi lupi marsupiali, iar Australia va considera
dispariţia lor drept tragedie naţională.
 
Dispariţia lupilor marsupiali a reprezentat începutul uneia din cele mai vii controverse criptozoologice care se desfăşoară şi în zilele
noastre. S-au strâns mormane de mărturii ale unor persoane care spun că au văzut exemplare în sălbăticie sau măcar urme ale
acestora, dar nici măcar una nu a putut fi dovedită în proporţie de 100%. Astfel că lupul marsupial a fost considerat dispărut abia în
1986 (50 de ani fiind perioada în care o specie este dispărută oficial, dacă nu a mai fost identificat nici un reprezentant de la moartea
ultimului exemplar).
 
În loc de concluzie
Acestea au fost numai câteva dintre numeroasele specii de animale care populau cândva planeta noastră şi care astăzi nu mai sunt.
Extincţiile sunt fenomene care au avut loc periodic în trecutul planetei noastre, iar motivele care au dus la dispariţia atâtor vieţuitoare
minunate sunt complexe şi , de cele mai multe ori, nu acţionează singular. În unele cazuri animalele au dispărut datorită unor dezastre
la scară largă. În altele datorită schimbărilor climatice. Iar în altele şi-au găsit singure sfârşitul datorită imposibilitaţii de a se adapta la
mediul schimbător. Toate acestea până să apară omul în scena vieţii. Care până în secolul XXI a modificat radical şi iremediabil
aspectul planetei pe care locuieşte. Din acest punct de vedere, viitorul pare să fie sumbru şi pentru specia umană, dacă omul nu va
acţiona conform cu inteligenţa pe care pretinde că o are. Diminuarea rapidă a resurselor pe deoparte şi creşterea fără precedent a
populaţiei pe de altă parte, vor duce în următorul mileniu fie la găsirea unei soluţii viabile pentru a obţine apă potabilă, hrană şi
adăpost, fie la conflicte de proporţii, supraaglomerare, foamete şi în cele din urmă probabil la... extincţie.

8 specii dispărute care ar putea fi readuse la viață

Deși știința clonării este abia la început, mulți cercetători cred că este doar o chestiune de timp până când vom confrunta cu o situație
extraordinară: specii dispărute care ar putea fi readuse la viață, umblând din nou pe Pământ.
Pentru a clona cu succes astfel de animale dispărute, oamenii de știință au nevoie să găsească mostre de ADN intact. De aceea, unele
specii vor avea mai multe șanse la înviere decât altele.
De exemplu, animale dispărute recent și care au fost păstrate (în muzee), precum și animalele preistorice, conservate în permafrost,
au șanse mari să fie readuse la viață.
În acest articol, îți prezentăm o listă cu specii dispărute care, datorită evoluției științei, ar putea umbla din nou pe Pământ.

1. Specii dispărute care ar putea fi readuse la viață: Mamutul lânos


Un peisaj imaginar din Pleistocenul târziu, cu mamuți lânoși, ecvide, un rinocer lânos și lei de peșteră
Mamutul lânos este unul dintre cele mai masive animale dispărute. Cercetătorii de la Universitatea Harvard spun că există șanse de a
învia această specie prin crearea unui embrion hibrid, mamut lânos-elefant asiatic.
Această creatură este uneori denumită „mamofant”, relatează The Guardian. Dacă clonarea ar avea succes, s-ar obține un elefant cu
trăsături de mamut, precum blana lungă, urechile mici și sângele adaptat la temperaturi scăzute.
Echipa de cercetători spune că în câțiva ani va fi gata să creeze un „mamofant”. În aprilie 2018, oamenii de știință au anunțat că au
izolat și înviat 44 de gene ale mamutului lânos.
Ei speră că genele pot fi editate pentru a crea elefanți hibrizi.
„Scopul meu nu este să aduc înapoi mamutul, ci să aduc înapoi genele de mamut și să arăt că ele funcționează”, a afirmat profesorul
George Church, de la Universitatea Harvard.

2. Specii dispărute care ar putea fi readuse la viață: Tigrul tasmanian


Deși a fost declarat dispărut în secolul XX, tigrul tasmanian ar putea exista încă în regiunile izolate din Australia și Tasmania
Aceasta este una dintre speciile dispărute în secolul XX. Tigrul tasmanian sau „thylacina” a fost un animal remarcabil, originar din
Australia, cel mai mare marsupial carnivor din vremurile moderne.
Animalele au dispărut în anii ’30, în mare parte din cauza vânătorilor de trofee și a diversității genetice scăzute. Fiindcă au dispărut
atât de recent, există specimene intacte, păstrate în muzee, care pot conține urme de ADN.
Proiectele de clonare a tigrului tasmanian sunt în desfășurare, iar unele dintre genele acestor animale dispărute au fost inserate cu
succes în genomul unui șoarece.

3. Specii dispărute care ar putea fi readuse la viață: Felinele cu dinți sabie


Felinele cu dinții sabie au apărut în timpul Pliocenului. La acea vreme, se pare, oamenii nu existau încă
Acestea fac parte din una dintre cele mai feroce specii dispărute. Privind caninii uriași ai acestor feline temute din Pleistocen, probabil
că te întrebi dacă învierea lor ar fi într-adevăr o idee bună.
Însă aceste animale sunt niște candidați buni. Au dispărut relativ recent (cam cu 11.000 de ani în urmă) și specimene fosilizate au
supraviețuit până în timpurile moderne, mulțumită habitatului rece în care aceste animale trăiau cândva.
Mai multe specimene intacte au fost recuperate din depunerile preistorice de catran.

4. Specii dispărute – Pasărea Moa


O reprezentare a păsării Moa, dispărută în ziua de azi
Putem obține relativ ușor mostre din ADN-ul acestei specii dispărute. Aceste păsări uriașe, incapabile să zboare, se asemănau cu
struții și păsările emu, însă nu aveau aripi vestigiale.
Cândva, Moa erau cele mai mari păsări de pe Pământ. Păsările Moa au fost vânate până la dispariție cu numai 600 de ani în urmă, așa
că penele și ouăle lor încă pot fi găsite relativ intacte.
De fapt, ADN-ul păsării Moa a fost extras din cojile de ouă și deja există proiecte prin care se încearcă învierea acestui animal.

5. Specii dispărute care ar putea fi readuse la viață: Leneșul de pământ


Leneșul de pământ avea o lungime de șase metri și o greutate de până la patru tone
Când privești rămășițele fosilizate ale acestei creaturi preistorice, ai putea să crezi că aparțin unui urs gigantic! De fapt, aceste animale
dispărute erau leneșii de pământ, cel mai îndeaproape înrudiți cu leneșul modern cu trei degete.
Aceste creaturi sunt candidați buni la înviere, fiindcă au dispărut destul de recent. Probabil că acești leneși uriași încă existau cu 8.000
de ani în urmă, când civilizația umană începea să se dezvolte.
Probe din ADN-ul acestei specii dispărute au fost deja extrase din fire de păr intacte. Singurele rude în viață ale acestei creaturi au
dimensiuni prea mici, așa că o mamă-surogat este imposibil de găsit.
Și totuși, poate că într-o zi dezvoltarea unui fetus va fi posibilă într-un uter artificial (precum acesta).

6. Specii dispărute care ar putea fi readuse la viață: Rinocerul lânos


Iată încă un uriaș pe lista noastră cu specii dispărute. Mamutul lânos nu era singură creatură masivă păroasă care hălăduia prin tundră
în perioada Pleistocenului.
Rinocerul lânos trăia în zona arctică acum doar 10.000 de ani și apare frecvent în arta preistorică din peșteri. Rinocerul lânos este o
alegere bună pentru clonare, din aceleași motive ca în cazul mamutului lânos.
În permafrostul arctic s-au găsit specimene bine conservate.

7. Delfinul Baiji
Acesta este unul dintre cele mai simpatice animale dispărute. Declarat „dispărut din punct de vedere funcțional” în 2006, delfinul Baiji
este primul cetaceu dispărut în vremurile moderne, în primul rând din cauza omului.
Datorită extincției recente, ADN-ul delfinului Baiji poate fi extras din rămășițele existente. La fel ca în cazul multor specii dispărute, se
pune întrebarea dacă delfinul Baiji ar avea un habitat la care să se întoarcă după clonare.
Asta deoarece bazinul fluviului Yangtze, unde trăia acest delfin, este în continuare foarte poluat.

8. Specii dispărute care ar putea fi readuse la viață: Omul de Neanderthal

Iată și un văr al omului modern pe lista noastră cu specii dispărute! Omul de Neanderthal este, poate, cea mai controversată specie
dispărută eligibilă pentru clonare și înviere, în primul rând din cauza mijloacelor logistice: specia-surogat am fi chiar noi.
Fiind cel mai recent dispărut membru al genului Homo, omul de Neanderthal este considerat o subspecie a omului modern. Clonarea
sa este controversată, însă ar putea să elucideze multe mistere.
O clonă a unui om de Neanderthal ar fi o opțiune viabilă. Oamenii de știință au terminat deja o schiță a genomului omului de
Neanderthal.
Așa că întrebarea nu este dacă am putea s-o facem, ci dacă ar trebui s-o facem.

S-ar putea să vă placă și