A.

Adverbul
Adverbul este parte de vorbire neflexibila. Plasat in contextul celor zece parti
de vorbire (flexibile si neflexibile) ce constituie obiectul principal de studiu al
morfologiei, adverbul se remarca prin trasaturi distincte ce-i confera un loc aparte.

Asa incepura noptile de panda… Cateodata il auzea (pe lup) aievea, urland, dar nu putea
deslusi bine in care parte. (I. Agarbiceanu, Lupul)

Adverbul insoteste un verb, un adjective sau un alt adverb si exprima:

- caracteristica unei actiuni sau stari: Merge repede. Sta bine.
- Caracteristica unei insusiri: Are o privire destul de agera.
- Imprejurarea in care se petrecere o actiune: Va veni aici maine.

1. Clasificarea adverbului

a) dupa forma:

- adverbe simple (lesne, aici, aproape, abia, asa, bine, destul, maine, acolo etc.)

- adverbe compuse (asta-vara, oriunde, oarecum, maine-seara, ieri-dimineata, dupa-

masa etc.)

- locutiuni adverbiale. Caracteristica unei actiuni, stari sau insusiri ori imprejurarea in
care se desfasoara actiunea se exprima si prin grupuri de doua sau mai multe cuvinte care
impreuna indeplinesc rolul unui adverb, numite locutiuni adverbiale.
Locutiunile adverbiale pot fi formate:
- dintr-un substantiv, adjectiv substantival, participiu (de obicei negative), numeral sau
adverb cu una sau mai multe prepozitii: de dimineata, de obicei, in sila, in graba, in
veci, cu de-a sila, din nou, pe de rost, de-a pururea, pe negandite, pe neasteptate etc;
- dintr-un substantive, pronume sau adverb repetat cu una sau doua prepozitii: zi de zi,
clipa de clipa, rand pe rand, din ce in ce, din cand in cand etc.;
- din parti de vorbire de acelasi fel: calea-valea, vrand-nevrand, ici-colo etc.
Se scriu cu cratima:
- locutiunile adverbiale ale caror prime termene de compunere sunt prepozitiile intru sau
dintru. Aceste prepozitii au pierdut vocala u inaintea unui cuvant care incepe cu o vocala:
intr-acolo, intr-adins, intr-adevar, dintr-adins, dintr-acolo.
- locutiunile adverbiale formate din prepozitia dupa sau din adjectivul demonstrativ asta
si un substantiv cu sens temporal: dupa-amiaza, asta-vara, asta-seara etc.
- marea majoritate a locutiunilor adverbiale formate prin unirea a doua parti de vorbire
identice: substantive, a unui substantiv cu un adverb, a doua verbe, a doua adverbe sau
doua interjectii: calea-valea, val-vartej, vrand-nevrand, harcea-parcea, taras-grapis,
hodoronc-tronc.
- propozitia compusa de-a din locutiunile: de-a binelea, de-a pururea, de-a dreptul, de-
a curmezisul.
 Ca structura, expresiile adverbiale sunt mult mai complexe si deseori in diferite
lucrari de specialitate, in manuale scolare se confunda sau se asmileaza cu locutiunile
adverbiale propiu-zise. Spre deosebire de locutiunile adverbiale autentice, expresiile
adverbiale sunt mai putin sudate si in mod obligatoriu purtatoare de expresivitate. De
aceea unitatile lexicale componente pot fi analizate si separat din punct de vedere
sintactic.
In categoria expresiilor adverbiale pot fi incadrate:
la voia intamplarii
la pastele cailor
pe toate cararile
cat vezi cu ochii
cum scrie la carte
cu lacrimi de sange
Faptul ca unele expresii adverbiale sunt propozitii intregi si ca ele sunt incluse
printre locutiuni inseamna ca granitele fintre cele doua concepte sunt totusi foarte labile
si greu de fixat.
Imaginea generala asupra locutiunilor adverbiale trebuie intregita cu unele detalii
referitoare la asa-numitele locutiuni adverbiale cu functie sintactica de predicat. Aceste
locutiuni adverbiale predicative exprima siguranta, necesitatea si probabilitatea. Ele sunt:
de prisos, cu siguranta, fara indoiala, de buna seama, fara doar si poate etc. Pentru
ca acestea sa constituie singure predicatul unei regente si sa aiba drept subordonata o
propozitie subiectiva este necesar sa fie urmate de conjunctia ca ori sa (in cazul locutiunii
adverbiale “de prisos”).
Exemple:
Cu siguranta 1/ ca vor intarzia. 2/
De prisos 1/ sa continuam. 2/
Ori de cate ori predicatul este exprimat prin adverbe sau locutiuni adverbiale
predicative, el poate fi, dupa imprejurari, nominal sau verbal. Se considera ca daca o
astfel de locutiune adverbiala poate admite pe langa ea verbul copulativ a fi, atunci
formeaza un predicat nominal. Cand locutiunea adverbiala nu poate primi verbul
copulativ a fi, atunci ea se comporta ca un predicat verbal.

Exemplu: Fara doar si poate 1/ ca timpul va sterge acele amintiri.2/

(impreuna cu verbul copulativ “a fi” subinteles alcatuieste predicat nominal)

Locutiunile adverbiale au aceeasi clasificare ca si adverbele:

de loc: in lung si-n lat, de acolo pana acolo, in aval, de jur imprejur, in fata, din
loc in loc, pe alocuri, in preajma, pe acasa, pe afara, la dreapta, de aici
de timp: din ora in ora, zi dupa zi, din vreme in vreme, din cand in cand, in veci,
de-a pururi, de maine, de (in) curand, dupa-amiaza, dintr-o data, pe urma
de mod: cu de-a sila, de-a valma, pe de rost, de prisos, de ajuns, de pomana, pe
tacute, de zor, in zadar, cu toptanul, cat de cat, pas cu pas, asa si asa, incetul cu incetul,
punct cu punct, de multe ori, cu nemiluita, fara masura, la nesfarsit, fara indoiala, in nici
un caz, intr-adevar, cat pe ce, ca oparit
 de scop: de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, de aia, pentru aia, intr-
adins, dintr-adins
de cauza: de aceea, de aia, pentru aia
concesive: cu toate acestea, cu toate astea.

Clasa locutiunilor adverbiale se completeaza permanent cu diferite constructii si

expresii si, de aceea, e destul de greu sa se faca o clasificare exhaustiva a acestora din
punctul de vedere al elementelor componente.

a) dupa inteles:

- adverbe de loc (acolo, afara, aproape, departe, imprejur, unde)

- adverbe de timp (astazi, atunci, curand, acum, ieri, tarziu, devreme, odata,
totdeauna, cand)
- adverbe de mod (asa, bine, anevoie,degeaba, alene, cruces, cum, degraga,
romaneste, vitejeste)
Adeverbele de mod au sensuri foarte variate, putand exprima:
- modul propriu-zis al actiunii, starii sau insusirii: incet, repede, bine, astfel, asa
etc.;
- cantitatea: atat, cam, mult, destul, prea, cat etc.;
- comparatia: ca, cat, decat, cum, precum, asemenea etc.;
- afirmatia: da, desigur, fireste etc.;
- negatia: nu, ba, nici, nicidecum etc.;
- probabilitatea: poate, pesemne, probabil etc.
- de negatie (nu, ba, dimpotriva)
- de afirmatie (da, evident, bineinteles, fireste, intocmai)
Nota! Adverbele de afirmatie si cele de negatie se asemenea foarte bine cu cele de mod,
dar au si intrebuintari care justifica asezarea lor intr-o categorie deosebita de adverbele de
mod propriu-zise.

c) dupa origine:

- adverbe primare. Sunt adverbele care nu s-au format in romaneste ci sunt mostenite din
latina sau imprumutate din alte limbi: abia, afara, aidoma, aiurea, apoi, aproape,
barem, bine, cam, doar, mereu, maine, tocmai, aici, atunci, cand, acolo, uneori etc.;

- adverbe provenite din alte parti de vorbire:

- prin derivare cu sufixele -is, -is, -este (crucis, barbateste, sufleteste,
pieptis, taras, frateste). Aceasta categorie nu este foarte numeroasa.

- prin derivare cu sufixul -mente sunt foarte putine si, de obicei, reprezinta
imprumuturi din alte limbi: legalmente, totalmente, realmente.

- prin derivare cu sufixul -este de la o radacina care desemneaza numele

unui popor: romaneste, frantuzeste, ruseste
 - din adjective-participii (tare, clar). Foarte multe adjective (primare sau
participiale) sunt folosite ca adverbe, fara a-si modifica forma. Diferenta dintre
adjectiv si adverb se face, in acest caz, prin cuvantul determinat: adjectivul este
atribut al unui substantiv, in timp ce adverbul determina un verb, adverb sau un
adjectiv:
Acesta este un tren rapid / Trenul inainteaza rapid.
Aici este un lac adanc / M-a privit adanc in ochi.
Un articol recent / Apartament cumparat recent.
In limbajul neingrijit apare adesea tendinta de a acorda adverbul:
* Copii noi nascuti
* Musafiri proaspeti sositi.
Utilizarea acestor forme acordate este o greseala.

- din substantive (ziua, noaptea, vara). Substantive care denumesc

anotimpurile, zilele si unele parti ale zilei sunt folosite regulat ca adverbe,
pastrandu-si forma si sensul. In acest caz, ele au o forma invariabila, articulata de
singular sau de plural:
Lunea magazinul este inchis (= in fiecare zi de luni).
Vara mergeam la mare (= in fiecare vara).
Dimineata e mai frig decat seara (= in timpul diminetii).
Cand se combina cu alte cuvinte formand un grup cu valoare de adverb, numele
de anotimpuri sau de parti ale zilei apar uneori fara articol: maine dimineata,
maine seara, asta-noapte. In limbajul familiar exista cateva substantive care au
valoare adverbiala numai in raport cu alte cuvinte, aratand modul actiunii:
Suparat foc (= foarte suparat)
Singur cuc (= foarte singur, ca un cuc).

- din pronume relativ-interogative (cand, unde, cum)

- din alte promune-nehotarat, demonstrativ, negativ (candva, undeva,

nicicand)

2. Gradele de comparatie ale adverbului

Pentru ca adverbul nu se declina si nu se conjuga, dar in schimb are grade de

comparatie, se spune despre el ca se afla la granita dintre partile de vorbire flexibile si
cele neflexibile.
Gradele de comparatie ale adverbului sunt aceleasi ca la adjective:
- Gradul pozitiv: bine
- Gradul comparativ:
- de superioritate: mai bine
- de egalitate: la fel de bine
- de inferioritate: mai putin bine
- Gradul superlativ
- relativ
- de superioritate: cel mai bine
 - de inferioritate: cel mai putin bine
- absolut : foarte bine

Nu toate adverbele au grade de comparatie, iar unele au doar gradul pozitiv si

gradul comparative (incolo, inainte). La formarea superlativului relativ al adverbului cel
este invariabil, pe cand la adjectiv se acorda cu regentul sau. Adverbele mai, putin,
foarte, prea, tare ajuta la formarea gradelor de comparative.
Superlativul absolut al adverbelor poate fi redat prin unele mijloace mai
expressive. Mijloacele sunt aceleasi ca si pentru gradul superlative al adjectivelor.

3. Functii sintactice

Cea mai frecventa functie sintactica a adverbului si locutiunii adverbiale este cea
de complement circumstantial de loc/ de mod/ de timp.
Exemplu:
Indata Jder dadu drumul lui Pehlivan, / compl. Circumstantial de timp;
care-si scurma drum pe dedesubt. / compl. Circumstantial de loc;
Veneau cu anevoie si ceilalti dupa el. / compl. Circumstantial de mod.
(M. Sadoveanu, Fratii Jderi)
Adverbul (locutiunea adverbiala) mai poate indeplini functia de atribut adverbial
(Am deschis fereastra de jos). Adverbul cu functia de atribut se leaga de obicei de
substantivul (pronumele) determinat printr-o prepozitie:
Cine se loveste cu capul de pragul de sus, vede si pe cel de jos. (proverb)
Adverbele de mos din expresiile verbale impersonale formate cu verbul a fi –
exprimat sau nu – au functia de nume predicativ (bine, adevarat, fireste, sigur, negresit,
posibil, pesemne, probabil, fara indoiala, de buna seama, poate, cu siguranta). Alte
adverbe de mod, care nu admit verbul copulativ a fi, indeplinesc singure functia de
predicat, de aceea se numesc adverbe predicative. Cele mai obisnuite adverbe si locutiuni
adverbiale predicative sunt: fireste, negresit, pesemne, poate, desigur, cu siguranta, de
buna seama. Adverbele predicative sunt urmate de obicei de o propozitie subordonata
introdusa prin conjuctia ca: Desigur / ca a stiut. Fireste / ca a stiut.
Observatie: Adverbele chiar, doar, mai, nici, nu, numai, macar nu au functie
sintactica, intrand in componenta partilor de propozitie pe care le insotesc.
Unele adverbe de loc, de timp si de mod (unde, incotro, cand, cum etc.) – sunt
folosite ca adverbe relative. In acest caz, asemenea conjuctiilor, ele fac legatura intre
propozitiile subordonate si regentele acestora:

4. Ortografia adverbelor si a locutiunilor adverbiale

a) Se scriu intr-un cuvant (adverbele compuse cu fuziune desavarsita)

- prepozitie + adverb (deasupra, degeaba, deplin)

- adjective + substantiv (bunaoara, deseori)
- adverb + fie-/oare-/ori-/va- antepus sau postpus (fiecum, oricum, candva, cumva)
- adjectiv pronominal + adverb (alaltaieri)
- adverb + adverb (nicicand, nicicum, niciodata)
- adverb + conjunctie (asadar)

b) Se scriu cu cratima:

- adjectivul asta + substantiv (asta-vara, asta-seara, asta-noapte)

- prepozitia dupa + substantiv (dupa-amiaza, dupa-masa)
- prepozitia intru/dintru + adverb (dintr-adins, intr-adancime)
- prepozitie compusa de-a din locutiunile adverbiale (de-a busilea, de-a berbeleacul, de-
a valma)
- locutiunile adverbiale formate din :
- doua substantive (calea-valea)
- un substantive + un adverb (caine-caineste)
- doua verbe (treaca-mearga)
- doua adverbe (incet-incet)

c) Se scriu in cuvinte separate locutiunile adverbiale alcatuite din cuvinte care-si

pastreaza intelesul si pot exista independent in vorbire (de obicei, de jur imprejur, la
maximum, la o parte, in afara, intre timp, in van, pe negandite)
 B. Conjuctia
Conjunctia este partea de vorbire neflexibila, lipsita de continut notional, care
stabileste raporturi de coordonare si de subordonare atat la nivelul propozitiei cat si la
nivelul frazei. Conjunctia, ca si prepozitia, face parte din categoria instrumentelor
gramaticale sau a cuvintelor functionale prin intermediul carora se marcheaza raporturi
sau functii sintactice. Din punct de vedere morfologic, conjunctia face parte din catrgoria
partilor de vorbire neflexibile, caracterizandu-se, deci, prin invariabilitate. Continutul
lexical al conjunctiilor este foarte abstract tocmai pentru faptul ca aceasta clasa
morfologica nu exprima notiuni, ci raporturi sintactice. Ca si in cazul prepozitiei, sensul
lexical al conjunctiei este totusi diminuat de semnificatia ei gramaticala care ramane
dominanta. Sintactic, conjunctia se afla intre doi termeni cu care se combina simultan,
stabilind raporturi sintactice de coordonare si/sau de subordonare.
Ca instrumente gramaticale, conjunctiile se folosesc cu scopul introducerii celui
de al doilea termen al raportului sintactic pe care il realizeaza. Ele fac parte din propozitia
introdusa si nu pot fi subintelese decat daca au mai fost exprimate intr-un context
anterior. Pentru sintaxa propozitiei si a frazei, conjunctia are o importanta deosebita,
datorita faptului ca este unicul instrument gramatical care exprima raporturi sintactice de
coordonare in propozitie si in fraza, precum si raporturi de subordonare numai la nivelul
frazei.

CLASIFICAREA CONJUNCTIILOR

1. Criteriul formal – Dupa structura morfematica, conjunctiile pot fi: simple, compuse
si locutiuni conjunctionale.
a. Conjunctiile simple sunt alcatuite dintr-un singur cuvant neanalizabil, inventarul lor
este putin numeros si pot fi:
- coordonatoare: si, dar, iar, insa, fie, ci, sau, ori, nici, fi;
- subordonatoare: ca, sa, de. Tot simple sunt considerate si conjunctiile compuse cu
termenii sudati si care se scriu intr-un cuvant: caci, deoarece, fiindca, daca, intrucat,
desi, incat.
b. Conjunctiile compuse sunt alcatuite din:
- doua conjunctii propriu-zise nesudate: incat sa, de sa, ca... sa, ci si, dar si, fie ca;
- un adverb relativ + o conjunctie: cum ca, cum sa, precum ca, cand sa. Conjunctiile
compuse sunt putine la numar si toate sunt subordonatoare.
c. Locutiunile conjunctionale - sunt constructii alcatuite din doua sau mai multe cuvinte
care pe ansamblu au cu sens unitar si sunt echivalente cu o conjunctie. In structura
acestor grupuri de cuvinte este obligatorie prezenta unei conjunctii sau a unei parti de
vorbire cu valoare de conjunctie (pronume sau adverb relativ). Aceste constructii sunt
foarte numeroase, au o structura variata si, cu foarte putine exceptii, toate sunt
subordonatoare. Sunt coordonatoare locutiunule conjunctionale copulative: precum si,
cat si, numai ca si locutiunea populare adversativa numai ca.
Locutiunile conjunctionale pot fi alcatuite din:
adverb + conjunctie sau cuvinte cu rol de conjunctie cat si, precum si,
macar sa, macar ca, chiar de, chiar daca, si daca, chit ca, plus ca, asa ca, asa incat,
numai cat, numai ce, indata ce, imediat ce, de bine ce, chiar si fara sa, indiferent ca,
indiferent daca
prepozitie + conjunctie sau cuvinte cu rol de conjunctie dupa ce, dupa cum,
fara sa, fara ca sa, pentru ca sa, pana ce
prepozitie + adverb - de parca
prepozitie + adverb + conjunctie - de indata ce, in afara ca
prepozitie + substantiv + conjunctie - din cauza ca, din pricina ca, din moment
ce, de vreme ce, in timp ce, in caz ca, in loc sa
prepozitie + prepozitie + conjunctie - pe langa ca
prepozitie + pronume + conjunctie - cu toate ca

prepozitie + adjectiv pronominal + substantiv - ori de cate ori

articol nehotarat + substantiv + pronume - o data ce
substantiv + prepozitie + adverb relativ - fata de cat, fata de cum
prepozitie + substantiv - prin urmare, in concluzie, in consecinta
prepozitie + conjunctie + conjunctie - ca si cum, ca si cand, dupa ce ca
prepozitie + adverb relativ + conjunctie - pana cand sa.

Spre deosebire de prepozitii si locutiuni prepozitionale, care sunt urmate de

substantive, pronume, numerale, conjunctiile si locutiunile conjunctionale trebuie sa fie
urmate de verbe la mod personal:
A plecat indata ce a putut.
Clasificarea locutiunilor conjunctionale se poate face dupa urmatoarele criterii:
1. natura raporturilor sintactice pe care le stabilesc:
a. locutiuni conjunctionale coordonatoare:
- copulative: precum si
- adversative: in schimb
- conclusive: prin urmare, in concluzie, in consecinta, ca atare;

b. locutiuni conjunctionale subordonatoare care pot fi formate din:

- adverb + conjunctie: chiar daca
- adverb + adverb: asa cum
- locutiune adverbiala + adverb: ca si cum
- prepozitie + conjunctie simpla: fara sa
- prepozitie + conjunctie compusa: fara ca sa
- prepozitie + substantiv + pronume: in timp ce, in vreme ce.
Locutiunile conjunctionale subordonatoare din cauza ca, din pricina ca, provin
din locutiunile prepozitionale din cauza, din pricina, deosebirea constand in prezenta
elementului conjunctional final ca.
2. statutul morfologic al ultimului element consituent
Ca si conjunctiile, locutiunile conjunctionale realizeaza raporturile sintactice atat
la nivelul propozitiei cat si la nivelul frazei. Ele pot lega doua propozitii, doua parti de
propozitie sau o parte de propozitie de o propozitie intreaga.
a. conjunctie
- conjunctia sa: pana sa, pentru ca sa, in loc sa, macar sa, chiar sa, nici sa, pana sa nu,
mai inainte sa, decat sa;
- conjunctia ca: dupa ce ca, din pricina ca, din cauza ca, pentru ca, in caz ca, cu toate ca;
- conjunctia daca: macar daca, chiar daca, nici daca;
- conjunctia de: macar de, chiar de, si de, nici de, in caz de
b. adverb relativ
- unde: de unde, pana unde, pe unde, pe oriunde;
- cand: pe cand, de cand, pana cand, ca si cand, de pe cand;
- cum: de cum, ca si cum, altfel de cum, fata de cum.
c. pronume relativ
- ce: pana ce, dupa ce, indata ce, imediat ce, in timp ce, in vreme ce, numai ce, pe
masura ce, abia ce, de ce, cu ce, de vreme ce;
- cat, cata: cat timp, cata vreme, pe cata vreme, de cate ori, ori de cate ori, cu cat, de cat,
pe cat, la cat, asa incat, fata de cat, dupa cat.
Locutiuni conjunctionale corelative
Pentru a marca natura unui raport de coordonare sau de subordonare se utilizeaza,
uneori, un cumul de conjunctii, locutiuni conjunctionale, adverbe, locutiuni adverbiale,
pronume demonstrative. Aceste parti de vorbire formeaza impreuna cu elementul de
relatie un cuplu corelativ.
a. In cazul coordonarii, corelativele apar numai cu conjunctii copulative si
disjunctive.
Perechile corelative se formeaza prin repetarea aceluiasi element: sau…sau, ori…
ori, ba…ba, cand…cand sau din elemente diferite: nu numai…ci si, atat…cat si, cu cat…
cu atat, atunci…cand.
Corelarea este facultativa in cazul unora dintre ele [ sau, si, ori ], prezenta altora
fiind justificata numai prin aparitia lor in serii [ fie, ba, cand ].
Dupa structura, corelativele care apar in raporturile de coordonare se incadreaza
in urmatoarele tipuri:
• conjunctii corelative perechi 
• conjunctii corelative care formeaza serii
• formule corelative
b. In cazul subordonarii, conjunctia subordonatoare poate avea un element
corelativ in regenta, prezenta acestuia subliniind in mod deosebit raportul dintre
propozitii. Corelativul este rareori identic cu elementul de relatie.
In majoritatea cazurilor, corelativul este exprimat prin adverb, locutiune
adverbiala, diferite tipuri de pronume cu functie sintactica in regenta.

2. Criteriul sintactic
Dupa acest criteriu, conjunctiile se clasifica in doua categorii: coordonatoare si
subordonatoare.
A. Conjunctiile coordonatoare leaga parti de propozitie de acelasi fel, uneori si diferite,
la nivelul propozitiei, propozitii de acelasi fel (ambele principale sau ambele secundare)
in cadrul unei fraze sau o parte de propozitie de o propozitie intreaga.
♦ In toate cazurile de coordonare, unitatile sintactice sunt, de obicei, de acelasi fel.
Cand coordonarea se realizeaza cu conjunctii copulative ele pot fi si diferite.
♦ Nu este posibila coordonarea unei propozitii principale cu o subordonata sau
subordonate care depind de elemente regente diferite.
 ♦ Coordonarea contextuala se realizeaza cand propozitia principala este precedata
de o conjunctie coordonatoare care trimite la un context anterior.
♦ Conjunctiile coordonatoare nu intra in structura propozitiilor coordonate. Ele
reprezinta numai un element de relatie care realizeaza raportul sintactic.
Desi numeric sunt limitate, conjunctiile coordonatoare se caracterizeaza printr-o mare
frecventa de folosire, fiind grupate in patru categorii:
a. conjunctii copulative:
- conjunctiile si, nici, ci si, dar si, iar
- locutiunile conjunctionale cat si, cum si, precum si.
Conjunctiile copulative - si, precum si, nici - leaga intre ele parti de propozitie
omogene sau propozitii independente, indicind ideea de asociere, reunire de obiecte,
actiuni, calitati.
Cea mai raspandita conjunctie copulativa este si. La unele parti omogene de
propozitie, conjunctia si apare adesea insotita de prepozitia cu (iedul cel mare si cu cel
mijlociu). Prepozitia cu capata valoare asemanatoare cu cea a conjunctiei si, putand
chiar s-o substituie (iedul cel mare cu cel mijlociu).
In propozitiile negative cu valoare copulativa apare conjunctia nici (nu a venit el,
nici ea). Conjunctiile copulative si, nici pot fi repetate pe langa fiecare propozitie sau
parte de propozitie.
b. conjunctii disjunctive: sau, ori, fie (conjunctiile fie, sau, ori, ba se repeta in
fata fiecarui termen):

Vreau sa devin fie medic, fie farmacist.

El este ori student, ori elev.
Conjunctiile disjunctive exprima ideea de disjunctie, de excludere reciproca a
obiectelor, a calitatilor, a actiunilor numite de propozitiile sau de partile de propozitie
unite cu ajutorul lor.
Conjunctia disjunctiva poate lega doua propozitii cu acelasi predicat, intr-un caz
acesta fiind pozitiv, iar in altul, fiind negativ.
In asemenea situatii, propozitia negativa poate fi prezentata doar prin adverbul
negativ nu sau ba, care se leaga de propozitia precedenta printr-o conjunctie disjunctiva.

Conjunctiile disjunctive pot fi repetate inaintea fiecarei propozitii sau parti de

propozitie.
c. conjunctii adversative: iar, dar, insa, ci, or si locutiunea conjunctionala numai
ca.
Conjunctiile adversative leaga propozitiile sau partile de propozitie intre care, din
punct de vedere semantic, se stabilesc raporturi de opozitie.
d. conjunctii conclusive: deci, asadar si locutiunile conjunctionale prin urmare,
in concluzie, asa ca, de aceea, vasazica, care va sa zica, la urma urmelor:
„O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.”
Conjunctiile conclusive leaga intre ele doua propozitii dintre care una exprima
concluzia ce decurge din cealalta. Una dintre trasaturile specifice ale conjunctiilor
conclusive consta in faptul ca ele pot fi folosite nu numai la inceputul propozitiei, ci si la
mijlocul acesteia.
3. Criteriul etimologic. Conform acestui criteriu, conjunctiile pot fi:
a. primare – ele sunt mostenite din latina: ca, de, fie, nici, si
b. formatii romanesti – formate in limba romana prin procedeul de compunere:
 prin contopire: asadar, caci, deci, deoarece;
 necontopite: ca sa, cum ca
c. provenite din alte parti de vorbire prin conversiune:
 din prepozitii:
decat: Este mai frumoasa decat fratele ei.
pana: Asteapta-ma pana termin de scris tema!
de: Au venit atatia de n-au avut loc in sala.

 din adverbe:
parca: Fuge parca este un iepuras.
cum (cauzal): Cum era suparat 1/, nu mi-a raspuns.2/
unde (cauzal): Unde nu i-am vorbit 1/, s-a suparat.2/
 pronumele si adjectivele pronominale relative pot avea rol de
conjunctii: care, cine, ce, cat (cata, cati, cate), ceea ce: Raspunde 1/ cine a fost
intrebat.2/
 pronumele si adjectivele pronominale nehotarate compuse cu
oricare, oricine, orice, oricat sunt parti de vorbire cu rol de conjunctii. Exista si o serie
paralela cu -si- in structura: orisicare, orisicine, orisice, orisicat.
 adverbele nehotarate compuse cu ori-: oricand, oriunde, oricum,
oricat, oriincotro si formatiile paralele cu -si-: orisicand, orisiunde, orisicum pot fi
conective cu valoare de conjunctie.

CONJUNCTll CU VALORI MULTIPLE

Unele conjunctii sau locutiuni conjunctionale sunt folosite pentru exprimarea mai
multor feluri de raporturi sintactice la nivel frastic. Acest lucru se explica prin faptul ca
natura raportului depinde nu atat de elementul conjunctiv, cat de sensurile propozitiilor
unite in fraza. Dintre conjunctiile polisemantice fac parte: ca, daca, de, si, dar, iar.
Conjunctia ca serveste pentru redarea raporturilor subordonatoare subiective,
predicative, completive directe sau indirecte, atributive, cauzale, consecutive, concesive.
Conjunctia si poate exprima raporturi sintactice de coordonare copulativa,
adversativa, conclusiva.

Exemplificari

ca (…) sa poate introduce:

subiective: I s-a cerut 1/ ca voi sa veniti imediat.2/
predicative: Obligatia lui este 1/ ca maine sa plece.2/
atributive: Are datoria 1/ ca zilnic sa frecventeze cursurile.2/
completive directe: I-am spus 1/ ca tu sa -mi telefonezi.2/
completive indirecte: Ma gandesc 1/ ca mama sa vina la mine.2/
finale: Vine 1/ ca impreuna sa invatam.2/
consecutive: Era prea inteligent 1/, ca mereu sa te accepte2/.

ca poate introduce:
subiective: E adevarat 1/ ca imi plac trandafirii.2/
predicativ: Greseala lui e 1/ ca ne-a mintit.2/
atributive: Gandul 1/ ca il va intalni 2/ o motiva.1/
completive directe: Stia 1/ ca nu i-a spus adevarul.2/
completive indirecte: Sunt bucuros 1/ ca ai reusit.2/
cauzale: Nu e venit 1/ ca nu a fost invitat.2/
consecutive: Era asa de cald 1/, ca nu puteai respira.2/
concesive: Muntele 1/, ca -i munte 2/ si tot are doruri multe.1/

daca si de cu aceeasi valoare introduce:

subiective: Nu se stie 1/ daca (de) vine.2/
predicative: Intrebarea este 1/ daca (de) va pleca.2/
atributive: Nu si-a pus intrebarea 1/ daca (de) va fi admisa.2/
completive directe: Nu mi-a spus 1/ daca (de) va reveni.2/
completive indirecte: Ma gandeam 1/ daca(de) vor pleca.2/
concesive: Daca (de) nu mi-a cerut ajutorul 1/, totusi a reusit.2/
conditionale: Daca (de) vii, te asteapta o surpriza placuta.2/

de cu alte valori poate introduce:

subiective: S-a intamplat 1/ de nu am auzit soneria.2/
predicative: El a ajuns 1/ de nu mai poate merge.2/
atributive: Omul 1/ de -si ajuta parintii / este un bun crestin.2/
completiva directa: Nu a stiut 1/ de va fi bine primit.2/
concesive: De l-ai certa oricat 1/, tot nu te asculta.2/
conditionale: De -as fi fost in locul lui 1/, as fi procedat altfel.2/

ASPECTE ORTOGRAFICE
In folosirea corecta a conjunctiilor si a locutiunilor conjunctionale se constata,
uneori, aparitia unor dificultati de ortografiere:
1. conjunctiile asadar, desi, deoarece, intrucat, incat, fiindca, precum, vasazica,
formate prin compunere, se scriu intr-un singur cuvant, pentru ca elementele componente
s-au sudat intr-un corp fonetic unitar;
2. confundarea omofonele iar / i-ar ; sau / s-au genereaza, uneori, abateri grave
de la normele ortografiei limbii romane actuale:
- cuvantul iar are multiple valori morfologice :
• adverb de timp de repetitie cand e sinonim cu locutiunea adverbiala din nou
• conjunctie coordonatoare copulativa
• conjunctie coordonatoare adversativa
- grupul i-ar este format din pronumele personal, forma atona pentru dativ sau acuzativ
i- si verbul auxiliarul ar la conditional-optativ, pers. a III-a, sg. si pl.
- cuvantul sau este intotdeauna conjunctie coordonatoare disjunctiva;
- grupul s-au este format din pronumele reflexiv in Ac. s- si verbul auxiliar au indicativ,
perfect compus, pers. a III-a pl.;
 3. conjunctia subordonatoare compusa fiindca se scrie cu dublu i pentru ca este
formata din gerunziul verbului a fi, fiind  + conjunctia ca;
4. conjunctiile compuse si locutiunile conjunctionale ai caror termeni pot fi usor
analizati, se scriu separat: ca sa, ci si, cum ca, cu toate ca, pentru ca, de cate ori;
5. grupul va sa zica se scrie in cuvinte separate cand nu este conjunctie, ci are
sensul vrea sa insemne;
6. locutiunea conjunctionala care va sa zica se scrie in cuvinte separate;
7. se scriu separat si locutiuni conjunctionale: cu toate ca, ca si cum, din cauza
ca, de pe cind, de cite ori, de cind, dupa cum, ori de cate ori, o data ce, pentru ca sa,
pana unde, pana pe unde.
 C. Prepozitia
Prepozitia este partea de vorbire neflexibila care exprima raporturile sintactice de
dependenta dintre partile unei propozitii, adica subordoneaza atributele si complementele
fata de elementele lor regente. Ca parte de vorbire flexibila, prepozitia realizeaza legatura
dintre substantive, pronume sau numerale cu atributele lor si dintre verbe, adjective,
adverbe sau interjectii cu complementele acestora, dupa cum urmeaza:
a. leaga un substantiv de atributele lui
cartea de gramatica, portita dinspre gradina, intrarea la muzeu, urcarea in tren, drumul
spre reusita, sosirea din oras, cos pentru rufe, intoarcerea de la stadion;
b. leaga un pronume de atributele lui
acela de sus, oricare dintre ei, alta de acolo, acesta din casa, unul de pe strada;
c. leaga un numeral cu valoare substantivala de atribute
amandoi de jos, cei trei din familie, zece dintre ei, al doilea de la geam, primul pentru
selectie;

d. leaga un verb de complementele lui

se intoarce de la liceu, intra in magazin, au plecat la mare, tremura de frig, sare in sus
de bucurie;
e. leaga un adjectiv de complementele lui
fericit de promovare, plina de initiativa, sigur de reusita, mandri de copii, castigator la
gimnastica.
f. leaga un adverb de un nume predicativ sau de un complement al sau
atat de bine, asa de inteligent, suficient de pregatit.
g. leaga un verb copulativ de numele predicativ
este de struguri, este de la tine, devine de neabordat, pare de gheata.
Pentru sintaxa limbii romane, prepozitia are o importanta deosebita, deoarece ea
este singurul mijloc de relatie care realizeaza raportul de subordonare la nivelul
propozitiei. Impreuna cu pronumele relative (care, cine, ce, ceea ce), cu adverbele
relative (cand, cum, unde, incotro) si cu conjunctiile, prepozitiile pot fi incluse in
categoria elementelor de relatie, folosite pentru exprimarea raporturilor sintactice din
propozitie sau din fraza. Spre deosebire de pronumele si adverbele relative, care sunt
elemente conective in fraza si au o functie sintactica in propozitia subordonata introdusa,
prepozitiile sunt cuvinte auxiliare sau instrumente gramaticale, care stabilesc raporturi
sintactice numai in cadrul propozitiilor.
Fiind lipsite de continut notional propriu-zis, prepozitiile nu au functie sintactica
proprie. Drept urmare, ele intra in structura atributelor si a complementelor ca elemente
introductive ale acestora. Prepozitia nu are rol sintactic independent si nu constituie ea
insasi o parte de propozitie. Desi nu are un sens de sine statator, prepozitia are o mare
importanta in vorbire pentru ca ea face ca relatia dintre aceleasi cuvinte sa exprime
altceva, cand se folosesc prepozitii diferite.
Prepozitiile se caracterizeaza prin invariabilitate morfologica, trasatura pe baza
careia sunt incluse in categoria partilor de vorbire neflexibile, alaturi de adverbe, de
conjunctii, si de interjectii.
 Prepozitiile ca si conjunctiile au suscitat controverse privind continutul lor
semantic abstract, vag, insuficient, care se stabileste prin contextul in care apar. Pentru
acest motiv, prepozitiile sunt considerate parti de vorbire fara autonomie semantica.
Prepozitiile au diverse semnificatii ce se reduc la un sens fundamental: din –
iesirea din interior; in – interiorul; de – directia abstracta; cu – asocierea; fara - aspectul
negativ al asocierii; dupa - posterioritatea; catre - directia si apropierea. In urmatoarele
sintagme: pe masa, sub masa, langa masa, de pe masa, fiecare prepozitie are un sens
lexical propriu care marcheaza contextele, individualizandu-le. Faptul ca, o prepozitie nu
poate fi inlocuita cu alta fara ca sensul contextului sa se modifice, dovedeste ca ea are un
continut lexical abstract, greu de definit. Sensul lexical al prepozitiilor propriu-zise si cu
o mare vechime in limba (de, la, pe, in, fara) slabeste cu trecerea timpului, indiferent de
frecventa lor de aparitie. Gradul de abstractizare nu este acelasi pentru toate prepozitiile:
a, asupra, de, despre, pe au un sens mai abstract, deasupra, in, langa, peste, sub au un
sens mai concret. Prepozitia asupra are un sens mult mai abstract in comparatie cu
prepozitia deasupra.
Toate prepozitiile si locutiunile prepozitionale obtinute prin conversiune au un
sens mai concret si mai pregnant. S-a constatat ca prepozitiile si locutiunile
prepozitionale provenite din adverbe sau locutiuni adverbiale (contrar, inaintea,
impotriva, in fata, in urma, de-a lungul, de-a latul) au un sens lexical evident, deoarece
un cuvant, cand trece intr-o noua clasa morfologica, isi pastreaza, in esenta, semnificatia
initiala. Unele prepozitii sunt monosemantice (langa), cele mai numeroase fiind, de
obicei, polisemantice (pana- indica locul, directia, timpul).
In analiza gramaticala, prepozitia preceda cuvantul pe care il insoteste, se ia
impreuna cu termenul subordonat, chiar daca este izolata de acesta prin alte parti de
propozitie: Am intrat in magazin.
Am intrat in celalalt magazin.
A raspuns dupa o indelungata pauza.
Parte de vorbire cu inventar redus in ce priveste unitatile simple care au
exclusiv sau preponderent aceasta valoare, prepozitia se caracterizeaza si printr-o mare
deschidere pentru combinarea cu alte parti de vorbire, obtinandu-se grupari mai mult sau
mai putin unitare si stabile.
Substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele la infinitiv si supin si
adverbele pot fi precedate de prepozitii:
flori de camp, vorbim despre o carte; de tanar, de neajutorat; pentru ambii, cu opt; de la
nimeni, fara acesta; pentru a juca, la cules; pana acolo, de pe aici. Ca instrument de
subordonare nominal, prepozitiile intra intr-un numar mare de combinatii alaturi de un
substantiv sau de un pronume. Adjectivele si adverbele se combina cu un numar redus de
prepozitii comparativ cu substantivul si substitutele sale. Unele prepozitii au restrictii de
combinare:
- intre, dintre, printre se combina cu substantive sau pronume la plural: intre prieteni,
dintre cumparaturi, printre rafturi;
- pana introduce numai un adverb de loc sau de timp: pana sus, pana dimineata;
- supra se construieste numai cu numerale: trei supra cinci.
Uneori prepozitia poate deosebi o parte de propozitie de alta. Astfel, intrucat
forma de acuzativ a substantivului este omonima cu cea de nominativ, pentru a diferentia
functia de complement direct de cea de subiect al acestuia, mai ales in cazul nerespectarii
topicii directe, se foloseste prepozitia pe corelata cu un pronume personal aton, care
marcheaza anticiparea complementului direct:
Mihai l-a invitat pe Andrei la munte.

CRITERII DE CLASIFICARE

Prepozitiile formeaza o clasa inchisa de cuvinte relativ redusa numeric, dar cu

frecventa foarte ridicata in vorbire.
Prepozitiile limbii romane pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii:

1. Criteriul etimologic

Dupa provenienta lor, prepozitiile din limba romana sunt:

a. prepozitii primare - mostenite din latina si imprumutate din alte limbi;
b. prepozitii formate in limba romana.

a. Prepozitiile primare – cu un inventar limitat numeric - sunt mostenite din limba

latina, unde erau, ca si in limba romana tot prepozitii: a, asupra, cu, ca, catre, de, dupa,
fara, in, intre, intru, la, langa, pe, pentru, peste, pana, prin, printre, spre, sub. Exista o
singura prepozitie primara mostenita din limba latina - prepozitia neologica contra care a
evoluat in romana la catre.
Din clasa prepozitiilor imprumutate din alte limbi fac parte: a, contra, gratie (din
fr.), per (din lb. italiana), per, pro, supra, versus, via, la care se pot adauga si prepozitiile
arhaice bez (din slava) si basca (din turca). Majoritatea prepozitiilor primare au un corp
fonetic redus, de maximum doua silabe.

b. Prepozitiile formate in limba romana sunt mai numeroase decat cele primare,
procesul formarii lor continuand si in prezent prin mijloace interne de imbogatire a
vocabularului:
- prin compunere: de dupa, de pe, de prin, de peste, de sub, de pe la; dintre, despre,
dinspre;
- prin conversiune de la urmatoarele parti de vorbire:
 de la substantive – gratie
 de la adjective – contrar, conform, drept
 de la adverbe, de obicei cu forma articulata (cu articol hotarat de
masculin sau de feminin singular): ca, cat, decat, deasupra, dinaintea, dinapoia,
inaintea, inapoia, impotriva;
dedesubtul, dimprejurul, dinauntrul, imprejurul, inauntrul.
 de la gerunziu – exceptand, privind.
 de la participiu – datorita, multumita, potrivit

2. Criteriul formal
Repartizarea dupa structura arata ca exista trei clase de prepozitii: simple,
compuse si locutiuni prepozitionale
 a. Prepozitiile simple sau primare sunt formate dintr-un singur element - a, cu,
de, in, la, pe, fara, sub, spre - sau rezultate din contopirea a doua elemente - langa,
pana, peste, dinapoia, pentru , din, prin, dintre, dinspre, printre, asupra.
b. Prepozitiile compuse sunt formate, de obicei, din doua sau mai multe prepozitii
simple, centrate in jurul prepozitiilor de, pe, pana:
- de la, de pe, de prin, de printre, de peste, de pana, de sub, de langa;
- pe la, pe dupa, pe langa, pe sub;
- pana dupa, pana prin, pana spre, pana sub, pana la pana langa, pana pe, pana in, pana
intre;
- despre, dinspre, dintre, inspre, de-a.

Locutiunile prepozitionale

Locutiunile prepozitionale sunt grupuri de doua sau mai multe cuvinte care se
caracterizeaza prin unitate semantica si au rol de prepozitii. In limba romana, alaturi de
prepozitiile simple si de cele compuse exista si un numar mare de locutiuni
prepozitionale, care nu pot fi identificate cu usurinta.
In componenta locutiunilor prepozitionale pot intra diferite parti de vorbire -
substantive, adjective, participii, adverbe, locutiuni adverbiale - in combinatie cu una
sau mai multe prepozitii: in fata, in afara, in urma, din pricina, cu exceptia, in privinta,
fata de, pe dinafara, pe dinaintea; in afara de, alaturi de, impreuna cu, in sus de, in jos
de:
Din pricina emotiei abia l-a salutat.
Toti au plecat impreuna cu Maria la circ.
Spre deosebire de prepozitiile propriu-zise, (cu sens lexical de sine statator sau cu
unul mai vag), sensul locutiunilor este mai mult sau mai putin evident. Aceasta se
explica prin faptul ca elementele lor componente isi mentin, partial, sensul pe care il au
ca unitati independente.
Locutiunile prepozitionale pot fi alcatuite din:
prepozitie + substantiv articulat: din cauza, din pricina, in scopul, in favoarea, in locul,
in preajma, in vederea, in privinta, in fata;
prepozitie + adverb articulat: in josul, in susul, pe dinaintea, pe dinafara, pe dindaratul,
pe deasupra, pe dedesubtul;
prepozitie + adjectiv articulat: in dreptul, in lungul, in latul, de-a lungul, de-a latul;
substantiv + prepozitie: fata de;
adverb + prepozitie: relativ la, afara de, alaturi de, aproape de, departe de;
prepozitie + substantiv + prepozitie: din cauza de, din pricina de, in caz de, la un loc cu;
prepozitie + adverb + prepozitie: din sus de, in afara de, pe dinainte de, din jos de.

3. Criteriul sintactic
Conform acestui criteriu, clasificarea prepozitiilor se face in functie de cazul pe
care il impun substantivului sau substitutelor acestuia. Astfel, exista trei clase de
prepozitii:
a. cu regim de genitiv
b. cu regim de dativ
c. cu regim de acuzativ
 a. Prepozitii cu regim de genitiv
Prepozitiile propriu-zise care se construiesc cu genitivul nu sunt decat doua: asupra si
contra.
La acestea se mai adauga prepozitiile care provin din adverbe printr-o articulare formala:
adverb prepozitie
dedesubt dedesubtul
dinainte dinaintea
dinapoi dinapoia
dindarat dindaratul
dimprejur dimprejurul
dinauntru dinauntrul
inauntru inauntrul
inainte inaintea
inapoi inapoia
imprejur imprejurul
impotriva impotriva

b. Prepozitii cu regim de dativ sunt foarte putin numeroase: datorita, gratie, multumita,
potrivit, conform, contrar, asemenea, aidoma, asijderea, intocmai si au o situatie
speciala, deoarece toate provin prin conversiune din diferite parti de vorbire. Aceste
prepozitii pot intra in structura:
 complementului circumstantial de mod:
Ea este frumoasa conform asteptarilor.
Datorita perseverentei si-a gasit drumul in viata.
 complementului circumstantial instrumental:
Gratie talentului sau a devenit un actor de renume.
Prepozitiile asemenea, aidoma nu trebuie confundate cu adverbele de la care provin:
Fara sa-l rog, raspunsul sau a fost asemenea.(adv.)
Alerga asemenea unei gazele. (prep. cu genitivul)
Cei doi baieti seamana aidoma. (adv. = de identic).
Strunele harpei vibrau aidoma unei adieri. (prep. = ca).

c. Prepozitii cu regim de acuzativ

Majoritatea prepozitiilor simple si compuse se construiesc cu cazul acuzativ:
- a , ca, de, cu, catre, cat, drept, la, in, pe, din, prin, dupa, fara, intre, langa, pentru,
peste, pana, sub, spre;
- de la, de pe, de prin, de catre, de peste, de pe la, de pe langa, de langa, pe langa, de
sub, pe sub, pe la;
- despre, dinspre, inspre, printre, dintre, de-a.
Aceste prepozitii se regasesc in structura urmatoarelor parti de propozitie:
 atributul
Florile de portocal au un parfum suav.
 numele predicativ
Surasul copilului era ca o mangaiere.
 complementul direct
Ieri l-am cunoscut pe colegul tau.
 complementul circumstantial de loc
Mama vine de la teatru.
 complementul circumstantial de mod
S-a repezit spre mine ca o leoaica.
 complementul circumstantial de cauza
" De ciuda plang eu numai, mama.″

4. Criteriul sintactic.
Prepozitiile, ca instrumente gramaticale, au rolul de a exprima raporturi sintactice
de subordonare sau de dependenta intre termenii unei propozitii. Dupa felul partilor de
vorbire pe care le leaga, prepozitiile se grupeaza astfel:

a. prepozitii care leaga un verb

● de un substantiv, de un pronume, de un numeral cu valoare substantivala
in aceasta situatie intra toate prepozitiile cu exceptia prepozitiei pana;
● de un verb la infinitiv
prepozitia a si prepozitiile compuse cu a: de a, fara a, pentru a, pana a, spre a;
● de un verb la supin
prepozitia de si compusele acesteia: din, dupa, in, la, pe, pentru, spre
● de un adverb
prepozitiile: cu, de, din, dintru, in, intru, pe, pana.

b. prepozitii care leaga un substantiv, un pronume, un numeral

● de un substantiv, de un pronume, de un numeral
In acest caz prepozitiile difera dupa natura substantivului determinat. Prepozitiile
folosite de obicei dupa orice fel de substantiv sunt: cu, de, despre, din, dinspre, dintre,
dintru, dupa, fara, pentru;
● de un verb la infinitiv sau la supin
infinitivul se construieste frecvent cu de a si supinul cu prepozitia de;
● de un adverb
Frecvent este intalnita prepozitia de si mai rar prepozitiile: dintru, in, intru, pana.
Prepozitiile in, intru, dintru apar dupa substantive de natura verbala sau care exprima o
actiune.

c. prepozitii care leaga un adjectiv

● de un substantiv sau de un substitut al acestuia: de, in, la, pe la si foarte rar dupa.
Prepozitiile din, dintre, intre introduc termenul de comparatie al superlativului relativ.
Cand adjectivul determinant este de natura verbala sau are un sens apropiat de
acela al unui verb, se poate construi cu orice prepozitie cu care se construieste verbul
corespunzator. In constructii de tipul: indulgent peste masura, usor ca fulgul, greu peste
puteri, cand se schimba ordinea cuvintelor, substantivul se leaga de adjectiv prin
prepozitia de, obtinandu-se urmatoarele sintagme: peste masura de indulgent, ca fulgul
de usor, peste puteri de greu.
● de un supin - prepozitiile de, la (usor la purtat, dificil de inteles).
d. prepozitia de leaga un adverb
● de un substantiv sau de un substitut al acestuia
● de un adjectiv (extraordinar de amabil)
● de un verb la supin (usor de citit). Prepozitia de a leaga un adverb de un verb la
infinitiv (greu de a completa formularul).

D. Interjectia
Interjectia este partea de vorbire neflexibila care sugereaza (nu denumesc), cu
ajutorul unei intonatii specifice si intr-un anumit context, senzatii, stari psihice si fizice,
sentimente, acte de vointa sau reproduce sunete si zgomote din natura.
Comparativ cu toate celelalte parti de vorbire, interjectiile sunt diferite pentru ca
isi au originea in exclamatii spontane de natura afectiva sau in imitarea sunetelor din
natura. Interjectiile au o forma neregulata a carei dimensiune depinde de starea afectiva a
vorbitorului.
Forma interjectiilor care imita zgomote din natura sau sunete emise de diferite
animale, este in functie de dimensiunea sonora a acestora. Avand in vedere ca zgomotele
si sunetele produse in natura sau ca sentimentele umane se exteriorizeaza diferit,
inventarul exact al interjectiilor unei limbi este greu sau aproape imposibil de stabilit.
Semantic, interjectiile au o situatie speciala, deoarece, ele nu exprima notiuni si nici
raporturi sintactice asemenea prepozitiilor si conjunctiilor. Sensul lor este in raport direct
cu contextul lingvistic si cu cel situational (intonatie, mimica, gesturi sau imprejurarile in
care sunt folosite).
Fonetic, interjectiile sunt cuvinte cu un numar redus de sunete (o vocala, doua
consoane, o silaba, silabe repetate sau combinatii de sunete care nu se regasesc in limba
romina): o! hm!; sst! ; hirsti! Frecvent, interjectiile contin repetarea unei vocale
(cucurigu, baldabac), formeaza un cuvant compus rimat (cioc-boc, hodoronc-tronc) sau
folosite prin repetarea aceleiasi interjectii (mai-mai; cutu, cutu; vai,vai).
Lexical, interjectiile onomatopeice reprezinta o sursa productiva in sensul ca ele sunt
cuvinte de baza de la care se obtin numeroase verbe prin derivare: bubui, behai, bazai,
bufni, ciocni, ciripi, cotcodaci, dudui, fasai, galgai, grohai, hamai, lipai, mieuna,
macani, ofta, mormai, pocni, pica, rontai, sfarai, trosni, a se vaicari:

ga-ga → a gagai poc → a pocni

mu-mu → a mugi tac → a tacani

Multe dintre aceste verbe au si un corespondent substantival: ciripit, bazait,

mieunat, oftat, fasait, macanit, mormait, pocnet, trosnet, lipait. Direct de la interjectii
provin putine substantive: un of, un hop, un fas.
Morfologic, interjectiile sunt parti de vorbire neflexibile (pu-pu-pup!, a!, brr!)
fara structura morfologica specifica.
 Sintactic, interjectiile apar in contexte in care nu realizeaza nicio legatura
sintactica cu restul propozitiei sau constituie un enunt independent. In diferite sintagme,
ele se asocieaza cu vocativul, cu imperativul sau cu conjunctivul (Ia vino la mine; Hai sa
plescm!). Alteori, interjectiile pot indeplini diverse functii sintactice.
Stilistic, interjectia este singura parte de vorbire care se foloseste numai in
limbajul colocvial si in limba populara, avand un caracter oral. Aceasta realitate
lingvistica explica numeroasele variante formale cu care apar in vorbire: hai / haide, hop
/ hopa, ma / mai , of / oh. In limba scrisa, interjectiile sunt folosite pentru redarea unei
exprimari orale. Datorita caracterului lor concret, interjectiile au o mare capacitate
expresiva.
Interjectia iata este singura folosita in orice context, inclusiv in exprimarea
specifica stilului stiintific.
In limba populara, se intalnesc des prepozitiile: ian, hai, fa, bre, uneori, diferentiate
dialectal ca si zat! – raspandit in Muntenia, fata de cat! - specific pentru dialectul
moldovenesc.

CLASIFICAREA INTERJECTIILOR

1. Criteriul semantic
Dupa acest criteriu se disting doua categorii:
a. Interjectii propriu-zise bazate pe sistemul articulatoriu
b. interjectii onomatopeice bazate pe sistemul acustic.
c. interjectii de adresare

a. Interjectiile propriu-zise exprima:

 stari afective: durere, teama, nemultumire, dispret, entuziasm, bucurie, tristete,
vointa, suparare, nostalgie, suferinta, satisfactie, admiratie: aoleu!, au!, ah!, brr!, o!, of!,
uf!, vai!, valeu!, valeleu!, ei!, ehei!, cea!, ha!, hait!, mare!, ura!, bravo!, halal!;
 impulsuri de vointa: adresare, salutare, indemn: bre!, fa!, ma(i)!, pst!, pa!, alo!,
hai(de)!, na!, nani!, sst!, ho!, stop!, mersi!, pardon!, bis!, bravo!
b. Interjectiile onomatopeice sunt, de fapt, cuvinte imitative care redau:
 zgomote din natura: buf!, bang!, cioc!, hat!, hop!, pic!, pleosc!, plici!, poc!,
scart!, sfar!, sfor!, teleap!, trosc!, tusti!, vaj!, zdup!, zvar!, pif-paf-puf!
 sunetele emise de vietuitoare: baz!, chit!, cotcodac!, groh!, guit!, cucurigu!,
ham!, miau!, marr!, muu!, mac-mac!, ga-ga!, mor-mor!, pu-pu-pup!
 cuvinte ce se folosesc pentru a exprima chemarea, alungarea, indemnul adresat
animalelor domestice: pis-pis!, bar!, cutu-cutu!, nea!, hais!, cea!, pui-pui!, (h)us!, husti!,
cat!, zat!,mars!, hali!
 sunete ce insotesc acte fiziologice omenesti: ha-ha!, hapciu!, hac!, sfor!, soc!,
gogalt!, sontac-sontac!
Interjectiile pot avea diferite semnificatii in functie de context:
ah!, vai! – admiratie sau durere;
ma! – adresare sau admiratie.
Exista si situatii in care mai multe interjectii pot reda aceeasi stare:
ptiu!, halal! – dispretul;
de!, hm! – indoiala.
c. interjectiile de adresare au valori apropiate de:
- vocativ : mai!, bai, bre, fa, fa ;
- imperativ : hai, haide!, iata, iaca, uite, na, dii.

2. Criteriul formal
Dupa structura, interjectiile sunt: simple, compuse, locutiuni.
a. Interjectiile simple sunt alcatuite dintr-un cuvant, de regula, foarte scurt. Ele sunt
neanalizabile: ah!, au!, de!, dang!, clact!, deh!, ei!, ehe!, fal!, iha!, hai!, hop!, na!, of!,
ptiu!, puf!, paf!, uf!vai!
Interjectiile repetate trebuie considerate tot simple: cucu!, pa! pa!, mai! mai!, ha!
ha!, ga-ga!, gal-gal!, mac-mac!, mor-mor!, oac-oac!, lipa-lipa!
b. Interjectiile compuse sunt formate numai din interjectii simple: ei na!, ei as!, ia hai!,
haida-de!, hei-rup!, tic-tac!, bing-bang!, lipa-lipa!, tropa-tropa!, cioca-boca! Deseori,
interjectiile sunt rimate: cip-ciri!!, hodoronc-tronc!, treanca-fleanca!, trosc-pleosc!, tura-
vura!
c. Locutiunile interjectionale
In clasa interjectiilor intra si locutiunile interjectionale, care reprezinta o categorie
mai putin numeroasa. Ele se comporta, in general, ca niste cuvinte incidente. Unele
contin o interjectie in structura lor: ia uite!, ia te uita!, ei bine!, nu zau!. Altele reprezinta
sintagme eterogene: pe naiba!, da de unde!, Doamne fereste!, Doamne iarta-ma!,
pacatele mele!
Ca orice locutiune si locutiunile interjectionale reprezinta un grup de mai multe
cuvinte care au sensul unitar al unei interjectii. Locutiunile interjectionale sunt de obicei
enunturi izolate, nepropozitionale care pot aparea: la inceputul propozitiei, intercalata
intr-o propozitie, la sfarsitul propozitiei.
Tot enunturi nepropozitionale sunt si acelea alcatuite dintr-o interjectie si un substantiv in
vocativ:
Ei, drace! Cum s-a intamplat asa ceva!?
Zau, soro! Nu minti degeaba!

3. Criteriul sintactic
Dupa locul pe care il ocupa intr-un context, se disting doua categorii de
interjectii: izolate si neizolate.
a. Interjectiile izolate sau independente nu sunt integrate in structura unei propozitii, nu
sunt considerate parti de propozitie si nu au functie sintactica. Ele au comportamentul
substantivelor in vocativ. Izolarea interjectiilor de restul contextului este marcata prin
prin virgula, al carei rol poate fi preluat, uneori, prin semnul exclamarii. Alteori apare si
virgula si semnul exclamarii, ultimul redand numai intonatia:
Ah, ce bine m-am distrat!
Trezeste-te, mai omule, ca este tarziu!
b. Interjectiile neizolate sau dependente sunt integreate in structura sintactica a unei
propozitii, indeplinind diferite functii sintactice. In majoritatea cazurilor, aceste interjectii
au valoare predicativa, formand un predicat verbal sau interjectional.

4. Criteriul provenientei
Conform acestui criteriu, interjectiile se pot grupa in:
 a. interjectii proprii (propriu-zise) – prezentate in celelalte clasificari;
b. interjectii improprii sunt cele provenite prin conversiune din alte parti de
vorbire. Astfel, ele isi pierd sensul lexical. In general, aceste interjectii provin din
vocative sau din imperative. Vocativele doamne, frate, soro, domule, drace, cand sunt
folosite ca interjectii, sunt golite de sens.
c. falsele interjectii sunt cuvintele care apartin altor parti de vorbire care isi
pastreaza sensul lexical. Ele sunt folosite exclamativ, similar interjectiilor propozitionale:
Ajutor!, Liniste!, Salut!, Foc!, Valea! (substantive); Afara!, Aiurea!, Inainte!, Inapoi!,
Sus!, Jos! (adverbe); Poftim!, Pazea!, Uite! (verbe).
Poftim! Poftiti! sunt interjectii cu forme verbale care provin de le verbul a pofti.
Uite! - a rezultat din verbul uita-te.
Folosita initial ca un cliseu verbal, forma ma rog ce are la baza un verb, devine
interjectie:
Ma rog, stii tu mai bine!
Unele elemente interjectionale sunt provenite de la formulele de salut: ’Neata!,
Buna!
Toate aceste interjectii sunt plasate la granita cu prepozitiile eliptice de predicat.
5. Criteriul etimologic
Interjectiile provin din latina, din alte limbi straine sau sunt creatii interne ale
limbii romane:
a. interjectii mostenite din latina: zau! < deus!; vai! < vae!
b. interjectii imprumutate din:
 turca: aferim!, aman! bre!, halal!, haram!,
 slava: amin!, na!, bogdaproste!
 latina savanta: salve!, servus!, vivat!
 franceza: mersi!, pardon!, parol!, alo!, ura!
 germana: prosit!
 italiana: basta!, bravo!
c. interjectii formate spontan in limba romana: aoleu!, ei! , ehei!, zdup!, nani-
nani!
d. interjectii internationale apar cu aceeasi forma sau cu o forma apropiata in mai
multe limbi: alo!, adio!, bravo!, stop!, ura!, tic-tac!, bing-beng!
e. provenite din alte parti de vorbire prin conversiune, prin compunere si prin
trunchere:
- din substantive – pacat, fa, dracu, naiba;
- din verbe – pazea, uite, poftim;
- din adverbe – pai, as!, jos!, sus!, inainte!

6. Criteriul predicatiei
a. Interjectiile predicative pot indeplini in propozitie functie de predicat verbal: hai!,
haide!, iata!, iaca!, iacata!, na!, bravo!, mars!, poftim!, uite!.
Exista si onomatopee care pot fi predicate verbale: hat!, harsti!, hustiuluc!, pac!,
poc!, pleosc!, zbar!
Interjectia vai! poate fi nume predicativ in structura unui predicat nominal: E vai
de viata lui. E groaza si vai.
b. Interjectiile nepredicative nu pot fi predicate in propozitii. In aceasta categorie intra
cele mai multe interjectii: ah!, eh!, of!, uf!, hait!
FUNCTII SINTACTICE
Nu toate interjectiile, in primul rand acelea care exprima stari emotionale,
stabilesc raporturi sintactice intr-o propozitie, tinand singure locul unor propozitii. Numai
interjectiile onomatopeice pot aparea ca parte de propozitie.
Interjectiile intrebuintate cu functie sintactica isi pierd intr-o oarecare masura
caracterul emotiv.
Cea mai frecventa functie sintactica a interjectiei este aceea de predicat, exprimat
prin interjectiile care exprima un indemn, o porunca sau o comanda. Pot avea, uneori,
functie sintactica la nivel propozitional, in special interjectiile onomatopeice:
 subiect: Prin iarba se aude fas!
 nume predicativ: Era vai de zilele ei.
Halal de mama ta!
″ El vine spre pasa: e groaza si vai."
 predicat verbal:
" Mai badita Moldovene
Hai la maica / de ma cere...!"
Hai, iubito, la plimbare!
Iata / ca ti s-a realizat dorinta.2/
1

 atribut interjectional:
Halal participare!
Mersul lui sontac-sontac ma impresiona.

 complement direct:
Am auzit poc sub fereastra.
Fa nani, odorul meu!
 complement circumstantial de mod:
Si baldabac, broscuta sari in apa.
" Si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeau sarmalele
pe gat."
 element predicativ suplimentar:
Le-a lasat paf.
Bibliografie

1. Academia Romana, Gramatica de baza a limbii romane, Editura Univers

Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2010

2. Avram Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

3. Irimia Dumitru, Gramatica limbii romane, Editia a III-a, Editura Polirom, Iasi, 2008

4. Popescu Ştefania, Gramatica practică a limbii române, Ediţia a XV-a, Editura Tedit
FZH, Bucureşti, 2009